Originea sărbătoririi ANULUI NOU

Sărbătoarea Anului Nou este una din cele mai vechi și mai răspândite sărbători din intreaga lume.

Anul Nou babilonian era un eveniment foarte important, care se sărbătoarea în prima zi de primăvară astronomică, acest lucru fiind perfect logic, daca ne gândim ca primavara este anotimpul renașterii naturii, al florilor si momentul insamânțării pământului pentru recoltă, la mijlocul lunii martie.

Această sărbătoare a Anului Nou a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgameș, în care se vorbea despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.

https://www.caleacrestina.ro, scrie că în The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”, iar sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.

La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni. Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

De fapt, la romani, anul nou începea odată cu intrarea în funcţie a noilor consuli. Aceasta data a oscilat în timpul republicii. Prima reforma a calendarului pare a fi avut loc in secolul VI î.H., adică la sfârşitul regalităţii.

La 46 d.H., Iulius Caesar introducea calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

După o săptămâna de la Saturnalii urma cea mai vestita sărbătoare în lumea romană: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului. Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari. Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor.

Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre. Deşi unele practici specifice Calendelor lui Ianuarie au migrat la sărbătorile în vecinătate (Crăciun, Boboteaza), cele mai multe au rămas aici: uratul de viaţă lungă şi noroc; colindatul, al cărui mobil principal este uratul (Pluguşorul din ajun, Semănatul, Sorcova si Vasilca din dimineaţa Anului Nou).

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini și ea nu este nici Biblică.

Creatorul a poruncit lui Israel, poporului Său din vechime ca luna Nissan să fie prima lună a anului.

În Exod 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (21 martie). Luna Nisan este prima a calendarului în legea lui Dumnezeu.

Este şi logic ca anul nou să începă cu ziua care marchează începutul unui anotim, repectiv primăvara!

Data de 1 Ianuarie nu este începutul iernii, această dată nu are nici o logică, nu are nici un suport biblic, sau ştiinţific!!!

De ce s-a ales această dată de popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, nu pentru a-L onora pe Domnul, ci pentru a urma păgânii, conform cu The World Book Encyclopedia:

„Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Aşadar, obiceiurile de Anul Nou au la bază tradiţii păgâne!!!

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare. Însă ce s-a întâmplat ulterior?

În The World Book Encyclopedia (1982), vol. 14, pagină 237, se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou:

„În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”

 Deci reţineţi, s-a introdus sărbătorea anului nou doar în anul 487 în creştinătatea apostată, care s-a abătut de la credinţă încă de la începutul secolului IV.

Însă chiar şi atunci, anul nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie. Conform cu Enciclopedia Wikipedia: «Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691 prin papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte Crăciunul avea rolul începutului de an nou.

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria. În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca 1:2,Luca 1:21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesarea.

Iulius Caesar a introdus un nou calendar bazat pe mișcarea Soarelui, o formă revoluționară de măsurare a timpului pentru acele vremuri, care instituia data de 1 ianuarie ca obligatoriu început de an nou.

În Evul Mediu era considerată păgână sărbătorirea anului nou pe 1 ianuarie. Astfel, în 567 Conciliul de la Tours a interzis 1 ianuarie Anul Nou fiind serbat pe 25 decembrie, ziua nașterii lui Isus ,sau în martie, când se serba Paștele, Învierea Domnului.

Calendarul gregorian, după 1582, impune din nou 1 ianuarie. Marea majoritate a țărilor catolice adoptă această dată, dar serbarea nu se generalizează. Britanicii vor adopta data după 1752, dar coloniile Imperiului au ignorat această dată. Calendarul gregorian este varianta de calendar cu cea mai mare răspândire. O modificare a calendarului iulian a fost propusă pentru prima oară de doctorul și astronomul napolitan Aloysius Lilius și a fost decretată de papa Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar) la 24 februarie 1582.

Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocțiul de primăvară să se mute ușor înapoi în anul calendaristic.

Dezvoltarea unei gândiri laice, generalizarea reperului gregorian, au condus la stabilirea convențională a datei de 1 ianuarie ca start al unui nou ciclu temporal pentru toate țările lumii.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773. În Grecia acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată și de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an și adopta o nouă regulă pentru anii bisecți care făcea ca să nu fie nici o diferență între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia și altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim și câțiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit și vor continua să sărbătorească Nașterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă și armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paștele iulian, cu excepția Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paștele gregorian.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Azi în lume se folosesc aproximativ 40 de calendare din care cele mai importante sunt calendarul gregorian, calendarul islamic şi calendarul iudaic. În primul, anul are 365 de zile, cât Pământul face o rotaţie în jurul Soarelui, al doilea se construieşte în funcţie de mişcarea Lunii în jurul Pământului fără să ţină cont de mişcarea Pământului în jurul Soarelui, iar al treilea combină în construirea calendarului mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui cu mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului.

Când se mai sărbătoreşte Anul Nou?Ţări fără Revelion.

Luna decembrie înseamnă pentru noi sfârşitul anului, prilej de petreceri şi bilanţ. Însă nu toată lumea sărbătoreşte Revelionul, nu pentru toată lumea începe un nou an pe 1 ianuarie, scrie https://www.caleacrestina.ro/-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

Există culturi care încheie mai devreme socotelile cu vechiul an, sau culturi care încep în ianuarie ori februarie unul nou.

Românii, alături de majoritatea popoarelor, măsoară timpul după calendarul gregorian, care are 12 luni şi 365 de zile (sau 366, în anii bisecţi). Pentru noi, anul începe la data de 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie. Alte culturi, însă, urmează calendare solare, lunare sau unele combinate.

Anul Nou chinezesc

Chinezii, de exemplu, vor începe noul an în data de 28 ianuarie, an ce se va încheia pe data de 15 februarie şi se va desfăşura sub semnul Cocoşului de foc. Cocoşul este cel de-al zecelea semn al zodiacului chinezesc; conform tradiţiei, ordinea zodiilor este inspirată din ordinea în care animalele s-au înfăţişat în faţa lui Buddha.

La chinezi, Anul Nou este sărbătorit cu mare fast, după calendarul lunar. De fapt, sunt mai multe sărbători, una după alta. Totul începe cu „Sărbătoarea Primăverii”, o zi de mulţumire şi recunoştinţă pentru lucrurile bune primite în anul care s-a încheiat – o tradiţie cu o istorie de circa 4.000 de ani. Apoi, în ziua de 15 a primei luni, vine „Sărbătoarea Lampioanelor”. Punctul culminant este, desigur, ultima seară a anului şi prima zi a primei luni din Anul Nou.

Masa din seara de Revelion este numită “Masa Reîntregirii” şi reprezintă un moment important pentru fiecare casă. Indiferent unde se află, toţi membrii familiei încearcă să se întoarcă la casa părintească, pentru a fi împreună la ultima masă a anului. Există consemnări istorice potrivit cărora chiar şi cei aflaţi în închisoare erau eliberaţi în noaptea de Revelion, pentru a fi alături de familie.

Fiind atât de importantă, această masă este bogată şi copioasă, cuprinzând de obicei peste 10 feluri de mâncare, din care nu lipsesc brânza de soia şi peştele. Cel mai important este, însă, colţunaşul cu o monedă în interior, pentru că cel care o găseşte va avea noroc în anul ce începe.

În prima zi a Noului An, oamenii se îmbracă cu haine noi, fac vizite rudelor şi prietenilor sau primesc invitaţi şi îşi urează reciproc Xin Nian Hao (“La Mulţi Ani!”).

Anul Nou coreean

Anul Nou pentru coreeni este sărbătorit tot după calendarul lunar şi se numeşte Seollal. Ziua  Anului Nou coreean cade, de obicei, atunci când apare a doua lună nouă după solstiţiul de iarnă – în 2018, coreenii vor sărbători din 28 şi până în 30 ianuarie. Este vorba despre o sărbătoare foarte importantă, astfel că ea ţine trei zile şi are un întreg ritual. Familiile se reunesc pentru a-şi cinsti, în primul rând, strămoşii: în prima zi se merge la casa părintească, în a doua zi se sărbătoreşte, iar în ultima zi urmează întoarcerea acasă.

Mâncarea este foarte importantă, pentru că face parte din ritual; masa trebuie să fie bogată, felurile de mâncare variate şi colorate. Se fac o mulţime de cumpărături în acest sens, cu toată agitaţia şi cheltuielile aferente. Prin urmare, perioada Seollal-ului reprezintă cel mai aglomerat (şi cel mai profitabil) sezon pentru magazine. În ajunul sărbătorii, membrii familiei se adună împreună şi gătesc pentru Seollal.

Mâncărurile pentru ritualurile ancestrale sunt pregătite cu grijă, întrucât coreeni cred că spiritele strămoşilor se întorc din lumea cealaltă ca să guste din bucate, care trebuie să aibă şi un aspect atrăgător. Cel mai important fel de mâncare de Seollal este “tteokguk”, iar de obicei se găsesc, pe lângă acesta, alte 20 feluri, ce includ legume, carne, clătite coreene, peşte şi fructe.

În dimineaţa sărbătorii se îndeplinesc ritualurile specifice, iar membrii familiei au şi haine tradiţionale. Toate mâncărurile se pun pe masă, alături de o tăbliţă comemorativă, se fac rugăciuni şi plecăciuni în cinstea strămoşilor.

Pentru că toată lumea vrea să ajungă acasă la părinţi, aglomeraţia este foarte mare în perioada respectivă. Traficul duce la întârzieri de câteva ore, astfel că majoritatea coreenilor preferă trenul – iar rezervările pentru acest mijloc de transport se fac din timp, cu cel puţin o lună înainte de Seollal.

Anul Nou balinez

Anul Nou balinez marchează prima zi din calendarul Saka, unul lunar, după care se ghidează majoritatea comunităţilor din Bali şi Java. Spre deosebire de toate celelalte popoare, care întâmpină un an nou cu muzică, zgomot, artificii, mese întinse, balinezii se închid, la propriu, în casă, şi meditează. Anul Nou al acestei culturi se numeşte Nyepi şi este un prilej de reflecţie şi odihnă.

