CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Anul Nou

 

 

În noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, oriunde s-ar afla, miliarde de oameni sărbătoresc cumpăna dintre anul vechi şi cel nou prin ceremoniale al căror specific diferă de la ţară la ţară.

Originea sărbătoririi anului nou 

Celebrarea Anului Nou este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din lume, indiferent de calendarul folosit. Se pare că noul an a fost celebrat pentru prima dată în Babilon, acum circa 4000 de ani. În jurul anului 2000 î.Hr., Anul Nou babilonian începea cu prima lună plină după Solstiţiul de Iarnă (prima zi de primăvară).

Anul Nou era prima zi după echinocțiul de primăvară, atunci când ziua devine egală cu noaptea. Celebrarea babiloniană a Anului Nou dura 15 zile.Unele obiceiuri s-au păstrat, cum este de exemplu fixarea anumitor obiective pentru anul ce va urma.

Babilonienii îşi impuneau, cel mai adesea, să înapoieze proprietarului uneltele împrumutate în anul trecut.  Începutul unui an nou avea o semnificație sacră, renașterea luminii, care reușea în cele din urmă să câștige crunta bătălie în fața întunericului.

 În The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”. 

La babilonieni, sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.

Sărbătoarea se numea Atiku, cuvânt care provine de la un derivat al cuvântului orz. Atiku era un imens festival, care dura mai multe zile, și unde oamenii din întreaga Mesopotamie petreceau zi și noapte. De asemenea, exista și o paradă a zeilor pe străzile fiecărui oraș. Această tradiție simboliza victoria asupra haosului, care domnise înainte ca zeii să vină pe Terra.

De asemenea, babilonienii credeau că zeul suprem, Marduk, a reușit pentru totdeauna s-o învingă pe zeița răului, Tiamat.

 

 

anul nou atiku1 - Originile antice ale sărbătorii Anului Nou

Babilonienii au cunoscut foarte devreme calendarul. După calendarul lor, anul se împărţea în 12 luni.

Sărbătorirea Anului Nou de către babilonieni a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgames, se vorbeşte despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.

 Anul Nou în Egiptul antic era conceput în funcţie de inundațiile Nilului, dar și de răsăritul stelei Sirius. Fenicienii și perșii sărbătoreau începutul unui an nou odată cu echinocțiul de primăvară, iar grecii petreceau atunci când echinocţiul de iarnă își făcea simțită prezența.

Prima zi a Anului Nou chinezesc este momentul în care cea de-a doua Lună nouă, după echinocțiul de iarnă, își arată fața pe cer.

Aceste civilizații, chiar dacă momentul celebrării diferea, au întâmpinat Noul An cu fast și bucurie pentru ca bunăstarea să domnească asupra tuturor.

  Alte popoare serbează trecerea dintre ani, în alte perioade ale anului.

 

Anul Nou la romani

 

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper ziua de 1 martie ca trecere într-un nou an.

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus, împăratul Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită pe 1 ianuarie.

Romanii sărbătoreau prin ofrande și sacrificii pe cale le aduceau zeilor. 

La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni.

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

 

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

 

  

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paştele gregorian.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În Muntenia se umblă cu capra, în Moldova cu ursul, „mascaţii” sunt în Bucovina, iar în noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

 

 

 

 

 

 

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.

Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 
 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.

Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.

Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.

Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură. Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.

În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.

„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.

Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.

Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

 

Obiceiuri de Anul Nou

 

Odinioară, luna decembrie era numită şi Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradiţiile, obiceiurile şi datinile păstrate reprezintă tezaurul naţional nescris şi înţelepciunea populară.

 

 

 

 

 

 

Lista tradiţiilor şi a obiceiurilor româneşti cuprinde pe lângă colinde, jocuri cu măşti, alaiuri, teatru popular şi dansuri specifice finalului de an.

Pluguşorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor.

Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului”, scrie Şerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”.

Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele româneşti. Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfinţit şi miezul nopţii.

„Buhaiul” este o bărbânţă (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul unui taur.

Uneori buhaiul este împodobit şi i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată şi ciucuri.

Grupurile de urători poartă costume tradiţionale, căciuli împodobite, bice şi clopoţei, fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci, covrigi şi colăcei.

 

 

Colindători cu steaua (Arhiva de Imagine MNŢR)

Cu Steaua (Foto: Arhiva de Imagine MNŢR)

Un alt obicei arhaic care se petrece în Seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măşti, cu caracter augural, format din urători deghizaţi. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg şi este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roşie.

 

 

 

 

Jocul Ursului este aducător de fertilitate şi se crede că sunetele fluierului, ale tobelor şi ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ şi astfel solul va fi mai productiv.

 

Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români şi face parte din tradiţiile de iarnă.

În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.

 

 

 

 

 

 

 

Potrivit tradiţiilor româneşti, mersul cu Capra, cât şi primirea urătorilor în fiecare casă de creştini aduc noroc şi belşug în gospodărie, fiind totodată un obicei important şi pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forţei divine pentru  atragerea roadelor bogate.

Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvantul surov, care înseamnă „verde crud” şi face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime.

Pentru urător, Sorcova ţine loc de baghetă magică şi are calitatea de a transmite sănătate şi tinereţe celui colindat.

 

 

Vă urăm, faţi români, un An Nou plin de bucurii şi de împliniri !

La mulţi ani România !

 

 

 

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724

31/12/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Simbolurile si semnificaţiile zilelor. Povestea zilelor săptămanii

Zilele saptamânii au intrat de mult in constiintele si sufletele oamenilor, incarcate de simboluri si semnificatii.

 Impartirea timpului a preocupat oamenirea  inca  din zorii existentei sale.

La inceput insa aceasta impartire era foarte schematica, singura diviziune fiind luna, formata din mai multe zile  care se scurgeau in mod firesc, fara sa aiba vreun nume.

Dupa aparitia asezarilor stabile, in special a oraselor, s-a simtit nevoia unei zile speciale destinate negustoriei.

Asa au fost stabilite zilele de târg, a 10-a sau a 15-a din luna. Primii care au hotarât ca aceasta zi sa fie a 7-a din luna au fost mesopotamienii.

Era o zi in care nu se muncea, se organiza piata si aveau loc manifestari religioase.

Babilonienii au decis ca ziua de negustorie să fie la fiecare a 7-a zi din lună. În această zi nu se muncea, dar se organiza piaţa şi aveau loc sărbători.

Evreii le-au urmat exemplul, dar au păstrat această a şaptea zi pentru scopuri religioase. Aşa a intrat ziua de rugăciune în existenţa lor.

Tot evreii au dat nume diferite pentru şapte zile, mai bine spus numere în funcţie de ziua lor de rugăciune – ex. miercurea era a treia zi după Sabat, şi tot aşa se continua.

Când egiptenii au adoptat săptămâna cu şapte zile, ei au denumit zilele după cinci plante, Soare şi Lună.

Romanii au folosit numele date de egipteni zilelor: ziua Soarelui, ziua Lunii, ziua planetei Marte, ziua planetei Mercur, ziua planetei Jupiter, ziua planetei Venus şi ziua planetei Saturn.

Zi după zi s-a ţinut cont de spaţiul dintre răsărit şi apus. Romanii au numărat din noapte în noapte, iar cele mai multe naţiuni folosesc acum metoda lor.

Şi astfel zilele lunii au primit nume şi au fost împărţite câte 7, până se termina luna calendaristică.

 Zilele au inceput sa formeze saptamâni, cele 12 luni corespundeau caselor zodiacului iar cele 7 zile ale saptamânii planetelor miscatoare, printre care Soarele si Luna pe care babilonienii le vedeau pe cer.

Sensul, succesiunea zilelor isi gaseau explicatie in mituri de unde si numele de zei pe care, le primeau.

 In epoca noastra saptamâna este o perioada de sapte zile. Dupa anumite traditii crestine, evreiesti si musulmane, saptamâna incepe in ziua de duminica.

Asa se intâmpla si in Statele Unite ale Americii. In cele mai multe dintre tarile Europei si, in restul Americilor si in alte zone ale globului, saptamâna incepe luni dupa o lista de standarde internationale.

Ideea denumirii  zilelor provine  din Egiptul antic si Babilon.

Babilonienii sunt primii care au numit zilele săptămânii după principalele planete pe care le zăreau pe atunci în fiecare noapte.

Omagiau puterea zeului patron al planetei, care, drept răsplată pentru considerația acordată, își miluia supușii cu virtutea harurilor proprii, fie ele bune sau mai puțin bune.

Cum s-a ajuns sa fie botezate zilele?

 Preluate din limba latina, numele zilelor saptamânii sunt conservate ca atare. Popoarele germanice si anglofone au inlocuit insa câteva dintre numele zeilor romani cu cele ale unora proprii, noi rezumându-ne sa dam numai denumirile englezesti.

