CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DINAMICA DEZMEMBRĂRII EUROPEI DE LA AL TREILEA REICH ŞI URSS LA UE. IDEEA REGIONALIZĂRII EUROPEI EXISTA ȘI ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE.

 

 

Imagini pentru Europa regiunilor. Harta oficială.

 

 

Harta oficială a Europei regiunilor editată de autorităţile Uniunii Europene. Graniţele statelor au dispărut. Harta este editată de autorităţile Uniunii Europene.

 

 

REGIONALIZAREA ŞI FEDERALIZAREA ROMÂNIEI SE REGĂSESC ÎN PLANURILE GERMANIEI NAZISTE. DE LA AL TREILEA REICH ŞI URSS LA UE: DINAMICA DEZMEMBRĂRII

 

Scriitorul anticomunist Radu Portocală, fost director al ICR Paris, a realizat inca din 2001 o analiza extraordinara privind problemele majore si actuale ale Romaniei si Europei.

Analiza autorului cartii “Autopsia unei lovituri de stat” prefigureaza prezentele lovituri la adresa integritatii nationale, intreprinse frenetic de Troika Orban-Basescu-Tokes si avand ca tinta federalizarea Romaniei, cu scop final dezintegrarea statului national unitar roman, in consonanta cu interesele “vitale” ale Germaniei, respectiv ale “Austro-Ungariei”, in care spatiul imperial al Rusiei este bine menajat.

Pentru o simplă edificare tastati sintagma “federalizarea Romaniei” in cadrul motoarelor de cautare online si ii veti gasi singuri.

Actiunile concertate si tupeistice ale acestor agenti “la vedere” ne fac sa ne intrebam daca mai exista servicii de informatii romanesti.

 Iata redata mai jos  integral, valoroasa analiza a scriitorului Radu Portocală, multumindu-i in mod deosebit autorului.

 

 

 

 

 

DINAMICA DEZMEMBRÅRII

 

 

 

 

In dreapta linie a initiativelor autonomist-federaliste ale d-lor Constantin Simirad si Sabin Gherman, un grup de intelectuali – sapte romani si sase unguri – a elaborat un «Memorandum catre Parlament pentru constructia regionala a Romaniei», supunind atentiei publice o serie de «idei referitoare la constructia politica si administrativa a unei Romanii a regiunilor, in consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite».

Printr-o utila coincidenta, asupra careia vom reveni mai jos, acest text a fost reprodus sau rezumat de catre presa romaneasca exact in ziua cind apareau si rezultatele ultimului «eurobarometru», din care aflam ca romanii sint cei mai ferventi partizani ai Uniunii Europene (80%).

O alta coincidenta – interesanta, de data aceasta – o constituie prezenta printre memorandisti (in numar de 13!) a D-lui Gusztav Molnar.

Consecvent, el era, inca din 16 iunie 1989, unul din initiatorii «Declaratiei de la Budapesta» – text in care Transilvania era definita ca un «spatiu de complementaritate», revendicindu-se garantarea dreptului «la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni».

Ceea ce, evident, se referea la minoritatea maghiara.

Faptul de a-l gasi pe Dl Molnar si in grupul de semnatari din 1989 si in cel de azi, nu face decit sa confirme filiatia intre cele doua texte si, totodata, sa reveleze vechimea ideilor prezentate astazi drept noi.
In sfirsit, ultim detaliu privitor la genealogia memorandumului, autorii sai sint fie membri, fie colaboratori ai redactiei revistei  P r o v i n c i a, sprijinita financiar de «Fundatia pentru o societate deschisa» a lui George Soros, el insusi foarte interesat de subiecte ca disparitia frontierelor, regionalizarea, structurile transnationale si supranationale, toate studiate in universitatea si publicatiile pe care le finanteaza.

Inca de la primul punct al memorandumului, autorii avertizeaza ca «proiectul contructiei regionale a Romaniei nu are nimic in comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natura», ceea ce, fara indoiala, e laudabil.

Ei proclama pe un ton de Cod Penal ca «orice abordare in acest sens este simplista si urmareste sa deturneze diversionist discutiile».

Cu alte cuvinte, textului nu i se poate aplica decit un singur tip de analiza – cea care coroboreaza gindirea autorilor. «Cine nu e cu noi, e impotriva noastra», spunea Lenin…

Asumindu-mi riscul de a «deturna diversionist» ideile cuprinse in memorandum, voi incerca sa analizez aceasta ingrijoratoare initiativa de pe pozitii radical opuse celor pe care se situeaza semnatarii.
Prima nedumerire ce se naste, inevitabil, in spiritul cititorului acestui text priveste utilitatea lui.