Cea mai mare parte a insulei este închisă, inclusiv turiştii având restricţii în a ieşi din hoteluri. Se întrerupe şi curentul electric, totul este închis – inclusiv magazinele, aeroporturile, toată lumea stă acasă, nu emit nici posturile de radio, nici cele de televiziune. În schimb, ajunul Anului Nou este sărbătorit cu ritualuri ce implică focuri mari, peste tot, în care sunt arşi „demonii”. Totodată, oamenii ies în stradă şi oferă ofrande bogate zeilor pentru a-i proteja de spiritele rele.

Insula Bali se află în centrul arhipelagului indonezian, şi este singura cu o populaţia majoritar non-musulmană, din cele peste 17.000 de insule. Peste 93% dintre balinezi sunt adepţi ai hinduismului balinez, o formă unică a hinduismului, influenţată de-a lungul veacurilor de credinţele locale. Pentru că pe insulă se regăsesc peste 20.000 de temple, iar ritualurile şi credinţele balinezilor se regăsesc în fiecare aspect al vieţii, Bali este cunoscută şi sub numele de Insula Zeilor.

Anul Nou iranian

Iranienii sărbătoresc Anul Nou sau Anul Nou Persan pe 21 martie şi îl numesc Nowruz („noua zi”). Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun seminţe de grâu la încolţit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul creşte şi simbolizează primăvara şi viaţa nouă care începe.

Nowruz este o sărbătoare comemorată de peste trei milenii de ani, extrem de iubită de iranieni – de aceea, UNESCO a înscris sărbătoarea drept ”aspect intangibil al moştenirii culturale de origine persană”. Calendarul iranian în uz începe anul cu această sărbătoare, ţinută în prima zi a primăverii (la echinocţiul de primăvară), ce simbolizează renaşterea naturii. În Iran şi alte regiuni care au făcut parte din Imperiul Persan antic (Azerbaijan, Pakistan, Turcia, Afganistan, Tajikistan şi Uzbekistan) oamenii sărbătoresc venirea primăverii prin jocuri, cântece şi dansuri.

Iranienii primesc două săptămâni libere, care încep în ziua sărbătorii. În acest interval se fac vizite şi excursii, oamenii îşi cumpără haine noi şi fac curăţenie în case.

Anul Nou în Asia

Anul Nou în Tibet se numeşte Losar şi se sărbătoreşte la sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie, când este lună nouă. Ultimele două zile ale vechiului an se numesc Gutor şi se petrec făcându-se pregătiri pentru noul an. Prima zi din Gutor este folosită pentru curăţarea casei, în special a bucătăriei, cea mai importantă încăpere.

Există anumite feluri de mâncare speciale pentru Anul Nou precum “supa nouă” preparată din 9 ingrediente (carne, grâu, orez, cartofi dulci, brânză, mazăre, ardei verzi, fidea şi ridichi).

A doua zi de Gutor se practică ceremonii religioase. Se merge la mănăstiri şi se dau daruri la călugări, se aruncă pocnitori şi se folosesc torţe pentru a alunga spiritele rele din preajma caselor.

În ziua de Anul Nou, oamenii se trezesc devreme, se îmbăiază, se îmbracă, apoi onorează zeii în sanctuarele din casele lor şi le oferă ofrande. De asemenea, în această zi se fac cadouri în familie.

În Cambodgia, sărbătorirea Anului Nou (denumit Chaul Chnam Thmey, care în traducere ar însemna “intrarea în noul an”) începe pe data de 12, 13 sau 14 aprilie (conform calendarului gregorian) şi durează trei zile, fiecare zi având ritualuri specifice. În cinstea acestui eveniment oamenii îşi fac curăţenie în case şi apoi le decorează.

Se realizează un altar pentru spiritul lui Tevada Chnam Thmey care se presupune că vine pe Pământ în această perioadă a anului. Altarul este realizat dintr-o statuie a lui Budha, flori, lumânări, tămâie, un bol cu apă parfumată, mâncare şi băutură. În timpul reuniunilor de familie, se oferă cadouri mai ales celor vârstnici, în semn de respect.

Festivalul Anului Nou în Thailanda este numit Songkran, durează trei zile şi se sărbătoreşte tot în luna aprilie. Obiceiurile diferă de la regiune la regiune, dar cea mai interesantă este aruncarea cu apă. Oamenii se stropesc fără să ţină cont de diferenţa de vârstă sau de superioritatea adversarului, acest obicei având loc de sute de ani, pentru ca anul care vine sa fie ploios.

În Vietnam, Anul Nou este numit “Tet Nguyen Dan”, sau, mai simplu, “Tet”. El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcţie de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul care a trecut. Zeul călătoreşte pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obişnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

Anul Nou Evreiesc

Sărbătoarea evreiască de Anul Nou se numeşte “Rosh Hashanah”, iar data acesteia variază în fiecare an, întrucât calendarul evreiesc este lunisolar. Anul Nou soseşte în primele două zile ale lunii a şaptea, data Anului Nou fiind fixată astfel pentru ca fermierii să poată merge la Ierusalim înainte de sezonul ploilor. Primele zece zile ale acestei luni sunt cele mai sfinte.

