Din ce bani a trăit Lenin ?

 

 

 

 

Un aspect important al vieții  lui Lenin, este acela că nu a fost niciodată angajat (cu excepția unei perioade foarte scurte ca avocat) și aproape niciodată om de afaceri, iar acest lucru i-a permis să nu depindă de stat și nici de tot felul de șefi, scrie http://ttolk.ru/na_kakie_dengi_zhil_lenin.

Or, independența economică este o garanție a independenței personale.

Până în 1916 Lenin a subzistat din închirierea unor proprietăți ale familiei, de pe urma cărora a câștigat până la 1.500 de ruble pe an. De asemenea, în biografia lui a existat și o perioadă de 5 ani când și-a administrat propria moșie, această experiență de viață permițându-i să tragă o concluzie importantă, anume aceea că țărănimea rusă (cu care a intrat în contact strâns) nu poate fi forța motrice a revoluției.

În primăvara anului 1889 mama lui Lenin, Maria Alexandrovna, a cumpărat o mică moșie  în Alakaevka, un sat situat la 40 de kilometri de Samara. Achiziția a fost ieftină – doar 800 de ruble, iar după câțiva ani această moșie a fost vândută de mama lui Lenin pentru suma de 3.500 de ruble.

 

 

(Lenin în orașul austro-ungar, polonez Zakopane, 1913)

 

 

Așa a ajuns Volodia Ulianov (Lenin), în vârstă de 19 ani, să gestioneze 45 de hectare de teren și o fermă  cu 14 vaci cumpărate din Germania care dădeau producții excepționale (2500-3000 de litri de lapte pe an), în comparație cu vacile țărănești din zonă, de la care se obțineau cca. 800-1000 de litri pe an.

Ulianovii au avut și o mică fabrică de brânză , într-o vreme în care în Rusia populația autohtonă nu știa ce este brânza. Pe moșie mai erau 6 cai, dintre care 4 erau de rasă daneză, capabili să tracteze încărcături grele și să fie folosiți la arături adânci.

Din cele 45 de hectare ale proprietății, 30 erau pășuni și fânețe și alte erau  15 cultivate cu ovăz și grâu.

Conform planurilor Mariei Alexandrovna, această moșie ar fi  putut oferi un venit net de până la 2 mii de ruble pe an (numai producția brânză ar fi trebuit să ajungă la 1 tonă pe an).

Dar realitatea rusă s-a dovedit a fi departe de idealurile ulianovilor. Țăranii locali au furat un cal, iar în iulie – 2 vaci. Ancheta poliției nu a dat niciun rezultat și se pare că animalele au fost mâncate de hoți.

Moșia folosea muncitori, în mare parte țărani locali, care lucrau foarte prost.
Drept urmare, ulianovii au fost forțați să angajeze un manager austriac, iar proprietatea a oferit doar aproximativ 400 de ruble de venit net pe an.

Cu toate acestea , Vladimir Lenin a participat la viața moșiei sale: a comandat semințe de trifoi din Prusia Orientală și  s-a ocupat cu livrarea grăsimilor (cum se numeau atunci îngrășămintele chimice).

Până la urmă, după 5 ani, moșia a fost vândută unui anume Danilin. Și după cum s-a dovedit mai târziu, ulianovii au fost  chiar norocoși  pentru că, în timpul revoluției din 1905-1906, moșia din Alakaevka a fost arsă de țărani, iar proprietarul Danilin a fost ucis.

Răsculații nu au cruțat atunci nici moșiile a doi socialiști din zonă.

 

(Lenin în vizită la Gorki pe insula Capri , 1908)

 

O altă moșie a ulianovilor (moștenită de la bunici în Kokușkino) oferea un venit regulat de până la 2.000 de ruble pe an.

Din când în când, Vladimir Lenin câștiga din traduceri și activități literare. Astfel, pentru cartea sa „Dezvoltarea capitalismului în Rusia”, apărută într- un tiraj de 2400 de exemplare, a primit 120 de ruble și în plus, câteva cărți germane de care avea nevoie pentru a lucra.
Un  „câștig” neobișnuit l-a avut cu un proces în Franța.

În decembrie 1909, când mergea cu bicicleta până la Juvisy-sur-Orge, la 15 kilometri de Paris, pentru a vedea un avion zburând, Lenin a fost lovit de o mașină și a fost grav rănit, iar bicicleta s-a transformat în fier vechi.

Din fericire, au existat martori la accident, iar Lenin a decis să solicite despăgubiri prin instanță. Șoferul s-a dovedit a fi un viconte, astfel că dorința de a obține dreptate a fost alimentată și de convingerile sale.

Drept urmare, instanța a obligat vicontele să-i cumpere lui Lenin o bicicletă nouă și să-i plătească 115 franci compensație morală.

Odată cu formarea Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), Lenin a început să primească bani de la partid. Mai exact, de la finanțatorul de partid, marxistul Alexandru Bogdanov.

Plata era neregulată și nu primea bani foarte mulți, cca. 50-70 de ruble pe lună.

 

 

 

(Lenin pe insula Capri, jucând șah cu bolșevicul Bogdanov)

 

 

Principalul venit pentru Vladimir Lenin a fost în acea perioadă din închirierea proprietăților familiei. De regulă, mama îi trimitea lui Vladimir 300-500 de ruble, de 3-4 ori pe an.

O sursă neașteptată de bani a venit de la părinții soției lui Lenin, Nadejda Konstantinovna Krupskaia.

Familia Krupskaia nu era bogată: tatăl era un ofițer pensionar, iar mama ei, Elizaveta Vasilievna, a fost autoare de cărți pentru copii. Elizaveta Vasilievna însăși era dependentă material de Lenin și de fiica sa Nadejda Krupskaia, trăind cu ei în exil, dar la sfârșitul anului 1913, sora Elizavetei a decedat lăsând o moștenire de aproape 7 mii de ruble.

Cu toate acestea, aproximativ 3 mii de ruble din această sumă au fost cheltuite de Lenin pentru operația soției sale, Nadejda, care suferea de boala Graves.
Din restul de 4 mii de ruble din moștenire, Lenin a dat la sfârșitul anului 1915 o mie de ruble pentru reluarea apariției ziarului „Social Democrat”.

Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în stațiuni de odihnă.

În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulianov a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni.

O bună parte a exilului, începând din 1909, dar și după cucerirea puterii, Lenin și soția lui au petrecut-o având în preajma lor pe feminista și militanta revoluționară Inessa Armand.

Potrivit  unor istorici, Inessa Armand a fost și amanta conducătorului bolșevic, acceptată de prea-toleranta Krupskaia.

Anul 1916 a fost ea mai dificilă perioadă din viața lui Lenin : în iulie a acestui an, mama lui a decedat, gestionarea chiriei a trecut în sarcina surorii ei Anna, dar războiul a redus drastic veniturile provenite din închirierea proprietăților lor.

La sfârșitul anului 1916, în plin război mondial, Vladimir Lenin și Nadejda Krupskaya au trecut de la carnea de porc și vită la carnea de cal, nu și-au mai putut cumpăra haine noi și au  achiziționat cele mai ieftine rechizite de scris.

Partidul a fost practic învins în Rusia, iar sprijinirea cu fonduri de la Partid a emigranților politici a încetat.

Pentru a rezista în această perioadă dificilă, Lenin a primit un ajutor neașteptat  de la naționalistul eston Alexander Keskuela care, din octombrie 1916 până în februarie 1917, le-a transferat aproximativ 100 de ruble pe lună.

Mai târziu, antibolșevicii au susținut că omul de afaceri Parvus, membru al aripii stângi a social-democrației germane, i-a transferat bani prin Keskuela, iar Statul Major German prin Parvus (Keskuela era prieten cu trimisul german la Berna, baronul Gisbert von Romberg).

 

 

(Lenin în 1914)

 

 

 

NOTĂ:

Este cert că după 1917, când avea 47 de ani, Lenin s-a bucurat din nou de o finanțare neîntreruptă. În acel an, în Rusia a avut loc ceea ce istoricii au numit revoluţia burgheză.

În 1917, războiul punea mari probleme Germaniei, care consuma resurse uriaşe pentru a menţine cele două fronturi europene, astfel încât cercurile politice conducătoare germane aveau interesul major să scoată Rusia din conflict.

Au intrat în scenă personaje importante:Arthur Zimmermmann, secretar de stat în Ministerul de Externe al Germaniei, unul dintre comandanţii armatei – generalul Ludendorff, şeful serviciului secret al armatei germane, ministrul de Interne, precum şi un revoluţionar rus, o figură binecunoscută (dar şi controversată) în cercurile stângii germane şi elveţiene, care fusese în legătură cu Lenin, Alexander Parvus (Israel Lazarevici Helphand), şi Yakov Ganetsky, un apropiat al lui Lenin.

Oficialii germani îşi doreau organizarea unei revoluţii în Rusia care să determine ieşirea acesteia din luptă, iar Parvus i-a convins că, sprijinită de Germania, o revoluţie era posibilă şi că Lenin era omul providenţial al acestei mişcări.

Şi agenţii serviciului secret german îl indicaseră tot pe Lenin drept omul cu cel mai mare potenţial pentru a organiza şi conduce o revoluţie în Rusia.

Pentru aceasta trebuiau însă bani, iar Alexander Parvus a cerut germanilor 5.000.000 de mărci germane, un tren şi un permis de liberă trecere pentru Lenin şi tovarăşii săi.

 Pe 23 martie, ambasadorul german de la Berna a trimis o telegramă la Berlin în care a comunicat dorinţa lui Lenin şi a revoluţionarilor din jurul său de a merge în Rusia, solicitând instrucţiuni pentru a acţiona.

În doar trei zile, Kaiserul şi Statul Major german au aprobat ca un tren special, cu escortă militară, să le fie pus la dispoziţie.

Pe 31 martie, Lenin şi Zinoviev au luat decizia de a pleca în Rusia, nemulţumiţi de cursul evenimentelor de acolo, de faptul că revoluţia propovăduită şi visată de ei fusese confiscată de burghezie. Era cetăţean rus, iar faptul că accepta ajutorul Germaniei, stat care era în război cu ţara sa, îi putea aduce o sentinţă capitală pentru spionaj sau trădare, iar în viaţa politică acuzele de pactizare cu duşmanul, de agent al unei puteri străine ostile ţării sale, i-ar fi ruinat cu siguranţă orice şansă de a fi credibil.

Din aceste raţiuni, a cerut ca trenul care avea să-l transporte pe teritoriul inamic să aibă un vagon plumbuit, care să deţină statut extrateritorial, comparabil cu cel al unei ambasade.

 

Harta: Drumul lui Lenin din Elveția până la Sankt Petersburg, în Rusia.

 

 Trenului i s-a adăugat o escortă militară, care avea să-l însoţească pe o distanţă de peste 600 km, până la portul Sassnitz. Prezenţa escortei militare a făcut ca lunga călătorie pe teritoriul german să se desfăşoare fără incidente.

La Sassnitz, liderul rus s-a îmbarcat pe un feribot cu destinaţia Suedia.

La Stockholm, presa i-a aşteptat pe Lenin şi grupul său, iar primarul oraşului a oferit un mic dejun festiv. După aceasta, au traversat cu trenul Finlanda. De aici, au ajuns în orăşelul aflat la graniţa dintre Finlanda şi Rusia, Beloostrov, unde Lenin şi tovarăşii săi se aşteptau să fie arestaţi. Dar, surpriză, au putut călători nestingheriţi până la Petersburg.

Pe 18 aprilie 1917 (alte surse vorbesc de 16 aprilie), în gara Finlandia, principala gară a Petersburgului, Lenin îşi încheia călătoria. Peroanele erau pline de curioşi care-l aşteptau.  Lenin a ţinut un discurs:„Muncitori ruşi, cui i-aţi dat puterea luată de la ţar? Capitaliştilor şi moşierilor…” .

Curând, la Berlin avea să se comenteze cu satisfacţie: „Lenin lucrează aşa cum ne dorim noi…”

După sosirea lui Lenin țara s-a cufundat în haos. Imediat după 4 iulie, când s-a aflat despre înfrângerea militară a ofensivei guvernului Kerenski pe frontul cu Puterile Centrale,  represiunea s-a abătut  asupra bolșevicilor. Troțki a fost închis, iar Lenin a fost obligat să fugă și să se refugieze în Finlanda.

În octombrie 1917 însă, Lenin a considerat că izolarea și discreditarea guvernului provizoriu atinseseră cote maxime, fiind redus la neputință, în timp ce susținătorii bolșevicilor erau nerăbdători  să acționeze.

Lenin s-a reîntors în Rusia în octombrie 1917 și a condus revoluția bolșevică, al cărei slogan era: „Toată puterea – sovietelor!”.

Ideile sale de guvernare au fost exprimate în eseul „Statul și Revoluția”, care propovăduia o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete (sfaturi).

 

 

CONCLUZII

Surse serioase de venituri pentru Lenin nu puteau fi articolele publicate în presa revoluționară rusă (precum Iskra).

Cele mai importante venituri pentru partidul lui Lenin au provenit din fondul special al Partidului, fond despre care nu s-a pomenit niciodată în actele oficiale, dar a cărui existență a fost recunoscută de Lenin în bogata lui corespondență.

Acest fond era alimentat din cotizațiile membrilor de partid, din donații particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki), dar mai ales din așa zisele ”exproprieri revoluționare”, în fapt delapidări sau atacuri banditești asupra birourilor de poștă, a caselor de bilete din gări și asupra băncilor.

Cea mai cunoscută ”expropriere” a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piața Erevan din Tiflis, când au fost jefuite de către o bandă condusă de Stalin340.000 de ruble .

Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunțat nici în timpul exilului și nici după victoria revoluției bolșevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolșevicilor și menșevicilor (https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ilici_Lenin).

în 1917, micul partid bolșevic, finanțat în mare parte de Germania cu scopul de a provoca o revoluție pentru a închide frontul rusesc, și căruia Lenin i-a impus o radicalizare strategică, a preluat nemulțumirea generală și a devenit custode al aspirațiilor populare, în timp ce partidele revoluționare rivale s-au discreditat unul după altul.

Ca o ironie a sorţii, banii daţi de germani, banii care au finanţat revoluţia bolşevică, aveau să fie într-un fel returnaţi.

Prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, din 1918, Rusia, condusă de Lenin, avea să accepte să plătească Germaniei o sumă mult mai mare în contul despăgubirilor de război (https://historia.ro/sectiune/general/povestea-trenului-plumbuit-care-l-a-adus-pe-lenin).

 

 

De ce a fost cântat un imn ortodox rus la înmormântarea Reginei Elisabeta a II-a?

Foto: 19 septembrie 2022 – Garda de onoare poartă sicriul Reginei Elisabeta a II-a în Capela Sf. George din interiorul Castelului Windsor .Jonathan Brady/AFP

La înmormântarea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, unii observatori au fost nedumeriți la auzirea unei rugăciuni ortodoxe ruse.

În timpul funeraliilor reginei Elisabeta a II-a, corul a cântat un imn religios cunoscut sub numele de „Condacul rusesc al celor plecați ”, o rugăciune străveche din liturghia ortodoxă rusă. 

Se spune că această rugăciune ortodoxă a fost săvârșită la cererea Reginei, care era de confesiune protestantă.

Versurile sunt următoarele:

Odihnește-l Hristoase, Dumnezeul nostru,  pe robul Tău cu sfinții Tăi:

unde nu mai există durere și întristare

nici suspin, ci viață veșnică.

Numai Tu ești nemuritor, creatorul și făuritorul omului:

iar noi suntem muritori formați din praful pământului,

iar pe pământ ne vom întoarce:

căci așa ai rânduit,

când m-ai creat spunând:

Praf ești și în țărână te vei întoarce.

Toti ne coboram in praf;

și plângând peste mormânt ne facem cântecul:

Aleluia, aleluia, aleluia.

În Biserica Ortodoxă Rusă, acest imn este cântat în mod tradițional în timpul slujbelor dedicate creștinilor decedați la înmormântări și slujbe de pomenire, precum și la slujbe în Sabatul Părinților.

Foto: 19 septembrie 2022 – Ceremonia funerară pentru Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii în Capela Sf. Gheorghe din Castelul Windsor. Jonathan Brady/AFP

În esență rugăciunea exprimă durerea și întristarea, dar amintește în același timp speranța creștină în viața veșnică. Credincioșii îi cer lui Dumnezeu să lase sufletul care tocmai a părăsit trupul să se odihnească în același loc cu sufletele sfinților.

Reprezentanții Palatului Buckingham nu a oferit niciun comentariu oficial cu privire la motivul pentru care acest imn ortodox a fost inclus printre rugăciunile tradiționale anglicane. Ne reamintim că același „Condac rusesc ” a fost cântat și în 2021, la slujba de înmormântare a soțului Reginei, Ducele de Edinburgh.

Potrivit mass-media, Elisabeta a II-a a dorit să includă la slujba ei de înmormântare această rugăciune ortodoxă, pentru a aduce un ultim omagiu soțului ei Prințul consort Filip, ale cărui rădăcinil rusești sunt binecunoscute.

Prințul Filip și credința ortodoxă

Atât strămoșii paterni, cât și cei materni ai ducelui de Edinburgh erau înrudiți cu familia imperială rusă (vezi mai jos arborele geneaologic al prințului consort Philip, tatăl actualului rege Charles al II-lea)

Înainte de logodna oficială cu Prințesa Elisabeta în 1947, Prințul Philip și-a abandonat titlurile grecești și daneze, a devenit cetățean britanic naturalizat și a adoptat numele de familie al bunicilor săi materni, Mountbatten.

Inițial adept al Bisericii Ortodoxe Grecești, Filip a trebuit să treacă la anglicanism, pentru a se căsători cu prințesa britanică Elisabeth, viitoarea regină.

Se spune că prințul Philip a făcut în timpul vieții sale încercări de a-și explora rădăcinile vizitând Muntele Athos, un important centru al monahismului ortodox răsăritean, remarcându-se atunci că a făcut semnul crucii ortodox– de la dreapta la stânga.

(Sursa: https://www.rbth.com/history/335487-russian-orthodox-hymn-queen-elizabeth-funeral).

A fost plătită RUSIA după ce a vândut americanilor teritoriul ALASKA?

La data de 20 iunie 1867 , președintele american Andrew Johnson anunța cumpărarea teritoriului Alaska de la Rusia. La negocierile privind transferarea acestui teritoriu și încheierea tratatului americano-rus, un rol important l-a avut Consulul Statelor Unite la Sankt Petersburg, românul George Pomuț.

Alaska a fost cedată oficial Statelor Unite pe 18 octombrie 1867.

„Semnarea Tratatului Alaska” de Emanuel Leutze, circa 1867Getty Images

După finalizarea acordului de vânzare a teritoriilor din Alaska către SUA, Rusia urma să primească 7,2 milioane de dolari.

Un cec în valoare de 7,2 milioane de dolari, pentru achiziția teritoriului Alaska. Originalul documentului se găsește în Biblioteca Congresului Sursa: Getty Images

Potrivit unei teorii a conspirației foarte răspândite, aurul plătit Rusiei de Statele Unite pentru Alaska s-ar fi scufundat în Marea Baltică.

Singurul lucru adevărat din această poveste, este acela că Rusia nu a primit niciun transport de aur...

Se spunea că un milion și jumătate de dolari din această sumă a mers la o bancă (de la Londra) pentru conversie, iar restul de 5,5 milioane, sub formă de lingouri de aur, ar fi fost trimise de la Londra, la Sankt Petersburg, în Rusia, la începutul lunii iulie 1868 fiind încărcate pe o navă numită „Orkney”.

Pe 16 iulie 1868, vasul Orkney s-ar fi scufundat înainte de a ajunge la Sankt Petersburg, iar compania de asigurări, pentru a nu plăti despăgubiri pentru valoroasă încărcătură dispărută, s-a declarat rapid în faliment.

Această poveste nu rezistă, în primul rând pentru că, deși în 1868 exista o navă numită „Orkney”, aceasta era în acel an în drum spre America de Sud , relatează scriitoarea americană Bonnie Loshbaugh.

Mai mult, după 1868 nava a continuat să navigheze, fiind menționată și în registrul din 1871. Prin urmare, întreaga poveste a fost cu siguranță doar inventată.

Este adevărat însă și că Rusia nu a primit niciodată acea cantitate mare de aur, pentru că transportul ar fi fost foarte greu și periculos de înfăptuit din punct de vedere logistic.

În 1867, suma de 7,2 milioane de dolari reprezenta mai mult de 11 milioane de ruble (în timp ce, de exemplu, bugetul anual al Ministerului Naval al Rusiei la acea vreme, era de aproximativ 15 milioane de ruble).

Așadar, în loc să primească aurul din SUA sau din altă parte, Rusia a decis să cheltuiască banii în străinătate pentru cumpărarea de mașini și utilaje americane destinate construirii noilor sale căi ferate.

Un document datând din a doua jumătate a anului 1868, găsit în Arhiva Istorică de Stat Rusă de către cercetătorul Alexandr Petrov, demonstrează că cei mai mulți din banii plătiți de americani pentru Alaska au mers într-adevăr pentru finanțarea construirii căilor ferate ruse.

„Cele 11.362.481 de ruble și 94 copeci datorate au fost primite de la statele nord-americane pentru posesiunile ruse care le fuseseră cedate în America de Nord.

Din cele 11.362.481 de ruble și 94 de copeici – 10.972.238 de ruble și 4 copeici au fost cheltuite în străinătate pentru achiziționarea de accesorii pentru căile ferate: Kursk-Kiev, Ryazan-Kozlov, Moscova-Ryazan etc. Restul de 390.290 de ruble au fost primite în cai ferate. ”

În cele din urmă, Imperiul Rus a primit și ceva numerar, respectiv 390 de mii de ruble, o sumă care putea fi transportată cu ușurință, fără a fi implicată în mod special pentru transport nicio navă – cu excepția, desigur, a acelor nave care au adus utilajele feroviare în Rusia.