În ultimii 60 de ani, SUA au cheltuit sute de miliarde de dolari pentru îndoctrinarea neocomunistă în școli

Congresmeni americani îngenunchiați memoria lui George Floyd

Dictatura minorității

Directorul Institutului Mises, Thomas DiLorenzo, scrie că guvernul SUA a cheltuit sute de miliarde de dolari și a sacrificat zeci de mii de vieți americane în timpul Războiul Rece, pentru a apăra America în fața comunismului, însă SUA au cheltuit alte sute de miliarde de dolari pentru îndoctrinarea comunistă în școli, în ultimii 60 de ani.

„Educația superioară în America este o instituție socialistă grație finanțării din partea guvernului, inclusiv școli precum John Hopkins University, care primește sute de milioane de dolari din bani contribuabililor în fiecare an, dar se laudă că este o instituție privată”.

Ideologia „woke”, un eufemism înșelător pentru „comunism”, domină instituțiile americane și este rezultatul a 60 de ani de îndoctrinare, începând cu „contracultura” din universități din anii 1960 și ajungând apoi la toate nivelurile educației. Rezultatul este actuala revoluția comunistă „woke” care distruge zi de zi civilizația occidentală și America.

„Prietenul meu Iuri Malțev, care și-a trăit primii 40 de ani de viață în URSS, spune Di Lorenzo, a remarcat acest lucru în urmă cu mai bine de zece ani și mi-a spus apoi ‘americanii au avut noroc cu o amânare de patru ani’, când Trump a fost ales în locul unei continuări a regimului Obama/Hillary Clinton. Acum este limpede ce urmărea Obama când spunea ‘vrem să transformăm fundamental America’”.

La finalul anului trecut, în SUA a apărut volumul «America lui Mao», semnat de Xi Van Fleet, o chinezoaică care a trăit ororile revoluției culturale a lui Mao, iar apoi a reușit să fugă în SUA. Și ea observă aceleași similitudini.

Paralelele dintre revoluția culturală a lui Mao si revoluția culturală „woke” sunt șocante pentru Xi, care observă că păpușarii din spatele revoluției din SUA sunt aceiași comuniști maoiști.

Ea scrie că ambele revoluții se folosesc de tactica maoistă a scindării, îndoctrinării, amăgirii, coerciției, subversiunii și violenței. Ambele revoluții distrug cultura tradițională și o înlocuiesc cu sloganuri și ideologii marxiste. Ambele transformă tineretul într-o armă, în ceea ce Stalin numea „idioți utili”. Ambele revoluții vor să obțină puterea totală asupra societății și încearcă să distrugă libertatea.

Teoria critică a raselor este unul dintre instrumentele mișcării comuniste americane. „Regimul comunist s-a folosit de aceeași teorie critică pentru a scinda societatea. Singura diferență este că ei au folosit clasa socială în locul rasei”. Regimul lui Mao a schimbat și el denumirile școlilor, pentru a fi „politically correct”, studenții învățau să-și urască istoria și moștenirea culturală; statuile și simbolurile istorice ale Chinei erau dărâmate; studenții erau încurajați să se denunțe. Toate acestea se întâmplă și în America, scrie DiLorenzo.

În China comunistă, libertatea cuvântului era rezervată doar guvernului și portavocilor lui, după cum în America de libertatea cuvântului se bucura plenar doar presa progresistă.

„Controlul limbajului a fost o parte esențială a îndoctrinării comuniste în China, la fel cum este în America acum. Dacă poți impune ce cuvinte să folosească oamenii și cum să le folosească, atunci poți să le controlezi discursul și ceea ce gândesc. Sună cunoscut? Xi Van Fleet scrie că Mao a dorit să distrugă totul și să construiască o lume nouă de la zero.

Ea compară acest lucru cu tema de campanie a președintelui Biden din 2020: „Build Back Better”. „Adică, haideți să distrugem America înainte de toate, iar apoi să o reconstruim”, scrie DiLorenzo. Ultimele capitole ale cărții lui Xi Van Fleet vorbesc despre „Distrugerea familiei” și „Distrugerea religiei”.

Van Fleet înțelege că la originea actualei revoluții culturale stă așa-zisul marxism cultural, idei inventate de Școala de la Frankfurt. Când Hitler a ajuns la putere, acești intelectuali au venit în Statele Unite cu „un plan strategic de a distruge cultura occidentală prin manipularea profesorilor și studenților americani”, cooptând „idioți utili pentru a le citi, a le preda și a le populariza ideologia”. Acum, acești oameni se numesc „profesorii din universitățile americane”.

Teoria lor nu este cu adevărat o teorie, ci o critică permanentă a tot ceea ce este sub soare. S-au bucurat de America în timp ce au propovăduit ura față de Vest. Au încercat să-și îmbrace această ură în hainele așa-zisei „teorii critice”, care nu este însă decât propagandă comunistă pentru idioții utili din întreaga lume, mulți dintre ei fiind „studenți”.

„Ce s-a întâmplat cu noi, de ce le permitem acestor ciudați să ne spele copii pe creier? De ce presa de mainstream din America și Europa le cântă în strună?”, se întreabă Taki Theodoracopoulos, într-un editorial pentru propria-i publicație, Takimag, vorbind despre distrugerea familiei și impunerea ideologiei LGBT printr-o dictatură a minorității.

„Dacă aș ști răspunsul, l-as spune în gura mare urcat pe acoperiș, însă nu-l știu. Este vorba despre lașitate din partea noastră, în parte este vorba despre concentrarea stângiștilor în cadrul presei. Majoritatea celor care controlează știrile și producțiile culturale, alături de ciudații din Silicon Valley, au prezentat SUA și Marea Britanie ca forțe maligne ale sclaviei și opresiunii.

În SUA au apărut comisii care studiază reparațiile pentru sclavie, oricât de ironic ar fi acest lucru, având în vedere mile de miliarde cheltuite pentru a-i ajuta pe americanii de culoare. Însă cine să mai audă vocea americanului de rând atunci când marxiștii au conducerea educației, show-bizului, presei și tehnologiei?

De câte ori putem citi că omuciderile în rândul americanilor de culoare sunt de opt ori mai numeroase decât în comunitățile de albi și că cei mai mulți nu sunt uciși nici de polițiști, nici de albi, ci de alți afroamericani. Aproape niciodată nu se scrie așa ceva și cu siguranță nu în paginile The New York Times.

Adevărul nu mai ajunge la americanii de rând, iar micile publicații care mai țin la libertatea cuvântului nu sunt suficiente. Poate că este timpul să jucăm mai murdar, în lipsa unei metafore mai bune. Să ne uităm cum tratează problema musulmanii care trăiesc în țările europene, creștine: dacă eu l-aș învinui pe Isus Hristos de toate relele, ar urma poate câteva scrisori furioase, însă dacă ar fi să fac așa ceva cu Mahomed, ar urma amenințări cu moartea, chiar mai rău. Niște jurnaliști din Paris au plătit cu viața pentru că au publicat caricaturile cu profetul musulmanilor, iar alții mor în fiecare an, atunci când apare câte o glumă împotriva lui. Dar când vine vorba despre profetul nostru, parcă ar fi sezon de vânătoare deschis.

Ce este de făcut? Este un răspuns simplu. Primul pas trebuie să fie libertatea de exprimare. Dacă vă place să spuneți bancuri cu grași, faceți asta, însă nu în prezența grașilor. Incorectitudinea politică este la fel de falsă ca și corectitudinea politică.

Trebuie să fii gentleman în stilul de demult, să nu insulți fără intenție. Denunțați cultura „woke” care controlează acum guvernele și presa, care deține și controlează platformele sociale și domină Big Tech.

Primul lucru pe care orice dictator mărunt îl face după ce pune mâna pe putere în republicile bananiere este să interzică libertatea de exprimare. Ziarele și posturile de radio sunt avertizate să urmeze noile reguli.

Woke-iștii din Vest au urmat scenariul republicilor bananiere și au transformat libertatea de exprimare, cea mai prețioasă libertate a noastră, în incorectitudine politică.

Folosindu-se de faptul că sunt ofensați, ei au cerut ca perceputa ofensă să nu mai fie exprimată vreodată – acesta este visul oricărui dictator, pentru că următorul pas este pedepsirea celor care vor spune ceva ce contravine ideologiei „woke”.

Apoi trebuie sa încetăm cu „diversitatea”, care acum a înlocuit religia, iar țările sunt judecate după diversitate, nu după identitatea lor. Suntem puși să învățăm să spunem că imigranții și urmașii lor sunt cei care dau identitatea unei țări, că istoria, instituțiile, limba, cultura nu mai înseamnă nimic.

Preluare Anonimus din  cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici

DE UNDE NE VINE ”LUMINA”NEOMARXISMULUI ?

Marxismul cultural este real

E aproape imposibil să nu te frapeze în România, relativ recenta abundență de teme și idei progresiviste (colectiviste).

Intr-un interval de timp scurt, nici măcar zece ani, am descoperit că problemele noastre fundamentale sunt discriminarea “comunității” LGBTQ (acronim care se referă la colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală și intersexuală), a țiganilor, a femeilor, a persoanelor cu handicap, a săracilor, șamd.

Prin anii ’90, intelectualii români călătoreau prin Vest și descopereau marxismul cultural. Se întorceau de acolo buimaci și apoi descriau în tușe ironic-sumbre declinul unei civilizații. Se așteptau să găsească un liberalism sănătos, dar se loveau de comuniști universitari, care le explicau de ce socialismul a rămas în continuare o idee excelentă.

E întotdeauna important să vezi de unde vin banii. Iar o privire fugară aruncată pe siteul CEE Trust, secțiunea granturi România (n.r. articol publicat în septembrie 2013), ne arată, în toată splendoarea, originea financiară și idelogică a razboiului cultural purtat de coloana a cincea a globalismului socialist.

În același timp, transparența asta iți poate pune probleme suplimentare deoarece te face să te întrebi de ce oamenii rămân atât de moleșiți. Știu că oamenii au suferit transformări uluitoare în urma tratamentelor radicale cu educație publică și televizor, dar faptele sunt în sine stupefiante.

Nu s-au pliat întru totul, dar nici nu au refuzat avansurile seducătoare ale unor Gramsci deghizați în Mecena, precum inefabilul George Soros.

Să simplificăm puțin problema: avem un grup de fundații străine care investesc masiv în promovarea unor proiecte și idei aflate în vecinătatea comunismului. Sigur că nimeni nu vorbește de socialism, comunism sau alte isme imposibil de recuperat astăzi public. Dar nici nu prea contează câtă vreme ideea rămâne, în linii mari, aceeași. Păstrăm fațada democrației și a drepturilor, timp în care demolăm încetul cu încetul fundația culturală și religioasă a comunității, până când ne putem instala comod, dacă nu suntem deja, la butoanele de control social total.

Încetul cu încetul însă, noile generații de bursieri au deprins modul de funcționare a pieței ideilor, mai ales că sistemul abia aștepta niște activiști dedicați unor cauze foarte bizare, raportate la tradiția locului.

Nu se cerea prea multă sofisticare intelectuală, ci doar nihilism metafizic și oportunism românesc. “Agenturile” ofereau bani, asistență și respectabilitate, iar tinerii emancipați își suflecau mânecile, scuipau în palme și loveau cu securea în certitudinile locale, ștampilate ca prejudecăți și mentalitate retrogradă. (De ce o fi România altfel, chiar așa?).

Sistemul era gata funcțional și își aștepta doar executanții. Iar, la o adică, nici nu prea conta identitatea lor. Reputația se putea construi ulterior, și de multe ori venea la pachet cu finanțarea.

Unele dintre cele mai mari fundații au sprijinit în mod direct <subversiunea>, în adevăratul sens al cuvântului – acela de proces de subminare a unora dintre conceptele și principiile noastre de protecție vitală. Ele au susținut în mod activ atacuri asupra sistemului nostru social și guvernamental și au finanțat promovarea socialismului și a ideilor colectiviste.