Tradiţia vorbeşte despre o carte a Raiului în care se spune că sunt scrişi cei care au făcut lucruri bune şi rele şi, la sărbătoarea de Rosh Hashanah, toată lumea trebuie să dea socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru comportamentul lor în timpul anului care a trecut. Totuşi, tuturor oamenilor li se dau zece zile între Anul Nou şi Ziua Judecăţii, “Yom Kipur”, pentru a se căi, în cazul în care au făcut rele.

Dacă sunt sinceri, se presupune că Dumnezeu îi iartă şi, la Yom Kipur, El scrie soarta viitoare a tuturor, în carte. De aceea, oamenii îşi trimit unul altuia felicitări cu mesajul tradiţional “Fie să ţi se scrie un an bun”. Ei schimbă aceleaşi urări în ajunul sărbătorii Rosh Hashanah, când merg la sinagogă înainte de a se întoarce la casele lor, pentru cina specială de Anul Nou.

Anul Nou hindus

Hinduşii sunt împărţiţi în mai multe grupuri şi comunităţi şi sărbătoresc noul an la dat diferite şi în moduri diferite. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roşu, roz, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori şi daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineaţa Anului Nou, copiii trebuie să ţină ochii închişi, până când sunt conduşi de mână la cutia cu daruri.

În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali, când pe acoperişuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. Pentru hinduşii din nord, Diwali este sfârşitul anului vechi şi începutul celui nou.

Timp de 3 zile la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie, toate satele şi oraşele strălucesc în mii de lumini. Casele lor sunt împodobite cu mici lămpi cu petrol numite diwa. Aceste mici lumini se găsesc în temple, case, de-a lungul pervazelor ferestrelor şi aleilor din grădini. În oraşe se folosesc lumini electrice pentru a lumina clădirile.

Acestea se folosesc pentru a alunga răul şi a-l înlocui cu binele. Oamenii încearcă să finalizeze toate treburile neterminate, pentru că Diwali marchează sfârşitul anului.

Locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou în aprilie, când Soarele se mişcă din Casa Peştilor în Casa Berbecului. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie. Hinduşii obişnuiesc să facă desene din pudră colorată în faţa casei, la începutul noului an, pentru a întâmpina rudele sau prietenii.

Vă urăm, faţi români, un An Nou plin de bucurii şi de împliniri !

La mulţi ani România !

STRĂVECHI TRADIȚII ȘI OBICEIURI ROMÂNEȘTI DE ANUL NOU

Anul Nou – tradiţii şi obiceiuri româneşti străvechi

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper de trecere într-un nou an, ziua de 1 martie .

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus de Iulius Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită în Imperiul Roman pe 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

Romanii sărbătoreau aducând zeilor ofrande și sacrificii.. 

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

„Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919.

În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.
Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 

 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale.

Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.
Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.
Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.
Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură.

Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.
În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.
„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.
Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.
Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Anul Nou, denumit şi Sânvasâiu sau Crăciunul Mic este pentru români o sărbătoare laică, cu foarte puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie.

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

Trebuie remarcat că în perioada sărbătorilor de iarnă, se face trecerea de la vechi la nou, de la sărbătorirea unor moşi – Andrei, Nicolae, Crăciun – la cei care sunt serbaţi în noul an – Sfântul Vasile.

De aici şi ideea împletirii perfecţiunii începuturilor, cu beatitudinea vârstei de aur. În această perioadă se întâlnesc la români cele mai multe tradiţii şi obiceiuri populare, un amestec de vechi şi nou, extrem de preţuite la noi în ţară.

Anul Nou, prin întreg complexul de tradiţii asociate, este perceput ca moment de renovare a timpului dar şi a lumii, de alungare a spiritelor rele, un moment ce face trecerea între două cicluri de vegetaţie şi de munci.

După perioada Crăciunului, dominată de colinde, răspândite mai larg la nivelul ţării, Anul Nou este marcat anumite tradiţii generale dar şi de obiceiuri locale sau zonale foarte puternice, care încă se mai păstrează şi în zilele noastre.

Anul Nou prilejuieşte o multitudine de tradiţii extrem de preţuite: pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul, Căiuţii, Cerbul, Berea, Ţurca, Brezaia sau Caledarul de ceapă, pentru a prezenta o enumerare succintă.

Mai mult, fetele nemăritate încearcă, urmare a unor credinţe sau superstiţii, să vadă, la cumpăna dintre ani, cum ar putea arăta alesul.

În toate tradiţiile prezentate sub formă de joc, coregrafia este asigurată de măşti diferite în funcţie de zonă. Spre exemplu, în Moldova se întâlnesc cele mai multe datini la această sărbătoare, întruchipate de cete de feciori, care prezintă fel şi fel de jocuri şi costumaţii din cele mai variate, colindând, în mod uzual, din casă în casă, şi jucând în ritmul fluierăturilor şi strigăturilor, sau al muzicii.

În Bucovina, are loc un obicei unic în ţară, de Anul Nou: bungherii, costumaţi în uniforme militare asemănătoare generalilor austrieci, jocă în cerc şi produc diferite strigături, fiind acompaniaţi de instrumente de suflat şi tobe. În cele ce urmează vă prezentăm pe scurt câteva din tradiţiile româneşti de Anul Nou.

• Sorcova – este unul dintre cele mai des întâlnite obiceiuri de Anul Nou, practicat mai ales de copii, care se adună în cete şi, în prima zi a anului, pleacă, mai ales pe la casele cunoscuţilor. La origini, sorcova era o nuia îmbrăcată în hârtie colorată, tăiată şuviţe, împodobită uneori cu flori, tot din hârtie colorată şi ciucuri. După „sorcovire” – care este în esenţă o urare pentru un an mai bun, copiii sunt recompensaţi cu colaci, dulciuri şi bani.
• Îngropatul Anului – este un ceremonial de înnoire simbolică a timpului, practicat în noaptea dintre ani – în fapt denumirea care a precedat actualul Revelion. Corespunzător divinităţii, şi credinţei că timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după încă 365 de zile, prin obiceiuri şi credinţe care exprimă teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii unor fenomene naturale care evoluează distinct de voinţa fiecăruia.

• Capra – sau jocul caprei, este întruchiparea unui animal care a simbolizat personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, îşi subordonează în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje, iar în unele zone, jocul apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), în altele animalul fiind singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.

Capra este întruchipată de o mască sculptată în lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară, pentru a clămpăni în timpul dansului. Masca mai conţine două corniţe cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă capra este acoperita cu o ţesătură – scoarţă sau laicer – acoperită de năframe de mătase, sau, cum se întâmpla la origini, era îmbrăcată în stuf.

    Ursul – este un joc bazat pe cultul ursului, moştenit de la geto-daci, care îl venerau ca pe un animal sacru. Forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, iar de la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos, deşi la origini se folosea chiar o blană de urs.

În zona Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie – cea mai arhaică formă de întruchipare a animalului, costumaţie pentru care se răsucesc frânghii din paie de ovăz care în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului. Jocul ursului, pregnant prezent în Bucovina – locul în care ursul este foarte venerat – este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cete.

Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care dau ritmul jocului cu ajutorul unor ciururi  (tobe).

• Căiuţii – Jocul calului are la bază cultul cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară precum şi la solstiţiul de vară, pornind de la întruchiparea plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană, căci în credinţele arhaice, calul avea o funcţie de protejare a gospodăriilor şi bisericilor de spiritele rele. Căiuţii (căluţii) sunt mai larg răspândiţi în Bucovina, mai ales în zonele Dolheşti, Zvoriştea, Zamostea, Hârtop şi Fântânele, impresionând prin fast şi eleganţă.

Tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii. În mod tradiţional, jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă oglinzi, mirt sau panglici. Capul de cal este fixat într-un suport de lemn, care se acoperă cu un covor sau o bucată de pânză albă sau colorată, peste care se cos elemente decorative.

Există zone în care, similar alaiului caprei sau ursului, se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor.

• Jocul Cerbului – Pornind de la simbolizarea, în mitologia populară românească, a purităţii şi dreptăţii, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, cu un un maxilar mobil – clămpănitor, şi trup realizat dintr-un covor ornat cu năframe. Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o mişcare exuberantă şi plină de vivacitate.

• Cerbul este înconjurat de moşnegi şi babe, de muzicieni şi dansatori, îmbrăcaţi în costume populare. Obiceiul cerbului are predominanţă tot în Bucovina, iar în satul Corlata se întâlneşte cel mai fastuos alai, care încîntă prin eleganţa jocului dar şi prin colindul de cerb care îl însoţeşte, fiind cea mai veche formă de colind din zona Bucovinei.

Plugușorul, o colinda agrară

Plugușorul este un obicei general, practicat de români cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamată, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este mai mult o prezenta simbolica in cadrul urăturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Jocul măștilor simbolizează moartea anului vechi şi naşterea celui nou.

Peste tot se aud tobele şi urşii în blană naturală jucând. Anul Nou se mai identifică şi printr- o anulare a ordinii obişnuite, spun specialiştii. Moartea anului vechi, pentru a primi anul nou este simbolizată de aceaste jocuri cu măşti care şi ele au scopul de purificare a atmosferei, a comunităţii. De regulă, ele sunt cele care purifică exteriorul, uliţa, vatra satului, bătătura casei, dar şi străzile oraşului atunci când este cazul. 

Tot acest alai de mascaţi gravitează în jurul unei măşti centrale care fie că este capră, cal sau urs, fie că se adună toate la o laltă fiind vorba de persoane care sunt conduse de o calfă, staroste, un vătaf, deci un personaj cu multă autoritate. „Acest lider este un flăcău voinic, frumos, destoinic care le bagă pe rând în scenă. Aceste personaje sunt destul de zgubilitice şi greu de stăpânit, simbol că omul face şi ce trebuie şi ce nu trebuie“, explic Işfănoni.

Faţi români,

Acum, în prag de an nou 2022, vă urăm după obiceiul strămoșesc, la mulți ani fericiți, multă sănătate, bucurii şi împliniri !