 Lunea – in limba latina. Lunae dies provenea de la o divinitate selenara venerata in aproape toate religiile.

Unii ii legau numele de Juno, sotia lui Jupiter, zeita a casatoriilor si familiei.

In engleza Monday are aceeasi semnificatie, provenind de la Moon’s day (ziua Lunii).

 Martea poarta numele zeului roman al razboiului, Marte. In limbile germanice aceasta a fost inlocuit cu zeul Tyr, având acelasi rol, de unde si numele englezesc Tuesday.

 Miercurea, considerata zi buna pentru negot, purta numele lui Mercur, zeul roman care patrona comertul. In engleza Wednesday provenit de la Woden (Eodanaz sau Odin) il evoca pe Odin, zeul suprem din mitologiile germanice.

 Joia, ziua cea mai norocoasa din saptamâna, este numita dupa Joe/Jupiter, zeul suprem roman, patronând tunetele si fulgerele. In miturile nordice aceleasi atributii le are zeul Thor de unde si numele englezesc al zilei respective – Thursday.

 Vinerea este inchinata zeitei Venera si planetei Venus. Venera, zeita dragostei si a frumusetii, ii determinase pe romani sa faca din aceasta zi cea mai importanta din saptamâna.

 

 

 

 

Germanii o si inchinasera zeitei Frigg, sotia lui Odin, patroana a dragostei si a mariajului, numele englezesc al zilei ei fiind Friday. Pentru crestini insa aceasta este o zi de post si rugaciune fiind ziua crucificarii lui Iisus.

 Sâmbata este atât in mitologia germana cât si in cea nordica ziua inchinata lui Saturn/Cronos zeul roman al timpului. Este considerata zi de rugaciune pentru sufletele celor disparuti dintre noi, zi in care prin ritualuri magice se evoca spiritele lor. In engleza Saturday, este o zi de odihna dar si de distractii. Sabatul ebraic este considerat ziua a saptea a saptamânii.

 Duminica in lumea romana era inchinata Soarelui – Dies Solis. Acelasi zeu patrona si tarile germanice si anglofone de unde englezescul Sunday si germanul Sonntag. Crestinii au inchinat-o mai târziu lui Dumnezeu – Dies Dominus, devenind in limbile de origine latina Duminica. Este o zi cu interdictii de munca, in care crestinii participa la slujba din biserica si se ocupa de familie si de cei suferinzi.

 

 

Zilele saptamânii in legendele românesti

 

În folclorul românesc zilele au sufletul lor, sunt făpturi care înainte umblau pe Pământ. Sunt zile bune și sunt zile rele, zile bogate și zile sărace, zile femeie și zile bărbat.

Numărul zilelor este stabilit încă din vechime, însa alegoria, conținutul și fabulația lor mitică sunt locale. Fiecare zi din săptămână e personificată printr-o sfântă : Sfânta Luni, Sfânta Marți, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă și Sfânta Duminică.

Legendele mitice ale fiecarei zile au supraviețuit alterate mai ales în basme și în Sinaxarul* creștin.

Oamenii pe cari i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii și tot făceau în toată ziua câte unul; așa a vrut Dumnezeu ca să facă zilele. În ziua întâi a făcut pe Duminica, fată; apoi pe Luni, bărbat; pe Marți, bărbat; pe Miercurea, femeie; pe Joi, bărbat, apoi pe Vinerea, femeie, precum și pe Sâmbăta, ca să aibă oamenii sfinți zile. (Elena Niculiță-Voronca**).

 In legendele românesti zilele saptamânii sunt asociate cu persoane umane cu caractere puternice si cu diferite insarcinari.

 Luni este un barbat care detine cheile de la Poarta Raiului si, când ajungi acolo, iti arata calea pe care trebuie sa mergi. E bun pentru începutul tuturor lucrurilor.

 Marti este tot un barbat care insa este inzestrat cu puteri malefice si manifesta un anume soi de rautate in tot ce face. Este o zi in care nu e bine sa pleci la drum sau sa incepi o actiune.

 Miercuri este o femeie buna care se inchina Maicii Domnului in cinstea careia credinciosii trebuie sa posteasca  pentru Maica Domnului.

 Joi este un barbat puternic si norocos, protector al dragostei si casatoriei. E o zi benefică dragostei şi căsătoriei si se afla sub protectia Sfântului Nicolae.

 Vineri este sora Sfintei Duminici, o sfânta in a carei zi se posteste, e sora „Duminicii” şi stă sub semnul Crucii dătătoare de viaţă, pentru care se şi posteşte.

 Sâmbata este o femeie trista si nefericita preocupata de rânduielile mortilor. In ziua inchinata ei se deschid cerurile pentru ca cei aflati in lumea vesnica sa poata privi spre cei ramasi jos si sa le primeasca ofrandele,  care se aduc moşilor de neam.

Nu-i bine să începi nimic, nici lucru, nici drum şi, îndată ce te scoli, trebuie să-ţi faci cruce, „căci dracii toată săptămâna rod lanţurile diavolului”, iar sâmbăta doar într-o cruce se mai ţin.

 Duminica este o femeie frumoasa imprastiind bucurie. Alteori este o batrâna binevoitoare, retrasa de lume, traind intr-o casuta inconjurata de flori si de pasari. Vegheaza intotdeauna la binele oamenilor. E ziua rugăciunii, a învierii, a bucuriei, a nunţilor şi jocurilor. Se povesteşte că e o sfântă înveşmântată în alb care locuieşte într-un palat de aur, dincolo de apa sâmbetei; unii spun că ar fi verişoară primară cu soarele, alţii că ar fi mama Mântuitorului.

Vrem nu vrem, exista zile faste si zile nefaste

 In popor se acorda unor zile caractere faste si nefaste, existând o multime de superstitii in acest sens. Una dintre acestea este Martea numita si Martea neagra.

De aici divinitatea cunoscuta sub numele Martolea, o baba sluta, despre care se crede ca pedepseste femeile care lucreaza in ziua ei, omorându-le copiii sau imprastiind grindina. Are si doi sau mai multi fii cu picioare de cal.

 O alta semidivinitate este Joimarita, o persoana controversata, legata de Joia verde. Locuieste in munti sau in turla unei biserici si apare sub forma unor roti de fum sau a unei matahale care pedepseste femeile care nu si-au terminat muncile – respectiv torsul si tesutul – pâna in Joia Mare. Numele Marțolea și Joimărița denotă caracterul lor nefast, si  sunt dedicate unor semidivinități răufăcătoare. 

Nu trebuie confundata cu o Sfânta care, uneori apare in locul Sfântului zilei.

Nefaste sunt și zilele care se țin pentru gadini (animale sălbatice): lupinii – zile ce se țin pentru apărarea de lupi, de Păstorul lupilor, un semizeu; ursinii – zile ce se țin pentru apărarea de urși (zilele lui Moș Martin); ciumarca – zile ce se țin pentru apărarea de ciumă.

În Oltenia există un calendar al ciumercelor, care se țin eșalonate pe zile și săptămâni, după mersul epidemiilor ce au avut loc în satele oltenești; rusaliile – zile ce se țin pentru a nu fi oamenii pociți de rusalii, iele, dânsele, vântoasele etc, semidivinități care pot fi când faste când nefaste; sânzienele – zile propice farmacopeei medicale și erotice care culminează cu noaptea de sânziene, când zilele farmacopeei și erotismului farmacopeic dezleagă plantele; zilele de Paști și de Paștile blajinilor, cu ritualul și caracterul lor fast și bogat; zilele Babelor și ale Moșilor care sunt când faste, când nefaste, după cum le socotește omul că răspund la dorințele lui de a prevedea firea, caracterul sau intemperiile bune sau rele din anul în curs.

Note:

*) Sinaxar – carte religioasă care descrie viețile sfinților. Aceeași denumire este dată în biserica ortodoxă calendarului în care numele sfinților apar înregistrate după zilele anului.

**) Elena Niculiță-Voronca (05.05.1862, Barlad, Vaslui – 1939, Siret, Suceava); poetă, prozatoare şi folcloristă. Lucrarea Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică poate fi apreciată drept una dintre cele mai importante monografii regionale realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

E remarcabilă atât prin bogăţia şi diversitatea textelor cuprinse, cât şi prin preocuparea folcloristei de a surprinde spiritul poporului, precum şi limba lui, de a privi totul din perspectiva mitologiei poporului român, de a reproduce fidel oralitatea, adică de a nu omite ori a adăuga, chiar dacă i s-a părut ceva naiv în ceea ce spuneau cei pe care i-a ascultat.

Surse:  mixdecultura.ro ; legendeleromanilor.ro ; diana-kundalini.blogspot.ro

30/03/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Codex Gigas – Biblia Diavolului. VIDEO SI FOTO

 

Codex Gigas (cartea uriasa) este cel mai mare manuscris medieval din lume. A fost scris la inceputul secolului XIII de un calugar in manastirea Benedictine din Podlazice, Cehia de astazi.

Este pastrata in Libraria Nationala a Suediei din Stockholm.
Cunoscuta si sub numele de „Biblia Diavolului” datorita ilustratiilor din manuscris in care este reprezentat diavolul, este considerata si cea de-a 8-a minune a lumii.

Practic toate imaginile mai mult sau mai putin comerciale din ziua de astazi care reprezinta Diavolul au fost create dupa o imagine ce-l reprezenta in acest manuscris.

Este cea mai veche infatisare imagistica a  Diavolului, descoperita pana acum.

Coperta codexului este confectionata  din lemn, acoperita cu piele si ornamente metalice. Nu degeaba poarta numele de „cartea uriasa”, are o dimensiune de 92 cm lungime si 50 cm. latime, cu o grosime de 22 cm. Codexul are o impresionanta greutate de 75 kilograme.

 

 

 

Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului

Un singur calugar a scris-o, in peste douazeci de ani!

Numita oficial „Codex Gigas” (Codicele gigant), aceasta carte cuprinde de fapt o intreaga biblioteca, este scrisa in intregime in limba latina si contine o varietate de texte, nu neaparat religioase.

Printre ele se numara fragmente din Vechiul si Noul Testament, un confesional, formule magice impotriva bolilor si deochiului, un calendar, cronici istorice, descrieri ale unor plante si animale.

Desigur, cel mai important fragment al acestei autentice enciclopedii ramane Chronica Bohemorum, scrisa de arhimandritul Cosmas din Praga (1045-1125), prima istorie cunoscuta a cehilor – transcrierea acestei cronici in Codex Gigas fiind cea mai veche si mai valoroasa din cate exista. Realizarea vastei lucrari a inceput pe la 1220, la manastirea benedictina din Podlazice. Nu exista documente referitoare la autorul cartii sau de ce a fost ea scrisa.

Cu toate acestea, lucrarea este extraordinar de uniforma, iar examenele grafologice efectuate demonstreaza ca a fost realizata de un singur om, care si-a dus la indeplinire efortul titanic in cel putin douazeci de ani!

    Tocmai uniformitatea literelor si desenelor asternute pe ea,au dus poate la aparitia mitului ce inconjoara scrierea cartii. Potrivit legendei, un calugar condamnat la moarte pentru ca pacatuise grav a avut sansa de a fi iertat daca ar fi reusit sa realizeze cea mai mare carte scrisa vreodata, intr-o singura noapte. Calugarul s-a apucat de lucru, cu asiduitate dar, pe la miezul noptii, si-a dat seama ca nu va putea termina cartea singur, asa ca l-a invocat pe diavol, cerandu-i ajutorul pentru scrierea lucrarii.

Necuratul l-a ascultat, pretinzandu-i in schimb sa-l portretizeze in paginile cartii, asa cum ii aparuse, in chilia sa. Si asa se face ca o imagine a diavolului, inalta de aproape o jumatate de metru, este infatisata in cartea ce va primi numele de „Biblia Diavolului”.

Calugarul a supravietuit, mai spune legenda, dar a dus o viata marcata de nefericire si suferinta. Interesant e ca, in ciuda acestei legende macabre, codexul nu a fost interzis de Inchizitie si a putut fi studiat de multi savanti in Evul Mediu.


Peregrinarile unei carti

 

 

    Lucrarea a fost luata de la manastirea unde fusese creata si daruita calugarilor cistercieni de la manastirea Sedlecclose, din Kutna Hora. De aici, a fost cumparata mai tarziu de abatele Pavel Bavor, pentru biblioteca manastirii Brevnov.

In timpul razboaielor civile declansate de husiti, manastirea a fost jefuita, dar calugarii au reusit sa salveze odoarele de pret, inclusiv Codex Gigas, baricadandu-se in manastirea fortificata Broumov, unde rasculatii n-au putut patrunde.

    Pe la 1594, imparatul Rudolf, cunoscut pentru patima sa pentru curiozitati si excentricitati, si-a atribuit Biblia, adaugand-o colectiei lui de la castelul regal din Praga.

La finalul razboiului de 30 de ani, fortele de invazie suedeze au asediat Praga si manuscrisul, alaturi de alte comori nepretuite, a luat drumul Suediei, intrand in posesia unui alt personaj controversat, regina Cristina.

De atunci, cartea nu a mai parasit Suedia decat de trei ori: prima data in 1970, cand a fost expusa in Statele Unite, apoi, opt ani mai tarziu, cand a fost dusa la Berlin si acum doi ani, cand a revenit la Praga dupa o absenta de trei secole si jumatate.
  

 Manuscrisul a fost trimis aici sub forma de imprumut, din partea Bibliotecii Regale din Stockholm, si a fost expus la Biblioteca Nationala Ceha, sub paza cea mai stricta.

Interesul manifestat de publicul praghez a fost peste asteptari si mii de oameni au luat cu asalt edificiul, pentru a vedea misterioasa lucrare.

 

 

De ce a fost pictat Necuratul aici?

 

 

    Desigur, ceea ce atrage in primul rand atentia la acest tom sunt dimensiunile iesite din comun. Coperta este realizata din lemn masiv iar cartea masoara 92 x 50,5 cm si cantareste aproape 75 kilograme!

Ea este alcatuita din 312 coli de pergament, avand in total 624 pagini. Initial au fost 320 coli, dar opt pagini au fost taiate, din ratiuni necunoscute, si au disparut pentru totdeauna.

Nu se stie ce contineau si disparitia lor a generat tot felul de teorii ale conspiratiei. Specialistii moderni estimeaza ca pentru a obtine pergamentul necesar realizarii cartii a fost nevoie de pielea, tabacita dupa metode speciale, a 160 de vitei!

    

Paginile pastrate cuprind  texte din Biblie, dar si o transcriere a enciclopediei faimosului carturar Isidor din Sevilla, „Etymologiae”, o suma a cunostintelor unuiversale de la inceputul Evului Mediu, printre care se numara si ideea ca Pamantul este rotund, si nu plat!

In legatura cu imaginea diavolului, care este insotita de mai multe ritualuri de exorcizare, s-a speculat ca autorul le-a inserat spre a alunga raul din el (in perioada medievala, calugarii pacatosi erau pedepsiti sa scrie de mana Biblia, considerandu-se ca bunavointa Domnului va pogori astfel asupra lor).
  

 Cartea mai contine si o copie a „Antichitatilor Iudaice”, apartinand lui Flavius Iosephus, primul autor care a amintit despre Iisus Hristos, dar si liste cu oameni, date si notite adaugate, de-a lungul secolelor, de diferitii posesori ai acestei minuni a geniului uman.

Codexul a trecut prin multe dezastre, a fost salvat dintr-un incendiu de un calugar, insa din pricina greutatii sale, nu a putut fi coborat pe scari. Pentru a salva manuscrisul de la incendiu, calugarul l-a aruncat pe geam. Codexul nu a suferit deteriorari grave si cel putin a scapat incendiului.

Codexul a fost transportat de la manastirea Benedictine (Cehia) la Cistericans Sedlec. Intre anii 1477 si 1593 codexul a fost tinut in libraria manastirii din Broumov, iar apoi a fost dus la Praga, in 1594, unde a devenit parte din colectia imparatului Rudolf al doilea.

La sfarsitul razboiului de 30 de ani, in 1648, intreaga colectie a fost furata de armata suedeza. Din anul 1649 pana in 2007, manuscrisul s-a pastrat in Libraria Roiala din Stockholm.

In 24 septembrie 2007, dupa 359 de ani, „Codex Gigas” a fost readus la Praga in cadrul unei expozitii.

 

 

 

Codex Gigas: Biblia diavolului

Codex Gigas: Biblia diavolului

Codex Gigas

 

 

Codex gigas a fost scrisa de un calugar condamnat pentru pacate grave. Calugarul trebuia zidit de viu, iar pentru a-si salva viata, acesta a jurat episcopului ca va crea cea mai frumoasa carte pe care a vazut-o lumea, care va contine Biblia dar si toate cunostiintele dobandite de om pana la acea vreme, toate intr-o singura noapte.

Legenda spune ca pentru a-si duce la indeplinire misiunea imposibila, calugarul si-ar fi vandut sufletul diavolului.

Pentru scrierea acestei carti s-a presupus la inceput ca a fost nevoie de multe persoane.

Insa, in urma analizelor grafologice, studiu sponsorizat de National Geographic s-a ajuns la concluzia ca „Biblia Diavolului” a fost scrisa de un singur om. Literele aveau de la inceputul cartii pana la sfarsit aceleasi forme, demonstrand ca a fost scrisa de o singura persoana.
Autorul este posibil sa fi fost un anume Hermann, un calugar care a ales o viata solitara in urma incalcarii unei reguli a ordinului din care facea parte. Hermann a folosit un singur tip de cerneala.

Legenda este reala pana unde este mentionata durata finalizarii manuscrisului. Studiile au aratat ca o persoana putea sa scrie o asemenea carte in 20 – 30 de ani.

Calugarul a fost copist si grafician si a trait in manastirea din Podlazice, locas distrus in secolul al XV-lea, in timpul razboiului regilor.

 

 

Continutul codexului

 

 

In codex se gasesc manuale de botanica, intamplari istorice, leacuri pentru boli grave, lectii de spiritualitate, retete medicale pentru diverse afectiuni si incantatii.

Codexul a fost supranumit „Biblia diavolului” deoarece este singura Biblie care include un portret imens al Satanei, jumatate om, jumatate bestie.

Manuscrisul contine: “Alfabet”, “Vechiul Testament”, “Iosephus Flavius”, “Isidorus”, “Medica”, “Noul Testament”, “Confesiuni”, “Havenly City”, “Diavolul”, “Invocari / incantatii”, “Cosmas”, “Nume” si “Calendar”.
Manuscrisul poate fi accesat si online aici:
http://kb.se/codex-gigas/eng/Browse-the-Manuscript/

Codexul contine biblia, incepand cu Vechiul Testament, urmat de lucrari istorice ale lui Flavius Josephus ce a trait in primul secol al erei noastre.

 

 

 


 

 

Capitolul „Isidorus” este destinat lui Isidore, ce a trait in secolul al VI-lea in Spania, urmat de o colectie de lucrari medicale. Codexul contine si Noul Testament.

Ultima mare lucrare din acest codex este destinata „Cronicile Boemiei” de Cosmas de la Praga (1045 – 1125). Aceasta este prima istorie a Boemiei si reprezinta o lucrare importanta.

In manuscris mai exista si lucrari mai mici. Prima, inaintea imaginii cu „Orasul din ceruri” este descrisa pocainta lui pentru cele comise. A doua, dupa portretul Diavolului este o lucrare destinata exorcizarii de spirite malefice.
Ultima lucrare se numeste „Calendarul” si contine o lista de sfinti precum si zilele cand sunt comemorati acestia.

Cea mai importanta carte a crestinatatii este Biblia. Au fost atent selectionate diverse texte, deoarece toate acestea aduceau informatii despre istoria iudeilor (in Josephus), cunostinte universale (Isidore), medicina si istorie locala (Cosmas).

 

 

 

 

Cerul si Pamantul

 

 

In codex gasim si doua imagini, una reprezentand cerul, cu stele albastre, Soarele si Luna, iar ce-a de-a doua reprezentand Pamantul, cu oceane verzi, probabil inainte de Creatie.

 

 

Portretul Diavolului

 

 


Portretul Diavolului este cea mai faimoasa imagine din Codex Gigas si se afla la pagina 290. De la aceasta poza a primit renumele de „Biblia Diavolului”.

Diavolul este infatisat singur, stand cu bratele in sus. Este desenat doar cu patru degete, cu ghiare si coarne.

Scopul acestui portret a fost pentru a aminti cititorului de pacat si de Diavol. Pe pagina opusa, este desenat Raiul, scopul lor fiind de a arata avantajele unei vieti bune fara de pacat.

Portrete reprezentand Diavolul au fost numeroase si erau un lucru comun in arta medievala, dar imaginea din Codex Gigas este unica in carti, infatisandu-l singur si fiindu-i dedicata o pagina intreaga.

Multi au sustinut ca este ceva necurat cu acest codex, deoarece pagina unde este desenat diavolul are o alta culoare fata de celelalte.

De fapt,codexul a fost expus deschis chiar la celebrul desen al diavolului. si din acest motiv, pagina unde este reprezentat diavolul este mai deteriorata.

 

 

 

Surse:  Marius Ignatescu/ Descopera.org ; revistamagazin.ro/Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului

 

 

 

 

 

 

 

09/05/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: