În ultimii 60 de ani, SUA au cheltuit sute de miliarde de dolari pentru îndoctrinarea neocomunistă în școli

Congresmeni americani îngenunchiați memoria lui George Floyd

Dictatura minorității

Directorul Institutului Mises, Thomas DiLorenzo, scrie că guvernul SUA a cheltuit sute de miliarde de dolari și a sacrificat zeci de mii de vieți americane în timpul Războiul Rece, pentru a apăra America în fața comunismului, însă SUA au cheltuit alte sute de miliarde de dolari pentru îndoctrinarea comunistă în școli, în ultimii 60 de ani.

„Educația superioară în America este o instituție socialistă grație finanțării din partea guvernului, inclusiv școli precum John Hopkins University, care primește sute de milioane de dolari din bani contribuabililor în fiecare an, dar se laudă că este o instituție privată”.

Ideologia „woke”, un eufemism înșelător pentru „comunism”, domină instituțiile americane și este rezultatul a 60 de ani de îndoctrinare, începând cu „contracultura” din universități din anii 1960 și ajungând apoi la toate nivelurile educației. Rezultatul este actuala revoluția comunistă „woke” care distruge zi de zi civilizația occidentală și America.

„Prietenul meu Iuri Malțev, care și-a trăit primii 40 de ani de viață în URSS, spune Di Lorenzo, a remarcat acest lucru în urmă cu mai bine de zece ani și mi-a spus apoi ‘americanii au avut noroc cu o amânare de patru ani’, când Trump a fost ales în locul unei continuări a regimului Obama/Hillary Clinton. Acum este limpede ce urmărea Obama când spunea ‘vrem să transformăm fundamental America’”.

La finalul anului trecut, în SUA a apărut volumul «America lui Mao», semnat de Xi Van Fleet, o chinezoaică care a trăit ororile revoluției culturale a lui Mao, iar apoi a reușit să fugă în SUA. Și ea observă aceleași similitudini.

Paralelele dintre revoluția culturală a lui Mao si revoluția culturală „woke” sunt șocante pentru Xi, care observă că păpușarii din spatele revoluției din SUA sunt aceiași comuniști maoiști.

Ea scrie că ambele revoluții se folosesc de tactica maoistă a scindării, îndoctrinării, amăgirii, coerciției, subversiunii și violenței. Ambele revoluții distrug cultura tradițională și o înlocuiesc cu sloganuri și ideologii marxiste. Ambele transformă tineretul într-o armă, în ceea ce Stalin numea „idioți utili”. Ambele revoluții vor să obțină puterea totală asupra societății și încearcă să distrugă libertatea.

Teoria critică a raselor este unul dintre instrumentele mișcării comuniste americane. „Regimul comunist s-a folosit de aceeași teorie critică pentru a scinda societatea. Singura diferență este că ei au folosit clasa socială în locul rasei”. Regimul lui Mao a schimbat și el denumirile școlilor, pentru a fi „politically correct”, studenții învățau să-și urască istoria și moștenirea culturală; statuile și simbolurile istorice ale Chinei erau dărâmate; studenții erau încurajați să se denunțe. Toate acestea se întâmplă și în America, scrie DiLorenzo.

În China comunistă, libertatea cuvântului era rezervată doar guvernului și portavocilor lui, după cum în America de libertatea cuvântului se bucura plenar doar presa progresistă.

„Controlul limbajului a fost o parte esențială a îndoctrinării comuniste în China, la fel cum este în America acum. Dacă poți impune ce cuvinte să folosească oamenii și cum să le folosească, atunci poți să le controlezi discursul și ceea ce gândesc. Sună cunoscut? Xi Van Fleet scrie că Mao a dorit să distrugă totul și să construiască o lume nouă de la zero.

Ea compară acest lucru cu tema de campanie a președintelui Biden din 2020: „Build Back Better”. „Adică, haideți să distrugem America înainte de toate, iar apoi să o reconstruim”, scrie DiLorenzo. Ultimele capitole ale cărții lui Xi Van Fleet vorbesc despre „Distrugerea familiei” și „Distrugerea religiei”.

Van Fleet înțelege că la originea actualei revoluții culturale stă așa-zisul marxism cultural, idei inventate de Școala de la Frankfurt. Când Hitler a ajuns la putere, acești intelectuali au venit în Statele Unite cu „un plan strategic de a distruge cultura occidentală prin manipularea profesorilor și studenților americani”, cooptând „idioți utili pentru a le citi, a le preda și a le populariza ideologia”. Acum, acești oameni se numesc „profesorii din universitățile americane”.