La mulţi ani România !

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724

https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-anul-nou

Anul Nou

 

 

În noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, oriunde s-ar afla, miliarde de oameni sărbătoresc cumpăna dintre anul vechi şi cel nou prin ceremoniale al căror specific diferă de la ţară la ţară.

Originea sărbătoririi anului nou 

Celebrarea Anului Nou este unul dintre cele mai vechi obiceiuri din lume, indiferent de calendarul folosit. Se pare că noul an a fost celebrat pentru prima dată în Babilon, acum circa 4000 de ani. În jurul anului 2000 î.Hr., Anul Nou babilonian începea cu prima lună plină după Solstiţiul de Iarnă (prima zi de primăvară).

Anul Nou era prima zi după echinocțiul de primăvară, atunci când ziua devine egală cu noaptea. Celebrarea babiloniană a Anului Nou dura 15 zile.Unele obiceiuri s-au păstrat, cum este de exemplu fixarea anumitor obiective pentru anul ce va urma.

Babilonienii îşi impuneau, cel mai adesea, să înapoieze proprietarului uneltele împrumutate în anul trecut.  Începutul unui an nou avea o semnificație sacră, renașterea luminii, care reușea în cele din urmă să câștige crunta bătălie în fața întunericului.

 În The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”. 

La babilonieni, sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.

Sărbătoarea se numea Atiku, cuvânt care provine de la un derivat al cuvântului orz. Atiku era un imens festival, care dura mai multe zile, și unde oamenii din întreaga Mesopotamie petreceau zi și noapte. De asemenea, exista și o paradă a zeilor pe străzile fiecărui oraș. Această tradiție simboliza victoria asupra haosului, care domnise înainte ca zeii să vină pe Terra.

De asemenea, babilonienii credeau că zeul suprem, Marduk, a reușit pentru totdeauna s-o învingă pe zeița răului, Tiamat.

 

 

Babilonienii au cunoscut foarte devreme calendarul. După calendarul lor, anul se împărţea în 12 luni.

Sărbătorirea Anului Nou de către babilonieni a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgames, se vorbeşte despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.

 Anul Nou în Egiptul antic era conceput în funcţie de inundațiile Nilului, dar și de răsăritul stelei Sirius. Fenicienii și perșii sărbătoreau începutul unui an nou odată cu echinocțiul de primăvară, iar grecii petreceau atunci când echinocţiul de iarnă își făcea simțită prezența.

Prima zi a Anului Nou chinezesc este momentul în care cea de-a doua Lună nouă, după echinocțiul de iarnă, își arată fața pe cer.

Aceste civilizații, chiar dacă momentul celebrării diferea, au întâmpinat Noul An cu fast și bucurie pentru ca bunăstarea să domnească asupra tuturor.

  Alte popoare serbează trecerea dintre ani, în alte perioade ale anului.

 

Anul Nou la romani

 

Calendarul Roman Timpuriu avea ca reper ziua de 1 martie ca trecere într-un nou an.

Sărbătoarea romană a Noului An purta numele de Ianus și era sărbătorită în momentul echinocțiului de primăvară. Calendarul roman timpuriu era format din 10 luni și doar 304 zile și fusese creat de fondatorul Romei, Romulus.

Zeul Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi. Era zeul ușii, al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție.

Sărbătorirea Noului An pe 1 ianuarie este un fenomen relativ nou. În ianuarie se începe marcarea unui nou an după anul 153 înaintea erei noastre. 

Abia în momentul în care calendarul iulian a fost introdus, împăratul Caesar a stabilit ca prima zi a unui an nouă să fie sărbătorită pe 1 ianuarie.

Romanii sărbătoreau prin ofrande și sacrificii pe cale le aduceau zeilor. 

La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni.

Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie.

La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.

 

După o săptămâna de la Saturnalii, urma cea mai vestita sărbătoare a lumii romane: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.

Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume.

A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.

Ciclul păgân al sărbătorilor romane de iarna, al cărui nucleu îl constituiau Calendele lui Ianuarie, a devenit cu siguranţa popular şi în Dacia datorita intensei circulaţii a oamenilor: legionari în armata romana, negustori, funcţionari.

Sărbătoarea legată de Calendele lui Ianuarie a fost foarte cunoscută în Dacia romană şi nu poate fi pusa sub semnul îndoielii, de vreme ce aceasta se desfăşura sub directa supraveghere a autorităţilor civile şi militare, Anul Nou fiind sărbătorit în întregul imperiul.

Trebuie precizat că, ajunul, noaptea şi cele trei zile ale Crăciunului cuprind numeroase elemente saturnalice: ospeţe îmbelşugate, de unde zicala: „Crăciunul sătulului şi Paştele fudulului”, tăierea porcilor la Ignat, data apropiata de începerea saturnaliilor romane, abundenţa darurilor; identificarea principalei măşti care apare în cetele de colindat (ţurca, capra, cerbul, brezaia) cu regele Saturnaliilor. Numeroase motive de tipul Calendele lui Ianuarie au fost transmise până spre zilele noastre.

Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor europene.

Esenţia sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.

Sărbătoarea anului nou nu a fost celebrată de primii creştini .

Creatorul a poruncit poporului Său din vechime: Israelului ca luna nisan să fie prima lună a anului.

În Exodul 12:2, Dumnezeu le spune evreilor următoarele: „Luna aceasta [Nisan] va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului”. 1 Nisan = martie-aprilie (Anul Nou menţionat în Tora), era prima zi cu lună nouă după echinocţiu de primăvară (22 martie). 

De ce au ales data de 1 ianuarie ca zi de început al noilor ani, popoarele ce se consideră „creştine de două mii de ani”, ne spune The World Book Encyclopedia:

„Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.

Primii creştini erau separaţi de religiile şi sărbătorile păgâne, şi deoarece anul nou era legat de zeul Ianus, un zeu fals, creştinii în primele secole nu au celebrat o astfel de sărbătoare.

Ce s-a întâmplat ulterior, aflăm din The World Book Encyclopedia (1982), unde se spune, cu privire la data când s-a introdus în creştinism anul nou că : „În Roma antică, prima zi a anului era dedicată onorării lui Ianus, zeul porţilor şi al uşilor, al începuturilor şi al sfîrşiturilor (. . .) Ziua de Anul Nou a devenit în Biserica creştină o zi sfîntă în anul 487 e.n.”  

Însă chiar şi atunci, Anul Nou era celebrat pe 25 decembrie, doar ulterior s-a trecut la data de 1 ianuarie.

 

  

Evul Mediu și sărbătoarea Anului Nou

Chiar dacă pare ciudat, în Evul Mediu, pentru mai bine de 1000 de ani nu a existat o sărbătoarea a Noului An. Anul Nou,  a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Isus, însă în 567, Conciliul de la Tours a desființat  sărbătoarea zilei de 1 ianuarie considerând-o păgână.

  Anul Nou era serbat pe 25 Decembrie, de naşterea lui Isus, sau în martie, când se serba Paştele, Învierea Domnului.

Oricine avea curajul să nu se supună legilor Bisericii era aspru pedepsit până la 1582 când a avut loc reforma calendarului  după ce Papa Grigore al XIII-lea a aprobat modificarea calendarul lui Iulius Caesar.

În anul 1691, Papa Inochentie al XII-lea a stabilit data de 1 ianuarie ca început de an religios, momentul fiind precedat mai întâi de Solstiţiul de iarnă, şi mai apoi de Crăciun, ca început de An Nou calendaristic. 

 În liturghia romano-catolică, 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca :2,Luca :21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În Regatul României calendarul pe stil nou a fost introdus abia în anul 1919. Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus încă din anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paştele gregorian.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesareea.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie – noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează „La mulţi ani!” »

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie – 1 ianuarie este numit la români „Îngropatul Anului”, denumirea de „Revelion” aparţinând timpurilor moderne.
În ultima zi a anului vechi şi în prima a celui nou, datina românească este marcată de simboluri, colinde şi obiceiuri păgâne.

În Muntenia se umblă cu capra, în Moldova cu ursul, „mascaţii” sunt în Bucovina, iar în noaptea dintre ani se pun vâsc, struguri şi smochine pe masă, pentru belşug.  

 

 

 

 

 

 

Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amestecat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală.

Între Crăciun şi Bobotează (în unele zone numai în cele trei zile de Crăciun), copiii umblă cu Steaua. 
 În Muntenia flăcăiandrii umblă în noaptea din ajun şi în ziua de Sânt Ion cu un soi de urături speciale. Li se spune Iordănitori şi sunt conduşi de un popă.

Acesta poartă o căldăruşă cu aghiazmă, în care ceilalţi înmoaie motocoalele şi iordănesc pe cei vizitaţi. Un flăcău din ceată duce o ţepuşă de lemn în care se înfige carnea dăruită.

Ceata umblă prin sat, din casă în casă, mimând slujba de Bobotează. Gospodarii sunt stropiţi, apoi sunt ridicaţi pe braţe de trei ori în sus. În unele locuri, stăpânul casei se luptă cu un iordănitor şi, dacă îl învinge, îi face un dar.

Alţi gospodari, mai glumeţi, se aşază pe un buştean sau un car şi iordănitorii trebuie să-i ridice cu tot cu ele. În cele din urmă le dăruiesc bani, carne şi băutură. Ceata caută mai ales Ioni şi Ioane, pe care-i pornesc cu sila la gârlă ca să-i boteze şi nu-i iartă decât dacă primesc ceva în schimb. La horă sunt iordănite în special fetele.

În „Calendarul săteanului pe anul comun 1918”, gospodarii erau sfătuiţi că „sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni”.

„Anul se sfârşeşte şi gazda trebuie să se îngrijească de toate, să vadă dacă nu s-a adunat apa pe sămănături, dacă nu trebuie să tăie copaci şi tufiş, să vadă dacă vitele sunt bine îngrijite, curăţite, nutrite, bine aşternute, duse la aer, dacă, pe lângă nutreţul uscat, nu trebuie să se dea şi rădăcini, dacă nu se poate folosi de vreo verdeaţă pe afară, dacă nu se îngheaţă apa pusă pentru vite şi pentru păsările din curte, dacă pomii acoperiţi au destul aer.

Pivniţa, de mucezeşte câte ceva în ea, trebuie afumată cu piatră pucioasă şi aerisită din când în când. Sălata şi alte legumi, dacă e neaua puţină, se acoperă cu frunză ori cotori de buruieni. Iarna nu e ca omul să se lenevească, ci să se odihnească după munca cea grea de peste an. Vitele trebuiesc ţinute în curăţenie deosebită şi sarea să nu le-o tragem. Să se care gunoi.

Când gerul e mare, ferestrile pivniţelor să se înfunde. Grajdurile să fie călduroase, căci atunci vitele mănâncă mai puţin. Pleava se opăreşte şi, amestecată cu napi de nutreţ ori cartofi, astfel se dă la vite. În chipul acesta se curăţă nutreţul”.

 

Obiceiuri de Anul Nou

 

Odinioară, luna decembrie era numită şi Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei. În lumea satului românesc, tradiţiile, obiceiurile şi datinile păstrate reprezintă tezaurul naţional nescris şi înţelepciunea populară.

 

 

 

 

 

 

Lista tradiţiilor şi a obiceiurilor româneşti cuprinde pe lângă colinde, jocuri cu măşti, alaiuri, teatru popular şi dansuri specifice finalului de an.

Pluguşorul este un obicei practicat de români, încă din cele mai vechi timpuri, de sărbătoarea Anului Nou.

„Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac), întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor.

Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului”, scrie Şerban Anghelescu în „Sărbători de iarnă”.

Obicei agrar, structurat după modelul colindelor, Mersul cu Buhaiul este o datină păstrată de sute de ani în satele româneşti. Obiceiul Buhaiului se practică în ajunul Anului Nou, între asfinţit şi miezul nopţii.

„Buhaiul” este o bărbânţă (putină) cu unul dintre capete acoperit de o bucată de piele de oaie foarte bine întinsă, din centrul căreia atârnă o slimnă (coamă) din păr de cal, ce produce un sunet grav, ciudat şi nemuzical, care aminteşte de mugetul unui taur.

Uneori buhaiul este împodobit şi i se pun coarne de berbec învelite în hârtie colorată şi ciucuri.

Grupurile de urători poartă costume tradiţionale, căciuli împodobite, bice şi clopoţei, fiind răsplătiţi de gazde cu mere, nuci, covrigi şi colăcei.

 

 

Cu Steaua (Foto: Arhiva de Imagine MNŢR)

Un alt obicei arhaic care se petrece în Seara Anului Nou este Jocul Ursului, un joc popular cu măşti, cu caracter augural, format din urători deghizaţi. Masca-costum este lucrată din blana unui animal întreg şi este împodobită la cap cu doi canafi (ciucuri) de culoare roşie.

 

 

 

 

Jocul Ursului este aducător de fertilitate şi se crede că sunetele fluierului, ale tobelor şi ale tălăngilor vor avea ca rezultat scoaterea căldurii din pământ şi astfel solul va fi mai productiv.

 

Jocul Caprei este un obicei străvechi, ce se păstrează încă la români şi face parte din tradiţiile de iarnă.

În ziua de Anul Nou, prin teatrul folcloric pe care Jocul Caprei îl prezintă trecând printr-un ciclu de „transformări” (moarte, înmormântare, bocete, înviere), participăm în fapt la un ritual dramatic împletit cu elemente de cult.

 

 

 

 

 

 

 

Potrivit tradiţiilor româneşti, mersul cu Capra, cât şi primirea urătorilor în fiecare casă de creştini aduc noroc şi belşug în gospodărie, fiind totodată un obicei important şi pentru agricultorii care considerau Jocul Caprei o chemare a forţei divine pentru  atragerea roadelor bogate.

Animal de cult, în vechime, capra a fost asociată cultului fertilităţii. Actul ritual al acestui joc simbolizează înmormântarea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Obicei de Anul Nou, Umblatul cu Sorcova este practicat mai cu seamă de copii. Etimologia cuvântului „sorcova” vine din bulgară, de la cuvantul surov, care înseamnă „verde crud” şi face referire la ramura verde îmbobocită pe care o foloseau urătorii în vechime.

Pentru urător, Sorcova ţine loc de baghetă magică şi are calitatea de a transmite sănătate şi tinereţe celui colindat.

 

 

Vă urăm, faţi români, un An Nou plin de bucurii şi de împliniri !

La mulţi ani România !

 

 

 

SURSE: 

http://www.caleacrestina.ro/index.php/alte-erezii/661-sarbatoarea-anului-nou-o-sarbatoare-pagana

https://www.news.ro/cultura-media/obiceiuri-si-superstitii-de-anul-nou-la-romani-vasc-struguri-si-smochine-pe-masa-pentru-belsug-si-noroc-1922403031002016121216459301

http://www.gandul.info/magazin/istoria-sarbatoririi-noului-an-cand-se-serba-anul-nou-in-evul-mediu-si-de-ce-a-fost-interzisa-data-de-1-ianuarie-16044724