Care este motivul pentru care trebuie neaparat sa regionalizam sau sa federalizam R o m a n i a ?

E drept, ni se vorbeste despre «dezvoltarea armonioasa» a tarii, ni se dau exemple nu tocmai fericite (Scotia, Flandra si Valonia) sau nesemnificative (Bavaria) de regiuni mai mult sau mai putin autonome, ni se spune ca prin «modelul regional» ne vom redobindi iden- titatea europeana (?), se confunda descentralizarea cu regionalizarea – dar nu ni se arata ce va cistiga Romania, ca entitate statala, si poporul roman de pe urma acestei enorme rasturnari.

Desigur, ne-am putea mindri cu faptul de a fi fost primii intrati in «modernitatea europeana» – concept birocratic lipsit de substanta intelectuala –, dar pretul platit pentru satisfacerea acestui orgoliu ar fi excesiv de mare.

Se evita, apoi, explicarea demersului care i-a condus pe autori la certitudinea ca a c e a s t a este solutia ideala pentru viitorul Romaniei.

Pe ce argumente este fondata increderea lor in infailibilitatea solutiei pe care o propun? Ce documentare a stat la baza memorandumului? E vorba, totusi, despre o decizie istorica.

Poate fi ea luata cu adevarat in serios, in lipsa unor referinte si argumente temeinice, numai pentru ca a facut obiectul unor discutii in cadrul unui grup  r e s t r i n s ? La punctul 5 se explica in mod foarte vag ca noua impartire teritoriala «poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice».

Introducind expresia regiuni de dezvoltare, autorii se gindesc, evident, la Transilvania, cit de cit prospera, izolata (ferita) de un r e s t mizerabil. Discriminatorie, ideea e, in plus, schioapa: ea nu are nici un continut juridic – ceea ce ar fi fost util in cadrul discutiei despre decupajul unei tari – si se bazeaza exclusiv pe rezultatele economice.

Memorandistii par sa uite faptul ca, in acest domeniu, performantele sint adesea conjuncturale: prosperitatea de azi se poate transforma maine in stagnare sau chiar in recesiune.

E greu, deci, de imaginat ca s-ar putea incepe dezmembrarea Romaniei pe baza acestui «concept fluctuant».

In citeva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezuma – sub forma de argument incitativ – intreaga confuzie, intreaga malignitate ce sta la baza ideologiei europene.

Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identitatilor regionale». Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce e n a t i o n a l.

De la bun inceput, scopul urmarit a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie. (Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele?

Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala? Cat despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea o inventie a regimului comunist?)

Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cit mai persista vreun vestigiu al sentimentului national. Vointa – poate ca  t a c t i c a  ar fi un cuvint mai potrivit – de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva «nationalismului» – o «crima» de care, pentru a adinci confuzia, sint acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care au imprudenta de a-si revendica atasamentul fata de o tara si un popor.

Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european».

O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata «ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (s i c) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii». Insusi faptul ca deputatii europeni pun cuvintul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent!

In schimbul vechilor repere – si pentru ca individul nu-si poate pierde atit de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune) crearea identitatilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel. Memorandumul de care ne ocupam recomanda alegerea acestei cai.

Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumata» – si inca «pe baze civice». O formulare din care rezulta cum nu se poate mai limpede caracterul contrafacut, fortat chiar, al reidentificarii.

Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de «baze civice» in afirmarea apartenetei sale. Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse.

Care va fi, de pilda, apartenenta unui buzoian stramutat pentru zece ani la Baia Mare?
Acelasi punct 8 asigura ca identitatile regionale «contribuie, in regiunile multietnice cum sint Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identitati transetnice».

Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci transilvaneni; in acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni.

In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto, unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste.

Insa, prezic autorii, aceasta situatie va ajuta sa fie «depasite atit nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate».

Fara indoiala!… Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie. Caci «proiectul constructiei regionale a Romaniei» – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost  d e c o n s t r u i t a.
Memorandistii propun, asadar, impartirea Romaniei intr-un numar inca nedefinit de entitati, ceea ce implica, in primul rind, modificarea in profunzime a Constitutiei si eliminarea articolului 1, in care se afirma caracterul national si unitar al statului.

Potrivit D-lui Miklos Bakk, acest prim articol al legii fundamentale ar trebui, mai degraba, sa proclame ca «Romania este stat federal bazat pe unitatea civica a cetatenilor».

Cind Dl Bakk va putea sa transpuna in termeni juridici traditionali notiunea de unitate civica a cetatenilor si cind va explica – fara a recurge la himerele eurocratilor de la Bruxelles – in ce mod poate ea sa serveasca drept temelie unui stat, atunci discutia va deveni, cu siguranta, mai limpede.

La rindul sau, Dl Molnar afirma ca regiunea este conceputa in sens civic, fara insa a face abstractie de existenta mai multor entitati nationale.Opinia publica, explica el, trebuie obisnuita cu conceptul de «regionalism civic».

Dincolo de dificultatea de a intelege subtilitatea acestui concept, faptul ca opinia publica «trebuie obiSnuita» cu el, sugereaza o situatie nefireasca, impusa cu forta.

Pe de alta parte, in scrisoarea pe care au adresat-o primului ministru Adrian Nastase, memorandistii afirma ca «unitatea tarii este si ea regindita in acord cu noile valori ale democratiei consensuale si participative si se consolideaza mult mai mult prin constructia unor solidaritati locale».

Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g i n d i t a unitatea tarii? Si, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri – ea exista sau nu. Atunci, cum poate fi ea regindita? Nu trebuie oare, in loc de «regindita», sa citim «reformulata» – adica  r e v i z u i t a sau chiar  c o n t e s t a t a?

Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin «constructia unor solidaritati locale»?

Lasand la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate.

In sfarsit, memorandistii isi exprima convingerea ca «Romania poate iesi din zodia nefasta a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adauga solidaritatii etnice una regionala». Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania, se antipatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni indata ce vor trai in regiunea federata Transilvania. Greu, foarte greu de crezut.

Cu atit mai mult cu cit in Romania nu exista doar romani si unguri. Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica» regionala – mai cu seama in lumina recentului sondaj care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare.

* Atat in textul memorandumului cit si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite».

Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii.

E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sint promotorii ei de azi.

 

Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»

 

1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.»

Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze.  In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german.

Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie, in cadrul R e i c h- u l u i .

Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rind, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari.

Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni. Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera ca nationalismul constituie «o frina in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi!

Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine»

2. Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cit se poate de virulente in legatura cu acest subiect.

3. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora.

Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului.

Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata. Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki.

Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene.

«Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. […] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.»

4. Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulaTie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov.

Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre.

In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !).

Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani […] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper»

 

5. Iar Hitler declara ca «germanii […] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa»

 

6. Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial.

«Aceasta staruinta [a Germaniei, n. a.] de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor […]. Examinind-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni.

Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sint tratate la virful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS. »

 

7. O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dind dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere.

Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont.

In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale».

Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor.

In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne.

O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin constructia Europeana).

8.  Asadar, atit fenomenul regionalizarii cit si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducindu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale.

In acest nou cadru si continuind temeinca traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat condu- cerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecind de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana desi este pur germana, Uniunea federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie.

Toate sint de inspiratie germana iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.

Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avind drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat.

Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova).

Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiu- nilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este […] depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa»

9. Rolul politic, istoric al frontierei se sfirseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cind propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor.

Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incit identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavirseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.

10.  Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decit doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetand, in acest caz, experienta «reusita» din K o s o v o .

Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnala existenta «Centrului european pentru problemele minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene.

In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea.

Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi.

Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate.

Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere. In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decit o subordonare de alta natura.

Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.

 

11. Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sintem [Germania, n . a .] predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari [fostul bloc socialist, n . a .] in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»

 

1 2 .Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboie mondiale va fi dobindit prin intermediul integrarii europene. Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gindirea italiana si germana din anii 30 si 40 (v. s u p r a).

Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decit o forma de aservire fata de o guvernare imperiala.

Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decit o transpunere a vechiului precept: divide et impera. Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania.

Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pina acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita.

Cu atit mai mult cu cit o parte considerabila a clasei politice internationale, preluind fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor. Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspindit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunera Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfirsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii.

Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie.

In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta autonomiei regionale (v. s u p r a).

Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamintul Secuiesc si in Transilvania. Sint multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. […] Nu exista alta alternativa decit autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. […] Ma bucura nespus de mult ca sint si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. […] Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata. Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.»

In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si citiva dintre actualii memorandisti.

Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania.

Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita.

La rindul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugind ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene

1 3. Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei.

Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni.

Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei, etc.

1 4. Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale constitutiei europene, in curs de elaborare».

Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: constitutia europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare».

Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat.

Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%).

Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decit faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparind.

Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intimplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei. Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala!

Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoaSterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamint a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii.

Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intimpla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa mire.

Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei.

Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea.

Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n c i a poate fi invinuit de agravarea confuziilor.

El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adincile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta.

Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii.

Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramina intreaga.

 

 

 

 

 

Radu Portocala

 

 

 


Surse si note:

 

 

1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture / Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.

15.Ziaristi Online

16. napocanews.ro

17.badpolitics.ro

 

 

 

 

18/01/2020 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tito şi planul secret al „Republicii Socialiste Valahia” (Iugoslavă), cu capitala la București

 

 

 

planul_tito_iugoslavia_mare_peste-romania_albania_grecia_romaniabreakingnews_ro

 

 

 

 

Dezvăluiri despre planul secret al lui Iosif Broz Tito! …o Românie ciuntită pe post de „Republica Socialistă Valahia” (Iugoslavă) cu capitala la București.

Există  istorici care afirmă că Tito avea în plan o Iugoslavie mult mai mare, mai puternică, nu doar o putere regională, ci chiar mondială!

 

Iosip Broz Tito

Iosip Broz Tito

Există mulți care mai simt și astăzi nostalgia Iugoslaviei, recurgând mereu la argumentul că pe vremea lui Tito și a Iugoslaviei s-a trăit mai bine, pentru că exista o viață lipsită de griji și mult mai sigură, în timp ce alții cred că Iugoslavia era o creație artificială, care prin forță a ținut de zeci de ani la un loc împreună națiuni și etnii diferite. 

Dar cine știe ce soarta ar fi avut Iugoslavia, dacă s-ar fi făcut public din timp un plan mai puțin cunoscut al lui Iosif Broz Tito se întreabă astăzi istorici dar și jurnaliști din spațiul fostei Iugoslavii.Unii istorici cred că Tito a dorit o Iugoslavie mai mare, mai puternică, nu doar o putere regională, ci și chiar una de talie mondială.

A se vedea  express.hrba.n1info.comdnevno24.com și Blic

Pentru prima dată, omul de știință american Sabrina Petra Ramet, profesor de științe politice la Universitatea de Științe și Tehnologie a Norvegiei, a făcut dezvăluiri  despre existența acestui plan secret, pentru cotidianul Blic din Serbia, unde a argumentat că Tito a dorit să creeze o Iugoslavie, care ar fi inclus zonele de frontieră din jurul Iugoslaviei:  Grecia, Albania, Bulgaria, cel puțin o parte din provincia austriacă Carintia, precum și întreaga provincie italiană  Friuli.

Printre susținătorii iredentismului iugoslav cu astfel de viziuni ale Iugoslaviei mari au fost înainte monarhiști dar și republicanii (de orientare socialistă) în epoca de dinaintea crearei Iugoslaviei din 1918.

Sabrina Ramet, amintește pentru Blic,  declarația politicianului Svetozar Pribćevići, care afirma că  „Iugoslavia ar trebui să se extindă de la Soci  la Salonic”.

Privind această hartă, poate că cel mai ciudat lucru îl reprezintă faptul că sunt înglobate în componența Iugoslaviei, Bulgaria și Albania. (Foto – contur plin cu verde)

iugoslavaia_mare

Cu toate acestea, viziunea nu este departe de adevăr, dacă luăm în considerare că a existat o mișcare politică  – „ Zveno” în  Bulgaria , care a sprijinit ideea de a transforma Bulgaria și Albania într-un stat comun al  slavilor de sud.

 Mai mult, organizația  Zveno a participat chiar la lovitura de stat în  Bulgaria anului 1934. 

Atunci, ei  au cerut o alianță cu Franța și includerea Bulgariei în Iugoslavia! Câțiva ani mai târziu chiar și guvernul britanic în timpul celui de-al doilea război mondial, a sprijinit ideea de a crea o Iugoslavie mare, ca răspuns la aderarea Bulgariei la puterile Axei.

Mulți au uiat că după al doilea război mondial, Iugoslavia lui Tito a declarat că  Trieste și întreaga Karınca, inclusiv Carintia din Austria aparțin Iugoslaviei! 

„Ne- a scăpat  Carintia, dar condițiile internaționale erau de așa natură încât a trebuit să o părăsim temporar. Carintia este al teritoriul nostru și vom lupta pentru el” – declara Tito câțiva ani mai târziu.

planul_tito_iugoslavia_mare_peste-romania_albania_grecia_romaniabreakingnews_ro

In plus, după cum mărturisește istoricul Sabrina Ramet, a existat o hartă foarte interesantă, hartă care reprezenta proiectul pentru  o Iugoslaviei,  care la vremea aceea după cum plănuia Tito,  părea să aibă  în parte sorți de izbândă, cu excepția a două cazuri:

* Această viziune a mareșalului Tito a inclus Albania și părți din România și Grecia, inclusiv Salonic !

* A existat un acord  între Tito și  omul politic bulgar Dimitrov, care stipula integrarea Bulgariei în comunitatea țărilor Iugoslave.

Autorul acestei neobișnuite hărți  subliniază faptul că într- un „univers paralel”, dacă revoluția comunistă din Grecia ar fi reușit iar SUA, Marea Britanie și occidentul nu ar fi putut să impună „regimul coloneilor”, planul acestei Iugoslavi s-ar fi materializat cel puțin parțial, aducând câștig de teritorii desprinse din Grecia  și alăturate Iugoslaviei.

Același lucru este valabil pentru Valahia/Țara Românească, fostul principat, și astăzi o provincie istorică a României, care puțin probabil să fi fost alipită Iugoslaviei.

Dacă prin absurd ar fi existat această  șansă, era mult mai puțin probabil să fi putut să aibă loc  scenariul extinderii  Iugoslaviei până la Istanbul.

tito_si_iugoslavia_mare
Fierbințeala iredentismului sârb cu gandul la Iugoslavia Mare în ziarul dnevno24.com

Dincolo de fierbințelile iredentismului sârb, se pot pune o sumedie de întrebări punctuale despre acest plan care trebuie judecat la rece din perspectiva fiecărei națiuni vizate de acesta  și neapărat în lumina celor petrecute recent în războiul civil din Iugoslvia, în timpul căruia atrocitățile sârbilor împotriva croaților, bosniacilor, albanezilor și a altor etnici au oripilat o lume întregă.

Ca o concluzie, putem nota stranietatea harții cu pricina, care se suprapune mai vechilor narative bolșevice / sovietice cu privire la România și anume Transilvania înglobată în Republica Socialistă Ungaria, iar Moldova istorică desprinsă de Republica Valahia și  înglobată într-o Moldovă mare sovietică.

Să ne amintim și de încercările sovietice din anii 50 ai secolului XX, de a reorganiza economic țările comuniste prin care cel puțin față de România se viza la fel de straniu, o uniune economica agrară între sudul României și Bulgaria, fară industrie, iar pentru Moldova istorică o altă viziune economică prin care să fie ruptă de sud și „mai legată de RSSM peste râul Prut”.  

Iată cum „Toate-s vechi si nouă toate” după cum spunea marele Mihai Eminescu.

Ce este de fapt cu acest Panslavism, unealtă geopolitică atât pentru iredentismul sârb cât și pentru naționalismul rus?

Panslavismul este o viziune politică concretizată pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca mișcare social-politică ce urmărea ca scop declarat unirea tuturor popoarelor slave. Atenția principală era îndreptată către Balcani, unde slavii sudici erau guvernați de două mari imperii: Austro-Ungaria și Imperiul Otoman.

De Panslavism s-a fost folosit ca unealtă politică atât de Imperiul Țarist – Rus cât și de Uniunea Sovietică.Mișcare a început odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, și-a dat seama că cea mai mare amenințare la adresa acestui status-quo în Austria erau mișcările naționalităților imperiului, care doreau independența. Supușii împăratului de la Viena erau membri a numeroase grupuri etnice, (italieni, români, unguri, etc), proporția de slavi fiind foarte ridicată.

Prima convenție panslavă s-a ținut la Praga – Boemia în 1848, în timp ce mișcarea slavilor sudici a devenit activă după ce Serbia și-a obținut îndependența de sub dominația Imperiului Otoman. În acest timp, în Austria a fost pusă în practică o politică internă represivă pentru a pune stavilă naționalismului care amenința unitatea imperiului.Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală, orientându-se fără echivoc către obținerea sprijinului Rusiei. Mișcarea panslavă sudică era apărătoarea obținerii independenței de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Otoman.

Sârbii căutau să-i unească pe toți slavii balcanici sub conducerea lor. Serbia, imediat după cucerirea independenței, era un stat mic și, în ciuda instabilității Imperiului Austro-Ungar, acesta din urmă era un adversar redutabila al Serbiei. În această situație, ideea implicării în conflict a Rusiei a părut o alegere bună.

În 1806 și mai apoi în 1815, Serbia și-a consolidat independența față de otomani. Imediat după obținerea independenței, sârbii au început să caute să extindă controlul tânărului lor stat asupra tuturor slavilor din balcani dar și peste românii balcanici.

Cum a ajuns Serbia să se extindă și să înglobeze vechi teritorii ale românilor – Timocul?

 

romanii din Serbia

 

Miloș Obrenovici, un luptător sârb pentru eliberarea de sub dominația otomană, obține în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Pașalâcului de Belgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu cucerește Timocul și Craina.

La Pacea de la Adrianopole din 1829 și prin Hatișeriful de la 1830, Miloș Obrenovici solicită anexarea județelor majoritar românești, Timoc și Craina. Printr-o intervenție militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc.

În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu Țara Românească.

În 1833 ocupă de facto militar Timocul, dezlânțuind groază printre români. Preoții învățătorii și notabilitățile locale (etnici români) sunt uciși iar în locul lor sunt aduși sârbi care începînd cu acel an interzic limba română, botezul cu nume românești.

Despre ocuparea militara sârbă a Timocului la 1833. Mărturie video la RBN Press despre deznaționalizarile și opresiunile sârbe la adresa românilor din Timoc – Interviu cu Natașa Tosic, președinta Mișcării Democrate a Românilor din Serbia (25 august 2014).

 

https://romaniabreakingnews.ro/natasa-tosic-marturie-video-despre-ocupatia-militara-sarba-a-timocului-romanesc-1833-2014/

 

Pe timpul Austro-Ungariei, slavii sudici erau împărțiți în mai multe entități: slovenii (Steiermark/Štajerska, Kärnten/Koroška, Görz/Goricija, Krain/Krajn) și sârbii (în Bosnia) în zona austriacă, croații și sârbii în zona maghiară (în regatul autonom Croația). Datorită pozițiilor diferite încadrul imperiului, scopurile slavilor sudici difereau în rândurile diferitelor grupuri etnice.

O alternativă puternică la panslavism era austroslavismul, activă în special în rândul slovenilor. Datorită faptului că sârbii erau distribuiți în mai multe provincii, cât și datorită legăturilor lor speciale cu statul independent Serbia, ei se numărau printre cei mai puternici susținători ai independenței slavilor de sud față de Austria.

Deși la încheierea primului război mondial s-a creat Regatul Iugoslaviei sub coroana sârbă și cei mai mulți slavi sudici au fost uniți într-un singur stat, o mare problema a reprezentat-o tendințele opresiv-dominatoare ale sârbilor.Panslavismul timpuriu a surescitat ceva interes printre polonezi, dar această orientare și-a pierdut din importanță datorită dominației Rusiei, care în timp ce vorbea despre eliberarea altor popoare slave prin acțiunile frățești ruse, în zonele pe care le stăpânea în Polonia ducea o politică opresivă. 

Așa au realizat polonezii cam ce este panslavismul. Panslaviștii ruși aveau o atitudine ambiguă față de polonezi, reprezentanți pe de-o parte ai unei națiuni slave, dar pe de altă parte, reprezentanți ai unuia dintre cei mai puternici adversari istorici ai Rusiei, Papalitatea Romană. 

Influența panslavismului secolului al XIX-lea a avut o influență mică asupra polonezilor, cu excepția simpatiei pentru alte națiuni slave aflate sub dominație străină și care se luptau pentru câștigarea independenței.

După ce Polonia și-a recucerit independența de sub dominația prusacilor, austriecilor și rușilor în 1918, nici o forță politică responsabilă din Polonia nu a avut în programul lor o prevedere panslavă.

În timpul epocii comuniste în Polonia, URSS-ul a folosit unealta panslavistă pentru justificarea controlului exercitat asupra fraților polonezi.

 

Autor: Marko Vlajovici romaniabreakingnews.ro

05/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Razboiul româno-român este în plina desfaşurare. Haosului instituţional si social care s-a declanşat este parte a planului de divizare a României ?

 

 

Image result for harta romaniei pe regiuni

SE PUNE LA CALE PLANUL DE DESTRĂMARE A ROMÂNIEI ?

Razboiul româno-român este în plina desfaşurare, totul cu girul unor politicieni iresponsabili ! Sute de mii de oameni au ieşit in ultimele două săptămâni în stradă pentru a protesta faţă de diverse acţiuni ale Guvernului Grindeanu.

De doua zile insa, aceeasi romani iesiti in strada initial impotriva “psd, ciuma rosie”, apoi pentru a scanda “nu vrem aministie şi graţiere” s-au pus de acord sa protesteze aplicat fata de Ordonanta de Urgenta nr. 13/2017 prin care s-a decis modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala in vederea punerii in acord a mai multor articole din aceste cu dispozitiile Curtii Constitutionale a Romaniei.

In tot acest timp, in care constatam ca o mare masa de oameni a devenit specialista in Drept si in efectele unor acte normative, pe retelele de socializare circula diverse mesaje si invitatii venite din partea unor ONG-uri care cheama romanii in strada sa protesteze pana cand Guvernul va fi darmat si PSD inlaturat de la putere.

In mod complet greşit, Partidul Social Democrat, la fel ca si Guvernul, cu mici excepşii, a ales să se baricadeze si să refuze să mai comunice public orice fel de acţiune intreprinsă.

Atat “strada”, cât si politicienii de la putere şi din opozitie, în frunte cu preşedintele ţării Klaus Werner Iohannis, dar şi unii dintre magistraţii instituţiilor de forţă din sistemul judiciar, au permis şi contribuit la declanşarea unui haos instituţional si social, fără a ţine cont că în aceste zile se joacă integritatea si stabilitatea României.

Fără a conta ca România nu sta intr-o ordonanţă de urgenţă dată de Guvern, intreaga clasa politica refuza sa cada la pace şi să lucreze împreună pentru consolidarea statului român in faţa puterilor străine. Căci, orice destabilitate internă poate duce chiar la destrămarea României.

 

 

 

 

De acest lucru vorbeste in aceste zile chiar europarlamentarul Ioan Mircea Paşcu, care intr-o postare pe pagina sa de Facebook (facsimil) a afirmat ca “2018 nu trebuie sa ne prinda cu Ardealul in Romania”.

Aceasta afirmatie, pe cat este de grava, pe atat este apropiata adevarului, daca tinem cont de intregul context politic extern.

Lumeajustitiei.ro vă prezinta aspecte de luat in seama atat de “strada” cat si de politicieni si, mai ales, de presedintele Klaus Werner Iohannis:

– zilele trecute presedintele Statelor Unite Donald Trump a vorbit la telefon cu presedintele Rusiei Vladimir Putin , vehiculandu-se ca in cadrul discutiilor Trump i-ar fi dat mana libera lui Putin in privinta Ucrainei, intrucat Trump ar fi interesat acum de intărirea frontierelor si a economiei SUA.

in cursul zilei de joi, 2 februarie 2017, presedintele Rusiei Vladimir Putin, s-a intalnit cu premierul Ungariei Viktor Orban la Budapesta. Intâlnirea celor doi nu este deloc de bun augur, ţinând cont de acţiunile pe care Putin le-a intreprins in Ucraina, dar şi de instabilitatea din Romania, care profită unora dintre cei mai puternici oameni ai lumii.

-recent, acelasi Valdimir Putin i-a inmânat presedintelui Republicii Moldova Igor Dodon (foto) o harta cu Moldova Mare, care includea si Moldova din Romania.

 

 

 

 

Putin i-a făcut cadou lui Dodon harta Moldovei Mari din 1790. George Damian: UE se destramă, NATO este o vechitură - a cui este Moldova Mare vitejii mei?

 

 

 

 

 

In contextul în care este cunoscută dorinţa vesnică a Ungariei de a smulge Ardealul Romaniei, ţinând cont de mesajul cu subânţeles al lui Putin, care a vorbit despre Moldova Mare, dar şi in contextul acţiunilor concertate ale unor ONG-uri sponsorizate de miliardarul George Soros de a indemna populaţia la proteste de stradă pentru schimbarea ordinii in ţară, ne intrebăm dacă nu cumva afirmaţia lui Ioan Mircea Pascu ascunde un mare adevăr. Acela că, foarte curând, România – aşa cum există astazi – va fi ştearsă de pe faţa Pamântului.

nă una alta, românii sunt preocupaţi de probleme juridice şi chestiuni de Drept!

Adrian Nastase: “Se va putea apăra eficient România – in perspectiva anului 2018! – dacă se va pune problema regionalizarii/federalizarii?… Nu inţelegem că geografia este la fel de importanta ca şi istoria”

Despre pericolul izolarii Romaniei si a punerii in discutie a chestiunii frontierelor statului a vorbit pentru prima data fostul premier Adrian Nastase care, intr-un editorial din septembrie 2016 „Autarhia ca forma de stat”, a semnalat riscul ca, in 2018, Romania sa fie nevoita sa rediscute chestiunea frontierelor:

România se apropie de situatia din 1940, de izolare internationala. Nu stiu daca chestiunea frontierelor va fi repusa in discutie, dar se va putea apara eficient Romania – in perspectiva anului 2018! – daca se va pune problema regionalizarii/federalizarii, agreate – se pare – deopotriva de SUA lui Trump, Rusia si Germania, ca solutie la o „problema etnica” revigorata de la Budapesta? (…) Regimul politic, in ţară, nu mai indeplineste condiţiile pentru a fi denumit unul autentic democratic. Este unul hibrid, deoarece „accontability” si „responsability” nu funcţioneaza nici in interiorul autoritatilor/puterilor in stat, nici intre acestea.

Nu este nici o „democratie controlata” dupa model rusesc, deoarece la Kremlin exista un autentic centru de comanda politica a tarii. Dată  fiind abandonarea faţişă a ethos-ului suveranist, prima dataă atât de pregnant de la sfârşitul regimului Gheorghiu-Dej, şi interiorizarea în rândul establishment-ului cu putere de decizie a unuia de tip „neo-fanariot”, Romania este asemenea unui automobil care se mişcă doar prin propria inerţie şi este condus doar cu frâna, fără motor.

Urmeaza, inevitabil, o decelerare tot mai mare, pana la oprire (colaps). (…) Nu intelegem ca geografia este la fel de importanta ca si istoria. (…) Romania se auto-izoleaza tot mai mult, intr-un prezent caracterizat de haos, ura, razbunari, macinarea valorilor sale si a liderilor sai – atati cati au fost – iar Presedintele devine conducatorul unei forme noi de stat – AUTARHIA POLITICA -, privind, cu detasare, descresterea statului.

Si, ca sa folosesc un proverb chinezesc, „Zuo shan guan hu dou” (el sta pe munte sus si priveste in vale tigrii luptându-se). Din pacate, din ce in ce mai des, tigrii devin tigri de carton iar miza luptei lor nu mai are legatura cu ce se intampla in jur…

 

Fundatiile lui Soros trimit “invitaţii la nesupunere civica”

 

Un alt aspect de luat in seama in aceasta perioada este dat de faptul ca in aceste zile in spatiul public sunt lansate mesaje si e-mailuri cu invitatii in care oamenii sunt chemati la “nesupunere civica” si la “mobilizarea” impotriva Guvernului Grindeanu.

Intamplator, sau nu, aceste mesaje si e-mailuri sunt date de fundatii cunoscute ca fiind sponsorizate de miliardarul american de origine maghiara, George Soros care, in ultimii 20 de ani, a pus bazele unei retele de fundatii internationale si ONG-uri in jurul carora s-au strans mii de reprezentati ai societatii civile, dar si politicieni si magistrati.

Principalele fundaţii si ONG-uri din România finanţate masiv de Soroş sunt Open Society, CEE Trust sau Fundaţia pentru Dezvoltarea Societatii Civile.

Despre aceasta din urma fundatie FDSC vorbeste avocatul Dan Chitic intr-o postare pe Facebook:Nu, Soros nu se afla in spatele protestelor antiguvernamentale!!! Faptul ca ieri la 00.01 am primit o invitatie la nesupunerea civica, de a ma mobiliza si a iesi in strada si de a ma organiza cu altii venita de la de-clic.ro (societatea civila in actiune), proiect finantat prin granturile SEE 2009 – 2014, in cadrul Fondului ONG in Romania, Fond finantat la randul sau de catre Fundatia pentru Dezvoltarea Societatii Civile e, desigur, o pura intamplare!

 

Iata cum arata invitaţia trimisă pe e-mailul lui Dan Chitic:

 

 

 

 

Iată ce titra in 8 noiembrie 2015 site-ul activenews.ro in articolul “Câţi bani au primit de la miliardarul american George Soros oengiştii invitaţi de Klaus Iohannis la Cotroceni”:

 

 

Sursa: luju.ro

04/02/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: