CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DIZIDENTUL ANTICOMUNIST RUS ALEXANDR SOLJENIȚÎN FACE O RADOGRAFIE A REVOLUȚIEI BOLȘEVICE ȘI A ROLULUI CHEIE AVUT DE EVREIMEA RUSĂ ÎN CONDUCEREA COMUNISTĂ A ȚĂRII

      

Cunoscutul simbol al rezistenței anticomuniste din Rusia, Alexandr Soljenițîn, explică motivele principale care l-au determinat să scrie o asemenea carte: dorinta de a elimina petele albe din istoria Rusiei, de a spune adevarul despre soarta evreilor din Rusia in ideea asigurarii coexistentei armonioase si colaborarii in continuare a popoarelor rus si evreu.

Scriitorul subliniaza ca in cercetarea sa s-a sprijinit intr-o mare masura pe sursele si publicatiile evreiești.

Imediat dupa apariție, cartea a provocat reactii contradictorii. Unii au salutat-o, au laudat bogatia materialului abordat si analiza profunda si corecta, alții l-au acuzat pe autor de partinire si chiar de antisemitism.

Volumul al doilea trateaza o problema mai putin abordata in istoriografia sovietica si rusa – participarea evreimii rusesti la revoluțiile din februarie si octombrie 1917 si rolul acesteia in proiectul comunist din URSS, aducând cercetarea până în zilele noastre.

“Comunitatea evreiască din Rusia – arata autorul – a obtinut de la Revolutia din Februarie absolut tot pentru ce s-a luptat si, intr-adevar, nu mai avea nevoie deloc de lovitura din Octombrie, cu exceptia acelui tineret evreiesc secularist cu inclinații maximaliste, care impreuna cu fratii lor internationalisti rusi a acumulat un potential de ura fata de oranduirea de stat rusa si nazuia sa aprofundeze revolutia”.

Situatia economică si financiară a țării era foarte grea, și evreii, inclusiv milionarii din străinatate, au participat activ la imprumutul “Libertatea”.

Evreii se inscriau activ in partidele de stanga si de centru. Partidul etnic Bund, aliat al bolsevicilor si promotor al ideii de autonomie evreiasca, se bucura de un succes deosebit.

La Petrograd si Moscova crește numarul populatiei evreiești, aceasta ajungând la 50.000 si, respectiv, la 60 000. Se intorc ca revoluționari numeroși evrei din America (Troțki, cu un pașaport american) și Anglia.

 Multi dintre ei vor ocupa pozitii-cheie, in administratia bolșevică – Volodarski, Uritki (fondatorul CEKA, viitorul NKVD), Larin (artizanul economiei comunismului de razboi), fratele lui Sverdlov, Veniamin, alti camarazi de lupta ai lui Lenin si Trotki.

Soljenitan releva ponderea foarte mare a evreilor in toate partidele politice care in anul 1917 au fost preocupate de “aprofundarea revolutiei” – cele ale bolsevicilor, ale mensevicilor, ale socialist-revolutionarilor (eseri).In vara anului 1917 evreii au avut un mare succes in alegerile locale – la Moscova, Minsk, Saratov si alte orase ei au ajuns in conducerea dumelor locale.

Crește ponderea lor in Sovietele de Deputati ale Muncitorilor si Soldatilor (SDMS) in pofida faptului ca in randurile lor nu se gaseau nici soldati, nici muncitori.

Prezidiul Comitetului Executiv Central al SDMS al Rusiei, principalul organ al puterii din tara, numara noua evrei si doar un singur rus.

Potrivit surselor evreiesti, incepand cu luna mai, din cei 30 de membri ai Comitetului Executiv al Sovietului de deputați al țăranilor, doar trei erau țărani, iar șapte evrei. Acest lucru batea la ochi si provoca o reactie de nedumerire printre masele de oameni.

 Mai mult, evreii continua sa poarte pseudonime rusesti: Sverdlov (Esua), Kamenev (Rosenfeld), Zinoviev (Radomislski), Steklov (Nahamkis), Larin (Lourie)… Oamenii se intrebau: de ce oare?

Deoarece acesti revolutionari nu mai aveau nevoie sa se ascunda de puterea țaristă ca inainte. 

Soljenitin subliniaza caracterul antinational si antirus al Comitetului Executiv Central al Sovietului din Petrograd, dispretul demonstrativ al acestuia față de istoria rusă.

Aceasta orientare este sustinuta si de Guvernul Provizoriu, desi acesta este compus preponderent din rusi. El sustine continuarea cu orice pret a razboiului, punand interesele aliatilor pe primul plan.

Autorul aduce o mărturie interesanta: inaintea Revolutiei din Februarie, antisemitismul in Rusia nu se observase, cu exceptia regiunilor cu ghetouri evreiești.

Dupa revolutie, insa antisemitismul creste din ce in ce mai mult. Populatia este revoltată, vazand peste tot oratori si agitatori evrei si constatand ca ei ocupa pozitii privilegiate in viata (nu stau la coada dupa pâine, merg cu limuzine etc).

Din ce in ce mai des se aud lozinci: “Jos cu jidanii!”. Evreii incep sa fie batuti, spre septembrie multe dintre magazinele si dughenele lor fiind devastate.

Pogromuri popriu-zise nu au existat insă.Evreii renegati au trecut la bolsevism.

Evreii din randurile bolsevicilor, releva Soljenitan, au fost evrei renegati, adica cei care au rupt-o cu comunitatea si oranduiala lor traditionala.

La randul lor, rușii din bolsevism au fost renegati si ei, adica cei care au rupt-o cu traditiile propriului popor.Ei au fost, de fapt, antirusi si antiortodocsi. Exemplul caracteristic, Lenin.

Din intreaga literatura rusă el n-a insusit decat pe revolutionarul Cernîșevski, pe satiricul Saltîkov-Scedrin, pe liberalul Turgheniev si pe denunțătorul tarismului, Lev Tolstoi. El a urât istoria rusa si Volga unde a crescut. In pofida faptului ca era metis, el este un fenomen rusesc, străin insa de spiritul rus. Dar nu putem sa ne dezicem de el, spune scriitorul.

In ceea ce priveste evrei-renegați, la Congresul Partidului Social-Democrat din Rusia (PSDR), partid bolsevic, care s-a tinut in 1907 la Londra, din totalul de 305 delegati, 160 erau evrei.

In vara 1917, la Congresul al Vl-lea al aceluiasi partid in CC au fost alesi 11 membri din care cinci erau evrei – Zinoviev, Sverdlov, Uritki, Sokolnikov si Trotki.

Insa evreii nu au fost uniti. Kamenev si Zinoviev s-au pronuntat impotriva insurectiei armate a bolsevicilor. In schimb, Trotki a fost singurul lider atotputernic, geniul loviturii din Octombrie (Lenin se ascundea si nu s-a manifestat nicidecum in acel moment istoric).

Imediat dupa victoria bolsevicilor, Lenin a folosit potentialul evreilor din ghetouri, unde ei nu s-au mai intors, substituind pe aceasta cale pe functionarii de stat rusi care sabotau puterea bolsevicilor. Un citat a lui Lenin: evreii “au facut un mare serviciu revolutiei”.

Din primele zile bolsevicii i-au chemat pe evrei, pe unii, pentru posturi de comanda, pe altii, pentru munca executiva in aparatul sovietic. Si foarte multi au venit imediat. Si multi dintre ei nu erau membri de partid. A existat si un simplu calcul practic, “insa fenomenul a fost de masa”, remarca autorul.

Soljenitan citeaza si un autor evreu, Sapiro: “Mii de evrei s-au indreptat spre bolsevici, vazand in acestia pe cei mai hotarati aparatori ai revolutiei, internationalistii cei mai de nadejde. Si evreii au fost prezenti din abundenta in straturile inferioare ale structurilor de partid”.

Inaltul grad de organizare a comunistilor a fost asigurat in mare masura de comisarii evrei.Puterea comunista s-a certat cu evreii “Incepand cu finele anilor ‘40 ai secolului XX, se arata in carte, cand puterea comunista s-a certat cu evreimea mondiala, aceasta participare furtunoasa a evreilor la revolutia comunista a inceput sa fie trecuta sub tacere din prudenta, sa fie tainuita – atat de catre comunisti, cat si de catre evrei, iar incercarile de a reaminti acest lucru au fost calificate din partea evreimii drept un antisemitism extrem”.In acest context, unul dintre autorii israeleni, Tirulnikov releva: “La inceputul revolutiei evreii au servit drept baza a noului regim”.

Presedintele tarii a fost evreul Iakov Sverdlov, ministrul de Razboi, evreul Trotki (Bronstein).Alte exemple: Moscova era condusa de Zinoviev; Petrogradul – de Kamenev, Internationala sindicala – de Dridzo-Lozovski, Komsomolul – de Oskar Rivkin etc. Tot anturajul lui Trotki, un internationalist convins si un evreu-renegat, a fost compus exclusiv din evrei.

Departamentul CK pentru combaterea speculei a fost alcatuit, de asemenea, numai din evrei.Evreii, precum Sverdlov, Brodski, Uritki, Gordon, Drabkin au jucat un rol activ in sabotarea si desfiintarea Adunarii Constituante (ianuarie 1918), unde bolsevicii au avut o slaba sustinere.

Autorul aduce zeci de nume ale liderilor bolsevici de la Moscova (Rozalia Zalkind-Zemliacika, Lazar Kaganovici si altii), de la Odessa (Gamarnik), din Belorusia etc. cu numele evreiesti.

Cunoscutul scriitor rus Vladimir Korolenko a remarcat in Administratia Kremlinului “abundența de figuri evreiesti, ceea ce l-a frapat”.

Sursa: Ziua. ro reprodus în BASARABIA LITERARA md.

Doua secole impreuna / Alexandr Soljenitin 2 volume set complet foto

Articol: REVOLUŢIA BOLŞEVICA RADIOGRAFIATĂ DE ALEXANDR SOLJENIŢÂN ÎN CARTEA  SA « DOUĂ SECOLE ÎMPREUNĂ ».

 |

30/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIE RESTITUITA: Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică din Basarabia. VIDEO

 

 

 

 

“Arcașii lui Ștefan” sau Organizația Națională din Basarabia (O.N.B.)  a fost o organizație antisovietică din Basarabia, județul Soroca, înființată în 1945 de către pedagogii Vasile Bătrânac, Victor Solovei, Nicolae Prăjină, Teodosie Guzun, Anton Romașcan și studentul Școlii Pedagogice din Soroca Nichita Brumă.

 

 

 

TOLERANŢA BUNĂTĂŢII NOASTRE

 

 

 

 

Despre lupta împotriva ocupaţiei sovietice şi rezistenţa antisovietică după 1944 se cunoaşte extrem de puţin.

În perioada sovietică era interzis să se scrie despre aceasta, iar cel care încerca acest lucru, în cel mai bun caz, era băgat la balamuc.

Mecanismul sovietic de propagandă şi agitaţie ne-a pus pe tavă o minciună gogonată care afirma că în Basarabia anului 1940 şi mai tîrziu, după 1944, nu a existat o rezistenţă antisovietică, iar populaţia locală i-a aşteptat ani de zile pe sovietici să ne ocupe, pardon să ne „elibereze”.

Pentru relevarea unor astfel de neadevăruri au fost valorificate toate mijloacele de propagandă şi de forţă ale URSS.

Pentru a nega lupta antisovietică din Basarabia, au fost scrise tone de maculatură „istorică”, turnate sute de filme „documentare” şi artistice, mobilizaţi pictorii, sculptorii, scriitorii, compozitorii, într-un cuvînt toţi care puteau contribui la falsificarea organizată a unui adevăr istoric.

Şi nu e de mirare că după 1989 nimeni dintre aceşti corifei nu au fost traşi la răspundere pentru încercarea de a îndobitoci un popor întreg (faptă care, din păcate, nu este considerată o crimă).

Lucrările acestora nu au fost supuse aprecierii din partea unei comisii nepărtinitoare pentru a fi clasate la compartimentul erori grave asupra adevărului istoric. Nimănui nu i-a fost retras titlul ştiinţific.

Şi cred că nu e corect. De ce un inginer, dacă a construit o casă care s-a prăbuşit este tras la răspundere?

De ce un farmacist, dacă a eliberat un medicament dăunător este tras la răspundere, dar un istoric, un scriitor care a scris minciuni în scopul justificării unei ocupaţii străine, nu este pus în faţa justiţiei?!

Fără îndoială, au existat şi oameni care s-au bucurat mult şi au susţinut venirea sovieticilor peste noi.

O bună parte din aceştia erau reprezentanţii comunităţilor minoritare din Basarabia.

Pe parcursul tuturor perioadelor istorice, în majoritatea cazurilor, ei au fost pe poziţii diametral opuse celor ale populaţiei autohtone. În multe cazuri au făcut front comun pentru a-şi impune propriile interese poporului care i-a primit. Întru susţinerea celor afirmate voi da cîteva nume ale luptătorilor  pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia (naţionalitatea cred că o veţi deduce):

 

 

 

1)    S. Krusser (1893-1919);

2)    Ivan Ivanovici Radcenco (1874-1942) născut în or. Konotop, regiunea Cernigov;

3)    Semion Grigorievici Roşali (1896-1917) născut în Petersburg;

4)    Ivan Fedorovici Fedico (1897-1939) născut în satul Hmeliovo, gubernia Poltava;

5)    Daniil Semionovici Ridel (1884-1933) din Corneşti, Bălţi;

6)    Samuil Samuilovici Bantke (1898-1937) din Chişinău;

7)    Piotr Ivanovici Baranov (1892-1933) din Petersburg;

8)    Evghenii Mihailovici Venedictov (1895-1918) născut în or. Melenchi, gubernia Vladimir;

9)    Gaspar Karapetovici Voscanov (1886-1937);

10)    Ilia Ivanovici Garcavîi (1888-1937) din s. Musiencovo, gubernia Ecaterinoslav;

11)    Filip Iacovlevici Levinzon (1893-1937) din or. Orhei;

12)    Mihail Livovici Meerson (1893-1918) din Chişinău;

13)    Iacov Denisovici Melioşin (1884-1918) din s. Polavscoie, gubernia Reazani;

14)    Fedor Ivanovici Rogov (1885-1958) născut în s. Iamscaia, gubernia Kursk;

15)    Asen Vasilievici Hristiev (1884-1924) născut în or. Sofia (Bulgaria);

16)    Iosif Isaacovici Badeev (1880-1937) din or. Orhei;

17)    Samuil Marcovici Bubnovschii (1902-1937) din Chişinău;

18)    Vasilii Dementievici Gherasimenco (1902- 1972) născut în s. Nestaita,  gubernia Herson;

19)    Serghei Victorovici Krivoşeev (1904-1971) născut în s. Novo-Grigorievca, raionul Pavlodar, regiunea Dnepropetrovsk;

20)    Ivan Polievchivici Malinin (1904-1942) născut în s. Zasuhino, gubernia Tveri;

21)    Ivan Semenovici Fadeev (1913) născut în s. Nababino, regiunea Novosibirsk;

22)    Andrei Ivanovici Cliuşnikov (1896-1924) din gubernia Reazan;

23)    Haia Nahmanovna Livşiţ (1903-1929) din Basarabia;

24)    Israel Marcovici Morghenştein (1903-1941) din Soroca;

25)    Alexandr Borisovici Rubinştein (1883-1941) din Chişinău;

26)    Solomon Samuilovici Timov (1898-1943) din Rezina;

27)    Abram Naumovici Talmazan (1901-1941) probabil din s. Talmaz (deoarece este binecunoscut faptul că mulţi conaţionali ai respectivului, din anumite considerente, luau numele localităţii din părţile locului – Chişinevskii, Benderskii, Beliskii, Maşcauţan etc.)

28)    Ivan Fedorovic Şimcov (1892-1961) din s. Pocrovscoe, regiunea Herson ş.a.m.d.

 

 

Unii ar putea fi şocaţi să citescă unele nume cunoscute pe care, anterior, le considerau a fi originare din Moldova.

Spre exemplu, numele Fedico, Venedictov, Melioşin, puteau fi considerate ca provenind din Străşeni sau Nisporeni.

Nu fraţilor – sînt din guberniile Poltava, Vladimir şi, respectiv, Reazan din Ucraina şi Rusia. Faptul că sînt consideraţi „de-ai noştri” este meritul mecanismului de propagandă sovietic, care, pentru a ne face să credem astfel, a valorificat la maximum şcoli, cărţi, filme şi metode draconice de falsificare a adevărului.

Adevărul este că pe tot parcursul istoriei acestui petic de pămînt, rupt din trupul Moldovei, comunităţile minoritare de aici au avut sprijinul imperiului ţarist, apoi al celui sovietic.

Unele structuri oculte internaţionale au promovat şi au impus băştinaşilor un sistem social-politic, juridic şi cultural străin românilor din părţile locului.

S-a depus un efort considerabil pentru a lichida sau cel puţin distorsiona tot ce e naţional în Basarabia.

Istoria a fost falsificată prin intermediul peniţei celor veniţi şi a multor cozi de topor, strămoşii cărora s-au stabilit în Basarabia ceva mai înainte decît respectivii venetici.

Numai aberaţiile despre holocaust în Basarabia şi Transnistria cîte minciuni conţin. Coborîndu-ne la nivelul minciunii „ştiinţifice” putem ajunge să credem că soldaţii români lucrau zi şi noapte la camerele de gazare şi cuptoare, băgînd cu lopata în interiorul cuptoarelor evrei. Chiar şi istoricii care nu au vizitat niciodată o arhivă ştiu că în Basarabia şi Transnistria n-au existat camere de gazare, crematorii sau laboratoare, în care s-ar fi făcut experienţe pe corpuri umane!

Istoria e ceva serios şi nu un joc! Cum pot fi supuse spre examinare datele recensămîntului din 1939 din România şi să se constate că pînă în 1944 au fost ucişi atîţia sau atîţia evrei.

Se trece cu vederea însă faptul că în ajun de război majoritatea evreilor s-au retras în URSS, iar cu venirea ruşilor, în 1944, s-au întors şi ei.

Consultaţi documentele de arhivă din perioada 1944-1956 ale Consiliului de Miniştri al RSSM, Sovietului Suprem al RSSM, documentele de arhivă ale CC al PCM şi comitetelor raionale ale PCM, documentele CC al ULCTM şi ale comitetelor raionale ale ULCTM şi vă veţi convinge că în Basarabia respectiva comunitate avea după război aproape 48% din toate posturile de conducere ale RSS Moldoveneşti, începînd cu NKVD, finanţe, procuratură, judecătorie, medicină, transport, cultură şi terminînd cu toate depozitele de bunuri materiale (cu modeste excepţii).

De unde s-au luat aceştia, domnule? Parcă ziceaţi că i-au ucis călăii români!!! Şi dacă i-au omorît unde le sînt mormintele, osemintele?

Cel puţin în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc nici un holocaust în perioada 1939-1944!

Alături de alţii au fost ucişi şi reprezentanţi ai comunităţilor minoritare, inclusiv a celei cu pricina, dar în majoritatea cazurilor – pentru implicare activă de partea sovieticilor.

În lagăre sau ghetouri nimereau nu după naţionalitate, ci după gradul infracţiunii comise.

Anume din acest motiv, în lista celor internaţi erau tot soiul de borfaşi, speculanţi, sectanţi, criminali ordinari şi duşmani politici activi.

 

ocupantÎn Arhiva Naţională a RM se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină asupra perioadei aflării lui Ion Antonescu în Basarabia şi Transnistria.

Dacă e să le facem o scurtă caracteristică, acestea pot fi împărţite în 2 categorii:

  • documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, ale corpurilor de armată şi ale altor structuri statale din respectiva perioadă;

  • documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hârtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

     

 

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice), în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cât şi sovietice se întâlnesc şi documente germane.

În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la sfîrşitul anului 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat şi caracterizat ca un dictator necruţător, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei.

Această afirmaţie însă, nici pe departe, nu corespunde adevărului istoric.

Termenul „antisemit” într-o descifrare mai populară ar însemna „cel ce nu-i iubeşte pe evrei”. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus”, „antiucrainean”, „antifrancez” etc.

Paradoxal, dar potrivit logicii nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv, că eşti francez, rus, german etc.

Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta.

Un argument la cele menţionate mai sus este şi dosarul ce a aparţinut Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al României C.B.B.T. /secţia militară/ intitulat „Evidenţa lucrărilor cu rezoluţiile dlui Mareşal”. Limitele cronologice ale dosarului sînt 30 martie 1942 – 1 ianuarie 1944 şi se păstrează la Arhiva Naţională a RM, Fondul 706 – Administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei. Vă propunem să faceţi cunoştinţă cu problema înregistrată cu numărul 20, pagina 17, după care urmează rezoluţia Mareşalului Ion Antonescu:

„Ministerul Lucrărilor Publice raportează că Direcţia C.F.R. i-a făcut cunoscut că, printre mărfurile ce s-au transportat de la Odessa în ultimul timp, au sosit la diferite gări din Bucureşti şi pe adresa  diferiţilor particulari, monumente de piatră din cimitirul israilit din Odessa şi vîndute. De către Municipiul Odessa s-a dispus ca predarea acestor monumente să fie oprită şi ele să fie depozitate în magaziile C.F.R”.

Rezoluţia Mareşalului: „Este o profanare. Un act odios şi necugetat, care poate avea consecinţe pentru întregul Neam. Ne-am dus în Transnistria să facem o operă de oameni civilizaţi, nu de devastare.

Să fie totul retrimis la Odessa, în contul ticăloşilor care au pus la cale această odioasă faptă. Vor plăti imediat toate cheltuielile care s-au făcut şi se vor mai face.

Execuţie – Ministerul Lucrărilor Publice. Dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr un an şi să li se confişte partea corespunzătoare din avere. Aspre observaţii prin Guvernator, acelora din Administraţia Transnistriei cu concursul cărora s-a putut comite această infamie.

G-ralul Potopeanu să împiedice pe viitor asemenea acte şi să repare ceea ce eventual s-a comis. Va discuta cu mine”.

Comentariile cred că sunt de prisos. Totuşi, în textul acestei rezoluţii, cititorul a observat fraza „dacă nu vor plăti, să fie imediat trimişi în lagăr”, care este o dovadă, că indiferent de naţionalitate, persoana care a săvîrşit o infracţiune era trimisă în lagăr; fie român, ucrainean, evreu sau ţigan.

Era pedepsit infractorul. Fără îndoială că au existat şi excepţii, greşeli, crime şi masacre. A fost război. A fost cel mai sîngeros război pe care l-a cunoscut omenirea.

Este binecunoscut faptul, că conceptul de comunism are naţionalitate, că în 1940 cînd în Chişinău şi în celelalte localităţi din Basarabia au „intrat” (citeşte ocupat – Al. M.) armatele sovietice, populaţia de origine evreiască le-a întîlnit cu nespusă bucurie şi entuziasm.

După răsturnarea situaţiei şi revenirea României în graniţele ei fireşti, atitudinea populaţiei minoritare respective a devenit ostilă, iar în multe cazuri duşmănoasă, unii fiind lăsaţi de sovietici cu misiuni speciale de spionaj şi tot felul de instigări.

Astfel în „Lista Centrului de partid”, plasat pe teritoriul Moldovei de autorităţile sovietice, din cele nouă persoane trimise ca membri ai partidului comunist român, şase erau evrei, un rus, un ucrainean şi un „moldovean” pe nume Maslov Iacov Mitrofanovici, care pînă la război avea funcţia de secretar al CR Slobozia al ULCTM.

 

 

Cei şase erau:

 

 

1)   Scvorţov Mihail Iacovlevici, născut în 1908, ultimul loc de muncă – şef al Direcţiei cadre al Narcomatului de finanţe a RSSM, cunoscător al limbilor rusă, română, franceză, germană, evreiască, cu documente false, pseudonimul Stropşa Semion Iacovlevici;

2)  Morghenştein Izraili Marcovici, născut în anul 1903, ultimul loc de muncă – preşedinte al executivului orăşenesc Soroca, cunoscător al limbilor rusă, ucraineană, română şi evreiască (probabil ivrit – Al. M.), cu documente false, pseudonimul Mariuţan Dmitrii Antonovici;

3)   Boguslavschii Iacov Tovievici, născut în 1907, fost funcţionar la fabrica de piele din Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kvitco Mihail Iosifovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, franceză, germană, română;

4)  Bruhis Sruli Pincusovici, născut în anul 1904, ultimul loc de muncă – director adjunct responsabil pentru secţia politică al FZO din or. Chişinău, cu documente false, pseudonimul Kurnosov Efim Stepanovici, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, română, germană;

5)  Grinberg Ester Srulievna, născută în anul 1914, cu ultimul loc de muncă la redacţia gazetei „Moldova Socialistă”, care ştia rusa, evreiască, franceza, româna, cu documente false, pseudonimul Dobrovoliscaia Natalia Ivanovna;

6)      Grinman Isaac Iosifovici, ultimul loc de muncă – redacţia gazetei „Moldova Socialistă” din Chişinău, cunoscător al limbilor rusă, evreiască, germană, franceză, cu documente false, pseudonimul Vlasov Zaharii Vasilievici .

 

Aceşti paraşutişti au fost aduşi din URSS, iar ultimele locuri de muncă ale acestora au fost în aşa numita RSSM.

Acest lucru înseamnă că în 1941, cînd Ion Antonescu a ordonat trecerea Prutului, numiţii funcţionari poligloţi „s-au retras” în URSS, iar după o oarecare pregătire au fost „aruncaţi” în Basarabia pentru a îndeplini misiunile speciale sovietice împotriva statului român.

Care ar putea fi atitudinea autorităţilor române faţă de spionii Moscovei? Cred că în asemenea situaţie nu mai contează de ce naţionalitate sînt ei !

Probabil că şi în cazul dat Conducătorul Statului a luat măsurile cuvenite, deoarece grupa de spioni a dispărut fără urmă.

Am prezentat doar un singur exemplu, din miile care ar putea fi aduse în baza documentelor aflate în fondurile arhivistice ale principalelor arhive din RM, care confirmă complicitatea multor reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din Basarabia la „lupta în ilegalitate” împotriva statului român.

Din astfel de motive, şi nu numai, cei arestaţi erau trimişi în lagăre de muncă.

Unii istorici, care încă se mai află în slujba caracatiţei roşii, încearcă să pună semnul egalităţii între lagărele de muncă sau ghetourile din Basarabia şi Transnistria şi lagărele de concentrare naziste din Germania, Polonia etc., dar nu prea reuşesc, fiindcă este aberant să faci asemenea comparaţii !

În lagărele din vest existau camere de gazare, cuptoare de ars şi laboratoare, care făceau diferite teste pe corpurile umane ale deţinuţilor, pe cînd în lagărele de muncă din Basarabia şi Transnistria se lucra la drumuri, şosele, tranşee, fortificaţii, se efectuau alte munci de folos obştesc etc.

La 12 aprilie 1944 guvernul de la Kremlin a cerut capitularea necondiţionată a României şi semnarea armistiţiului, care prevedea între altele: întoarcerea armelor contra Germaniei fasciste şi a Ungariei hortiste şi alianţa cu armatele Naţiunilor Unite;graniţa dintre URSS şi România să fie cea de după 28 iunie 1940; contribuţie de război în valoare de 300 milioane de dolari; înapoierea prizonierilor; libera deplasare a trupelor sovietice în România şi asigurarea acestora cu alimente şi muniţii etc..

Guvernul lui Ion Antonescu a respins condiţiile de armistiţiu. Ca urmare s-a intensificat colaborarea forţelor opoziţioniste, care în iunie 1944 formează Blocul Naţional – Democratic.

Liderii Blocului au convenit, de comun acord cu regele Mihai, ca răsturnarea guvernului Antonescu să fie fixată pentru 26 august. Declanşarea ofensivei trupelor sovietice pe frontul Iaşi – Chişinău, la 20 august, a grăbit evenimentele.

La 23 august Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au venit la Palatul Regal. Din ordinul regelui Mihai I cei doi au fost arestaţi şi închişi într-o încăpere izolată.

La 2 septembrie 1944 foştii conducători ai României au fost transportaţi la Moscova, unde au fost supuşi unor anchete şi torturi.

În aprilie 1946 sînt aduşi în ţară şi în luna mai judecaţi.

Guvernul procomunist de la Bucureşti a numit acest proces „procesul marii trădări naţionale”.

Înainte de a fi executat, Ion Antonescu s-a adresat soţiei sale cu o scrisoare în care, printre altele, se spunea:

„Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atîta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă pînă la banul nostru, de la suflet pînă la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi.

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mîine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălţătoare!

Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atîta pasiune să-l facem ţării noastre!

Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi !”

 

Autor:  Al.Moraru, Revista Moldova Noastra – Chisinau

Bibliografie:   Luptători pentru fericirea poporului, culegere sub red. D. E. Şemiakov, editura Cartea Moldovenească, Chişinău 1985

 

 

 


07/08/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: