Din ce bani a trăit Lenin ?

 

 

 

 

Un aspect important al vieții  lui Lenin, este acela că nu a fost niciodată angajat (cu excepția unei perioade foarte scurte ca avocat) și aproape niciodată om de afaceri, iar acest lucru i-a permis să nu depindă de stat și nici de tot felul de șefi, scrie http://ttolk.ru/na_kakie_dengi_zhil_lenin.

Or, independența economică este o garanție a independenței personale.

Până în 1916 Lenin a subzistat din închirierea unor proprietăți ale familiei, de pe urma cărora a câștigat până la 1.500 de ruble pe an. De asemenea, în biografia lui a existat și o perioadă de 5 ani când și-a administrat propria moșie, această experiență de viață permițându-i să tragă o concluzie importantă, anume aceea că țărănimea rusă (cu care a intrat în contact strâns) nu poate fi forța motrice a revoluției.

În primăvara anului 1889 mama lui Lenin, Maria Alexandrovna, a cumpărat o mică moșie  în Alakaevka, un sat situat la 40 de kilometri de Samara. Achiziția a fost ieftină – doar 800 de ruble, iar după câțiva ani această moșie a fost vândută de mama lui Lenin pentru suma de 3.500 de ruble.

 

 

(Lenin în orașul austro-ungar, polonez Zakopane, 1913)

 

 

Așa a ajuns Volodia Ulianov (Lenin), în vârstă de 19 ani, să gestioneze 45 de hectare de teren și o fermă  cu 14 vaci cumpărate din Germania care dădeau producții excepționale (2500-3000 de litri de lapte pe an), în comparație cu vacile țărănești din zonă, de la care se obțineau cca. 800-1000 de litri pe an.

Ulianovii au avut și o mică fabrică de brânză , într-o vreme în care în Rusia populația autohtonă nu știa ce este brânza. Pe moșie mai erau 6 cai, dintre care 4 erau de rasă daneză, capabili să tracteze încărcături grele și să fie folosiți la arături adânci.

Din cele 45 de hectare ale proprietății, 30 erau pășuni și fânețe și alte erau  15 cultivate cu ovăz și grâu.

Conform planurilor Mariei Alexandrovna, această moșie ar fi  putut oferi un venit net de până la 2 mii de ruble pe an (numai producția brânză ar fi trebuit să ajungă la 1 tonă pe an).

Dar realitatea rusă s-a dovedit a fi departe de idealurile ulianovilor. Țăranii locali au furat un cal, iar în iulie – 2 vaci. Ancheta poliției nu a dat niciun rezultat și se pare că animalele au fost mâncate de hoți.

Moșia folosea muncitori, în mare parte țărani locali, care lucrau foarte prost.
Drept urmare, ulianovii au fost forțați să angajeze un manager austriac, iar proprietatea a oferit doar aproximativ 400 de ruble de venit net pe an.

Cu toate acestea , Vladimir Lenin a participat la viața moșiei sale: a comandat semințe de trifoi din Prusia Orientală și  s-a ocupat cu livrarea grăsimilor (cum se numeau atunci îngrășămintele chimice).

Până la urmă, după 5 ani, moșia a fost vândută unui anume Danilin. Și după cum s-a dovedit mai târziu, ulianovii au fost  chiar norocoși  pentru că, în timpul revoluției din 1905-1906, moșia din Alakaevka a fost arsă de țărani, iar proprietarul Danilin a fost ucis.

Răsculații nu au cruțat atunci nici moșiile a doi socialiști din zonă.

 

(Lenin în vizită la Gorki pe insula Capri , 1908)

 

O altă moșie a ulianovilor (moștenită de la bunici în Kokușkino) oferea un venit regulat de până la 2.000 de ruble pe an.

Din când în când, Vladimir Lenin câștiga din traduceri și activități literare. Astfel, pentru cartea sa „Dezvoltarea capitalismului în Rusia”, apărută într- un tiraj de 2400 de exemplare, a primit 120 de ruble și în plus, câteva cărți germane de care avea nevoie pentru a lucra.
Un  „câștig” neobișnuit l-a avut cu un proces în Franța.

În decembrie 1909, când mergea cu bicicleta până la Juvisy-sur-Orge, la 15 kilometri de Paris, pentru a vedea un avion zburând, Lenin a fost lovit de o mașină și a fost grav rănit, iar bicicleta s-a transformat în fier vechi.

Din fericire, au existat martori la accident, iar Lenin a decis să solicite despăgubiri prin instanță. Șoferul s-a dovedit a fi un viconte, astfel că dorința de a obține dreptate a fost alimentată și de convingerile sale.

Drept urmare, instanța a obligat vicontele să-i cumpere lui Lenin o bicicletă nouă și să-i plătească 115 franci compensație morală.

Odată cu formarea Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), Lenin a început să primească bani de la partid. Mai exact, de la finanțatorul de partid, marxistul Alexandru Bogdanov.

Plata era neregulată și nu primea bani foarte mulți, cca. 50-70 de ruble pe lună.

 

 

 

(Lenin pe insula Capri, jucând șah cu bolșevicul Bogdanov)

 

 

Principalul venit pentru Vladimir Lenin a fost în acea perioadă din închirierea proprietăților familiei. De regulă, mama îi trimitea lui Vladimir 300-500 de ruble, de 3-4 ori pe an.

O sursă neașteptată de bani a venit de la părinții soției lui Lenin, Nadejda Konstantinovna Krupskaia.

Familia Krupskaia nu era bogată: tatăl era un ofițer pensionar, iar mama ei, Elizaveta Vasilievna, a fost autoare de cărți pentru copii. Elizaveta Vasilievna însăși era dependentă material de Lenin și de fiica sa Nadejda Krupskaia, trăind cu ei în exil, dar la sfârșitul anului 1913, sora Elizavetei a decedat lăsând o moștenire de aproape 7 mii de ruble.

Cu toate acestea, aproximativ 3 mii de ruble din această sumă au fost cheltuite de Lenin pentru operația soției sale, Nadejda, care suferea de boala Graves.
Din restul de 4 mii de ruble din moștenire, Lenin a dat la sfârșitul anului 1915 o mie de ruble pentru reluarea apariției ziarului „Social Democrat”.

Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în stațiuni de odihnă.

În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulianov a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni.

O bună parte a exilului, începând din 1909, dar și după cucerirea puterii, Lenin și soția lui au petrecut-o având în preajma lor pe feminista și militanta revoluționară Inessa Armand.

Potrivit  unor istorici, Inessa Armand a fost și amanta conducătorului bolșevic, acceptată de prea-toleranta Krupskaia.

Anul 1916 a fost ea mai dificilă perioadă din viața lui Lenin : în iulie a acestui an, mama lui a decedat, gestionarea chiriei a trecut în sarcina surorii ei Anna, dar războiul a redus drastic veniturile provenite din închirierea proprietăților lor.

La sfârșitul anului 1916, în plin război mondial, Vladimir Lenin și Nadejda Krupskaya au trecut de la carnea de porc și vită la carnea de cal, nu și-au mai putut cumpăra haine noi și au  achiziționat cele mai ieftine rechizite de scris.

Partidul a fost practic învins în Rusia, iar sprijinirea cu fonduri de la Partid a emigranților politici a încetat.

Pentru a rezista în această perioadă dificilă, Lenin a primit un ajutor neașteptat  de la naționalistul eston Alexander Keskuela care, din octombrie 1916 până în februarie 1917, le-a transferat aproximativ 100 de ruble pe lună.

Mai târziu, antibolșevicii au susținut că omul de afaceri Parvus, membru al aripii stângi a social-democrației germane, i-a transferat bani prin Keskuela, iar Statul Major German prin Parvus (Keskuela era prieten cu trimisul german la Berna, baronul Gisbert von Romberg).

 

 

(Lenin în 1914)

 

 

 

NOTĂ:

Este cert că după 1917, când avea 47 de ani, Lenin s-a bucurat din nou de o finanțare neîntreruptă. În acel an, în Rusia a avut loc ceea ce istoricii au numit revoluţia burgheză.

În 1917, războiul punea mari probleme Germaniei, care consuma resurse uriaşe pentru a menţine cele două fronturi europene, astfel încât cercurile politice conducătoare germane aveau interesul major să scoată Rusia din conflict.

Au intrat în scenă personaje importante:Arthur Zimmermmann, secretar de stat în Ministerul de Externe al Germaniei, unul dintre comandanţii armatei – generalul Ludendorff, şeful serviciului secret al armatei germane, ministrul de Interne, precum şi un revoluţionar rus, o figură binecunoscută (dar şi controversată) în cercurile stângii germane şi elveţiene, care fusese în legătură cu Lenin, Alexander Parvus (Israel Lazarevici Helphand), şi Yakov Ganetsky, un apropiat al lui Lenin.

Oficialii germani îşi doreau organizarea unei revoluţii în Rusia care să determine ieşirea acesteia din luptă, iar Parvus i-a convins că, sprijinită de Germania, o revoluţie era posibilă şi că Lenin era omul providenţial al acestei mişcări.

Şi agenţii serviciului secret german îl indicaseră tot pe Lenin drept omul cu cel mai mare potenţial pentru a organiza şi conduce o revoluţie în Rusia.

Pentru aceasta trebuiau însă bani, iar Alexander Parvus a cerut germanilor 5.000.000 de mărci germane, un tren şi un permis de liberă trecere pentru Lenin şi tovarăşii săi.

 Pe 23 martie, ambasadorul german de la Berna a trimis o telegramă la Berlin în care a comunicat dorinţa lui Lenin şi a revoluţionarilor din jurul său de a merge în Rusia, solicitând instrucţiuni pentru a acţiona.

În doar trei zile, Kaiserul şi Statul Major german au aprobat ca un tren special, cu escortă militară, să le fie pus la dispoziţie.

Pe 31 martie, Lenin şi Zinoviev au luat decizia de a pleca în Rusia, nemulţumiţi de cursul evenimentelor de acolo, de faptul că revoluţia propovăduită şi visată de ei fusese confiscată de burghezie. Era cetăţean rus, iar faptul că accepta ajutorul Germaniei, stat care era în război cu ţara sa, îi putea aduce o sentinţă capitală pentru spionaj sau trădare, iar în viaţa politică acuzele de pactizare cu duşmanul, de agent al unei puteri străine ostile ţării sale, i-ar fi ruinat cu siguranţă orice şansă de a fi credibil.

Din aceste raţiuni, a cerut ca trenul care avea să-l transporte pe teritoriul inamic să aibă un vagon plumbuit, care să deţină statut extrateritorial, comparabil cu cel al unei ambasade.

 

Harta: Drumul lui Lenin din Elveția până la Sankt Petersburg, în Rusia.

 

 Trenului i s-a adăugat o escortă militară, care avea să-l însoţească pe o distanţă de peste 600 km, până la portul Sassnitz. Prezenţa escortei militare a făcut ca lunga călătorie pe teritoriul german să se desfăşoare fără incidente.

La Sassnitz, liderul rus s-a îmbarcat pe un feribot cu destinaţia Suedia.

La Stockholm, presa i-a aşteptat pe Lenin şi grupul său, iar primarul oraşului a oferit un mic dejun festiv. După aceasta, au traversat cu trenul Finlanda. De aici, au ajuns în orăşelul aflat la graniţa dintre Finlanda şi Rusia, Beloostrov, unde Lenin şi tovarăşii săi se aşteptau să fie arestaţi. Dar, surpriză, au putut călători nestingheriţi până la Petersburg.

Pe 18 aprilie 1917 (alte surse vorbesc de 16 aprilie), în gara Finlandia, principala gară a Petersburgului, Lenin îşi încheia călătoria. Peroanele erau pline de curioşi care-l aşteptau.  Lenin a ţinut un discurs:„Muncitori ruşi, cui i-aţi dat puterea luată de la ţar? Capitaliştilor şi moşierilor…” .

Curând, la Berlin avea să se comenteze cu satisfacţie: „Lenin lucrează aşa cum ne dorim noi…”

După sosirea lui Lenin țara s-a cufundat în haos. Imediat după 4 iulie, când s-a aflat despre înfrângerea militară a ofensivei guvernului Kerenski pe frontul cu Puterile Centrale,  represiunea s-a abătut  asupra bolșevicilor. Troțki a fost închis, iar Lenin a fost obligat să fugă și să se refugieze în Finlanda.

În octombrie 1917 însă, Lenin a considerat că izolarea și discreditarea guvernului provizoriu atinseseră cote maxime, fiind redus la neputință, în timp ce susținătorii bolșevicilor erau nerăbdători  să acționeze.

Lenin s-a reîntors în Rusia în octombrie 1917 și a condus revoluția bolșevică, al cărei slogan era: „Toată puterea – sovietelor!”.

Ideile sale de guvernare au fost exprimate în eseul „Statul și Revoluția”, care propovăduia o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete (sfaturi).

 

 

CONCLUZII

Surse serioase de venituri pentru Lenin nu puteau fi articolele publicate în presa revoluționară rusă (precum Iskra).

Cele mai importante venituri pentru partidul lui Lenin au provenit din fondul special al Partidului, fond despre care nu s-a pomenit niciodată în actele oficiale, dar a cărui existență a fost recunoscută de Lenin în bogata lui corespondență.

Acest fond era alimentat din cotizațiile membrilor de partid, din donații particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki), dar mai ales din așa zisele ”exproprieri revoluționare”, în fapt delapidări sau atacuri banditești asupra birourilor de poștă, a caselor de bilete din gări și asupra băncilor.

Cea mai cunoscută ”expropriere” a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piața Erevan din Tiflis, când au fost jefuite de către o bandă condusă de Stalin340.000 de ruble .

Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunțat nici în timpul exilului și nici după victoria revoluției bolșevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolșevicilor și menșevicilor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ilici_Lenin).

în 1917, micul partid bolșevic, finanțat în mare parte de Germania cu scopul de a provoca o revoluție pentru a închide frontul rusesc, și căruia Lenin i-a impus o radicalizare strategică, a preluat nemulțumirea generală și a devenit custode al aspirațiilor populare, în timp ce partidele revoluționare rivale s-au discreditat unul după altul.

Ca o ironie a sorţii, banii daţi de germani, banii care au finanţat revoluţia bolşevică, aveau să fie într-un fel returnaţi.

Prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, din 1918, Rusia, condusă de Lenin, avea să accepte să plătească Germaniei o sumă mult mai mare în contul despăgubirilor de război (https://historia.ro/sectiune/general/povestea-trenului-plumbuit-care-l-a-adus-pe-lenin).

 

 

Publicitate

CUM ERAU INVENTAȚI“EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

  Afis sovietic. Снайпер бьет издалека… (Lunetistul trage din depărtare, dar întotdeauna doboară ţinta.)

CUM SE FABRICAU “EROII” IN MOLDOVA SOVIETICĂ

MINCIUNI CRIMINALE

Pe timpul lui Ştefan cel Mare, Prutul era un râu de mijloc de ţară. Ţinuturile Ţării Moldovei erau aşezate pe ambele părţi ale aceluiași râu.
Apoi, la 1812, au venit „eliberatorii” şi au pus graniţă între Sculeni şi Sculeni, între Zberoaia şi Zberoaia, între Grozeşti şi Grozeşti, între Răducani şi Răducani, între Petreşti şi Petreşti, între Medeleni şi Medeleni, între Ungheni şi Ungheni, între Măcăreşti şi Măcăreşti, între Costuleni şi Costuleni, între Drânceni şi Drânceni, între Pogăneşti şi Pogăneşti ş.a., localităţi aşezate pe un mal şi celălalt al Prutului.

Când un moldovean dorea să treacă la fratele său (sau sora sa, sau tatăl său, sau mama sa) dintr-o parte a ţinutului Iaşi, spre exemplu, în cealaltă, erau opriţi numaidecât de soldaţi cu vorbă străină, care le puneau arma în piept şi le strigau: „Nelzea!” („Interzis!”).

Aceştia erau grăniceri ruşi, câinii de pază ai Imperiului.

De cum încerca cineva să traverseze Prutul, ei deschideau foc: pe conştiinţa lor zac mii şi mii de concetăţeni de-ai noştri.

 La Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită, grănicerii sovietici au cosit cu mitralierele, la 1 aprilie 1941, peste 3000 de oameni, care au vrut să se ducă în România.

 După două luni, drept pedeapsă, la 13 iunie 1941, sovieticii au deportat în Siberia, din localitatea Fântâna Albă şi satele din preajmă, 13 000 de familii de români bucovineni

În anii 1944-1950, mii de basarabeni, care au intenţionat să evadeze peste Prut, ca să scape de deportări, au fost masacraţi fără milă de grăniceri.
Acum ni se spune că acei ucigaşi ar fi eroi şi că ar trebui să le mulţumim pentru faptul că ne-au apărat graniţa (De cine? Pentru cine? De ce?).

Comunistii şi şleahta lor mai afirmă că ar urma să le fim recunoscători acelora care au aşezat garduri de sârmă ghimpată între fraţii de acelaşi sânge şi de aceeaşi limbă şi că ar trebui să-i declarăm izbăvitori pe care cei care ne-au scufundat rudele în copcile de gheaţă ale apelor de granita.

Care dintre ei ne sunt mai rude: cei care au tras sau cei în care s-a tras?

Este total greşit ca un ucigaş ca ”eroul” Vetcinkin, să fie şi în continuare dat drept exemplu de patriotism pentru grănicerii statului independent Republica Moldova.

În iulie 1941 pichetul lui Vetcinkin n-a fost atins de nici un glonţ românesc, după război însă, clădirea nouă a acestuia a fost afumată, i s-a răzăluit tencuiala ca să pară că trecuse prin focul bătăliilor si  aici erau aduşi copiii din satele din jur, fiind îndemnaţi să prindă spioni români şi să depună flori la monumentele celora care le mitraliaseră rudele care încercaseră să scape de ”raiul” bolşevic.

Aşa-zisa educaţie „patriotică” bazată pe exemplele „grănicerilor eroi”, care şi-au dat viaţa ca să-i apere pe moldoveni de români, nu e decât o minciună sfruntată.

În satul Chetriş din raionul Făleşti, există un pichet care poartă numele lui Efim Stebleţov, erou al Uniunii Sovietice.
Legenda spune că, la 22 iunie 1941, acesta împreună cu încă opt ostaşi sovietici au ţinut nouă zile piept atacurilor trupelor româneşti.
Până la urmă, după ce au respins atacurile oştirilor lui Antonescu, ei au luptat cu baionetele contra tancurilor româneşti, căzând ca nişte eroi.

Detaşamentele de octombrei, unităţile de pioneri, organizaţiile de comsomolişti din acele sate de frontieră, se întreceau care mai de care pentru dreptul de a purta numele eroului Efim Stebleţov.

La pichet se păstrau mormintele celor nouă ”eroi”!, dar şi patul pe care a dormit Stebleţov, baioneta cu care i-a respins pe duşmani, cana străpunsă de un glonţ în ultimul lui atac ş.a.

Iată însă că în 1985, doamna Raisa (Pavlovna) Jurceak, diriginta clasei a IV-a de la şcoala rusă din oraşul Ungheni, a decis să caute rudele „eroului”.

A găsit o soră de-a lui Stebleţov în Ucraina, care a anunţat-o că… „eroul” trăieşte.

Şi atunci toată clasa a IV-a i-a făcut o vizită lui Stebleţov, la Doneţk.

Peste un an clasa l-a invitat pe „erou” la Ungheni. Dar, lucru ciudat, Direcţia politică a armatei i-a interzis categoric „eroului” să-şi viziteze pichetul care-i purta numele, motivând că Ungheniul este un oraş de frontieră.

Profesorii şi elevii insistă, în ajutorul lor sare securitatea raională în frunte cu Vasile Calmoi, a cărui soţie era profesoară la aceeaşi şcoală, şi „eroul” soseşte la Ungheni: un bătrânel mărunţel, gârbov, cu ochelari, alcoolizat…

Poate nu-i el?, se întrebau securiştii. Poate e doar cineva care poartă acelaşi nume cu eroul?

Dar curând s-au convins că el era cel căutat.

Când a sosit cu pionierii din clasa a IV-a la pichetul din Chetriş care-i purta numele, el a descris camerele dinăuntru înainte de a le vedea, iar o băbuţă l-a recunoscut, amintindu-şi că dansase cu el la seratele de la pichet, unde fetele moldovence din Chetriş veneau să asculte „patefonul”.

A doua zi, ziarul raional din Ungheni a publicat un articol cu titlul „Decoraţia şi-a găsit eroul”: Stebleţov nu ştia că e erou, că e decorat, că-şi are mormântul la Chetriş, unde pe o colină i se înalţă şi un monument la care grănicerii moldoveni mai depun şi azi jurământul, că are muzeu, că pichetul îi poartă numele, că detaşamentele de pioneri din patru raioane fac competiţii pentru a se numi „Stebleţov” ş.a.m.d.

Seara, la hotel, doi profesori de la şcoala rusă, Tudor Butnaru, care le preda elevilor milităria, şi Vladimir Lebedev, profesor de tehnologie (azi acesta predă la Liceul Rus din Ungheni), i-au făcut o vizită la hotel.

Aveau cu ei şi o damigeană cu vin, care i-a dezlegat limba „eroului”.
De la el au aflat, că la primele salve de tun pe Prut, grănicerii s-au retras la Centrul Militar din oraşul Bălţi, iar comandantul a lăsat nouă soldaţi în frunte cu plutonierul Stebleţov să păzească pichetul.

Dar ostaşii români au ocolit pichetul, şi cei nouă au rămas „nesolicitaţi”, departe în spatele frontului fără să tragă un singur foc de armă.

 Peste câteva zile, când li s-au terminat proviziile, aceştia au pornit şi ei către Bălţi, unde s-au întâlnit cu camarazii lor de arme.

Dar comandantul raportase deja la Moscova că ei au purtat lupte crâncene la frontieră, unde cei nouă ostaşi au căzut eroic.

Stebleţov a ajuns ulterior cu frontul la Stalingrad, apoi a înaintat prin toată Europa până la Balaton, în Ungaria, unde l-a găsit ziua de 9 mai 1945.

– Câţi duşmani aţi lichidat în timpul războiului?, l-au întrebat cei doi comeseni pe „erou”.
– Vreo două mii, a răspuns el.
– Două mii de nemţi?
– Nu, două mii de lepădături de-ale noastre („naşih svolocei”).

S-a dovedit că Stebleţov a făcut parte din trupele de represalii SMERШ („Smerti șpionam!”, „Moarte spionilor”), un fel de SS sovietic, a căror misiune a fost să-i împuşte pe toţi cei care rămâneau de linia întâi a frontului.

Cu alte cuvinte, Stebleţov, cât a ţinut războiul, a împuşcat doar ruși de ai lui.

După război, la pichetul din Chetriş i-au făcut mormânt, şi lui şi celorlalţi opt ortaci, care mai erau vii în 1945…
Din acest motiv, grănicerii sovietici n-au vrut să se întâlnească cu idolul lor, dar nici să-i distrugă locul de veci.

 După independenţa din 1991, grănicerii moldoveni au chemat preoţii să sfinţească mormântul gol, cu numele derbedeului săpat în piatră.

Exemplul de mai sus vorbeşte de faptul că eroismul sovietic a avut dintotdeauna drept suport crima şi minciuna.

Propaganda imperială reuşise să facă din nişte lichele şi laşi – eroi. Ne întrebăm: este logic oare ca şi grănicerii statului independent Republica Moldova să se închine în continuare la aceste pramatii?

Pentru comunistii de azi  Voronin, Mişin, Tkaciuk şi Petrenco (care au declarat  în Parlament că noi, cei care am semnat Memorandumul prin care cerem ca pichetul de la Stoieneşti să nu mai poarte numele ucigaşului Vetcinkin, am fi „neofascişti”), aceştia ar fi eroi, pentru poporul nostru, însă, ei sunt nişte călăi ordinari, de-o mie de ori mai răi ca fasciştii.

La ora actuală pe teritoriul Republicii Moldova mai sunt 1165 de monumente sovietice dedicate cotropitorilor şi ucigaşilor neamului nostru.

Conform deciziei Parlamentului din 23 august 1991 ele urmau sa fie demolate.

Între timp, acestea nu numai că n-au fost demolate, dar numărul lor a sporit, cu fel de fel de Lenini şi Stebleţovi.

 Afis sovietic

Monumentele sovietice aparţin unui stat care a dispărut de pe hărţile lumii de douăzeci de ani.
De ce Voronin şi banda lui apără cu atâta vehemenţă nişte bandiţi (Lenin a ucis câteva zeci de milioane, Kotovski a omorât zeci de evrei şi sute de ţărani din regiunea Tambov)?!

Să fie şi aici aplicabil proverbul: „Corb la corb (sau „Cioroi la cioroi…”) nu scoate ochii”?!

Nicolae Dabija

Basarabia literara md.

 

CITIȚI ȘI :

CUM A AJUNS GRIGORII KOTOVSKI DIN BANDIT, EROU BOLSEVIC…

Adevăratul Lenin și cine era de fapt omul din spatele imaginii create de propaganda bolșevică

De numele lui Lenin se leagă cucerirea puterii de catre bolsevici in Rusia, in toamna lui 1917. El a fost cel care a creat primul stat bolsevic in lume.

Pentru aceasta, dupa moartea sa, comunistii au construit un adevarat cult in jurul numelui sau.

„Geniu al geniilor printre liderii proletari”

„Revolutionar – tactician de geniu”, „un rebel intre rebeli si un ganditor printre ganditori” sunt numai cateva dintre expresiile cu care apropiatii il binecuvantau pe mentorul lor.

Arhivele secrete ale Partidului Bolsevic au dezvaluit însă, dupa caderea Uniunii Sovietice, diverse si contradictorii fațete ale fondatorului URSS, scrie https://www.timpul.md.

Lenin – primul lider al bolsevicilor

ȚARUL ROSU

Lenin, burghezul ce a visat la o revolutie in numele proletarilor

Pe 21 ianuarie 1924, membrii Biroului Politic al Partidului Comunist din URSS anunțau moartea lui Vladimir Ilici Lenin.

Urmeaza patru luni in care prioritar pentru conducerea tarii pare operatiunea imbalsamarii trupului defunctului lider, la care au participat douazeci si sase de medici.

Nici invatatura lui nu trebuia data uitarii. Din 1920 si pana in 1965 s-au reeditat de cinci ori Operele complete ale lui Lenin. Pentru editia a sasea, care nu a mai vazut lumina tiparului, erau pregatite saptezeci de volume.

Numitorul comun al tuturor acestor lucrari este evidentierea unicitatii si valorii lui Lenin in istoria omenirii.

ULIANOVII

Vladimir Ilici Ulianov – adevaratul nume al lui Lenin – s-a nascut la 22 aprilie 1870, in orasul Simbirsk. Era cel de-al treilea copil al inspectorului scolar Ilia Ulianov si al Mariei Alexandrovna, fiica unui mic nobil, doctorul Blank.

Copilaria lui Volodea – asa cum era alintat de familie – a fost una lipsita de griji materiale. Elev merituos, Vladimir Ilici nu a avut prea multi prieteni. Unul dintre apropiatii casei povesteste ca i-ar fi fost greu sa devina prietenul unui „grosolan, convins de propria importanta, considerat un geniu in interiorul familiei”.

PRIMII PASI SOCIALISTI

Inca din vremea studiilor liceale, Volodea adera la grupari marxiste, participand la actiunile clandestine ale acestora. Dar ideile sale si ale camarazilor sai erau interzise de autoritatile tariste, drept pentru care este exmatriculat ca suspect si nedemn de incredere. Reuseste cu greu sa intre in invatamantul superior, specializandu-se in Drept. Dar avocatura nu-l va interesa, preferand sa se dedice lecturilor si calatoriilor prin Europa, in cautarea social-democratilor revolutionari, renegati de regimul tarist.

In peregrinarile pe batranul continent, lucreaza in presa ilegalista, participa la fondarea Ligii Luptei pentru Emanciparea Clasei Muncitoare si isi termina prima lucrare – Dezvoltarea capitalismului in Rusia.

EXILAT IN SIBERIA

Intors in Rusia, Lenin intra din nou in atentia Ohranei (Siguranta) tariste, care il condamna la trei ani de exil siberian. Ulianov va folosi aceasta perioada pentru studiul unora dintre ideologii vremii. Printre primii autori care l-au inspirat pe Lenin a fost Nikolai Cernisevski, cel de la care a preluat ura pentru liberalism, principiile si metodele tipice revolutionarilor. O alta sursa de inspiratie pentru tanarul social-democrat a fost Neceaev, al carui dicton – „Orice ajuta revolutia este moral, orice o franeaza este imoral si criminal” – il va transpune in practica abia dupa preluarea puterii.

RUPTURA

Prima actiune politica majora care a marcat aparitia pe scena istoriei a lui Vladimir Ilici Lenin a fost al doilea Congres al Partidului Social Democrat, din 1903. Pozitia radicala adoptata de Lenin si sustinatorii sai, favorabila rasturnarii violente a tarismului, a spart Partidul in doua: mensevicii – moderati, reformisti, si bolsevicii – revolutionari.

Dupa „duminica sangeroasa” (22 ianuarie 1905), Rusia intra intr-o perioada de criza interna, marcata de greve si asasinate. Pentru calmarea situatiei, tarul Nikolai al II-lea promite drepturi civile si infiintarea Parlamentului. Bolsevicii vor incerca sa speculeze momentul de slabiciune al regimului. Vor organiza la Petrograd un Soviet al Deputatilor bolsevici, pregatind o insurectie armata. Dar dezorganizarea revolutionarilor si lipsa de fermitate a lui Lenin si Trotki – liderii momentului – vor duce la arestarea Sovietului si inabusirea tentativei insurectionale.

Scapand situatia de sub control, Lenin se vede nevoit sa ia drumul exilului. Ceasul marii revolutii nu sosise. Calatoreste prin Finlanda, Elvetia, Germania, Franta, alaturi de sotia sa, Nadejda Krupskaia, si ea veche membra a grupurilor marxiste.

In 1914, Germania declara razboi Rusiei. In primii trei ani ai razboiului, armatele tariste pierd continuu. Acest lucru determina demoralizarea soldatilor, care vor ajunge in 1917 sa dezerteze in masa de pe front. Criza armatei este accentuata de criza interna a Rusiei: tarul abdica, puterea fiind preluata de un Guvern Provizoriu condus de Alexandr Kerenski, un premier care nu va reusi sa aduca linistea in tara. Revolutionarii bolsevici nu vor intreprinde nimic deocamdata. Acuzat de tradarea intereselor tarii, Lenin este obligat sa fuga in Finlanda.

BOLSEVICII IAU PUTEREA

Prima tentativa de revolutie bolsevica esueaza in iulie 1917. Revolutionarii revin pe scena politica abia la 7 noiembrie 1917, cand ocupa capitala si dizolva guvernul Kerenski. Preluarea definitiva a puterii se decide la Congresul Sovietelor, din aceeasi noapte.

Delegatii opozitiei democrate parasesc sala, lasand mana libera bolsevicilor, majoritari. Revenit in secret pentru aceasta ocazie, Lenin ii marturisea lui Trotki: „Trecerea de la ilegalitate la conducerea statului a fost prea rapida. Mi se invarte capul”.

Vladimir Ilici Lenin a fost ales in fruntea noului guvern, numit Sovietul Comisarilor Poporului (Sovnarkom). Venise timpul sa puna in practica toate teoriile sale despre infaptuirea revolutiei. Primul pas a fost acapararea puterii executive si a celei legislative. Principalul instrument de guvernare pentru Lenin era forta, intruchipata in Garzile Rosii, apoi in Comisia Extraordinara pentru Combaterea Contrarevolutiei (CEKA). Convingerea sa suprema a fost ca reusita revolutiei era conditionata de instaurarea dictaturii proletariatului, iar dictatura inseamna forta dusa pana la extrem. Lenin nu se va sfii sa decreteze chiar asasinarea tuturor celor care nu se supuneau ordinelor partidului.

Contrar promisiunilor lui facute in discursurile despre libertate, drepturi egale si bunastare, la doar cateva luni dupa instalarea guvernarii proletare, Rusia era in colaps. Curand incepe razboiul civil. Foametea face ravagii, impingand populația la canibalism.

Toate resursele materiale erau destinate succesului revolutiei. Toate marile proprietati, inclusiv averile bisericesti si manastiresti au fost confiscate, iar fostii proprietari executati, inchisi sau deportati. Stiinta a fost si ea pusa in slujba politicii bolsevice, intelectualii avand de ales intre a se supune sau a fugi din tara. Pentru nesupusi, solutiile date de Lenin au fost extreme: munca fortata si pedeapsa cu moartea.

APARENȚE

Acelasi Lenin care parea un om blând si vesel, caruia ii placeau copiii si animalele, care asculta Beethoven, nu a ezitat sa ordone lichidarea prin impuscare a dinastiei Romanovilor (iulie 1918).

In ultima perioada a vietii sale, in fata dezastrului economic ce ameninta Rusia, Lenin a revenit la anumite masuri de redresare, cunoscute sub numele de Noua Politica Economica (NEP).

Buharin despre Noua Politica Economica: „Am gresit fundamental cand am afirmat ca, dupa distrugerea mosierilor si a capitalistilor, va urma o perioada de „echilibru”, (…) in care va disparea lupta de clasa. De aceea, in loc sa indemn la distrugerea chiaburilor, am ajuns sa transform aceasta chemare intr-o lozinca pasnica: Imbogați-ți-vă!”.

FANIA KAPLAN – PRIMUL ATENTATOR

Lenin a fost tinta unor atentate organizate impotriva sa de nemultumitii fata de regimul in fruntea caruia se afla.

Primul atentator, Fania Efimova Roitman (Kaplan) a incercat sa-l asasineze in august 1918, tragand de la mica distanta cu un revolver in liderul bolsevic. Ranile provocate au fost minore.

Sub arest, revolutionara Fania Kaplan (foto), declara anchetatorilor ca intentiona de mult sa-l omoare, considerandu-l tradator al cauzei revolutiei. Parerea ei nu era singulara.

Scriitorul comunist Maxim Gorki ii considera in acea perioada pe Lenin si acolitii sai „intoxicati de otrava oribila a puterii”, incapabili sa guverneze respectand drepturile democratice.

CONDAMNAREA FRATELUI ANARHIST

Primul eveniment care zdruncina viata familiei Ulianov este arestarea celui mai mare dintre fii, Alexandru. Fratele lui mai mare, adulat de Vladimir Ilici, facea parte dintr-un grup de studenti anarhisti, care planuia un atentat impotriva tarului Alexandru al III-lea.

Descoperirea planului va atrage condamnarea atentatorilor la moarte. Respingand rugamintile mamei sale de a cere gratierea, Alexandru va prefera sa moară pentru cauza sa.

A fost executat public, prin spânzurătoare.

CIANURA – O ALTERNATIVA

Foto: Lenin în ultimele zile de viață

Prin 1923, aflat inca in fruntea PCUS, Lenin era izolat. Suferea de o scleroza a vaselor sangvine din creier, mostenita ereditar. Boala i-a paralizat si simtul vorbirii. Vocabularul lui se rezuma la cuvintele „taran, celula, congres, revolutie”. Scria doar cu ajutorul sotiei.

In clipele de luciditate, Lenini-a cerut lui Stalin sa-i promita ca îl va scapa de agonie otrăvindu-l cu cianură. Lucru acceptat de viitorul sef de la Kremlin, dar care nu s-a întâmplat niciodată.

Obosit si suferind de o scleroza a vaselor sanguine din creier, Vladimir Ilici Lenin a murit la varsta de 54 de ani, in urma unei serii de atacuri cerebrale.