CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

În 1987 Gorbaciov era de părere că Ucraina ar trebui să cedeze Rusiei treptat Crimeea

 

 

 

-Crimeea 2




 

Gorbaciov în 1987: Crimeea ar trebui retrasă treptat din componența Ucrainei




În  URSS în iunie 1987, protestele tătarilor din Crimeea s-au intensificat brusc. Ei cereau revenirea din exilul forțat din Asia Centrală în patrie. În iulie și august al aceluiași an, Politburoul sovietic  s-a întâlnit de două ori pentru a discuta această problemă.   

Apoi, într-un cerc restrâns, liderul  partidului și  statului sovietic,  Mihail Gorbaciov, a spus: Crimeea ar trebui să fie readusă din Ucraina în Rusia și ar trebui creat un „district federal” pe peninsulă, inclusiv pentru a rezolva problema tatarilor din Crimeea.

Dar, cu precauția sa obișnuită, Gorbaciov a spus că „acest lucru trebuie făcut treptat”. Nu a avut timp, scrie http://ttolk.ru/articles/gorbachyov_v_1987_godu_kryim .

În 2014, după scoaterea Crimeei din componența  Ucrainei, mulți au fost șocați de o declarație a fostului președinte al URSS, Mihail Gorbaciov, prin care acesta susținea această operațiune specială anexionistă a Rusiei.


În 2016,  într-un interviu acordat ziarului britanic The Sunday Times: „Dacă aș fi Putin, aș anexa și Crimeea , pentru că locuitorii din peninsulă au vrut să se reunească cu Rusia”.

Nu este nimic neașteptat în aceste declarații ale lui Gorbaciov pentru că acesta se gândea încă din 1987 la o operațiune  specială similară.
În mai 1987, în Asia Centrală tătarii crimeeni fost exilați acolo în 1944 ,începuseră  tulburările. În ciuda reabilitării lor de către  Hrușciov, li se interzisese până în acel moment să revină în Crimeea.

La 26 iunie 1987, o delegație a tătarilor din Crimeea a fost primită de prim-vicepreședinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS P. Demichev.   El a promis doar să transmită cerințelor lor  lui M. Gorbaciov și i-a invitat să plece – așa cum s-a făcut deja de mai multe ori de la sfârșitul anilor 1950, după întâlniri similare cu reprezentanții autorităților sovietice.

Întâlnirea a fost considerată de reprezentanții poporului tătar  ca fiind nesatisfăcătoare. și de această dată, trimișii poporului tătarilor din Crimeea erau hotărâți să stea până la capăt.







crimea-1






La 6 iulie 1987, 120 de tătari din Crimeea au organizat o manifestație în Piața Roșie, lângă Mausoleul Lenin cu pancarede în care aceștia revendicau: „Restaurarea drepturilor tătarilor din Crimeea”, „Democrație  – și pentru tătarii Crimeii”, „Întoarcerea poporul nostru în patria lui”.

Agenții KGB în haine civile și-au confiscat afișele și au încercat să împrăștie manifestanții, dar aceștia s-au așezat pe pământ strigând lozinci și au refuzat să plece.

După 45 de minute, miliția a apărut și le-a ordonat să evacueze  Piața Roșie. Apoi, manifestanții au mers la clădirea Comitetului Central al PCUS din Piața Veche. Acolo autoritățile încercat, deși fără succes, să îi disperseze.

Tulburările în rândul tătarilor din Crimeea a crescut astfel încât Politburo-ul Comitetului Central al PCUS a fost obligat să încerce o soluționare a problemelor lor și, în general, a Crimeei.
În cartea „Gorbaciov și alții.

Analele anilor 1985-1991 menționa  că  se discuta  ”la o întâlnire a Politburo din 12 iulie 1987 privitor la transferul teritoriului Crimeei de la Ucraina către  Rusia:

Lukyanov : Aproximativ 350 de mii de tătari din Crimeea au făcut apel la Prezidiul Forțelor Armate. Apropo, în timpul războiului, au fost mulți trădători printre tătarii Crimeei.

Gorbaciov : Și unde nu erau trădători? Vlasoviști ?

Lukyanov : O divizie tătară făcea parte  din Wehrmacht

Gorbaciov : Da, unii au colaborat cu germanii, în timp ce alții au luptat împotriva germanilor, ca toți ceilalți. Și au existat mulți eroi printre ei.

Șebrikov : Probabil, va fi necesară organizarea unei regiuni autonome în Crimeea .

Gorbaciov : Aceasta este și democrația.

Șebrikov: Și ce este cu coasta de sud a Crimeei? Tătarii vor reveni și vor spune – aceasta este casa mea.  

Solomențev : Este necesar să decidem, dar nu sunt pentru Autonomie. Compoziția națională din Crimeea s-a schimbat dramatic. Acum sunt 68% din ruși, 26% din ucraineni. Iar transferul Crimeei către Ucraina nu s-a făcut în aplauze au dat-o împreună cu Sevastopol – un oraș de glorie rusă. Te poți baza pe decretul lui Lenin. .

Gorbaciov : Adică credeți că Crimeea ar trebui să devină din nou parte a RSFS Ruse, așa cum se specifica în decretul lui Lenin? Din punct de vedere istoric, ar fi corect să se întoarcă Crimeea în Rusia. Dar Ucraina va ridica un munte de obiecțiuni.

Gromîko: De ce ne grăbim? Nu s-a intâmplat nimic  Iar decizia de evacuare este justificată de condițiile militare. Transferul Crimeii în Ucraina, a fost  desigur, arbitrar, dar cum să justifici acum o mișcare inversă? Gândiți-vă din nou și nu luați o decizie finală pripită.

Gorbaciov : Trebuie să gândim cu atenție totul. În timpul lui  Lenin, situația era complet diferită. Acum este imposibil să dai Crimeea tătarilor. Pentru a ajuta tătarii – atât în ​​Uzbekistan, cât și în Crimeea trebuie acționat  pentru a întârzia migrația lor în Crimeea. Este necesar să abordăm acest proces  într-un spirit democratic și să încurajăm oamenii să se bazeze pe realitate.  






crimea-3




 

 

Pe 6 august 1987,  la o întâlnire a Politburoului sovietic, Gorbaciov  declara despre situația din Crimeea că o nouă realitate s-a dezvoltat acolo după perioada crimelor staliniste.
”Unii se oferă să retragă această regiune din componența  Ucrainei, pentru a forma un „district federal”. Ideea merită atenție. Dar nu se poate face nimic simultan ci treptat.

Creați o școală în limba tătară, populați zonele nelocuite. Într-un cuvânt este nevoie de realism și de gândire concretă. Acesta este principalul lucru acum”.

06/06/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A fost o vreme când propaganda istorică sovietică ridica în slăvi bandiții ruși, botezați cu nerușinare, ”partizani moldoveni”…

 

„Partizanii moldoveni” erau bandiți ruși

„Grupul atacă și jefuiește populația fără milă. Din această cauză, oamenii din partea locului îi detestă ca pe niște tâlhari bețivani”, raportau sovieticii despre activitatea partizanilor 

Este binecunoscut faptul că, în cel de-al Doilea Război Mondial, sovieticii n-au avut cum să organizeze activități subversive în spatele frontului român, în Basarabia, din simplul motiv că, în iunie-iulie 1941, armata română intrase pe acest teritoriu, multașteptată și întâmpinată cu flori de către băștinași.

Astfel, după război, propaganda sovietică a fost nevoită să inventeze niște „partizani moldoveni”, cărora le-a atribuit curaj și acțiuni inexistente.

Minciunile bolșevice stau inserate și astăzi atât în enciclopediile vremii și în presa sovietică, cât și pe internet. Deschiderea arhivelor de război însă pune toate lucrurile la locul lor în această privință.

Unii pretinși istorici continuă până în prezent să manipuleze lumea cu născocirile bolșevice.

Începând cu platforma enciclopedică virtuală Wikipedia și până la scrierile academice din Rusia, vom găsi o mulțime de afirmații fără suport, precum că, „între anii 1941-1944, pe teritoriul RSSM, au activat vreo trei mii de partizani, care au nimicit peste 27 mii de ocupanți, au aruncat în aer peste 300 de garnituri militare de tren, 62 de poduri de comunicații, au distrus 20 de avioane, peste o sută de tancuri, alte sute de mașini…” etc.

În realitate, așa-zișii „partizani moldoveni”, chiar dacă se și arătau pe undeva prin Basarabia, nu erau decât niște diversioniști din trupele sovietice regulate, antrenați pentru activități în spatele frontului, dar și anihilați cu rapiditate, dacă era cazul.

În primăvara anului 1944, linia frontului s-a stabilit pentru un timp îndelungat lângă Orhei.

Căutând aventuri, un grup de ostași roșii s-a rătăcit prin pădurea satului Săseni, zonă controlată de trupele române. Au dat de casa pădurarului, căruia i-au cerut „să le raporteze situația”.

Cu țeava puștii „eliberatoare” în piept, pădurarul a zis ceva, bâlbâindu-se. Aflând că trupele inamicului încă n-au călcat pe acolo, sovieticii au tras focuri de armă în niște animale, ca să se hrănească, dar… s-au dat de gol.

La fața locului, a sosit imediat un dispozitiv al Armatei Române și, în scurt timp, nepoftiții s-au trezit ciuruiți. Cei rămași vii au reușit să se ascundă prin pădure, în dezordine.

Klava de lângă șefu’ și Valea din „zemleankă”

Întâmplarea de mai sus face parte din memoriile lui G. Osipov, publicate în seria de volume sovietice „Военная Литература”.

Însă câteva decenii mai târziu, birourile propagandistice ale partidului bolșevic au ticluit o poveste întreagă despre pretinsul eroism al așa-zisului „detașament de partizani „Jurnalist” de la Săseni, condus de moldovenii M. Smеlevski și E. Isaikin”.

Pentru ca această istorie să pară mai credibilă, istoriografii sovietici au găsit și oamenii „de la transmisiuni”, și anume pe Klava Krikunenko din Rostov și Valea Maksimova din stepele Hersonului.

Iar pentru sperietura pe care a tras-o, pădurarul din Săseni s-a învrednicit de titlul de „partizan-erou din sânul poporului moldovenesc”.

Fiindcă autorii poveștii nu cunoșteau numele acestuia, l-au botezat simplu: „Moș Chirică, pădurarul din Săseni”.

De asemenea, Klava nu era decât „prietena de bordei” (zemleancă) a tovarășului Smelevski.

În acest sens, menționăm că, în fiecare grup de diversioniști, sovieticii plasau și câte o fată, două, ca telefoniste sau bucătărese.

De regulă, acestea trăiau în coliba comandantului, dar puteau să înnopteze și în cazarmă. Uneori însă comandantul le lua în dormitorul său pe amândouă și soldații rămâneau cu buza umflată și unii dintre ei se dedau la sodomie. 

 

„Marea unitate moldovenească de partizani” era plină de infractori

Să vedem cu ce se mai ocupau „partizanii moldoveni”, care nici nu cunoșteau în ce parte se află Moldova. În vara anului 1943, comandamentul sovietic a desantat prin pădurile Ucrainei și Belarusului câteva grupuri de parașutiști, care trebuiau să formeze „Marea unitate moldovenească de partizani”.

Aceștia s-au contopit cu grupurile mai vechi: „Grigori Kotovski”, „Serghei Lazo” şi altele, având misiunea să ajungă în marș de luptă până în Basarabia.

În funcția de comandant, l-au numit pe „cel mai moldovean dintre moldoveni”, colonelul de securitate Andreev, un siberian get-beget, pe care arhivele germane din acele timpuri îl numeau „un bandit înrăit”. Iată și alte nume din renumita formațiune de „luptători moldoveni”: I. Alioșin, G. Rudi, A. Drucin, P. Leasnikov, I. Logacev, K. Prostasinski, P. Tarapin etc.

Până la urmă, la această unitate „moldovenească” n-a aderat niciun basarabean. Andreev cu bandiții săi n-au mai reușit să ajungă nici până la Nistru, însă au făcut tărăboi mare prin Ucraina.

Cităm doar câteva pasaje din arhivele recent descoperite:

„Detașamentul moldovenesc „Kotovski”, în număr de vreo cincizeci de bărbați, este dislocat în raionul Vîsotski, cătunul Veliuga… Grupul acesta atacă și jefuiește populația fără milă. Din această cauză, oamenii din partea locului îi detestă ca pe niște tâlhari bețivani”.

Un oarecare partizan „moldovean” pe nume Volodin scria într-o notă adresată comandamentului central ucrainean: „Tov. Frolov, vă raportez o serie de atrocități comise de oamenii lui Kojuhari.

Aceștia fac incursiuni pe care le numesc „operațiuni cu inamicul”, care, de fapt, nu-s altceva decât acțiuni de jefuire și execuție a populației pașnice… Oamenii lui Kojuhari au deschis focul de mitralieră, în dezordine, prin satul Lalcitska Buda.

Combatantul Tușinski a rănit-o aproape mortal pe o minoră din familia Lișcinski…

Altădată, grupul comandantului Anisimov i-a jefuit pe țărani, sechestrându-le dobitoacele, pâinea, hainele, inclusiv 30 de basmale femeiești. După aceasta, Anisimov a schimbat prada pe rachiu și s-a pus pe băut. Când i-am atras atenția la fărădelegile comise, el şi-a justificat jafurile prin faptul că obiectele au fost sustrase de la evrei și polițiști…”

După ce s-a speriat de nemți, a cerut să fie decorat pentru vitejie

Volodin menționa în aceeași notă:

 

„Într-un raport, Kojuhari a informat greșit despre faptele oamenilor săi, inventând că au ucis 52 de polițiști și soldați nemți. În realitate, Kojuhari l-a trimis pe Anisimov cu un detașament de 24 de oameni în satul Bechi, unde aceștia s-au îmbătat ca porcii și au adormit, fără să-și pună măcar vreo santinelă. Noaptea, ostașul Titovici a ieșit afară și a văzut un grup de dușmani care se apropiau. A deschis focul și i-a culcat pe vreo șase, reușind să-i alerteze pe tovarășii săi, dar a căzut în luptă.

Speriindu-se că nemți ar fi mai mulți, Anisimov a lăsat corpul neînsuflețit al eroului pe câmpul de luptă și a fugit. Ulterior, Kojuhari a solicitat ca, pentru această operațiune pierdută, să fie decorați cu ordine și medalii Anisimov, Drunin și, desigur, el însuși, care nici măcar n-a fost prezent la fața locului.” (Arhiva de Stat a Ucrainei, ЦДАГО. Ф.62. Оп. 1. Спр. 38.)

P.S. Un „patriot moldovean”, ascultător devotat al poveștilor sovietice despre război, se plângea odată în felul următor: „M-am întristat citind că, pe vremea războiului, s-a înregistrat numai un singur partizan moldovan, restul fiind din Rusia și Ucraina. De atunci nu mai pot cânta „Oh, smugleanka-moldavanka” și nici filmele cu partizani nu mai are rost să le privesc.”

Auzindu-l, un altul îi răspunde: „O fi poate adevărat că doar un singur moldovean a fost partizan în război, dar nici aceluia nimeni nu-i știe numele…”. 

 

 

Sursa: George Mârzencu

https://www.timpul.md/articol/istorie––partizanii-moldoveni-erau-bandii-ruși 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/?s=bandit+kotovski

 

17/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primul automobil construit pe teritoriul actual al României. FOTO

MARTA_35-45_HP_Dublu-Phaeton_karosszériás

Povestea primelor automobile din România

 Istoria mașinilor  autohtone a început  în partea de vest a țării: Banat și Crișana, iar…  „lupta” pentru supremație  în acest domeniu  se împarte între  Arad… și Reșița!

La Arad sau la Reșița? Unde s-a fabricat prima mașină românească?

Primul autoturism de pe actualul teritoriu al României s-a numit MARTA și s-a fabricat la Arad, dar, dintr-un anume motiv, apar din când în când tot felul de articole care redescoperă minunata istorie a României și îi dau un nou sens.

Cu ceva timp în urmă apăreau în presa noastră articole care consemnau că  inginerii IAR Braşov ar fi  lucrat la primul automobil 100% românesc, construit în 1945 la Reşița în fabricile industriaşului român Nicolae Malaxa, al cărui nume îl purta.

 

  •  Primul vehicul inregistrat oficial cu numarul 1 a fost în 1900

  •  Bucurestiul a avut primul serviciu de circulaţie

  •  In 1939, erau inregistrate în ţara noastră peste 25.800 de vehicule

 

Multă lume are impresia gresită ca industria de automobile s-a născut in România odata cu Dacia, in 1968. Însă România a fost la inceputul secolului trecut una din cele mai bogate ţări europene şi a fost printre primele 10 ţări care au introdus automobilul înca de la apariţia sa.

Iată pe scurt, istoria maşinilor din România:

Primele maşini care au fost introduse în lucru la noi în anul 1895 au fost două camioane hibrid cu aburi care circulau pe străzile din Bucureşti fiind  realizate de o companie franceză numită Gardner-Serpollet.

Acestea erau maşini cu motor pe aburi, care foloseau acetilena care ardea în 24 de becuri, pentru a produce aburi sub presiune.

Căldarea maşinii cu abur era compusă din mai multe ţevi prin care era trimisă apa de catre o pompă. Vaporizarea se producea extrem de rapid in tevile incalzite la incandescenţă, iar aburul obţinut avea o presiune de 30 kgf/cm pătrat.

În partea din faţă a camionului era poziţionat cazanul şi locul pentru conducător, iar in spate era rezervorul cu apă.

 Roţile erau cu spiţe din lemn şi anvelope dintr-o bucată, rigide, fără presiune de aer.

Frâna era la mâna si actiona numai roţile din spate, iar suspensia folosită era cu arcuri de foi.

Cele doua vehicule erau de fapt nişte camioane destinate transportului de materiale.

 

 

 

 

Istoria auto a RomanieiIstoria auto a Romaniei

 

Autoturism Oldsmobile cu motor termic în 1898, la Bucureşti

Producatorul american Oldsmobile este printre pionierii masinii cu motor care functioneaza cu ardere interna. Această maşină era de fapt un fel de trăsură cu doua locuri, roţi mici şi subţiri cu spiţe, iar in loc de volan avea o manetă. Motorul era cu un singur piston şi era poziţionat în spate.

Tracţiunea era pe puntea spate, tot cu lanţ, iar frânarea se făcea numai manual, un sistem de parghii actionand direct asupra punţii spate. Acest exemplar, despre care se zvoneşte că îi apartinea unui industriaş evreu, a fost prima maşină dotată cu un motor cu ardere internă care a circulat în România.

 

Istoria auto a Romaniei

 

Primul vehicul inregistrat oficial in Romania cu nr. 1 a fost unul belgian

 

In anul 1900, Bucureştiul s-a bucurat de introducerea Serviciului Circulaţiei. Aici, primul vehicul inregistrat oficial a fost un automobil dotat cu motor cu ardere internă fabricat in Liege. Era de fapt o trăsură fără cai şi i-a aparţinut proprietarului morii cu abur „Gheorghe Assan” de pe Ştefan cel Mare.

La această maşină, roţile din spate erau mai mari, fiind dotate cu benzi de rulare din cauciuc masiv. Acest vehicul avea lateral două faruri care luminau cu gaz sau cu lumânări, în timpul deplasării pe timp de noapte.

Prinţul George Valentin Bibescu, un mare pasionat de zbor şi al sporturilor cu motor şi-a comandat şi el în 1900 acelaşi tip de automobil de la fabrica belgiană din Liege.

 

 

 

Image result for photos George-Valentin Bibescu

 

Foto: Prinţul Bibescu

Tot el avea să fie fondatorul Automobil Clubului Român (ACR) care a luat ființă pe data de 5 aprilie 1904 în salonul de onoare al Hotelului Boulevard din București şi primul preşedinte al acestuia.

In 1904, Romania avea înregistrate  51 de automobile.

Primul automobil închis care a circulat in România a fost un model Panhard, in anul 1904. Avea un motor cu ardere interna de 16 CP, roţi de lemn si 4 locuri pentru pasageri.

Aceasta era doar unul din cele 51 de automobile dedicate transportului de pasageri care figurau in documentele de inregistrare oficiale.

În perioada interbelică, în anul 1926, în România erau înscrise 11.306 maşini, în 1939 erau înmatriculate 25.876, iar în 1944, la finalul războiului mai rămăseseră înscrise numai 9.820 de vehicule de mici dimensiuni.

Prima fabrica de maşini de pe teritoriul României de azi se numea MARTA şi a luat fiinţă în anul  1908.

 

 

 

Image result for fabrica marta arad photos

Foto: Fabrica Marta din Arad

 

 

Firma producea diferite modele de autoturisme printre care și un autoturism autohton denumit „Márta”, acesta fiind  acronimul pentru „Magyar Automobil Részvény Társaság Arad”, prima fabrică de automobile din Ungaria, care stăpânea la acea dată Aradul şi întrega Transilvanie.

  Firma franceză Westinghouse, din Le Havre, filială a Firmei Westinghouse din SUA, a construit fabrica pe un teren pus la dispoziție de Primăria Arad.

 Se fabricau aici motoare pentru utilaje feroviare, autobuze cu și fără etaj, camioane de 3 și 5 tone și, din 1910, autoturisme în mai multe forme de caroserie. Motoarele erau cu 4 cilindri, de 20 CP, 30 CP și 40 CP. Cele de 20 și 30 CP şi aveau transmisia prin cardan, iar cele de 40 CP aveau transmisia prin lanț.

Nume sonore care mai exista si in ziua de azi au luat nastere inainte de Primul Razboi Mondial. Pe langa Steyr, Austro-Daimler, Puch, Raba, Praga sau Skoda, a existat si uzina Marta. 

Era de fapt o sucursală a americanilor de la Westinghouse din Le Havre, Franţa.

Din 1909, aici începe producţia de camioane şi autobuze, iar din 1910 incep să se producă şi maşini de mici dimensiuni.

Caroseriile erau de tip Dublu-Featon, Landolet, Limuzina, etc. Motoarele erau cu patru cilindri de 20, 30 sau 40 CP.

Autoturismele cu motoare de 20 sau 30 de cp aveau transmisie cardanica, iar cele cu motoare de 40 cp aveau transmisie prin lant. Bineinteles, toate automobilele erau fabricate sub licenta firmei Westinghouse.

La fabrica Marta se mai produceau   motoare pentru utilaje feroviare, autobuze cu şi fără etaj, camioane de trei şi cinci tone, iar din 1910 a începutut producţia de autoturisme mici, de patru cilindri, care avea între 20 şi 40 cai putere, cu transmisie prin cardan sau transmisie prin lanţ.

 

 

 

Istoria auto a Romaniei

Angajatii uzinei Marta din Arad, in anul 1908

 

 

Istoria auto a Romaniei

Istoria auto a RomanieiIstoria auto a RomanieiIstoria auto a Romaniei

 

MARTA – Primul automobil produs pe teritoriul de azi al ţării noastre.

 

 

 

Istoria auto a Romaniei

 

Autobuz MARTA construit la Arad

 

Până în anul 1912 s-au produs la Arad 150 de autoturisme, dar în același an Westinghouse a intrat în faliment, iar fabrica a fost preluată de AUSTRO DAIMLER.

Istoria auto a Romaniei

Auto Daimler fabricat la Arad

 

După preluare, aici se fabricau sub licenţă mașini Austro Daimler, tot cu numele de Marta.

Se bucura de un succes deosebit mai ales Marta Taxi, o mașină cu patru cilindri de 2.500 cmc, cu o putere de 18 sau 22 CP, care erau exportate în toată Europa Centrală.

 La Arad s-au fabricat circa 650 de masini şi autobuze marca Daimler, iar la începutul Primului Razboi Mondial producţia de automobile r s-a intrerupt, uzina axându-se pe producerea motoarelor de avion.

La Arad, în anul 1936, încă mai circula un astfel de automobil Marta, care avea peste un milion de kilometri parcurși!

 În anul 1918, după terminarea războiului, Transilvania s-a alăturat  Regatului României, iar legătura cu firma Daimler s-a rupt.

MARTA și Fabrica de vagoane WEITZER au fost unite în SOCIETATEA ASTRA.

Marta se numea de acum Fabrica de Motoare și producea autoturisme, camioane, stropitoare, cu motoare pe benzină și gaz metan.

După proiectul inginerului Ștefan Protopopescu aici  s-a  fabricat un avion de recunoaștere, numit ASTRA-PORTO, care avea motor HISPANO-SUIZA de 300 CP. Armata Română a comandat 25 de bucăți şi tot la comandă au mai fost construite câteva autobuze luxoase, cu motor de 4 cilindri, de 8.000 cmc.

În anul 1926 fabrica s-a desființat, s-au demontat utilajele și au fost transportate la Brașov, unde s-a înființat INTREPRINDEREA AERONAUTICĂ ROMÂNĂ (IAR), ai cărei ingineri au contribuit ulterior la fabricarea automobilului de la Reșița.

După autoturismele MARTA de la Arad, până la automobilul  Dacia fabricat la Piteşti începând din anul 1966, istoria maşinilor româneşti a mai cunoscut episodul construirii automobilelor Malaxa la Reşiţa, în 1945.

Aici s-a produs timp doi ani, între 1945-1947, o maşină echipată cu un motor de trei cilindri de 30 cai putere, care avea să se bucure de un real succes. 

La aceea vreme nu era puţin lucru ca un autovehicul să atingă o viteză  de 120 km/h şi să aibă un consum de zece litri la suta de kilometri. Autoturismul Malaxa avea aceste calităţi.

În această perioadă, pe poarta fabricii de la Reşiţa au ieşit 1.600 de maşini. Producţia a fost oprită în 1947, odată cu începutul sovietizării ţării. Producţia şi linia de asamblare a fost dusă în Rusia, la Podgorye, astăzi în Belarus.

Se spune că Leonid Brejnev, ajuns mai târziu conducătorul Uniunii Sovietice, a fost cel care a decis să mute această fabrică românească în URSS , confiscând-o pur şi simplu, după ce a făcut o călătorie la Sofia cu o maşină Malaxa, care l-a impresionat.

 

 

 

malaxa

 

 

Autoturismul Malaxa putea transporta până la șase persoane, avea caroseria cu o formă aerodinamică foarte elegantă, portbagajul în partea din faţă sub capotă, unde se afla și roata de rezervă şi oferea un nivel înalt de confort.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/10/05/dosare-istorice-cum-a-fost-furat-de-eliberatoriisovietici-modelul-primului-automobil-produs-in-romania-2/

 

 

Surse: 

https://www.4tuning.ro/old-school-cars/primele-automobile-din-romania-istoria-masinilor-din-tara-noastra-22141.html

http://specialarad.ro/marta-sau-malaxa-care-a-fost-primul-automobil-romanesc/

21/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: