DIZIDENTUL ANTICOMUNIST RUS ALEXANDR SOLJENIȚÎN FACE O RADOGRAFIE A REVOLUȚIEI BOLȘEVICE ȘI A ROLULUI CHEIE AVUT DE EVREIMEA RUSĂ ÎN CONDUCEREA COMUNISTĂ A ȚĂRII

      

Cunoscutul simbol al rezistenței anticomuniste din Rusia, Alexandr Soljenițîn, explică motivele principale care l-au determinat să scrie o asemenea carte: dorinta de a elimina petele albe din istoria Rusiei, de a spune adevarul despre soarta evreilor din Rusia in ideea asigurarii coexistentei armonioase si colaborarii in continuare a popoarelor rus si evreu.

Scriitorul subliniaza ca in cercetarea sa s-a sprijinit intr-o mare masura pe sursele si publicatiile evreiești.

Imediat dupa apariție, cartea a provocat reactii contradictorii. Unii au salutat-o, au laudat bogatia materialului abordat si analiza profunda si corecta, alții l-au acuzat pe autor de partinire si chiar de antisemitism.

Volumul al doilea trateaza o problema mai putin abordata in istoriografia sovietica si rusa – participarea evreimii rusesti la revoluțiile din februarie si octombrie 1917 si rolul acesteia in proiectul comunist din URSS, aducând cercetarea până în zilele noastre.

“Comunitatea evreiască din Rusia – arata autorul – a obtinut de la Revolutia din Februarie absolut tot pentru ce s-a luptat si, intr-adevar, nu mai avea nevoie deloc de lovitura din Octombrie, cu exceptia acelui tineret evreiesc secularist cu inclinații maximaliste, care impreuna cu fratii lor internationalisti rusi a acumulat un potential de ura fata de oranduirea de stat rusa si nazuia sa aprofundeze revolutia”.

Situatia economică si financiară a țării era foarte grea, și evreii, inclusiv milionarii din străinatate, au participat activ la imprumutul “Libertatea”.

Evreii se inscriau activ in partidele de stanga si de centru. Partidul etnic Bund, aliat al bolsevicilor si promotor al ideii de autonomie evreiasca, se bucura de un succes deosebit.

La Petrograd si Moscova crește numarul populatiei evreiești, aceasta ajungând la 50.000 si, respectiv, la 60 000. Se intorc ca revoluționari numeroși evrei din America (Troțki, cu un pașaport american) și Anglia.

 Multi dintre ei vor ocupa pozitii-cheie, in administratia bolșevică – Volodarski, Uritki (fondatorul CEKA, viitorul NKVD), Larin (artizanul economiei comunismului de razboi), fratele lui Sverdlov, Veniamin, alti camarazi de lupta ai lui Lenin si Trotki.

Soljenitan releva ponderea foarte mare a evreilor in toate partidele politice care in anul 1917 au fost preocupate de “aprofundarea revolutiei” – cele ale bolsevicilor, ale mensevicilor, ale socialist-revolutionarilor (eseri).In vara anului 1917 evreii au avut un mare succes in alegerile locale – la Moscova, Minsk, Saratov si alte orase ei au ajuns in conducerea dumelor locale.

Crește ponderea lor in Sovietele de Deputati ale Muncitorilor si Soldatilor (SDMS) in pofida faptului ca in randurile lor nu se gaseau nici soldati, nici muncitori.

Prezidiul Comitetului Executiv Central al SDMS al Rusiei, principalul organ al puterii din tara, numara noua evrei si doar un singur rus.

Potrivit surselor evreiesti, incepand cu luna mai, din cei 30 de membri ai Comitetului Executiv al Sovietului de deputați al țăranilor, doar trei erau țărani, iar șapte evrei. Acest lucru batea la ochi si provoca o reactie de nedumerire printre masele de oameni.

 Mai mult, evreii continua sa poarte pseudonime rusesti: Sverdlov (Esua), Kamenev (Rosenfeld), Zinoviev (Radomislski), Steklov (Nahamkis), Larin (Lourie)… Oamenii se intrebau: de ce oare?

Deoarece acesti revolutionari nu mai aveau nevoie sa se ascunda de puterea țaristă ca inainte. 

Soljenitin subliniaza caracterul antinational si antirus al Comitetului Executiv Central al Sovietului din Petrograd, dispretul demonstrativ al acestuia față de istoria rusă.

Aceasta orientare este sustinuta si de Guvernul Provizoriu, desi acesta este compus preponderent din rusi. El sustine continuarea cu orice pret a razboiului, punand interesele aliatilor pe primul plan.

Autorul aduce o mărturie interesanta: inaintea Revolutiei din Februarie, antisemitismul in Rusia nu se observase, cu exceptia regiunilor cu ghetouri evreiești.

Dupa revolutie, insa antisemitismul creste din ce in ce mai mult. Populatia este revoltată, vazand peste tot oratori si agitatori evrei si constatand ca ei ocupa pozitii privilegiate in viata (nu stau la coada dupa pâine, merg cu limuzine etc).

Din ce in ce mai des se aud lozinci: “Jos cu jidanii!”. Evreii incep sa fie batuti, spre septembrie multe dintre magazinele si dughenele lor fiind devastate.

Pogromuri popriu-zise nu au existat insă.Evreii renegati au trecut la bolsevism.

Evreii din randurile bolsevicilor, releva Soljenitan, au fost evrei renegati, adica cei care au rupt-o cu comunitatea si oranduiala lor traditionala.

La randul lor, rușii din bolsevism au fost renegati si ei, adica cei care au rupt-o cu traditiile propriului popor.Ei au fost, de fapt, antirusi si antiortodocsi. Exemplul caracteristic, Lenin.

Din intreaga literatura rusă el n-a insusit decat pe revolutionarul Cernîșevski, pe satiricul Saltîkov-Scedrin, pe liberalul Turgheniev si pe denunțătorul tarismului, Lev Tolstoi. El a urât istoria rusa si Volga unde a crescut. In pofida faptului ca era metis, el este un fenomen rusesc, străin insa de spiritul rus. Dar nu putem sa ne dezicem de el, spune scriitorul.

In ceea ce priveste evrei-renegați, la Congresul Partidului Social-Democrat din Rusia (PSDR), partid bolsevic, care s-a tinut in 1907 la Londra, din totalul de 305 delegati, 160 erau evrei.

In vara 1917, la Congresul al Vl-lea al aceluiasi partid in CC au fost alesi 11 membri din care cinci erau evrei – Zinoviev, Sverdlov, Uritki, Sokolnikov si Trotki.

Insa evreii nu au fost uniti. Kamenev si Zinoviev s-au pronuntat impotriva insurectiei armate a bolsevicilor. In schimb, Trotki a fost singurul lider atotputernic, geniul loviturii din Octombrie (Lenin se ascundea si nu s-a manifestat nicidecum in acel moment istoric).

Imediat dupa victoria bolsevicilor, Lenin a folosit potentialul evreilor din ghetouri, unde ei nu s-au mai intors, substituind pe aceasta cale pe functionarii de stat rusi care sabotau puterea bolsevicilor. Un citat a lui Lenin: evreii “au facut un mare serviciu revolutiei”.

Din primele zile bolsevicii i-au chemat pe evrei, pe unii, pentru posturi de comanda, pe altii, pentru munca executiva in aparatul sovietic. Si foarte multi au venit imediat. Si multi dintre ei nu erau membri de partid. A existat si un simplu calcul practic, “insa fenomenul a fost de masa”, remarca autorul.

Soljenitan citeaza si un autor evreu, Sapiro: “Mii de evrei s-au indreptat spre bolsevici, vazand in acestia pe cei mai hotarati aparatori ai revolutiei, internationalistii cei mai de nadejde. Si evreii au fost prezenti din abundenta in straturile inferioare ale structurilor de partid”.

Inaltul grad de organizare a comunistilor a fost asigurat in mare masura de comisarii evrei.Puterea comunista s-a certat cu evreii “Incepand cu finele anilor ‘40 ai secolului XX, se arata in carte, cand puterea comunista s-a certat cu evreimea mondiala, aceasta participare furtunoasa a evreilor la revolutia comunista a inceput sa fie trecuta sub tacere din prudenta, sa fie tainuita – atat de catre comunisti, cat si de catre evrei, iar incercarile de a reaminti acest lucru au fost calificate din partea evreimii drept un antisemitism extrem”.In acest context, unul dintre autorii israeleni, Tirulnikov releva: “La inceputul revolutiei evreii au servit drept baza a noului regim”.

Presedintele tarii a fost evreul Iakov Sverdlov, ministrul de Razboi, evreul Trotki (Bronstein).Alte exemple: Moscova era condusa de Zinoviev; Petrogradul – de Kamenev, Internationala sindicala – de Dridzo-Lozovski, Komsomolul – de Oskar Rivkin etc. Tot anturajul lui Trotki, un internationalist convins si un evreu-renegat, a fost compus exclusiv din evrei.

Departamentul CK pentru combaterea speculei a fost alcatuit, de asemenea, numai din evrei.Evreii, precum Sverdlov, Brodski, Uritki, Gordon, Drabkin au jucat un rol activ in sabotarea si desfiintarea Adunarii Constituante (ianuarie 1918), unde bolsevicii au avut o slaba sustinere.

Autorul aduce zeci de nume ale liderilor bolsevici de la Moscova (Rozalia Zalkind-Zemliacika, Lazar Kaganovici si altii), de la Odessa (Gamarnik), din Belorusia etc. cu numele evreiesti.

Cunoscutul scriitor rus Vladimir Korolenko a remarcat in Administratia Kremlinului “abundența de figuri evreiesti, ceea ce l-a frapat”.

Sursa: Ziua. ro reprodus în BASARABIA LITERARA md.

Articol: REVOLUŢIA BOLŞEVICA RADIOGRAFIATĂ DE ALEXANDR SOLJENIŢÂN ÎN CARTEA  SA « DOUĂ SECOLE ÎMPREUNĂ ».

 |

Publicitate

Prof.univ.dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române vorbeşte despre Tezaurul României de la Moscova

Tezaurul României de la Moscova

 

În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situație critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante.

Mai concret: dacă rămâneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianțe), cu Germania și Austro-Ungaria, cum prevedea acordul secret din 1883, urma să câștigăm Basarabia, dar trebuia să renunțăm la Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept!

La fel, dacă intram alături de Antantă (Tripla Înțelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia, pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră.

Până la urmă – ascultând și de glasul opiniei publice – România, deși avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei și Austro- Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea statului român prin recunoașterea a circa 120.000 de km pătrați în plus.

Soarta a vrut însă ca România să obțină mai mult decât putea spera (adică și Basarabia, și Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, și Bucovina) și să ajungă la circa 300.000 de km pătrați.

Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României și a românilor (ca să-l parafrazez pe Ștefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”).

Firește, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict – despre care nimeni nu avea să știe dinainte cum avea să fie și cum avea să se sfârșească – cuprinsese și masele, mai ales la nivelul marilor țări occidentale. Populația a fost destul de ușor amăgită de idei precum revanșă, glorie, onoare, datorie, patrie etc.

Elitele românești, dar și o parte din poporul de rând doreau intrarea noastră alături de Antantă și doreau trecerea Carpaților, cu scopul împlinirii idealului național, al eliminării nedreptății istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului.

Mulți români știau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru țară era o datorie. A veni cu lozincile pacifiste de azi și a condamna entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcție de dreptul la viață, de drepturile omului, de crimele contra umanității etc. – cum au tendința să facă unii în aceste zile – înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric și tendința de a aplica concepții actuale lumilor revolute. Acum un secol, micile țări și popoare gândeau în termenii apărării drepturilor națiunilor lor, ai victoriei spiritului național în fața marilor imperii multinaționale, ai dreptului popoarelor la autodeterminare și ai formării statelor naționale unitare.

Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atâta suferință individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de întregire a neamului”.

Prin acest război, în care atâția deai noștri au murit, ne-am mântuit ca popor, reușind să ne câștigăm dreptul la un regat de 300.000 de km pătrați, la o țară devenită adevăratul adăpost al poporului român.

O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist, aducându-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obține fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieți, începând cu anul 1914 (când s-au angajat în conflict – fără voia lor – aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina și Balcani, români aflați atunci în afara României) și apoi din 1916 încoace, când a intrat în luptă (într- o luptă inegală) și România.

În august 1916, „treceau batalioane române Carpații”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducând mărire celui Preaînalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor.

Numai că, fără îndeplinirea condițiilor angajate de Antantă, înconjurate de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă curând, să se replieze pe Carpați și apoi să suporte presiunea armatelor germane și austro-ungare (alături de cele bulgare și turcești), care amenințau să șteargă România de pe hartă.

De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu și Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureștii, nu înainte ca principalele instituții ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iași. Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupație inamică.

Ca urmare, în fața perspectivei sumbre care se deschidea, autoritățile au decis, în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – Tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.

S-au trimis astfel, în anii 1916 și 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzând Tezaurul Băncii Naționale a României, dar și valori aparținând unor bănci românești private, unor societăți comerciale, unor persoane particulare.

S-au trimis, pe lângă aurul B.N.R., colecții de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericești, bunuri având valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc.

Între instituțiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara B.N.R., Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, C.E.C.-ul, Arhivele Naționale. După revoluția bolșevică și preluarea puterii de către comuniști, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul și a refuzat restituirea acestuia.

Acesta a fost parțial restituit, în două tranșe separate, în anii 1935, 1956, ca un semn de „bunăvoință” a sovieticilor și ulterior a rușilor.

Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre România și Rusia.

Între 12 și 14 decembrie 1916, în gara Iași, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1.738 casete, în care se afla depozitat aurul, deținut sub formă de lingouri și monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane și coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone și valoare totală de 314.580.456,84 lei aur.

La acestea s-au mai adăugat două casete, conținând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operațiunilor de încărcare s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanțelor din România și Banca Națională a României.

La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluția rusă, început al marilor mișcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluția din Octombrie și preluarea puterii de către bolșevici.

Deși se reușise stabilizarea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijorați în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane și de înfrângerea definitivă a țării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor și a miniștrilor.

Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniștri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, strămutarea sediului și avutului Băncii Naționale în Rusia.

Încărcarea trenului care avea să conțină noul transport s-a făcut în perioada 23-27 iulie 1917, în seara aceleiași zile pornindu-se spre Rusia.

Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conțineau bunurile Băncii Naționale, cu o valoare declarată de 1.594.836 721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574 523,57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite și alte valori. Valorile Casei de Depuneri (C.E.C.) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conținut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

Revoluția bolșevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul; au urmat războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice și apoi a U.R.S.S., lichidarea „burgheziei și moșierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc.

Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 până în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de statul român mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început.

Refuzul inițial al lui Lenin și Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci când acesta va ajunge la putere în România și nu „statului burghezo-moșieresc”, care „suge sângele poporului”.

Totuși, în condițiile nevoii U.R.S.S. de recunoaștere internațională și de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la București 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului U.R.S.S., care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă, bunuri și efecte bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.), aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

A doua restituire s-a făcut în vremea „obsedantului deceniu”, când, în fine, „poporul era la putere în România” (cum pretindea propaganda vremii), dar în chip total neașteptat pentru opinia publică.

În iunie 1956, ziarele relatau despre faptul că Tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit, iar comunicatul oficial afirma că „poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică”, că guvernul U.R.S.S. și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele („Cloșca cu Puii de Aur”), 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr-un total de 1.350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii etc.

În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din U.R.S.S. includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1. 350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice și icoane.

Tot în 1935, prin eforturile lui Nicolae Iorga, au sosit de la Moscova și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir, principele Moldovei, depuse la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Totuși, Tezaurul B.N.R., format din 93,4 tone de aur, plus alte importante bunuri rămâneau nerestituite.

Firește, azi, multă lume se întreabă – în lipsa unor cunoștințe elementare despre situația din epocă și sub influența relațiilor românoruse de după Al Doilea Război Mondial – de ce am trimis valorile românești în Rusia. Sunt câteva motive demne de luat în seamă, care trebuie cunoscute:

1. Nimeni nu-și putea imagina atunci căderea Rusiei, care, de sute de ani, fusese o stavilă în calea migratorilor asiatici, care devenise „a treia Romă” – simbol al ortodoxiei și care nu putuse fi luată nici de Napoleon;

2. Casa imperială rusă garanta toate valorile românești depozitate la Kremlin;

3. Casa regală a României, prin regina Maria, era înrudită direct cu țarul Nicolae Romanov, care a făcut promisiuni solemne suveranilor români în legătură cu intangibilitatea, custodia și returnarea Tezaurului nostru;

4. Trimiterea Tezaurului în Anglia, adică mai departe de teatrele de operațiuni militare, către un alt aliat, ar fi putut jigni Rusia, aliatul nostru vecin și ar fi pus probleme logistice insurmontabile (deoarece transportul Tezaurului spre Anglia ar fi trebuit făcut tot numai pe uscat și tot prin Rusia).

În baza declarației comune a miniștrilor de externe ai celor două țări, semnată la 4 iulie 2003, s-a constituit „Comisia comună româno-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului”.

Din momentul constituirii, Comisia s-a întrunit de patru ori: la București, în octombrie 2004; la Moscova, în iunie 2005; la Moscova, în aprilie 2006; la Sinaia, în martie 2016.

Partea rusă a insistat ca această Comisie să discute și să lămurească chestiuni mai largi, legate de relațiile bilaterale dintre Rusia și România, din 1916 încoace până în perioada comunistă, pe când partea română a accentuat nevoia rezolvării chestiunii spinoase a Tezaurului.

Rușii, însă, au susținut de mai multe ori că Tezaurul s-a pierdut și risipit în vremea războiului civil, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial etc., când funcționa în Rusia un alt regim politic.

Firește, este de presupus că o parte din Tezaur a fost folosită de statul sovietic – mai ales partea de aur aparținând B.N.R. – fiindcă acest stat nu s-a considerat responsabil pentru angajamentele guvernelor țariste anterioare. Însă dispariția totală a Tezaurului este contrazisă de cele două restituiri (din 1935, 1956), făcute de partea rusă.

Cele 93,4 tone de aur românesc al B.N.R. nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive. Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării.

În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin depus este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse (în mare parte mărci germane și coroane austriece) 91 de tone.

Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică. Conform unor estimări, valoarea actuală a aurului depus ar oscila între două și trei miliarde de dolari SUA. (Dacă adăugăm și valoarea numismatică a monedelor din Tezaur valoarea crește la patru-cinci miliarde de dolari – n.a.).

Partea română insistă, prin urmare, asupra faptului că Federația Rusă – ca stat continuator al Imperiului Rus de odinioară – are, conform dreptului internațional, obligația respectării tuturor tratatelor și acordurilor semnate cu alte state, inclusiv a acordurilor dintre guvernele român și rus, din 1916- 1917, privind Tezaurul României depus în custodie la Moscova, cu obligația expresă a restituirii complete.

Partea română este conștientă de imposibilitatea păstrării intacte a valorilor românești din Rusia, în urma trecerii acestui secol, dar este deschisă spre purtarea unor tratative care ar putea rezolva problema.

Personal, nu cred că vreun guvern al României – de orice orientare politică ar fi acesta – ar putea abandona chestiunea restituirii Tezaurului României depus la Moscova.

De asemenea, niciun guvernator al Băncii Naționale nu ar face asta, din moment ce, din 1917 încoace, toți guvernatorii care s-au succedat – inclusiv în vremea regimului comunist – și-au predat unul altuia „Dosarul tezaurului”, ca într-o ștafetă a datoriei față de țară.

Ioan Aurel Pop

http://www.ziarulnatiunea.ro/

 

 

 

Revoluția din 1917 la Moscova in fotografii de epocă. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Revoluția din 1917 a fost vazuta ca un „Triumf al proletariatului mondial„, și mai târziu ca   ” un razboi sângeroas purtat de sustinatorii  „Terorismului Roșu „.

Oricum ar fi, astazi nu mai exista martori ai evenimentelor sangeroase de atunci, astfel incat, noi putem sa ne facem o idee asupra  acelor teribile vremuri privind fotografiile de atunci,  sau citind marturiile  contemporanilor.

Așa că, hai să ne întoarcem la Moscova anului  1917 …

 

 

 

 

 

 

Cum arata Moscova vazuta cu  ochii unui cetățean obișnuit al  capitalei?

 

 

 

Piata Rosie din Moscova

 

 

 O intâlnire in Piata Strastnaya, dominata de statuia  marelui scriitor și poet rus, Pușkin. 

 

 

 

Demonstrație in Piata  Strastnaya (astazi Piata Pușkin).

Se livreaza alimente la cladirea Consiliului Local.

 

 

Miting in Piata Tverskaya. Monumentul generalului  Skobelev va fi mai târziu înlocuit cu monumentul Libertatii. După război, locul va fi luat de monumentul lui Iuri Dolgorukiy.

O alta fotografie a acestui miting

 

 

 

 

Poarta Nikolsky din Piata Rosie in timpul revolutiei

 

 

 

 

Icoana Sf.  Nicolaie din  Mojaisk dupa un atac din 1917.

 

 

 

 

Turnul bisericii a fost distrus  in timpul razboiului civil din  1917.

 

La sfârșitul lunii aprilie 1918, chiar înainte de sarbatoarea primului 1 mai proletar, fațada bisericii pe care se afla o icoană a fost acoperită cu o pânză roșie, dar pânza a fost rupta in mod misterios și a dezvăluit multimii pictura sfantului. Intamplarea a fost relatata în presa vremii.

 

 

 

Icoane mutilate in timpul luptelor

 

 

 

Varful Turnului Beklemishevkaya distrus in de tirurile obuzelor

 

 

 

 

Vedere generală a Kremlinului parțial distrus de incendii

 

 

Celebrul Turn Spassky din Kremlin a suferit  în anii Revoluției distrugeri majore.. In noiembrie bolșevicii au tras in ceas și i-au  distrus limbile. Orologiul a fost reparat  în 1918la ordinul lui Lenin.

 

 

 

 

Cladiri din incinta Kremlinului in ruine

 

 

 

Vedere din interiorul Palatului Nikolaevski

 

 

 

 

Nu doar  Kremlinul a avut de  suferit atunci.. Aceasta cladire de pe Bulevardul Tverskoy, alaturi de multe altele a avut de suferit de asemenea mari distrugeri.

 

 

 

In timpul luptelor s-a folost masiv artileria…

 

 

 

 

Casa  Printului  Gagarin a fost si ea distrusa

 

 

 

 

 

 

S-au inaltat baricade…

 

 

S-au sapat gropi comune…

 

 

 

 

Procesiune funerara. Pe 10 noiembrie au fost depuse 238 de sicrie în gropi comune.

 

 

 

Piata Rosie

 

 

Hotelul Metropol.

 

 

Una din camerele hotelului dupa incheierea luptei

 

 

 

Vechea cladire a Dumei a fost de asemenea atacata

 

 

 

O cladire de pe bulevardul Tverskoy

 

 

Soldati pe strazile Moscovei.Exista pareri ca aceasta fotografie ar fi fost facuta la Petrograd).

 

 

 

 

 

Statuia tarului Alexandru al III-lea a fost demolata

 

 

Monumentul imparatului Alexandru al II-lea

 

 

 

 

 

Elevi ai Scolii Militare apara Capitala

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: englishrussia.com/2016 – Moscow in the days of the revolution 1917