Teoria lor nu este cu adevărat o teorie, ci o critică permanentă a tot ceea ce este sub soare. S-au bucurat de America în timp ce au propovăduit ura față de Vest. Au încercat să-și îmbrace această ură în hainele așa-zisei „teorii critice”, care nu este însă decât propagandă comunistă pentru idioții utili din întreaga lume, mulți dintre ei fiind „studenți”.

„Ce s-a întâmplat cu noi, de ce le permitem acestor ciudați să ne spele copii pe creier? De ce presa de mainstream din America și Europa le cântă în strună?”, se întreabă Taki Theodoracopoulos, într-un editorial pentru propria-i publicație, Takimag, vorbind despre distrugerea familiei și impunerea ideologiei LGBT printr-o dictatură a minorității.

„Dacă aș ști răspunsul, l-as spune în gura mare urcat pe acoperiș, însă nu-l știu. Este vorba despre lașitate din partea noastră, în parte este vorba despre concentrarea stângiștilor în cadrul presei. Majoritatea celor care controlează știrile și producțiile culturale, alături de ciudații din Silicon Valley, au prezentat SUA și Marea Britanie ca forțe maligne ale sclaviei și opresiunii.

În SUA au apărut comisii care studiază reparațiile pentru sclavie, oricât de ironic ar fi acest lucru, având în vedere mile de miliarde cheltuite pentru a-i ajuta pe americanii de culoare. Însă cine să mai audă vocea americanului de rând atunci când marxiștii au conducerea educației, show-bizului, presei și tehnologiei?

De câte ori putem citi că omuciderile în rândul americanilor de culoare sunt de opt ori mai numeroase decât în comunitățile de albi și că cei mai mulți nu sunt uciși nici de polițiști, nici de albi, ci de alți afroamericani. Aproape niciodată nu se scrie așa ceva și cu siguranță nu în paginile The New York Times.

Adevărul nu mai ajunge la americanii de rând, iar micile publicații care mai țin la libertatea cuvântului nu sunt suficiente. Poate că este timpul să jucăm mai murdar, în lipsa unei metafore mai bune. Să ne uităm cum tratează problema musulmanii care trăiesc în țările europene, creștine: dacă eu l-aș învinui pe Isus Hristos de toate relele, ar urma poate câteva scrisori furioase, însă dacă ar fi să fac așa ceva cu Mahomed, ar urma amenințări cu moartea, chiar mai rău. Niște jurnaliști din Paris au plătit cu viața pentru că au publicat caricaturile cu profetul musulmanilor, iar alții mor în fiecare an, atunci când apare câte o glumă împotriva lui. Dar când vine vorba despre profetul nostru, parcă ar fi sezon de vânătoare deschis.

Ce este de făcut? Este un răspuns simplu. Primul pas trebuie să fie libertatea de exprimare. Dacă vă place să spuneți bancuri cu grași, faceți asta, însă nu în prezența grașilor. Incorectitudinea politică este la fel de falsă ca și corectitudinea politică.

Trebuie să fii gentleman în stilul de demult, să nu insulți fără intenție. Denunțați cultura „woke” care controlează acum guvernele și presa, care deține și controlează platformele sociale și domină Big Tech.

Primul lucru pe care orice dictator mărunt îl face după ce pune mâna pe putere în republicile bananiere este să interzică libertatea de exprimare. Ziarele și posturile de radio sunt avertizate să urmeze noile reguli.

Woke-iștii din Vest au urmat scenariul republicilor bananiere și au transformat libertatea de exprimare, cea mai prețioasă libertate a noastră, în incorectitudine politică.

Folosindu-se de faptul că sunt ofensați, ei au cerut ca perceputa ofensă să nu mai fie exprimată vreodată – acesta este visul oricărui dictator, pentru că următorul pas este pedepsirea celor care vor spune ceva ce contravine ideologiei „woke”.

Apoi trebuie sa încetăm cu „diversitatea”, care acum a înlocuit religia, iar țările sunt judecate după diversitate, nu după identitatea lor. Suntem puși să învățăm să spunem că imigranții și urmașii lor sunt cei care dau identitatea unei țări, că istoria, instituțiile, limba, cultura nu mai înseamnă nimic.

Preluare Anonimus din  cotidianul.ro / Autor: Călin Marchievici

CINE și DE CE dorește eliminarea studiului ISTORIEI ?

La ce mai foloseşte Istoria?

Ideologia dominantă are pe agendă eliminarea istoriei ca materie obligatorie de studiu şcolar, sub pretexte precum concentrarea pe materii utile, eliminarea învăţării pe de rost, învăţământul aplicat sau învăţământul apropiat de viaţa cotidiană.

 Concret, o reformă a învăţământului promovată în anii din urmă în Spania (pe lângă faptul că a scos Filosofia complet din curiculele şcolare) a redus studiul istoriei la studiul câtorva teme (s‑a evitat dinadins studiul cronologic, considerat, depreciativ, o învăţare pe de rost, marcă a vechii educaţii).

Astfel, elevul nu va mai percepe istoria ca pe un proces cronologic, în care sunt inserate evenimente, el însuşi fiind înserat într‑o epocă prezentă, ci va studia teme, evenimentele istorice fiind ca atare ignorate (nici o menţionare a Revoluţiei Franceze, spre exemplu).

Astfel de teme sunt inegalitatea socială sau marginalizare, segregare, control şi supunere în istorie sau familie şi castă sau rolul religiei în organizarea socială. Enumerarea din urmă arată limpede conţinutul ideologic ce a fost dat studiului istoriei, printr‑o politică publică a statului.

Scriitorul și publicistul Mirel Taloș relevă în https://www.contemporanul.ro., că eliminarea studiului istoriei tinde spre eliminarea conştiinţei istorice a individului, proces de amplitudine care va separa net prezentul de trecut, eliminând orice legătură între cele două.

În decurs de două‑trei generaţii omul nu va mai avea o conştiinţă istorică, ci doar conştiinţa propriei lui actualităţi.

Va fi o modificare majoră a perspectivei ontologice, comparabilă doar cu dobândirea conştiinţei istorice, apărută, probabil, atunci când au apărut primele colectivităţi.

Dar dobândirea conştiinţei istorice, la fel ca dobândirea credinţei în zei sau pierderea credinţei în zei, au fost procese naturale ale spiritului, pe când, acum, eliminarea conştiinţei istorice este un proces manipulat ideologic de către stat.

Statele însele sunt angrenate complet în noua ideologie neomarxistă, ce se manifestă inclusiv prin politici publice comunitare, drept internaţional, reglementări de diverse ierarhii. Conştiinţa istorică, în primul rând inserarea în temporalitatea naţională, face obiectul unei politici active de reprimare, urmând a fi scoasă din identitatea tare a indivizilor, în locul ei urmând a fi favorizate identităţile sexuale sau identitatea europeană.

Istoricii marxişti au prelucrat materialul istoric prin noua ideologie; scrierea istoriei era pentru marxişti un act reflexiv al unui spirit prezent, judecarea istoriei a avut în vedere criterii teoretice prezente, iar ideologiile epocii studiate au fost complet ignorate. Istoriografia marxistă nu putea fi neutră, pentru că istoricul marxist introducea în evenimentele istorice pe care le trata concepte proprii şi o sensibilitate ideologică ce modelau materialul istoric.

Prezentul era pentru istoricul marxist întotdeauna rezultatul unui trecut, iar propunerea marxistă era aceea că orice schimbare ideologică prezentă trebuie să aducă după sine o nouă judecare a trecutului, o nouă interpretare şi reamprentare a acestuia.

Modelul istoriografic nou al marxismului era deci unul subiectiv intelectual  şi activist politic, o dictatură a ideologiei asupra faptelor istorice, în afara cronologiei istorice, bazat pe un angajament al istoricului în favoarea unui factor ideologic, ceea ce trebuia să dea interpretării istorice un caracter obiectiv.

Dacă marxismul a rescris istoria din perspectivă ideologică, neomarxismul duce lucrurile mai departe, militând pentru eliminarea studiului istoriei cu scopul eliminării (în final) a conştiinţei istorice a individului, unul din elementele golirii lui de spiritualitate.

Schimbarea majoră a lumii, obiectivul ambiţios al neomarxismului,nu este realizabilă fără schimbarea majoră a conştiinţei.

Unul din elementele importante ale acestei schimbări a fost pentru marxism schimbarea conştiinţei istorice, obiectiv devenit pentru neomarxism eliminarea conştiinţei istorice.

Eliminarea studiului istoriei din curiculele şcolare pierde intenţionat din vedere şi puterea formativă şi educativă a studiului trecutului, atât în privinţa a ceea ce este de urmat, cât şi în privinţa a ceea ce este de evitat.

Fără studiul istoriei şi fără cunoaşterea ei, neomarxismul face un salt uriaş spre obţinerea rezultatului ideologic ultim: omul fără chip şi fără asemănare.

Atunci când elitele neomarxiste redenumesc adevărul drept erezie

Foto: Șuanii – Insurgența contra-revoluționară a țăranilor regaliști din Bretagne

Adevărurile mărețe încep ca blasfemii

„Curând vom trăi într-o lume”, scria GK Chesterton, „în care oamenii vor persecuta erezia de a numi triunghi o figură cu trei laturi.”

Ne aflăm acum în această lume, constată fostul marxist troțkist Brendan O’Neill citat de publicația https://anonimus.ro.

Urmăriți furia gloatei gender-queer care a confruntat-o recent pe Kathleen Stock la Universitatea Oxford .

Dna Stock este un diavol în ochii lor, o proferatoare de blasfemii letale.

Erezia ei? A numit un bărbat drept un bărbat. Ea spune că ființele umane cu cromozomi XY și penis sunt de sex masculin.

Pentru aceasta – echivalentul biologic de a spune că un triunghi este o formă cu trei laturi – vânătorii de vrăjitoare woke cer excluderea ei din viața publică.

Și nu numai tinerii naivi de 19 ani se mânie împotriva blasfemiei biologiei. În întreaga lume occidentală, elitele redenumesc adevărul drept erezie.

Dacă îi numești pe anumiți bărbați „el”, vei fi acuzat de păcatul de „misgendering” (a identifica greșit ”genul” – n.n.). S-ar putea chiar să te găsești exilat pe viață de pe rețelele de socializare, piața publică a epocii noastre.

Zi că doar femeile au col uterin – așa cum a făcut-o deputata laburistă Rosie Duffield – și vei fi umilit ca o vrăjitoare de pe vremuri. Spune adevărul despre trecutul unei persoane – că Caitlyn Jenner a fost odată Bruce, un atlet; că Elliot Page a fost odată Ellen, o actriță – și vei fi denunțat ca „deadnamer”, cel mai nelegiuit dintre eretici.

Elitele sunt în prima linie a acestei gloate care disprețuiește adevărul factual ca pe o erezie.

„Este ceva ce nu ar trebui să fie spus”, a declarat Keir Starmer despre afirmația „Doar femeile au col uterin”.

Kamala Harris i-a scris o scrisoare înflăcărată lui Dylan Mulvaney pentru a-l felicita că trăiește „autentic” ca fată – o minciună delirantă care ar fi scandalizat fiecare generație dinaintea noastră. CNN face mare caz de combaterea lui Donald Trump, acuzându-l de „post-adevăr”.

Ori de câte ori trebuie să abordăm problema ideologiei „progresiste” în America de astăzi, dezbaterea se îndreaptă inevitabil spre marele idealism al „acceptării” și „toleranței”.

Afirmația progresiștilor este că ei sunt de partea „libertății” și a „drepturilor omului” și că, prin faptul că ceilalți ne separăm de anumite comportamente sau le confruntăm, dezvăluim intoleranța și  discriminarea.

Cu alte cuvinte, progresiștii afirmă că toate convingerile personale și toate comportamentele trebuie să fie îmbrățișate de populație, pentru ca societatea să devină pură.

Cine poate uita reclama lor cu un măr și cuvintele: „Acesta este un măr. Unii oameni ar putea încerca să vă spună că este o banană… Dar nu este. Acesta este un măr.” Dar apoi o ceartă pe JK Rowling pentru că spune că bărbații nu sunt femei.

„Este important [să recunoaștem] foarte clar că femeile trans sunt femei”, spune CNN. Și poate acel măr se identifică drept o banană?

Trăim într-un moment extraordinar. Un moment în care cei puternici pedepsesc nu numai exprimarea anumitor credințe și idei, ci și exprimarea însăși a unei realități factuale. Cândva, pe aici îi arestau pe comuniști sau pe distribuitorii de literatură obscenă. Acum îi urmăresc pe oamenii care spun că colul uterin este un organ feminin.

„Felul cum gândești are mare nevoie de iluminare și lectură”, i-a spus un ofițer de poliție britanic anul trecut unei femei ale cărei crime de limbaj au fost lipirea de autocolante pe ușa ei de la intrare care puneau la îndoială ideea că femeile trans sunt femei. Trebuie să discutăm despre asta. Trebuie să discutăm despre cum am ajuns într-o situație în care aripa înarmată a statului ține lecții și ceartă oamenii pentru că dau glas adevărului dovedit și măsurabil.

În noua mea carte, „Manifestul unui eretic: Eseuri despre ce nu poate fi spus”, mă confrunt cu acest nou autoritarism cultural. Susțin că trăim sub o clasă conducătoare care aspiră la cea mai pură formă de tiranie: dreptul de a defini însăși realitatea. Această elită post-adevăr insistă să punem la îndoială dovada ochilor noștri și lumina propriei noastre rațiuni și să acceptăm în schimb adevărul lor ca fiind adevărul.

Este o elită care are tupeul să denunțe „dezinformarea” din campania pentru Brexit, în timp ce răspândește minciuna că bărbații pot rămâne însărcinați. „Ceea ce spunem că este real este real”, spun acești tirani culturali. Un măr este întotdeauna un măr, dar un bărbat nu este întotdeauna un bărbat, și vai de cel care protestează.

Suntem înșelați în fiecare zi, de dimineață până seara. Vedem un bărbat și ni se spune că este o femeie – literalmente, legal o femeie. Vedem un tip cu barbă și ni se spune că este o lesbiană. „Las-o să se asocieze cu alte lesbiene”, spun ei, fiecare cuvânt fiind o minciună.

Recent, vedeam o femeie însărcinată pe coperta revistei britanice Glamour și ni se spunea că este un „bărbat însărcinat”.

Adevărul – că doar femeile rămân însărcinate; că niciun bărbat nu a fost vreodată însărcinat și nici nu va fi vreodată – este în mod crud ignorat. Este ars pe rugul ideologiei. Delirurile elitelor cântăresc mai mult decât însuși adevărul – atât de arogantă a devenit noua autoritate; cât de hotărâți sunt conducătorii noștri să refacă realitatea în ceea ce imaginează propriea lor opinie ferventă.

Manipularea minții este pretutindeni. Vedem o societate industrială care a prelungit speranța de viață, a redus sărăcia și ne-a oferit protecții din ce în ce mai mari împotriva capriciilor violente ale naturii; ei ne spun că este o „catastrofă climatică”, prevestitoarea morții miliardelor de oameni.

Vedem și iubim progresele semnificative în egalitatea rasială pe care le-a adus secolul al XX-lea; ei ne spun că suprematismul alb este la fel de răspândit ca întotdeauna. Vedem și ne îngrijorăm în privința violenței islamiste; ei spun că este „terorism revendicat de credință”, ca și cum acestea ar fi orori fără nume, care nu înseamnă nimic și nu aparțin nimănui. Spune „islamist” și vei fi etichetat ca fiind fob, un eretic.

Noii vânători de erezii folosesc numeroase tactici de demonizare. Una dintre ele este acuzația de „fobie”. Abate-te de la adevărurile lor care susțin că Islamul este o religie perfectă, că sexul este schimbabil, că mariajul între persoane de același sex este moral echivalent cu căsătoria între persoane de sex opus și vei fi condamnat ca islamofob, transfob, homofob.

„Negaționist” este un alt termen folosit pentru a stigmatiza ereticii moderni. Dacă pui la îndoială alarmismul privind schimbările climatice, vei fi catalogat ca negaționist al schimbărilor climatice. Cei care s-au opus lockdown-ului au fost numiți „negaționiști COVID-19”. Un observator a comparat chiar scepticii lockdown-ului cu demonii din iad. „Așa cum Dante descrie infernul, negarea COVID-ului este structurată în cercuri concentrice”, spunea el. British Medical Journal a denunțat autorii Declarației Great Barrington drept „comercianți ai îndoielii”, ca și cum îndoiala ar fi ceva rău; ca și cum îndoiala nu ar fi, de fapt, piatra de temelie a Iluminismului. „Dacă vrei să fii un adevărat căutător al adevărului, este necesar să pui la îndoială, în măsura posibilului, toate lucrurile”, a spus Descartes. Descartes, cel care punea la îndoială.

Apoi, într-un articol de ziar despre un nou studiu remarcabil de la Universitatea Johns Hopkins, am văzut titlul: „Beneficiile lockdown-ului sunt „o picătură într-un ocean comparativ cu costurile”. Asta era evident pentru mulți dintre noi încă din 2020, dar am fost demonizați pentru că am spus asta.

Aceasta este cel mai grav prejudiciu adus de cenzură – prin batjocorirea și închiderea gurii disidenței, întârzie descoperirea noilor adevăruri reale; în acest caz, adevărul că închiderea societății, a educației, a libertăților civile și a comerțului global era întotdeauna susceptibilă să aibă consecințe devastatoare. Trebuie să începem să vorbim și să ne exprimăm opiniile. Să spunem lucrurile pe care le știm a fi adevărate.

Vom fi condamnați ca blasfematori, dar asta e în regulă. După cum spunea George Bernard Shaw: „Toate adevărurile mari încep ca blasfemii”. Destul cu manipularea minții, destul cu impunerea gândirii, destul cu pedepsirea celor care spun adevărul.

Eretici, uniți-vă!

Traducere de la https://www.spiked-online.com/2023/06/05/all-great-truths-begin-as-blasphemies/