CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Luptătorii români din SIBERIA și revoluția bolșevică. O campanie militară fără precedent în istoria noastră

Foto: Voluntari români ardeleni și bucovineni în Siberia

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militare antagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt. Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-o vâltoare de foc.

Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei. Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară a ungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeau despre românii bucovineni.

Iar românii serviseră cum nu se poate mai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole cât şi în alte războaie, cum ar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancu au rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth.

Pentru a-i motiva în luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luni în urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite la temniţă grea pentru mulţi ani de zile.

De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armata ţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângă mulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean, de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovietică de mai târziu.

În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea mai mare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriul neam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pe altul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsat de români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefale austro-ungare.

A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub Alexandru Ioan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiune în timpul regelui Carol I.

Cucerirea independenţei în războiul din 1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României, combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţia corespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913 contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic în Balcani. Dar în tragicul an 1914, România nu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea de revendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar de români, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor.

Regele Carol I, respectat de întregul popor, înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei sale germanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins. Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cu Franţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care a avut drept consecinţă neutralitatea pe moment.

Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentru români şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie drept carne de tun de către stăpânii unguri şi austrieci.

În timpul Primului Război Mondial, peste jumătate de million de etnici români din monarhia austro-ungară au fost mobilizați în armata chezaro-crăiască.

O sută de mii dintre ei aveau să ajungă prizonieri în Rusia, în peste 1000 de lagăre de muncă forțată.

Au fost trimişi în imensitatea imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri, cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles, unguri, austrieci şi germani.

A existat o idee şi un proiect de înrolare a românilor transilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca voluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicat. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916, ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură.

Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernului Kerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntari transilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care să înlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideile revoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgă spre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şi îndrumaţi spre frontul românesc.

Expediția ostașilor români din Siberia a fost o campanie fără egal în istoria militară românească.
Istoricii au numit-o “o Anabasis românească”, comparând-o cu epopeea din antichitate a celor 10 mii de greci pierduți în Persia și întorși după ani de zile acasă.

Pe geruri de minus patruzeci de grade, românii au parcurs peste 8000 de kilometri prin taigaua siberiană și au dus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns niciodată, până la Pacific, scrie Mircea Gheorgheosu în https://1859.eu/vanatorii-romani-din-siberia-extremul-sacrificiu-din-extremul-orient.

 Din lagărul de la Darnița, de lângă Kiev, prizonierii români au trimis o declarație de Unire cu Țara care a zguduit cancelariile occidentale –
„ În numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze„, decide a „uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917).

Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia„, iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şi franceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului român refugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. De asemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv în America, fiind înmânat misiunii române din SUA formată din Vasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriile sale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textul manifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontul italian, încadrate cu mulţi soldaţi români.

Zece mii dintre ei au plecat în Țară participând rând pe rând, la bătăliile pentru Mărășești, Chișinău și Budapesta,însă după defecțiunea rusă și pacea impusă României la Buftea, mii de români au rămas blocați în Rusia și au început să se retragă spre est din calea armatelor Puterilor Centrale care invadaseră Ucraina.

IMPLICAREA ÎN RĂZBOIUL CIVIL

Planul de a fi trimiși prin portul Arhanghelsk pe frontul de vest, pentru a continua lupta cu Puterile Centrale a căzut după ce bolșevicii ruși au preluat puterea. Presați de germani, ei au încercat în mai 1918 dezarmarea voluntarilor cehi, din corpul cărora făceau parte și românii.

Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cum se reuşise în 1917 trecerea a 1 800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin, la cererea germanilor, se opunea categoric, aşa că o nouă idee s-a înfiripat, aceea de reconstituire a frontului oriental din armatele ruşilor albi, la care să se adauge şi contingentele naţionale ale voluntarilor constituite din foști prizonieri, pentru a-i învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată și mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarul ucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani din lagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, o motivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să li se opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti, cehoslovace, iugoslave sau poloneze.

Desigur, au fost din cadrul acestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus.

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia, Primul din dreapta, colonelul Kadletz

Statul Major al Legiunii voluntarilor români din Siberia. Primul din dreapta, colonelul Kadletz

 La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă va întâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursul transsiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii erau atunci parte a eşalonului cehoslovac,dar puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.

Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurile Armatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau detaşamentele organizate de generalul german von Taube, responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat.

În trei luni de zile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins între Volga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei, apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga, între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralul Kolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntari ajutaţi de ruşii albi.

Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcă trupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor. Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau total insuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fi distrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de morţi în numele comunismului în secolul XX.

Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele de concentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşi formează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră în misiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntari au luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, fiind un corp naţional independent, li se dau misiuni specifice, iar cea mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, artera de care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare a ruşilor albi din Siberia.

În august, voluntarii români se organizează la Celeabinsk și Samara în al doilea Corp de Voluntari Români din Rusia (viitoarea Legiune a Vânătorilor) și încheie un protocol de colaborare cu cehii și francezii.

O companie din batalionul românesc -Horia- în Siberia

O companie din batalionul românesc „Horia” în Siberia

În noiembrie, Germania capitulează, iar în decembrie, românii primesc emoţionanta veste a Unirii Ardealului și Bucovinei cu Țara.

În aceste condiții, apare un conflict de interese cu cehii și francezii, deoarece românii vor să lupte doar pentru interesul național și pentru nimic altceva. Așteaptă ordine din țară, care vin în 10 mai 1919 – la Conferința de pace de la Paris, Brătianu primise asigurări că dacă românii continuă lupta, guvernul amiralului Kolceak va recunoaște unirea Basarabiei cu România.

BĂTĂLIILE ULTIMEI ȘANSE

În decembrie 1919 și ianuarie 1920 situația devine critică – orașele rusești cad unul după altul sub Armata Roșie, trupele amiralului rus Kolceag se retrag în dezordine, cei 3000 de iugoslavi sunt spulberați de bolșevici, cei 10 mii de polonezi sunt decimați și se retrag, din letoni scapă doar 500, 50 de trenuri sunt capturate, japonezii și americanii din est nu acordă sprijin, iar cehoslovacii refuză să mai lupte și vor doar să ajungă mai repede în țara lor.

Comandandul (ceh!) al Legiunii Române protestează în fața generalului francez Janin, comandantul tuturor trupelor aliate din Siberia, spunând că cehii îi lasă pe români într-o poziţie fără scăpare.

În aceste condiții, ofensiva Armatei Roșii (două divizii din Armata a 5-a) se apropia de români, ultima trupă disciplinată care putea opune vreo rezistenţă. Bătăliile s-au dat în 3-4 februarie la Șeragul și Kaitun.

Memoriile pomenesc că sergentul Hodiş tărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe rusești au început să şuiere. Semicercul de fier și foc al românilor a lăsat pe albul zăpezii “pete mari de sânge și cadavre înghețate”.

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună)

Ofițeri români din corpul Voluntarilor Români din Siberia (rândul de sus: lt. Laza, slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos: slt. Roşca senior, lt. Moga, slt. Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună) .

Comandantul ceh al trupelor de voluntari români refuză propunerea de armistițiu a rușilor – „Legiunea Română este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim, sunteţi în stare de război. Nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”

În Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioane coloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi a evacuării lor când va fi necesar.

Aceste debarcări au fost făcute şi cu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţii aveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contra sovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineau material pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când în sfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscut autoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja prea târziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să se destrame.

Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la 30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.

În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mare entuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în 1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nu înţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia.

Românii rămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în război deschis cu sovietele pe Nistru.

Dar nici Kolceak nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna sa a imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau pe români că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte a României.

Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovacii declară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şi Petropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului.

Partizanii din interior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă o serie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din această regiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperând într-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti, îndeamnă populaţia la răscoală.

Chiar şi unii dintre fidelii lui Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armata cehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida este înăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovacii cer imperios întoarcerea lor acasă.

Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fi oprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşament românesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate. Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cad oraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile mai târziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zile ale lui ianuarie 1920.

Voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok.

Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35 000 de cehoslovaci, 10 000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

Când ajung în portul de la Pacific, în mai 1920, primesc sute de decorații franceze, cehoslovace, britanice și italiene, iar fanfara cehilor le cântă imnul regal. De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în două transatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen„, la 26 mai 1920, după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa în mâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, de lupte, dar şi de încredere şi speranţă.

Trenul blindat Mărăşeşti în Siberia

Trenul românesc blindat Mărășești în Siberia

Voluntarii ardeleni şi bucovineni vor urma timp de şase săptămâni ruta Vladivostok-Singapore-Calcutta-Port Said-Constantinopol-Constanţa, ajungând în iulie și august 1920 în … România Mare!

Iar la sosirea în Constanţa, nu este de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentru care au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în România Mare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.

Un martor rus al îmbarcării la Vladivostok scrie că românii au plecat ,,tot aşa de săraci cum au venit. Ca adevăraţi soldaţi, românii n-au luat nimic din Siberia”.

Nimic, decât GLORIE ETERNĂ!

Bibliografie:

  • Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor, editura Marist, 2008
  • Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak, editura Marist, 2008
  • Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009
  • Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români din Siberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010
  • Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010
  • Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), editura Aeternitas, 2003
  • http://www.istoria.md/articol/967/Lupt%C4%83torii_rom%C3%A2ni_din_Siberia
  • https://1859.eu/vanatorii-romani-din-siberia-extremul-sacrificiu-din-extremul-orient/

29/05/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Intervenția armată americană în timpul războiului civil din Rusia (1918-1920)

 

 


 

rusioa

 

 

 

 

În fosta URSS și astăzi în Rusia, prezența trupelor străine în timpul Războiului Civil a fost și este prezentată ca o intervenție armată în treburile interne ale Rusiei.

Rolul trupelor americane în Orientul Îndepărtat în 1918-1920 arată însă contrariul: au venit acolo pentru a împiedica Japonia să ocupe acest teritoriu al Rusiei.  

La începutul lunii august 1918, trupe americane  constând din două regimente de infanterie, o companie  de telegraf, o companie medicală și un spital de teren au fost trimise din Filipine la Vladivostok.

Unitățile combatante au fost consolidate cu 5 mii de militari din Divizia a 8-a, de la Camp Fremont (California).

Pe 16 august 1918, Regimentul 27 Infanterie a ajuns la destinație, iar câteva zile mai târziu i s-a alăturat  Regimentul 31 Infanterie.

Acesta a fost începutul participării directe a forțelor armate ale SUA în războiul intern al Rusiei în Orientul îndepărtat, care a durat până la începutul anului 1920.

Acțiunile trupelor americane din Orientul Îndepărtat era o continuare a rivalității în curs de desfășurare dintre Statele Unite și Japonia (care a durat în fapt o jumătate de secol – de la sfârșitul secolului al XIX-lea  până în 1945).

Cu toate că americanii aveau un contingent militar mai mic în comparație cu japonezii (8 mii de soldați împotriva a 70 de mii), ei încercau să împiedice creșterea influenței japoneze în regiune.

 

 

 

 


 

                              Sosirea trupelor japoneze la Vladivostok 

 

 

 



Formal, motivul intrării în Orientul Îndepărtat a „contingentului de menținere a păcii” de 25.000 de oameni (pe lângă Statele Unite și Japonia, participau și canadieni, italieni, britanici și chiar chinezi) a fost dorința de a asigura trecerea în siguranță a corpului cehoslovac din adâncurile Rusiei prin Siberia spre Vladivostok.

Cu toate acestea, japonezii și-au crescut imediat cota participării lor  de la 12 mii la 70 mii, punând astfel în discuție planurile inițiale ale țărilor membre ale Antantei de a restabili ordinea în Rusia Pacificului, scrie publicația de limbă rusă  http://ttolk.ru. 

Efectiv, trupele americane din Orientul Îndepărtat au fost nedorite  atât de japonezii cât și de Gărzile Albe, care în cea mai mare parte din această regiune erau întreținute cu  bani japonezi.

 

 

 




                     

                             Foto: Trupe americane la Vladivostok 

 

 

 

De-a lungul intervenției americane, serviciile speciale ale Gărzii Albe și-au informat liderii politici despre duplicitatea americanilor, care sprijineau partidele socialiste de dreapta și adesea pe bolșevici (americanii, într-adevăr, încă de la începutul anului 1917, s-au bazat pe socialiști-revoluționarii din Rusia și chiar au finanțat acest partid)

Un rol semnificativ în poziția americanilor l-a jucat și faptul că printre ei erau mulți imigranți din Rusia.

O sursă de contradicții între armata americană și Gărzile albe ruse a fost relația cu hatmanii ruși  pro-japonezi din Orientul Îndepărtat,  Semyonov și Kalmykov, care a dus adesea la conflicte directe și chiar la incidente armate între părți.

Unitățile americane erau staționate în Vladivostok, pe linia de cale ferată Iman-Spasskoye, pe linia de cale ferată Suchansky, în Habarovsk și mai târziu în Verkhneudinsk.

În primăvara – vara lui 1919, sudul regiunii Primorie din  Orientului Îndepărtat a devenit arena războiului de  partizani. Sarcina principală a trupelor americane a fost aceea de a proteja minele de cărbune Suchansk și linia de cale ferată, de-a lungul căreia era transportat cărbunele în portul Vladivostok.

Furnizarea de cărbune afecta direct continuitatea aprovizionării pe mare a aliaților. În politica sa, armata americană a încercat să evite confruntările directe cu partizanii roșii activi, motiv pentru care comandanții unităților americane a intrat adesea în negocieri directe cu conducerea detașamentelor de partizani.

 

 

 

 

 

 

           

    Foto: Ofițeri americani în Extremul Orient rus în timpul războiului     civil

 

 

 

 

Esența acordurilor era simplă: gherilele nu-i  atacau pe americani și nu distrugeau linia de cale ferată Suchanskaya, iar americanii nu se confruntau cu  gherilele, considerând acțiunile lor de resortul diferitelor grupări politice ruse.

În plus, armata americană a distribuit arme și muniții aprovizionându-i astfel pe partizani. Participanții la mișcarea de  partizani din Primorye N. Ilyukhov și M. Titov relatau că în martie 1919, americanii au încercat să vândă și uniforme partizanilor. Negocierile au avut loc în satul Periatino, dar după retragerea partizanilor din sat, 6 americani au fost prinși de albgardiști.

Colonelul Pendelton a dorit să negocieze cu partizanii cu privire la o ofensivă comună împotriva Gărzilor Albe pentru ajutorarea soldaților și ofițerilor americani capturați, însă o  acțiune comună nu a avut loc, partizanii eliberând singuri Periatino .

Această tactică a americanilor a dat inițial roade, ceea ce a provocat un val de indignare din partea  Japoniei și a albgardiștilo . Semnale despre duplicitatea americanilor veneau constant de la reprezentanții lui Kolciak și de la atamanii Kalmîkov și Semionov.

Relațiile dintre americani și opozanții bolșevicilor s-au agravat  în ianuarie 1919, după răscoala cazacilor din Hbarovsk .

După nereușita răscoalei cazacilor, americanii au internat aproape toți rebelii în tabăra lor de la Krasnaia Recika și, în ciuda cererilor repetate ale hatmanului de Kalmîkov de a-i preda lui, americanii  i-au eliberat mult mai târziu. Kalmîkov i-a învinuit de organizarea acestei revolte pe unii militari americani care emigraseră din Rusia.

Pe lângă participanții la revoltă, americanii au eliberat  și combatanții  capturați de aceștia, ceea ce spune mul  despre încercările lor de a-și menține neutralitatea în raporturile cu partizanii, dorința de a evita vărsarea de sânge și, mai ales, dorința  de a-și face existența cât mai ușoară, fără a se implica direct în ostilități.

Următorul caz poate fi considerat  un exemplu tipic al relației dintre americani și gherilă. În martie 1919, Gărzile Albe au încercat să-și deblocheze garnizoana asediată de partizani din zona satului Vladimir-Alexandrovskoie. În timpul luptelor desfășurate, o delegație americană a ajuns la partizani pentru negocieri cu comandanții acestora Teterin și Iliuhov.

După cum notează liderii partizanilor în memoriile lor, americanii  intrau adesea în astfel de negocieri, obiectivul acestora fiind acela de a avea o influență asupra partizanilor, spre deosebire de hatmanii antibolșevici care erau protejații japonezilor.

 

 

 

 





 

 

 

 

Când în timpul negocierilor au apărut unitățile albgardiștilor, comandanții partizanilor s-au retras de la negocieri , dar au invitat delegația americană să fie prezentă în timpul bătăliei în calitate de observatori neutri.

Americanii au fost de acord și pe parcursul întregii bătălii s-au aflat la postul de observație al partizanilor, oferindu-le chiar sfaturi. Partizanii au fost siliți să se retragă, iar americanii au fost reținuți de Gărzile Albe.

În mod firesc, acest fapt a devenit următorul subiect de  negocieri  între șeful garnizoanei americane de la minele Suhansky, colonelul Pendelton și reprezentanții trupelor conduse de Kolciak.

Uneori gherilele bolșevice capturau militari americani pentru a-i schimba cu partizani de-ai lor capturați de albgardiști.

Spre exemplu, când liderul partizanilor Samusenko a fost prins la 6 iunie 1919 de milițiile lui  Kolciak, drept răspuns bolșevicii au capturat 5 soldați americani, după care au inițiat negocieri cu comandamentul american, pentru a-i schimba  cu tovarășul lor aflat în captivitatea albgardiștilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Cu toate acestea, relația dintre americani și gherilă nu a fost întotdeauna pașnică. Unitățile americane erau bine dotate cu armament și echipate,  fapt care îi făcea pe partizani să fie atrași  de armele americane.

Ei apreciau în special celebrul pistol american Colt.  Așa se face că dorința de a pune stăpânire pe  excelentul echipament american  a devenit un motiv de  atac al partizanilor asupra americanilor, însă de regulă, americanii nu se opuneau ferm  pentru a evita confruntările armate, americanii renunțau la arme.

Presa anti-bolșevică ( în special ziarele „Extremul Orient” și „Echo”, care apăreau la Vladivostok) și-a concentrat întotdeauna atenția asupra multor infracțiuni disciplinare ale militarilor armatei americane și asupra compoziției lor etnice.

Ele relatau și că în detașamentele de partizani care operau  în regiunea Șkotovsky, activau un număr mare de emigranți evrei americani.

Așa se face că într-unul din numerele  ziarului „Echo” de la Vladivostok au apărut declarații ale hatmanului  Kalmîkov în care se spunea deschis că „în unitățile militare ale americanilor din Habarovsk sunt doar evrei americani”.

 

 

 

 

 

 

 



Generalul Grevs a cerut direct comandantului rus P.P. Ivanova-Rinova  să sisteze apariția luărilor de poziție  anti-americane în presa rusă. În septembrie 1919, la solicitarea comandamentului american  ziarul Vocea Primorie a fost închis.

Moralul scăzut al americanilor și problema propriei lor securități au fost remarcate pe scară largă atât de partizani, cât și de Gărzile Albe.

Astfel, la începutul verii anului 1919, partizanii au efectuat un al doilea atac asupra stației Sviagino. Stația era păzită de un mic detașament de Gărzi Albe și un detașament de americani.

Partizanii au înconjurat stația, Gărzile Albe au fugit fără rezistență. Partizanii au confiscat o cantitate mare de alimente aflate în gară.

În timp ce partizanii jefuiau alimentele , americanii nu și-au părăsit cazarma.

Ulterior, unul dintre partizani a scris cu ironie că „după ce detașamentul de partizani a plecat, curajosul căpitan Fentris al regimentului 31 infanterie american, a depus o cerere la comandantul detașamentului revoluționar siberian, solicitând ca  el, Fentris, să fie informat când partizanii vor mai veni în stație pentru ca drumul să nu mai fie distrus. “.
  Scrisoarea era  datată  25 mai 1919. Ofițerul american cerea să anunțe partizanii despre apariția sa la gară și să nu distrugă calea ferată. Apoi, gherilele vor întâlni „atitudinea pașnică și prietenoasă” a americanilor.
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-un articol publicat la 2 aprilie 1920 despre retragerea americanilor ziarul„Vocea Patriei”, publicat în Vladivostok scria:

„Americanii au evitat participarea la ostilități pe frontul siberian, limitându-se doar la paza căilor ferate din Siberia de Est și a portului Vladivostok și au încercat întotdeauna să evite vărsarea de sânge.

 Clasa politică liberală americană a împiedicat guvernul de la Washington să  se implice excesiv în evenimentele din Rusia pe toată perioada intervenției.


Nu este o coincidență că unul dintre angajații misiunii siberiene pentru afaceri externe, într-un mesaj către președintele comitetului provincial Irkutsk, Y.D. Janson (începutul lunii aprilie 1920) era foarte optimist cu privire la poziția luată de Statele Unite cu privire la situația din Orientul Îndepărtat:

„În ceea ce privește evenimentele politice din Extremul Orient, cehii și americanii rămân complet neutri. Ei sunt prietenoși față de puterea sovietică … În America,tendințele sunt favorabile păcii cu Rusia sovietică. În opinia comuniștilor locali și al altor comuniști, America profită de pe urma unei  ciocniri între Rusia și Japonia, pentru a da mâna prietenoasă Rusiei în momentul decisiv și pentru a obține concesii și diverse beneficii . „


Evaluând retrospectiv situația din Orientul Îndepărtat în timpul Războiului Civil, președintele Comitetului Executiv Central al URSS Mikhail I. Kalinin, vorbind în 1923 la Vladivostok, a remarcat nu doar un „interes politic profund” care i-a obligat pe americani să-și trimită trupele în Extremul Orient rus, dar și „caracterul extrem de particular ”al intervenției americane în această regiune:

„ Dacă ne uităm serios la trecut , atunci tot timpul, când vine vorba de țărani și muncitori obișnuiți, când li se cere să aprecieze care dintre armatele invadatoare a făcut mai puțin rău, era mai civilizată și trata mai bine populația, vi se va spune că America și  trupele sale s-au comportat mai corect, au făcut mai puține daune morale și materiale pe acest teritoriu, iar acest lucru nu a  fost  accidental.

Fără îndoială, guvernul american nu căuta cuceriri teritoriale aici. Americanii  s-au dovedit a fi extrem de religioși: au adus pe teritoriul ocupat  Evanghelia, proprii propovăduitori, baptiști și metodiști .

Ce  a determinat America să facă toate acestea? Singurul motiv ar fi acela că predicatorii au pregătit terenul pentru a-și dezvolta afacerile comerciale aici. ”

(Citate: revista Army and Society, 2012, nr. 4) .

 



25/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

  În 1919, Lenin și conducerea bolșevică erau de acord cu fragmentarea Rusiei în zeci de state

 

 

 

 

 

                       Foto:  Troțki (în stânga) și Lenin (ăn centru)  în 1919.

 

 

 

 

 

Lenin a fost de acord cu fragmentarea Rusiei în zeci de state

 

 

Discuții cu americanii privind fragmentarea Rusiei

 

Alexander Etkind a scris în cartea„Lumea ar putea fi diferită. William Bullitt în eforturile de a schimba secolul al XX-lea”, detalii importante despre activitatea acestui om politic american, care a fost în mare parte legată de Rusia, și despre misiunea lui la Moscova în 1919, în cursul căreia a negociat cu Lenin un plan de a pune capăt războiului civil și de divizare a acestei țări , scrie.http://ttolk.ru/ 

 

„Aceasta este o carte despre o persoană care a înțeles cum funcționează lumea și în ce direcție se îndreaptă ea în secolul XX”, afirmă Alexander Etkind.

Jurnalistul, diplomatul și scriitorul american William Christian Bullitt a avut o carieră impresionantă. A fost membru al delegației americane la Conferința de pace de la Paris (1918), ambasador al Statelor Unite în Uniunea Sovietică (1933-1936) și Franța (1936-1940) și reprezentantul special al președintelui Statelor Unite în Orientul Mijlociu (1940).

 

 

 

 



 

 

 




„La 14 februarie 1919, președintele american a prezentat partenerilor din conferința de la Paris statutul viitoarei Ligi a Națiunilor .

 Discursul lui Wilson a fost sublim : „Oamenii se vor privi acum în ochi și vor spune: suntem frați, iar scopul nostru este comun. Nu am înțeles acest lucru înainte, dar acum îl înțelegem și aceasta este porunca noastră de frăție și prietenie „.

În acele  zile, pe 18 februarie, Bullitt a primit de la secretarul de stat american  Lansing și de la premierul britanic Lloyd George, însărcinarea oficială de a conduce o misiune în Rusia, pentru a „studia condițiile politice și economice existente acolo”.

Secretarul personal al lui Lloyd George, Philip Kerr (prieten vechi al lui Bullitt și viitorul ambasador britanic în Statele Unite), i-a transmis pe 21 februarie lui Bullitt,  un set de propuneri neoficiale care urmau să fie discutate cu  liderii bolșevici și care prevedeau:

 

„1. Încetarea ostilităților pe toate fronturile din Rusia;

2. Toate guvernele existente de facto să rămână la conducerea teritoriilor pe care le dețineau în acel moment. „

 

Ceilelalte propuneri includeau libertatea activităților în porturi și a comerțului, precum și o amnistie pentru toți prizonierii și captivii politici.

 

 

 



                              Foto. William Bullitt la Moscova, 1934 

 

 

 

Misiunea delegației conduse de Bullitt era formată din doar trei persoane și a fost ținută secretă, dar ziarele au aflat curând despre asta.

Bullitt, atunci în vârstă de 28 de ani, era însoțit de jurnalistul de stânga Lincoln Steffens și de ofițerul de informații militare, căpitanul W.W. Pettit.

Acesta din urmă vorbea limba rusă și a vizitat Petrogradul de mai multe ori, trimițând de acolo rapoarte care nu lăsau nicio îndoială cu privire la simpatia sa pentru revoluție.

Printr-un  ordin special, acestora li s-a ordonat să poarte haine civile în timpul călătoriei și să păstreze secretul.

Misiunea a durat, după cum rezultă din raportul oficial al lui Bullitt, mai mult de o lună. 

Pe 22 februarie, au plecat din Paris spre Londra, apoi au navigat de la Newcastle la Bergen, de acolo au ajuns la Stockholm. Acolo Bullitt l-a întâlnit pe comunistul suedez Karl Kilborn, care a petrecut anterior câteva luni în Rusia revoluționară; el l-a ajutat să contacteze conducerea bolșevică. 

Pe 5 martie, au ajuns la Helsinki, iar de acolo drumul spre Petrograd a mai luat trei zile.
 Bullitt scria  în timpul deplasării că „Informațiile despre situația din Rusia sunt ridiculizate și exagerate.” La Petrograd, Bullit și cei doi colegi săi au fost întâmpinați de liderii bolșevici Zinoviev, Cicerin și Litvinov și apoi toți, cu excepția lui Zinoviev, au mers la Moscova pentru a negocia cu Lenin.

Au stat în noua capitală a Rusiei doar trei zile.

În aceste zile au fost hrăniți  doar cu caviar și pâine, pentru că  nu existau alte alimente în Kremlin, însă de atunci, caviarul a devenit delicatesea preferată al lui Bullitt, cu care el își va primi  de atunci oaspeți peste tot, în America și în Europa.

Pe 14 martie, Bullitt a primit un document extraordinar de la Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei, pe care s-a grăbit să-l trimită prin curier la Helsinki.

De acolo, textul a fost transmis la Paris prin telegraf.

La rândul său, Bullitt a plecat imediat, ajungând  la Paris pe 25 martie, în speranța că vor începe imediat la cel mai înalt nivel discuțiile privitoare la propunerile lui Lenin.

Era încercat de o emoție extraordinară și potrivit spuselor lui, cele trei zile de discuții de  la Moscova ar fi trebuit să schimbe lumea.

Pe 17 martie, el i-a telegrafiat lui House: „Dacă ai fi văzut ce am văzut în această săptămână și ai fi vorbit cu oamenii cu care am vorbit, nu te-ai fi liniștit până nu ai fi făcut pace cu ei”.

 

House a răspuns felicitându-l, dar a avertizat că bolșevicii trebuie să-și formuleze în mod oficial propunerile.

 

 

 



 




Iar aceștia  au făcut-o.

 

În documentația predată lui Bullitt, Lenin și Comitetul Executiv Central al Rusiei au propus oprirea ostilităților pe întreg teritoriul fostului Imperiu Rus prin încheierea unui armistițiu de două săptămâni cu forțele beligerante.

Mai mult, conducerea bolșevică s-a oferit  să recunoască legitimitatea tuturor autorităților nebolșevice care își exercitau controlul  pe teritoriile din fostul imperiu rus  în momentul armistițiului.

Aceasta a însemnat că bolșevicii, în schimbul propriei lor legitimități, au convenit recunoașterea internațională a guvernelor lui Kolceak, Iudenici, Denikin și a altor comandanți albgardiști, precum și  existența guvernelor naționale create în aproape toate coloniile fostului Imperiu rus de la Marea Baltică până la Caucaz și Asia Centrală, dar  și continuarea regimului de ocupație occidental – de fapt, anexarea regiunilor Arkhangelsk, Murmansk și Vladivostok de către forțele Antantei.

Bolșevicii erau de acord să se mulțumească doar cu teritoriile  provinciilor, pe care le controlau în acel moment  în primăvara anului 1919 – Moscova, Petrograd și zonele învecinate.

Astfel cele 23 de războaie aflate în desfășurare pe teritoriul fostului Imperiu Rus ar fi fost oprite.

Teritoriul Rusiei, a scris el mai târziu, ar fi fost redus la teritoriul avut de aceasta sub Ivan cel Groaznic.

Planul de pace bolșevic a propus, de asemenea, o amnistie generală, libera circulație a oamenilor în întregul fost Imperiu rus și recunoașterea datoriilor sale, pentru care sovieticii ar împărțit responsabilitatea cu noile state.

Noua structură a acestei părți a lumii trebuia consolidată printr-o conferință internațională, pe care bolșevicii și-au propus să o organizeze în Norvegia.

Guvernul bolșevic dorea  să primească un răspuns la propunerea sa înainte de 10 aprilie, urmând ca în termen de o săptămână de la încheierea armistițiului, pe baza acestor puncte  să urmeze convocarea unei conferințe internaționale care să ia în discuție recunoașterea neutralității statului rus.

 

 





 

 

 

 

Bullitt și tovarășii săi erau încântați de acest  succes al misiunii lor, care depășise toate așteptările. Pettit a rămas ca agent de  legătură la Petrograd, comunicând cu reprezentantul Comisariatului Popular pentru Afaceri Externe, Șklovski.

El a continuat să trimită rapoarte în care explica faptul că majoritatea persoanelor cu care se întâlnea  în Rusia sprijineau bolșevicii. Pe 28 martie a fost rechemat la Paris, iar la 1 aprilie, el a fost arestat la frontieră de finlandezi, care, după ce și-au dat seama de rangul și statutul său, l-au eliberat.

Și raportul, întocmit de Bullitt pentru Wilson, a fost redactat la fel de optimist : „Faza distructivă a revoluției a trecut și toată energia guvernului este îndreptată către reconstrucție. Teroarea s-a încheiat … Pedeapsa cu moartea este extrem de rară …

Guvernul sovietic într-un an și jumătate a făcut mai mult pentru educarea poporului rus decât guvernul țarist în cincizeci de ani.

El mai spunea  că bolșevicii se bucură de un sprijin larg, și că  vedea în Lenin un politician moderat precum Wilson, aproape centrist:

„În problemele practice, Lenin este mai mult în dreapta vieții politice existente în Rusia”.

Bullitt a menționat refuzul naționalizării  a terenurilor, revenirea la sistemul bancar și intenția de a stabili concesii ca exemple ale politicii de „dreapta” promovate de Lenin.

Noua politică economică (NEP) inițiată de bolșevici  a continuat  încă doi ani, dar dezbaterea din jurul acesteia a arătat că Lenin era mai pragmatic decât mulți dintre tovarășii săi.

 Lenin îl aprecia pe Bullitt, iar acesta l-a decris pe liderul bolșevic ca pe o persoană directă și sinceră. 

 

 

 

 

 

 



 

 

Bullitt a descris în detaliu acest proiect diplomatic de multe ori. El a dat mărturii detaliate despre misiunea sa în Comitetul de profil al Senatului American, apoi a inclus un rezumat al acesteia într-o carte despre Wilson, scrisă cu Freud.

Printre altele el a scris:

 

„Lenin a propus un armistițiu imediat pe toate fronturile și recunoașterea de facto a guvernelor anticomuniste existente pe următoarele teritorii ale fostului Imperiu Rus:




1) Finlanda, 2) Murmansk și Arkhanghelsk, 3) Estonia, 4) Letonia, 5) Lituania, 6) Polonia, 7) vest Belarusul de vest , 8) România și Basarabia, 9) mai mult de jumătate din Ucraina, 10) Crimeea, 11) Caucaz , 12) Georgia, 13) Armenia, 14) Azerbaidjan, 15) întregul Ural, 16) toată Siberia.

Astfel, Lenin a propus să limiteze stăpânirea comunistă la Moscova și un mic teritoriu adiacent, plus orașul care este acum cunoscut sub numele de Leningrad … Prin reducerea statului comunist la un teritoriu puțin mai mare decât cel condus de Ivan cel Groaznic, Lenin a oferit Occidentului o oportunitate unică de a preveni cucerirea comunistă asupra regiunilor de mai sus . „

Așadar, în schimbul recunoașterii diplomatice de la Paris, guvernul bolșevic era gata să renunțe la controlul asupra multor foste teritorii ale  fostului Imperiului Rus, inclusiv Uralii, Siberia și Caucazul.

Finlanda și-a declarat independența iar în condițiile Păcii de la Brest bolșevicii au renunțat la mari părți din Ucraina și la statele baltice.

O mare autoritate în istoria relațiilor sovietico-americane, George Kennan, a caracterizat ulterior acordul dintre Bullitt și Lenin astfel:  „deși nu era ideal, era totuși cea mai favorabilă oportunitate” pentru puterile occidentale în relațiile cu Rusia.

 

 

 




 

 

 

 

Consimțământul bolșevicilor asupra ideii lui Kerr și Bullitt mergea în direcția  logicii decolonizării în care Wilson vedea obiectivele războiului.  Dacă marile puteri care negociau de multe luni la Paris, ar fi acceptat această propunere a bolșevicilor , pierderile teritoriale și de populație , ar fi fost pentru Moscova mult mai mari decât pierderile  rezultate ca urmare a Pacii de la  Brest, iar puterea guvernului leninist s-ar fi putut consolida numai în provinciile din Rusia centrală.

Războiul civil s-ar fi încheiat, iar pe harta lumii ar fi apărut o duzină de state noi, ale căror granițe ar fi coincis cu liniile de front din timpul războiului civil care dobândeau statutul de frontiere de stat. Î

nconjurat de un inel de state mari și mici, bolșevismul ar fi fost izolat și  obligat să intre în concurență cu acestea. Uniunea Sovietică nu ar mai fi apărut probabil niciodată pe harta lumii, iar separarea Siberiei de partea europeană a Rusiei ar fi schimbat echilibrul geopolitic de putere în așa fel încât istoria secolului XX ar fi fost complet diferită. În mai bine sau mai rău, dar diferit și mult mai rău „.

 

 

24/07/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: