CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Armata Română în luptă cu bolşevicii (1917 – 1918)


Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii

Generalul Constatin Prezan (n.1861-d.1943), şeful Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul luptelor cu bolşevicii

Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii (1917 – 1918)

Autor: Cristian Negrea

Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului. Dacă nu chiar primul.

S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin.

Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare.

Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român.

Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire.

Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea.

Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

 

Cum am salvat aliaţii în 1916

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare.

De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii.

Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun.

Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat.

Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu.

Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi.

Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea.

O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase.

Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească.

La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul.

Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional?

Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc.

Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor.

De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.

Marile victorii şi marile decepţii din 1917

În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă.

Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti.

După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1916 faţă de 1917, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului„, dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917.

Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) faţă de 24 (1917); puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori; căşti, la început deloc, venind mai târziu faţă de toţi soldaţii dotaţi; măşti de gaze, deloc faţă de toţi militarii.

General Henri Berthelot (n.1861-d.1931), Armata Franceză

Generalul  francez Henri Berthelot (n.1861-d.1931)

Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldaţii refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie.

Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul.

Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale se precipită.

În martie 1917 izbucneşte revoluţia în Rusia, care îl alungă pe ţar. Conducătorul ţării devine Kerenski, care continuă războiul.

Dar societatea şi armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată.

Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se înteţesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator.

Soldaţii refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluţionare, îşi aleg proprii lideri, îşi degradează ofiţerii şi generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă.

Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţea soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate.

Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, şi nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum a fost ales, aşa era şi răsturnat din funcţie.

Acest proces de disoluţie se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major.

Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe.

Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale.

Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară.

Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României.

Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii.

Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române.

În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă.

Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane.

La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români.

La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului.

O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă„.

Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia.

Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi.

Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Luptele cu bolşevicii în Moldova (1917 – 1918)

În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia.

Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă.

De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul.

Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

General Dimitrie Scerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă

General Dimitrie Scerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaciov. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde:

Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători„.

Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri.

Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia:

„Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaciov, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit.

Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental.

Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu.

Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii” provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane.

Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez.

Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri.

Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine.

Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin.

După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaciov şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko.

Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de Kirilenko.

Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

În drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaciov la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaciov şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaciov. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo.

Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române.

Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul.

Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus.

Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică„. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

 

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară.

Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaciov de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 – 6 000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea.

După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română.

La fel se întâmplă şi cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta porneşte spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş.

Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

Descrierile luptelor pentru Galaţi le citez de pe blogul Din şi despre Galaţi…

„Oraşul se pregăteşte de apărare”

La Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, primeşte ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul.

Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fîntînele, are misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor este zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă.

În zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul Rizea împrăştie puţinele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, sunt păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal.

Aici se afla şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrilă de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Tiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior.

Mici detaşamente sunt postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de două zile, sub bombele ruşilor. Ruşii încep să înainteze din două direcţii: dinspre nord-vest de Fileşti înaintează Regimentul 34.

Dinspre vest, de la Şendreni, înaintează grosul Diviziei a 9-a. În acelaşi timp, puternice patrule ruseşti se strecoară pe la sud de Băltiţa, surprind avanposturile româneşti de pe Tiglina, şi capturează un ofiţer şi 14 soldaţi. Comandantul oraşului cere ajutoare de la brigadă. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni.

Cu ei se întăreşte detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă reuşeşte să-i impiedice pe ruşi să înarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele române de la Tiglina.

Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Românii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii işi fac loc şi ajung la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, se prezintă la Galaţi şi cer să li se permită trecerea prin oraş, pînă la ora 3 după-amiază.

Daca nu, vor bombarda oraşul şi vor forţa trecerea. Comandantul român refuză. La ora 3:00 Armata rusă începe bombardamentul: nouă baterii de la Movileni trag asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri.

Artileriştii ruşi trag însă foarte prost şi pricinuiesc pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre ripostează, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul se încheie.

Oraşul, atacat din toate părţile

În noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie şi ruşi au fost violente încăierări. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii reîncep bombardarea Galaţiului şi pregătesc un atac concentrat asupra oraşului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a atacă cu putere şi ocupă strîmtoarea dintre Malina şi Siret.

La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, se concentrează în spatele detaşamentului român de la Tiglina. Îl atacă brusc şi prin surprindere capturează prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Tiglina, în faţa Lacului Calica.

Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele vin acum şi dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut au fost dezarmate.

Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş.

Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă înaintează, precedata de patrule de cavalerie, şi pătrunde în partea de jos a oraşului, unde se întăreşte cu peste 200 de infanterişti înarmaţi din Divizia a 10-a.

Rînd pe rînd, ei dezarmează posturile noastre de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urcă Dunărea şi trage asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. În acelaşi timp, tunurile de la Giurgiuleşti aruncă obuze în oraş.

Atacul român la baionetă îi îngrozeşte pe ruşi

Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului este mai mult decît dramatică. Ele sunt acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. În oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vre-o trupă română.

Orice măsură pe care o ia armata română contrastează foarte tare cu diferenţa numerică între soldaţi. În acest moment, armata româna are o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti se iau două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care sosesc în fugă.

Infanteriştii români atacă cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, îl pune pe fugă şi-l urmăreşte pînă trece Prutul. Lucrurile iau o întorsătură incredibilă şi pe dealul Tiglinei. Mîna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac.

Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stînga de bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii reuşesc să-l respingă pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii înaintează foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria româna îi sustine. Vedetele marinei reuşesc să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele bombardează din flanc poziţiile ruse.

Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea noastră. Şi atunci, armata română face ceea ce a făcut dintotdeauna: atacul la baionetă. În frunte cu comandanţii lor, soldaţii români trec la un atac violent la baionetă, recuceresc dealul Tiglina, îi eliberează pe camarazii lor capturaţi şi-i pun pe fuga pe ruşi.

Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii intră în debandadă şi încep sa se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barbosi, şi podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo.

Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, contraatacă, îi îngrozeşte pe ruşi, care iau o hotărîre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea încep să treaca podul şi linia frontului şi se predau germanilor. A fost un deznodămînt total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor.

După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române.

Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp.

Conform istoricului Constantin Kiriţescu, lupta de la Galaţi a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfăşurate pe teritoriul României. În semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. Aceasta se află pe locul unde astăzi se găseşte magazinul Stirex, din Mazepa.

În 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de pe obraz, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie demolată, iar in istorie, generaţii întregi de gălăţeni habar nu au avut despre acest episod cutremurător din istoria Galaţiului şi a poporului român.”

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia.

Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate.

Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu.

Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse.

Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917.

În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.

 

 

06/11/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: