„Creştinismul” inexistent al lui Hitler

  

  

Unii microbişti ai „noului ateism” de pe la noi (care-si zic cu tupeu „raţionali”, cu toate că sunt sarmanii nu numai departe de raţionalitate, ci şi ultra-needucaţi) trâmbiţează sloganul cu aşa-zisul „creştinism al lui Hitler”.

   Un marş al tineretului nazist (cf. Richard Grunberger, A Social History of the Third Reich, Penguin, 1991) care suna „Noi nu urmăm pe Hristos, ci pe Horst Wessel, La o parte cu tămâia şi apa sfinţită, Biserica poate merge sa se spânzure, noua nu ne pasă, Zvastica aduce mântuire pe Pământ” are o rezonanţă similară cu urletele incorente ale junilor „umanisti seculari” şi activiştilor atei de pe la noi.

   Pasajul este citat in articolul „Hitler and Christianity” de Edward Bartlett-Jones, Bede Library – unde se demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că Hitler nu a fost creştin în nici o etapă a vieţii sale.

In schimb se pot aduce argumente raţionale solide ce sustin ipoteza ca Darwinismul a jucat un rol fundamental in fundamentarea criminalei ideologii naziste (From Darwin to Hitler: Evolutionary Ethics, Eugenics, and Racism in Germany by Richard Weikart, Palgrave Macmillan, New York).

Din nefericire, nu doar ca anti-creștinii vorbesc de „creștinismul” lui Hitler. Mulți dintre cei nemultumiți de SISTEM inclină sa considere national-socialismul o solutie pentru rezolvarea chestiunii cămătarilor planetari și a masoneriei … Aceasta din cauza neinformarii.

Ce trebuie sa stie aceștia este ca ”revoluția” nazistă a fost finanțata chiar de catre … ELITE.

Publicația online https://saccsiv.wordpress.com reproduce un fragment edificator din discursul anti ELITE din perioada trimfului nazist din Germania a politicianului republican american Louis Thomas McFadden (1876-1936):

   “Dupa primul razboi mondial Germania a cazut in mainile bancherilor internationali care acum o conduc si o aprovizioneaza dar o si imobilizeaza. I-au cumparat industria, i-au luat resursele, ii controleaza industria si utilitatile publice.

   Bancherii internationali subventioneaza actualul guvern al Germaniei si de asemenea aprovizioneaza fiecare dolar din banii pe care Adolf Hitler i-a folosit in campania sa risipitoare. Prin intermediul Federal Reserve Board peste 30 de miliarde dolari din banii americanilor au fost pompati spre Germania. Cu totii ati auzit de cheltuielile ce au loc in Germania: locuinte moderniste, marele ei planetarium, salile ei de gimnastica, bazinele de inot, autostrazile ei, fabricile ei perfecte. Toate acestea au fost facute cu banii nostrii. Toate acestea au fost daruite Germaniei prin intermediul Federal Reserve Board.

   Federal Reserve Board a pompat atat de multe miliarde de dolari spre Germania, incat nici nu indraznesc sa spuna suma totala.”

   Tot el acuza bancherii de pe Wall Street ca au subventionat revolutia bolsevica prin intermediul Federal Reserve Board si ca au cauzat deliberat Marea Depresie. A platit insa pentru lupta sa. Odata s-a tras asupra lui iar mai apoi a fost otravit.

   Spatiul germanic a fost folosit si ca sinistru laborator pentru punerea in practica a unor concepte (precum eugenia), pe care nu nazistii le-au inventat …

   Sau ca experiment al viitoarei societăți de tip Big Brother:

   Presedintele Woodrow Wilson, chiar daca ascultator, a spus totusi ceva remarcabil (cand s-a trezit si a regretat rolul de marioneta in mana unor ELITE prea ticaloase):

    “Unii dintre cei mai mari oameni din Statele Unite, din domeniul comertului si productiei, se tem de ceva. Ei stiu ca undeva exista o putere atât de organizata, atât de subtila, atât de atenta, atât de completa, de perseverenta încât nu au curajul sa o vorbeasca de rau sau sa o condamne, decât în soapta.“

   PAPUSARII au creat crize si razboaie si au finantat mereu ambele tabere. Se spune ca iluminatii doreau trei razboaie mondiale pentru asezarea lucrurilor pe fagasul dorit de ei. Albert Pike a si confirmat-o.

    Primul razboi a fost declansat pentru destramarea marilor imperii suspecte ca fiind neloiale noii forte, pentru capitalizarea PAPUSARILOR, pentru pregatirea celui de al doilea si pentru primul pas spre GUVERNUL MONDIAL, anume Liga natiunilor (1919).

   Al doilea razboi a pornit in jurul chestiunii evreiesti, ELITELE folosind, dupa terminarea lui, etnia ca pe un zid protector, un formidabil sistem datorita caruia nu poti zice ceva despre ei, caci se declanseaza automat reactii de combatere a “anti semitismului“. Sa ne amintim si de dr. Nahum Goldman, (1894-1982), presedinte al World Zionist Organization, care avertiza in 1958 la World Jewish Conference in Geneva:

   ”Un declin al puternicului curent anti-semitism sincer , ar putea constiutui un nou pericol pentru supravietuirea evreiască . Disparitia anti-semitismului va avea efecte foarte negative asupra activitatii noastre”.

   Apoi pentru formarea ONU (1945) si toate organismele financiare mondiale din ce in ce mai centralizate: BANCA MONDIALA (1945), FMI (1944), CONSILIUL MONDIAL AL BISERICILOR si Uniunea Europeana.          

   De asemenea, prin minciuni repetate, au indoctrinat masele că nazistii au fost crestini si prin urmare, cei ce actualmente propovaduiesc Cuvantul dar si avertizeaza asupra raului pe care ELITELE il aduc acestei planete, sunt rapid etichetati a fi extremisti, la un singur pas de criminalii nazisti.

In acelasi timp, multi nemultumiti de SISTEM cad in plasa de a considera national-socialismul (sau doar unele din teoriile sale) a fi solutia de rezolvare a multor probleme.

   Al treilea va fi si cel mai cumplit, fiind legat si petrecandu-se simultan cu crizele financiare, alimentare, marile miscari de strada. El va fi necesar pentru oferirea “solutiei“: GUVERN MONDIAL al NOII ORDINI MONDIALE de STANGA.

Acțiunile comise în numele lui Hitler spulberă orice pretenție de înclinare creștină și de aceea este rezonabil, dincolo de orice îndoială, să spunem că Hitler nu a fost creștin în nicio etapă a vieții sale.

   Am scris acest articol pentru a reaminti ca revolutiile sunt false soluții create chiar de catre ELITE. Veți intelege ca multe din cele petrecute la începutul secolului trecut se repetă la indigo acum.

Publicitate

MEANDRELE ISTORIEI: Adevărul despre sprijinul esențial dat bolșevicilor de marea finanță occidentală pentru a pune mâna pe putere în Rusia

 „Capitaliștii singuri ne vor vinde funia cu care noi îi vom spânzura”

–V.I.Lenin –

Publicația online https://www.anacronic.ro scrie că istoria căderii Imperiul Țarist în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici câteva luni mai târziu, a fost pentru multă vreme tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă, care punea pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea prăbușirea catastrofală a ultimului imperiu autocratic ortodox .

Nici triumful comuniștilor în octombrie nu a fost pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit în mai puțin de un an să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur este doar un fel de a spune, că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor (rămași credincioși țarului), și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană, tocmai pentru că era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cartea Wall Street și Revoluția Bolșevică demonstrează cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi în Rusia și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare.

Pe scurt, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informare de acolo. „Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției.

Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki (foto) a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.”

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia* cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în cartea lui Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, este adevărat în treacăt dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor la succesul bolșevismului țintea spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez, datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo, încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei ruse din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cartea reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă printre alții de Winston Churchill și subliniază prin comparație, rolul jucat în Revoluția din Octombrie de oligarhia WASP (compusă din membrii clasei dominante anglo-saxone de confesiune protestantă privilegiate în S.U.A).

Ba mai mult, același Schiff de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare bare erau interesate să exploateze Rusia au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai marii au negat fără rușine că în URSS existau lagăre de muncă forțată.

Filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica, iar vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi radicalii și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde frecvent, companii sau personaje private, stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, măcar și după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere, istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

*Palinoidie –  Operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior. Sinonim: retractare.

O viață dedicată adevărului

Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) a fost un scriitor, cercetător, economist și profesor britanic-american.

S- a născut în 1925, la Londra, într-o familie de ingineri cu tradiție în domeniile tehnice.

După studii primare solide, între anii 1936 și 1941, la colegiul Bishopshalt Grammar School, situat în proximitatea Londrei.

A fost recrutat în armată și a participat la debarcarea din Normandia, iar mai târziu ajunge cu trupele aliate în Germania, unde ia parte la un program de denazificare la Universitatea din Göttingen.

Întors în Anglia în toamna anului 1947, Sutton se înscrie la Universitatea din Southampton, unde obține patru ani mai târziu, titlul de doctor în economie.

În 1953, a decis să emigreze în Canada, unde va ocupa poziții importante în companii care activau în industria metalurgică și extractivă, iar patru ani mai târziu se va stabili în SUA, cu o slujbă similară.

La sfârșitul anilor ’50, după cum mărturisea într-unul din puținele sale excursuri memorialistice, dobândise o experiență și o cunoaștere solidă a tehnologiei din cinci țări diferite, ceea ce îi permitea să fie foarte categoric în privința așa-zisului „avans” sovietic, acceptat dogmatic în Apus.

De altfel, această „ciudățenie” teoretică – cum ar putea o economie comunistă, prin definiție supercentralizată, să inoveze – a generat interesul său academic pentru istoria și originile tehnologiei comuniste.

Își continuă, pe cont propriu, inclusiv financiar, cercetările în arhivele Departamentului de Stat pentru a dovedi ajutorul oferit bolșevicilor de către SUA și Marea Britanie.

Ultimul volum este gata de a fi publicat în 1971, dar apariția sa este întârziată inexplicabil timp de un an. Motivul îl reprezenta subiectul foarte specific al cărții, transferurile de tehnologie americană către URSS, într-un context politic inflamabil cum era Războiul din Vietnam.

De aici și până la expulzarea de la Hoover Institute și din lumea academică nu a mai fost decât un pas, realizat „de către oameni de tip CIA” Sutton și-a continuat munca de istoric și economist cu aceeași hotărâre, iar lucrările sale au fost publicate de edituri independente.

A urmat o nouă trilogie dedicată bancherilor americani, Wall Street și Revoluția Bolșevică (1974), Wall Street and FDR (1975), Wall Street and the Rise of Hitler (1976), în care demonstra implicarea cvasitotală a bancherilor anglo-saxoni în proiectele colectiviste ale secolului XX.

Chiar și în anonimitatea autoimpusă, profesorul Sutton nu a scăpat de hărțuirea establishmentului. Din când în când, spunea istoricul englez, la ușa mea apar reprezentanți ai agențiilor guvernamentale care îmi spun că sunt „greu de găsit”.

Fiscul american și-a făcut și el simțită prezența, deși situația financiară a profesorului era departe de a fi spectaculoasă, după cum singur declara.

„În termeni obișnuiți, materiali, m-am ratat. În termeni de descoperiri, cred că am avut succes. […]Și nu am cedat” își descria Sutton cariera.

Până la finalul vieții, Sutton a rămas un optimist temperat, credincios în Dumnezeu, convins că sistemul actual, creat pe minciună și corupție, se va distruge, cu toate că nu întrevedea pe termen scurt altceva decât „haos și confuzie”.

Conform documentelor prezentate de medici, Antony Sutton a trecut la cele veșnice neașteptat, în 2002, din cauze naturale.

DIZIDENTUL ANTICOMUNIST RUS ALEXANDR SOLJENIȚÎN FACE O RADOGRAFIE A REVOLUȚIEI BOLȘEVICE ȘI A ROLULUI CHEIE AVUT DE EVREIMEA RUSĂ ÎN CONDUCEREA COMUNISTĂ A ȚĂRII

      

Cunoscutul simbol al rezistenței anticomuniste din Rusia, Alexandr Soljenițîn, explică motivele principale care l-au determinat să scrie o asemenea carte: dorinta de a elimina petele albe din istoria Rusiei, de a spune adevarul despre soarta evreilor din Rusia in ideea asigurarii coexistentei armonioase si colaborarii in continuare a popoarelor rus si evreu.

Scriitorul subliniaza ca in cercetarea sa s-a sprijinit intr-o mare masura pe sursele si publicatiile evreiești.

Imediat dupa apariție, cartea a provocat reactii contradictorii. Unii au salutat-o, au laudat bogatia materialului abordat si analiza profunda si corecta, alții l-au acuzat pe autor de partinire si chiar de antisemitism.

Volumul al doilea trateaza o problema mai putin abordata in istoriografia sovietica si rusa – participarea evreimii rusesti la revoluțiile din februarie si octombrie 1917 si rolul acesteia in proiectul comunist din URSS, aducând cercetarea până în zilele noastre.

“Comunitatea evreiască din Rusia – arata autorul – a obtinut de la Revolutia din Februarie absolut tot pentru ce s-a luptat si, intr-adevar, nu mai avea nevoie deloc de lovitura din Octombrie, cu exceptia acelui tineret evreiesc secularist cu inclinații maximaliste, care impreuna cu fratii lor internationalisti rusi a acumulat un potential de ura fata de oranduirea de stat rusa si nazuia sa aprofundeze revolutia”.

Situatia economică si financiară a țării era foarte grea, și evreii, inclusiv milionarii din străinatate, au participat activ la imprumutul “Libertatea”.

Evreii se inscriau activ in partidele de stanga si de centru. Partidul etnic Bund, aliat al bolsevicilor si promotor al ideii de autonomie evreiasca, se bucura de un succes deosebit.

La Petrograd si Moscova crește numarul populatiei evreiești, aceasta ajungând la 50.000 si, respectiv, la 60 000. Se intorc ca revoluționari numeroși evrei din America (Troțki, cu un pașaport american) și Anglia.

 Multi dintre ei vor ocupa pozitii-cheie, in administratia bolșevică – Volodarski, Uritki (fondatorul CEKA, viitorul NKVD), Larin (artizanul economiei comunismului de razboi), fratele lui Sverdlov, Veniamin, alti camarazi de lupta ai lui Lenin si Trotki.

Soljenitan releva ponderea foarte mare a evreilor in toate partidele politice care in anul 1917 au fost preocupate de “aprofundarea revolutiei” – cele ale bolsevicilor, ale mensevicilor, ale socialist-revolutionarilor (eseri).In vara anului 1917 evreii au avut un mare succes in alegerile locale – la Moscova, Minsk, Saratov si alte orase ei au ajuns in conducerea dumelor locale.

Crește ponderea lor in Sovietele de Deputati ale Muncitorilor si Soldatilor (SDMS) in pofida faptului ca in randurile lor nu se gaseau nici soldati, nici muncitori.

Prezidiul Comitetului Executiv Central al SDMS al Rusiei, principalul organ al puterii din tara, numara noua evrei si doar un singur rus.

Potrivit surselor evreiesti, incepand cu luna mai, din cei 30 de membri ai Comitetului Executiv al Sovietului de deputați al țăranilor, doar trei erau țărani, iar șapte evrei. Acest lucru batea la ochi si provoca o reactie de nedumerire printre masele de oameni.

 Mai mult, evreii continua sa poarte pseudonime rusesti: Sverdlov (Esua), Kamenev (Rosenfeld), Zinoviev (Radomislski), Steklov (Nahamkis), Larin (Lourie)… Oamenii se intrebau: de ce oare?

Deoarece acesti revolutionari nu mai aveau nevoie sa se ascunda de puterea țaristă ca inainte. 

Soljenitin subliniaza caracterul antinational si antirus al Comitetului Executiv Central al Sovietului din Petrograd, dispretul demonstrativ al acestuia față de istoria rusă.

Aceasta orientare este sustinuta si de Guvernul Provizoriu, desi acesta este compus preponderent din rusi. El sustine continuarea cu orice pret a razboiului, punand interesele aliatilor pe primul plan.

Autorul aduce o mărturie interesanta: inaintea Revolutiei din Februarie, antisemitismul in Rusia nu se observase, cu exceptia regiunilor cu ghetouri evreiești.

Dupa revolutie, insa antisemitismul creste din ce in ce mai mult. Populatia este revoltată, vazand peste tot oratori si agitatori evrei si constatand ca ei ocupa pozitii privilegiate in viata (nu stau la coada dupa pâine, merg cu limuzine etc).

Din ce in ce mai des se aud lozinci: “Jos cu jidanii!”. Evreii incep sa fie batuti, spre septembrie multe dintre magazinele si dughenele lor fiind devastate.

Pogromuri popriu-zise nu au existat insă.Evreii renegati au trecut la bolsevism.

Evreii din randurile bolsevicilor, releva Soljenitan, au fost evrei renegati, adica cei care au rupt-o cu comunitatea si oranduiala lor traditionala.

La randul lor, rușii din bolsevism au fost renegati si ei, adica cei care au rupt-o cu traditiile propriului popor.Ei au fost, de fapt, antirusi si antiortodocsi. Exemplul caracteristic, Lenin.

Din intreaga literatura rusă el n-a insusit decat pe revolutionarul Cernîșevski, pe satiricul Saltîkov-Scedrin, pe liberalul Turgheniev si pe denunțătorul tarismului, Lev Tolstoi. El a urât istoria rusa si Volga unde a crescut. In pofida faptului ca era metis, el este un fenomen rusesc, străin insa de spiritul rus. Dar nu putem sa ne dezicem de el, spune scriitorul.

In ceea ce priveste evrei-renegați, la Congresul Partidului Social-Democrat din Rusia (PSDR), partid bolsevic, care s-a tinut in 1907 la Londra, din totalul de 305 delegati, 160 erau evrei.

In vara 1917, la Congresul al Vl-lea al aceluiasi partid in CC au fost alesi 11 membri din care cinci erau evrei – Zinoviev, Sverdlov, Uritki, Sokolnikov si Trotki.

Insa evreii nu au fost uniti. Kamenev si Zinoviev s-au pronuntat impotriva insurectiei armate a bolsevicilor. In schimb, Trotki a fost singurul lider atotputernic, geniul loviturii din Octombrie (Lenin se ascundea si nu s-a manifestat nicidecum in acel moment istoric).

Imediat dupa victoria bolsevicilor, Lenin a folosit potentialul evreilor din ghetouri, unde ei nu s-au mai intors, substituind pe aceasta cale pe functionarii de stat rusi care sabotau puterea bolsevicilor. Un citat a lui Lenin: evreii “au facut un mare serviciu revolutiei”.

Din primele zile bolsevicii i-au chemat pe evrei, pe unii, pentru posturi de comanda, pe altii, pentru munca executiva in aparatul sovietic. Si foarte multi au venit imediat. Si multi dintre ei nu erau membri de partid. A existat si un simplu calcul practic, “insa fenomenul a fost de masa”, remarca autorul.

Soljenitan citeaza si un autor evreu, Sapiro: “Mii de evrei s-au indreptat spre bolsevici, vazand in acestia pe cei mai hotarati aparatori ai revolutiei, internationalistii cei mai de nadejde. Si evreii au fost prezenti din abundenta in straturile inferioare ale structurilor de partid”.

Inaltul grad de organizare a comunistilor a fost asigurat in mare masura de comisarii evrei.Puterea comunista s-a certat cu evreii “Incepand cu finele anilor ‘40 ai secolului XX, se arata in carte, cand puterea comunista s-a certat cu evreimea mondiala, aceasta participare furtunoasa a evreilor la revolutia comunista a inceput sa fie trecuta sub tacere din prudenta, sa fie tainuita – atat de catre comunisti, cat si de catre evrei, iar incercarile de a reaminti acest lucru au fost calificate din partea evreimii drept un antisemitism extrem”.In acest context, unul dintre autorii israeleni, Tirulnikov releva: “La inceputul revolutiei evreii au servit drept baza a noului regim”.

Presedintele tarii a fost evreul Iakov Sverdlov, ministrul de Razboi, evreul Trotki (Bronstein).Alte exemple: Moscova era condusa de Zinoviev; Petrogradul – de Kamenev, Internationala sindicala – de Dridzo-Lozovski, Komsomolul – de Oskar Rivkin etc. Tot anturajul lui Trotki, un internationalist convins si un evreu-renegat, a fost compus exclusiv din evrei.

Departamentul CK pentru combaterea speculei a fost alcatuit, de asemenea, numai din evrei.Evreii, precum Sverdlov, Brodski, Uritki, Gordon, Drabkin au jucat un rol activ in sabotarea si desfiintarea Adunarii Constituante (ianuarie 1918), unde bolsevicii au avut o slaba sustinere.

Autorul aduce zeci de nume ale liderilor bolsevici de la Moscova (Rozalia Zalkind-Zemliacika, Lazar Kaganovici si altii), de la Odessa (Gamarnik), din Belorusia etc. cu numele evreiesti.

Cunoscutul scriitor rus Vladimir Korolenko a remarcat in Administratia Kremlinului “abundența de figuri evreiesti, ceea ce l-a frapat”.

Sursa: Ziua. ro reprodus în BASARABIA LITERARA md.

Articol: REVOLUŢIA BOLŞEVICA RADIOGRAFIATĂ DE ALEXANDR SOLJENIŢÂN ÎN CARTEA  SA « DOUĂ SECOLE ÎMPREUNĂ ».

 |