In sumă, dacă nu știți de unde și cum apare ecologismul stângist, corectitudinea politică, marxismul cultural și întreaga demoralizare a societății, căutați responsabilii pe pagina fundațiilor la secțiunea finanțare, în cazul în care este publică. Trăim un Pitești încă soft…Și nu e deloc vreo întâmplare că majoritatea ong-urilor aflate pe listele de plată ale veșnicilor filantropi vor să scape de religie cât mai repede.

 

 

 

 

Lumina socialismului vine din Apus  

Blogul Karamazov.ro subliniază și că noua intelighenție a României, crema tinerilor frumoși și mai ales, liberi, nu se mai încurcă de mult timp cu nuanțele și nici nu prizează elitismul, în spatele căruia nu vede altceva decât discriminare.

Pentru ei, de pildă, manelele nu sunt o expresie a kitschului ci o formă de cultură a unei minorități care trebuie încurajată. Relevantă din punct de vedere strategic-retoric este interpretarea întregii probleme nu într-un registru estetic neutru, ci într-unul politic.

Noii reprezentanți ai societății deschise ne anunță franc: „cui nu-i plac manelele este rasist”, iar după această afirmație nu mai există loc de negociere și de eschivă. Cum nu vrei să fii rasist și nici nu ai de gând să te încontrezi cu arbitrii corectitudinii și ai gustului public, nu îți rămâne altceva de făcut decât să recunoști plăcerile impuse, sau să te ascunzi.

Desigur că în România există un comic involuntar în toate aceste importuri și adaptări culturale ale marilor idei apusene, cum este și preferința pentru manele.

 Veda Popovici, o artistă politică feministă care s-a remarcat printr-un „performance” comunist de 8 martie intitulat „De 8 martie se luptă” vedea, la rândul ei, un rasism „anti-roma” la cei care nu îndrăgesc manelele, un gen muzical pe care ea îl ascultă „de foarte mult timp” și îl găsește „foarte mișto”.

Cum în manele imaginea femeii este, de regulă, „umilitoare”, cel puțin după calapodul corectitudinii politice, nu pot să nu remarc cât de amuzant și simbolic este ca o feministă radicală să susțină tocmai genul muzical în care femeile apar cel mai frecvent în ipostaze „degradante”. O adevărată dialectică! Plecând de la libertatea absolută pentru femei se ajunge la înrobirea lor absolută.

Ana Maria Sandu, redactor la Dilema Veche și autoarea unor romane apărute la editura Polirom, susținea într-un text intitulat „Cui i-e frică de manele?” că deschiderea față de acest gen muzical înseamnă un pas mai departe (deși nu ne spune spre ce). „Manelele, ca orice fenomen popular, sînt o lume. Unii cîntă mai bine, alții mai puțin. Poți să asculți, să vibrezi sau nu. Să faci hermeneutică, să scrii lucrări de doctorat despre subiect. Dar dincolo de asta, rămîne muzica și felul în care ea te atinge. Iar pentru cei mai buni dintre ei, ca pentru toți cei care fac istorie în domeniile lor, eu am o mare admirație.”

Elogierea subculturilor în revistele cu pretenții ale intelectualilor români nici măcar nu a trebuit să aștepte valul tinerilor educați la școala resentimentului. Încă de pe vremea când Dilema nu era veche, pe la sfârșitul anilor ‘90, publicația fondată și îngrijită de Andrei Pleșu lăuda inovația lirică a unor trupe de hip-hop românești și remarca felul în care poezia s-a mutat din cărți în rap.

Desigur că în aceeași revistă apăreau și articole în care Mihai Eminescu era torpilat fără drept de apel, dar aceasta probabil era doar o întâmplare.

Revenind la manele, ele par a-și câștiga un loc onorabil, poate chiar cel mai onorabil, în preferințele generațiilor „educate”, care luptă împotriva discriminărilor, care vor schimbarea la față și în adâncime a României… La o Gală a Premiilor Gopo, organizatorii au adus pe scenă o trupă de manele, în completarea premierii unui film care spunea povestea de dragoste homosexuală dintre un țigan și un român.

Comentariile negative de după gală au fost, în pofida acoladelor din presă, mai degrabă timide și ezitante, majoritatea celor care au criticat momentul luându-și nenumărate precauții pentru a nu fi etichetați nu ca „rasiști”, dar nici măcar ca educați.

Un articol din „Hotnews”, publicație la care scrie în mod constant intelighenția României, mi-a mai scos în față o nestemată, și anume o piesă tot dintr-un registru subcultural, dar oarecum diferit, și anume „trap”.

Melodia îi are drept interpreți pe Ian și Azteca (foto) despre care aflăm că „sunt super cunoscuți în rândul tinerilor”, „sunt rapperi de profesie și fac muzică bună”. Nu muzica mi-a atras atenția, cât versurile, mai ales în contextul activismului feminist și al acțiunii CNCD: „Bag un blunt, m-am prăjit, m-am spart / Bag un xanny și mă rupe la ficat / Îmi face o m… până se îneacă./ Târfa ta e udă, am lăsat-o baltă.”

Nu trebuie să vedem aici vreun excepționalism românesc. Osanalele aduse unor mizerii culturale sunt o parte standard din mobilierul mental extrem de precar al intelectualilor contemporani de oriunde. Ziarele intelighenției franceze, de pildă, „Libération” și „Le Monde”, publică regulat articole encomiastice despre hip-hopul produs de imigranții magrebieni.

Nu e nicio diferență calitativă față de ce se produce la noi, poate doar faptul că în rapul francez există recomandări pentru viol în grup ale nevestelor de polițiști și multe alte sugestii pe aceeași linie. Situația este identică și în Anglia cu ziare subțiri precum „The Guardian”…

Când elitele modernității luptă de mai bine de 100 de ani pentru distrugerea oricărui canon, pentru eliminarea ideii de artă înaltă, pentru pulverizarea gustului elevat, rezultatul nu poate fi altul.

Unii intelectuali pot critica din inerție sărăcirea și mai adâncă a gustului popular, dar cât timp rămân pe pozițiile modernității nu pot face decât o figură desuetă în fața valului de rinoceri tineri.

Elogiul muzicilor rebel-nihiliste nu a început cu hipsterii de azi. Rockul, jazzul, care par culte și elevate prin comparație cu actuala cultură populară, au jucat în trecut exact rolul pe care îl au astăzi manelele sau hip-hopul, fiind preferate de intelectuali tocmai pentru nihilismul lor.

A înălța cultura populară pe piedestal înseamnă implicit a degrada marea cultură și a o considera un gunoi.

După cum remarca Nicolás Gómez Dávila, „Progresul îmbătrânește urât. Fiecare nouă generație vine cu un nou model de progresism care îl aruncă la gunoi pe cel anterior. Nimic nu este mai grotesc decât progresistul de ieri.”

Bătălia împotriva Umanității

Europarlamentarii români
USR-PLUS – Dacian Cioloș, Vlad-Marius Botoș, Vlad Gheorghe, Dragoș Tudorache, Alin Mituță, Ramona Strungariu și Nicolae Ștefănuță au votat rcent la Bruxelles, Raportului Matic privind sănătatea sexuală și reproductivă și drepturile aferente în UE.

Prevederea în discuție este:

”Întrucât, în anumite circumstanțe, bărbații transgen și persoanele non-binare pot, de asemenea, să rămână însărcinate și ar trebui, în astfel de cazuri, să beneficieze de măsuri în ceea ce privește sarcina și serviciile de îngrijire legate de naștere fără discriminare pe criterii de identitate de gen!.”

Raportul Matic al Parlamentului European prevede că şi bărbaţii transsexuali (n.r., care au fost femei în trecut) şi alte persoane non-binare au dreptul să rămână însărcinate şi să nască sau că avortul e drept fundamental al omului. Acesta a fost adoptat cu 378 de voturi pentru, 255 împotriva şi 42 de abţineri.

Dictatura anormalității

Parlamentarii europeni au hotărât că un bărbat poate naște copiii și au votat un raport în acest sens (Raportul Matic). Nu e obligatoriu, e doar un act politic, însă a strecurat în conștiința opiniei publice ideea insidioasă că și bărbații pot rămâne însărcinați și pot face copiii, citim pe blogul https://rapcea.ro . Nu contează faptul că nu a existat încă nici un caz în istoria umanității sau a biologiei mamiferelor în care un mascul să nască pui vii, iar demersul este similar unui semnal de alarmă la adresa protejării inorogilor în fața atacurilor dragonilor. S-a cerut (de către cine !?), s-a votat !

În urmă cu două zile, un transgender (un fost bărbat care și-a schimbat prin chirurgie plastică și tratamente hormonale sexul, devenind femeie) a “câștigat” concursul de frumusețe “Miss Nevada” din SUA.

Nu contează faptul că respectivul individ nu corespunde definiției biologice a femeii (factorul principal fiind acela că nu are aparatul reproducător al femeii). Dacă el vrea să se considere “femeie”, a devenit incorect politic să te pui în calea fericirii lui, considerându-l bărbat.

Laurel Hubbard (43 de ani, fostă Gavin Hubbard) este primul sportiv transgender care va concura la Jocurile Olimpice, după ce Federația de Haltere din Noua Zeelandă l-a înscris oficial pe lista de participanți la probele feminine.

Selectarea lui Laurel Hubbard a fost posibilă după ce Federația Internațională de Haltere a schimbat criteriile de calificare pentru Olimpiada de la Tokyo și a permis astfel participarea sportivilor transgender.

Hubbard nu a câștigat nici un titlu semnificativ cât timp a concurat în concursurile masculine de haltere. Începând cu vârsta de 35 de ani, când s-a declarat femeie și a început să concureze în competițiile feminine, a câștigat medalia de argint la Campionatele Mondiale din 2017 și medalia de aur la Jocurile Pacificului în 2019.

Belgiana Anna Vanbellinghen, principala favorită în competiția olimpică de la Tokyo la categoria la care va concura și Hubbard (87 kg), a numit selectarea sa drept ”o glumă proastă” și a criticat mișcarea pentru lipsa de fairplay la adresa celorlalte competitoare.

Se preconizează deja introducerea categoriei transgender, alături de masculin și feminin, la competițiile deja existente – însă inițiativa se lovește de opoziția mișcărilor gay, care critică acest demers.

Dacă un bărbat se declară femeie, de ce nu i-am recunoaște până la capăt acest statut , char dacă el are morfologia și musculatura unui bărbat !?

Exemplele de acest gen pot continua, căci sunt din ce în ce mai multe, în special în lumea sportului, iar reacțiile nu întârzie să apară.

Mișcarea feministă, care până mai ieri clama egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, vârful de lance al revendicărilor fiind dreptul la avort (sub sloganul “fac ce vreau cu corpul meu”) s-a trezit atacată de invazia de transgenderi care doresc să intre în istorie, să devină relevanți ca femei, în domenii în care erau anonimi ca bărbați. În momentul de față, feministele au început să reacționeze la adresa acaparării de către transgenderi a unor zone destinate femeilor, cu consecința unor rupturi ideologice în cadrul frontului pentru libertățile sexuale.

Pentru noi, cei majoritari, genul acesta de știri ne provoacă cel mult amuzament și o ridicare indiferentă din umeri, deoarece nu vedem nici o miză în aceste încercări (aparent ratate), de modificare a legilor firii însă femeilor (competitoare la concursuri de frumusețe sau sportive) care își văd răpită munca de o viață și dreptul la podium, nu prea le mai arde de zâmbete îngăduitoare.

Pentru cei care susțin din umbră aceste aberații însă, ele sunt foarte importante, deoarece acum se scrie istoria transgenderismului: primul transsexual care a câștigat eurovizionul, primul transsexual care a câștigat un concurs de miss, primul transsexual care a câștigat o competiție atletică feminină. Primul transsexual care a câștigat dreptul la concediu maternal. Primul bărbat care a câștigat dreptul de a folosi toaleta femeilor.

Foto: Conchita Wurst (n. 6 noiembrie 1988, Gmunden, Austria), este de fapt Thomas „Tom” Neuwirth,un cântăreț travestit austriac care a reprezentat Austria la Concursul Muzical Eurovision 2014 cu melodia „Rise Like A Phoenix” reușind să câștige concursul.

Toate aceste date, nume și evenimente sunt adunate cu grijă și glorificate în viitoarele manuale de educație sexuală, ce sunt destinate schimbării mentalității privind ideologia de gen, a copiilor noștri.

Ele vor fi prezentate ca fiind egale în importanță cu primul transplant renal sau hepatic, sau cu descoperirea insulinei. Copii noștri vor trebui să învețe, să memoreze aceste date și nume “importante”, vor primi note și le va fi testat și reeducat simțul realității și normalității (redenumit “homofobie”).

Viitorul “aparține” – în viziunea scelerată a mondialiștilor, indivizilor “neutri” (nici bărbați, nici femei). Deja se promovează cântăreți, modele și haine unisex, personaje, păpuși pentru copiii cu o identitate sexuală cât mai vagă (androgină).

Pentru copiii, pentru viitor, au fost inventate genuri noi, ce nu există în natură (cisgen, non-binar, transgen) și orientări sexuale noi (asexuali, bisexuali, homosexuali, bi-curioși, demisexuali, non-heterosexuali, pansexuali, polisexuali, queer). Vor trebui să învețe definiția fiecărui gen și orientare, vor da examen din ele, iar probabil până în 2050 vor trebui să învețe despre câte tipuri de inorogi și curcubee specifice mișcării LGTBQIA există și care sunt diferențele între ele, câte sub-categorii de gay există și prin ce se identifică.

În America, copii învață la școală despre cultura bear și simbolurile gay friendly din zonele în care pot fi găsiți respectivii.

Ne dăm seama că treaba devine serioasă, când un președinte european, Emmanuel Macron ajunge să susțină ideea unei „bătălii culturale” cu statele-membre al Uniunii Europene din est, precum Ungaria sau Polonia, care adoptă legislație anti-LGBT sau anti-minorități.

„Trebuie să încercăm să aflăm cum pot ajunge unele ţări în această situaţie. Trebuie să ducem o bătălie culturală, o bătălie a civilizaţiilor”, a spus Macron la Bruxelles la conferinţa de presă de spătămâna trecută, după terminarea unui summit european unde au avut loc discuţii aprinse pe tema noii legi din Ungaria împotriva promovării homosexualităţii în rândul minorilor.

În spatele tuturor acestor inițiative și luări de poziție a politicienilor există un puternic lobby, ce sprijină deja o industrie a culturii sexuale de gen. În SUA, grupuri de presiune (ONG-uri) finanțate generos de mișcarea neo-marxistă evreiască, au determinat deja la Hollywood introducerea scenelor și personajelor gay sau transgender în filme, seriale și desene animate, ținta predilectă fiind copiii.

În premieră, personajul mitologiei nordice Loki, portretizat de Marvel în seria de filme Thor, devine primul personaj bisexual din filmele destinate copiilor !  Credeți că paradele anuale, săptămânile (devenite luni !) ale “diversității” sunt organizate gratuit, de către voluntari inimoși ?! Toți activiștii gay sunt bine finanțați și sponsorizați pentru activitatea lor, unii chiar trăiesc foarte dine doar din asta !

A devenit profitabil să devii gay, transgender sau susținător al mișcării LGTBQIA și mulți fripturiști din artă, cultură, muzică sau politică s-au prins de treaba asta și au devenit peste noapte susținători ai noii ideologii de gen.

De ce este importantă pentru mondialiști denaturarea normalității identității de gen ? Deoarece conștiința propriei identități pornește de la conceptul fundamental de bărbat sau femeie. Șubrezirea individului și a societății – prin alterarea conștiinței propriei identități este cheia viitoarei dictaturi planetare.

Dacă îi lăsăm să distrugă identitatea naturală a copiilor noștri, bătălia lor împotriva Umanității este ca și câștigată.