CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MAREA RESETARE: ”PLANETA ASTA NUMAI ARE NEVOIE de marea majoritate a populației, oamenii sunt prea mulți și inutili!”

În anul 2020, Klaus Schwaab (foto), președintele Forumului Economic Mondial, un ONG cu ideologie neomarxistă globalistă, care a ajuns să decidă, în mod ilegal, politicile statelor suverane, a scris o carte care se numea Marea Resetare, în care a expus un plan detaliat de parcurs al umanității, având ca țintă anul 2030, an până la care lumea pe care o vedem și o cunoaștem ar trebui să fie deja înlocuită cu una nouă, în care valori precum drepturile și libertățile cetățenești, intimitatea, normalitatea să fie înlocuite cu concepte precum: supravegherea extinsă, reducerea drastică a numărului de locuitori ai planetei (concept mascat sub eufemisme de genul “reziliență” sau “sustenabilitate”, “durabilitate”), predominanță a inteligenței artificiale în toate aspectele vieții publice și private, măsuri drastice menite să “protejeze mediul înconjurător” etc.

Toate aceste principii sunt expuse de către instituțiile internaționale în vorbe goale, specifice limbajului masonic, în care predomină dragostea nețărmurită față de oameni, dorința ca ei să fie fericiți, egalitate și echitate etc. Klaus Schwab le enunță un pic mai direct în lucrarea sa și pe față în toate acțiunile din 2020 încoace.

Marea resetare, concept care se află astăzi pe buzele tuturor, a debutat cu o oprire, la nivel planetar, a întregii economii timp de doi ani, în care mai ales clasa de mijloc a suferit o pauperizare profundă.

În spatele acestui plan s-a aflat exclusiv obiectivul desființării modului de viață cu care ne-am obișnuit, bazat pe capacitatea de a ne procura cele necesare traiului prin muncă cinstită, și înlocuirea sa cu un nou mod de viață, bazat pe dependența noastră completă față de statul planetar, concretizată printr-un concept deja implementat la nivel regional sau local numit venit universal minim garantat, adică o sumă de bani pe care cetățeanul viitorului se pregătește să o primească fără a face nimic, pentru că nu va mai fi nimic de făcut, din care își poate asigura o subzistență biologică mizeră.

Această sumă de bani însă nu va veni ca un gest de mărinimie al statului planetar și nu va fi încasată la ghișeul primăriei, ci va fi condiționată de un plan de digitalizare, prin care se va primi prin intermediul unei monede virtuale, la care se va avea acces prin racordarea la un sistem complex de portofel digital, care se va elibera și va putea fi accesat doar de către cei ce vor dobândi dreptul de a participa la societatea care urmează a se clădi pe ruinele actualei societăți, sub sloganul Reclădim mai bine!

Participarea la această societate nu va fi automată, în virtutea capacității de folosință a individului adică a faptului de a fi în viață, nici a cetățeniei dobândite prin naștere sau altfel.

Criteriile de participare la această nouă societate sunt de natură a contura identitatea și chiar substanța “omului nou” (omul transuman sau postuman) care se dorește, pe care, în mod paradoxal, “profetul” și “panditul” acestei îndrăznețe arhitecturi sociale planetare, Yuval Noah Harari, îl numește homo deus (omul Dumnezeu)!

După ce aceeași masonerie l-a “moșit”, prin manipularea cognitivă darwinistă, pe om din maimuță și l-a “înnobilat” cu statutul de homo sapiens, apoi, când i-a pus calculatorul în brațe l-a numit homo sapiens sapiens, acum îl proiectează în ultima fază a înșelării, în care îi dă iluzia de homo deus, iluzie cu care a păcălit-o demonul pe Eva în grădinile raiului, când i-a spus “veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea 3,5), deși Dumnezeu cunoaște numai binele, răul fiindu-I străin.

Homo deus, expresie ce ne aduce aminte direct de amăgirea lui Satan.

Accesarea venitului universal minim garantat va depinde de îndeplinirea tuturor acestor condiții și a altora care se vor mai impune, printr-un sistem care deja a fost brevetat în China comunistă cu denumirea de sistem de credite sociale, introdus și în Europa anul trecut prin pașaportul digital.

O componentă esențială a acestei noi lumi va fi supravegherea totală a individului, asumată prin renunțarea de bună voie la intimitatea firească a persoanei. Pentru a exista o astfel de supraveghere reală, omul marii resetări trebuie să trăiască în ceea ce se numește smart city, aglomerări urbane uriașe complet digitalizate, complet supravegheate și conduse de către inteligența artificială.

Pentru ca întreaga populație planetară, care va mai rămâne până în 2030, să accepte să se mute în aceste aglomerații urbane conduse de inteligența artificială, este necesară aplicarea unor politici aflate deja în plină desfășurare.

Astfel, una dintre promisiunile lui Klaus Schwab este desființarea proprietății private: “Nu veți avea nimic și veți fi fericiți!”. Acest vis comunist, pe care și-au dorit să îl îndeplinească regimurile socialiste de teroare din secolul XX din Asia și Europa de Est, este preluat de noua stângă radicală globalistă și este imperativ necesar pentru ca o mână de oameni să poată stăpâni 500 de milioane, dacă este să luăm ca reper numărul de cetățeni ai viitorului apropiat, gravat timp de decenii pe un monument care, în mod “misterios” din Atlanta, Georgia, USA, care a fost a fost dărâmat recent…

Cum regimul nu va putea să emită pur și simplu o lege prin care să se transfere proprietatea privată în cea a statului, așa cum a făcut dictatura comunistă în URSS și statele satelite, sau în China și satelitele acesteia, din pricina riscului unei deșteptări a populației la scară planetară, se vor urmări alte mijloace de deposedare.

Impunerea unui regim de taxare a imobilelor care să facă proprietatea acestora indezirabilă ar putea fi o primă astfel de metodă. De remarcat că în țările occidentale s-a cultivat intens timp de decenii bune disprețul pentru proprietatea asupra locuinței și preferința pentru închirierea acesteia. În aceste locuri, situația va fi ușor de controlat, în condițiile în care statul va propune același regim și, probabil, în condiții percepute ca mai bune și mai ales… gratuit.

Cine este Yuval Noah Harari consilierul de top al șefilor Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab și George Soros?

Yuval Noah Harari (n. 24 februarie 1976, Kiriat Ata, Districtul Haifa, Israel) este un istoric israelian, profesor titular la departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, autorul cărților de succes internațional Sapiens Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în românește în 2017) și Homo Deus Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în românește în 2018).

A început la 17 ani studii de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, în cadrul unui program special de amânare a serviciului militar în scopuri academice. Ulterior a servit în forțele de tanchiști dar după câtva timp a fost eliberat la vatră din motive de sănătate.

La 20 ani și-a făcut cunoscută orientarea sa homosexuală, ulterior căsătorindu-se în Canada cu prietenul său israelian, Itzik Yahav, care lucrase ca producător de spectacole de teatru.

Și-a luat titlul de master în 1998 cu o teză despre logistica militară în evul mediu. Între anii 1998-2002, Harari și-a făcut  doctoratul în istorie la Jesus College, la Universitatea Oxford sub îndrumarea lui Steven Gunn.

Între anii 2003-2005, el a urmat studii post-doctorale în istorie cu o bursă a Fondului Yad Hanadiv.

În anul 2005 a fost numit lector la facultatea de istorie a Universității din Ierusalim, în 2008 căpătând definitivatul pe postul de conferențiar. Din septembrie 2014 a devenit profesor universitar. Între anii 2003-2011 a fost coordonatorul programului de istorie universală la Universitatea ebraică, și, în cadrul acestei sarcini, au luat naștere cele două cărți ale sale care i-au adus faimă peste hotare.În anul 2012 a fost ales membru în Tânăra Academie de Științe a Israelului.

Harari practică meditația Vipassana, din anul 2000,[10] ceea ce, după afirmațiile sale, i-a „schimbat viața”. În plus conferențiază și în domeniul meditației pe care o privește ca o cale de cercetare. Tot din anul 2000 a ales un regim alimentar vegan;(https://en.wikipedia.org/wiki/Yuval_Noah_Harari)


Declarații contradictorii făcute de neomarxistul Yuval Noah Harari de-a lungul timpului

După ce în 2020, la debutul pandemiei Covid-19, făcea o afirmație controversată – Fiecare criză este o oportunitate” – Harari a revenit cu o serie de vorbe ce par a fi completarea mesajului de acum doi ani – planeta asta nu mai are nevoie de marea majoritate a populației, suntem prea mulți și inutili!

Mai mult de atât! Pentru că oamenii învechiți (în gândire) sunt nefolositori societății viitorului, Yuval Noah Harari propune redistribuirea averilor acestora. Și nu doar la nivel local/național, ci global, într-o mișcare fără precedent, dar pe care Forumul Economic de la Davos a propus-o nu cu mult timp în urmă!
Acum, vorbele „Nu vei mai deține nimic și vei fi fericit” (din „programul” Marea Resetare) capătă, cu adevărat, sens.Progresiștii nu iau prizonieri
Într-un interviu acordat lui Chris Anderson, care conduce popularul grup media TED, Yuval Noah Harari afirmă că lumea „nu mai are nevoie de marea majoritate a populației actuale” din cauza progreselor tehnologice.

„Șomerii” societății viitorului fac parte dintr-o „clasă inutilă” de oameni, care nu va aduce niciun progres lumii de mâine.

Consilierul de top al „davosiștilor” a comparat ultimele două veacuri afirmând că, spre deosebire de secolul 20, când „marii eroi” ai sistemelor politice erau „oamenii de rând”, acum în secolul 21, „oamenii nu mai fac parte din povestea viitorului”.

Ei au fost deja înlocuiți de inteligența artificială (IA) și nu se mai dovedesc folositori în economia de înaltă tehnologie care se dezvoltă în prezent.

Rugat să comenteze reticența oamenilor de rând față de curentul progresist, cunoscutul autor și lector universitar a lansat ipoteza potrivit căreia anxietatea de a fi „teleportat” într-o economie viitoare condusă de Inteligența Artificială și de o clasă socială foarte educată este la baza „deziluziei și reacției lumii împotriva noi ordini liberale”.

„O PARTE DIN CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ ESTE CĂ OAMENII ÎNCEP SĂ ÎȘI DEA SEAMA ȘI AU DREPTATE SĂ SE GÂNDEASCĂ LA ASTA – «VIITORUL NU ARE NEVOIE DE MINE. POATE DACĂ SUNT DRĂGUȚI, ÎMI VOR ARUNCA NIȘTE FIRIMITURI, CUM AR FI VENITUL DE BAZĂ UNIVERSAL».

DAR, DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC, ESTE MULT MAI RĂU SĂ SIMȚI CĂ EȘTI INUTIL DECÂT SĂ SIMȚI CĂ EȘTI EXPLOATAT!”, a explicat Harari.

Oamenii, înlocuiți de mașini, planul „davosiștilor”
„Acum, suntem pe fast forward la început de secol 21, când pur și simplu nu mai avem nevoie de marea majoritate a populației, pentru că viitorul este despre dezvoltarea tehnologiei din ce în ce mai sofisticate, cum ar fi Inteligența Artificială și bioingineria”, a continuat el.

Cu o nonșalanță înspăimântătoare, care lasă să se vadă ce planuri au „elitele” planetei cu oamenii de rând, Harari spune că „aceste tehnologii sofisticate vor face din ce în ce mai redundante activitățile curente ale oamenii”. De fapt, „vor face posibilă înlocuirea oamenilor”.

În timp ce a recunoscut că tehnologii precum IA vor deschide „noi locuri de muncă mai interesante”, Harari a detaliat:
„NU ESTE CLAR DACĂ OAMENII VOR PUTEA SĂ LE OCUPE DEOARECE VOR NECESITA ABILITĂȚI ÎNALTE ȘI MULTĂ EDUCAȚIE”.
„Nu veți deține nimic și veți fi fericiți”.

Ca parte a planului „Marea Resetare”, prezentat la Davos și cu insistență promovat de „săgețile” WEF, stă și redistribuirea bogăției în lume.
Yuval Noah Harari a sugerat ca bogăția lumii să fie redistribuită la nivel global: „Aș spune că cea mai mare problemă de departe nu este la nivel național. Este la nivel global”.

„ÎMI POT IMAGINA REDISTRIBUIREA BOGĂȚIEI DE LA GIGANȚII TEHNOLOGICI DIN CALIFORNIA SPRE MAMELE DIN PENNSYLVANIA, DAR NU VĂD CA BOGĂȚIA SĂ FIE REDISTRIBUITĂ ÎN HONDURAS, MEXIC SAU BRAZILIA” – YUVAL NOAH HARARI

Cu alte cuvinte, în toate țările de pe glob autoritățile naționale (guvernele) ar trebui să intervină în forță confiscând averile sub pretextul „redistribuirii egale a bogăției”!

Surse:

17/08/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

PROF. Scott Yenor: URMĂTOAREA FRONTIERĂ A REVOLUȚIEI SEXUALE ESTE SEXUALIZAREA COPILĂRIEI

Scott Yenor - Ashbrook
Scott Yenor este profesor de științe politice la Universitatea de Stat din Bois,SUA  și președinte al Departamentului de științe politice al acestei universități. Predă cursuri de filozofie politică și a publicat de asemenea  lucrări în care a tratat o varietate de subiecte,inclusiv despre Iluminismul scoțian, statutul filosofic al religiei revelate, literatura americană și familia în gândirea politică modernă. Este autorul remarcabilelor lucrări ”Family Politics: The Idea of ​​Marriage in Modern Political Thought” (Politica familială: Ideea de căsătorie în gândirea politică modernă), publicată în 2011 și ”THE RECOVERY OF FAMILY LIFE: EXPOSING THE LIMITS OF MODERN IDEOLOGIES”(RECUPERAREA VIEȚII DE FAMILIE:EXPUNEREA LIMITELOR IDEOLOGILOR MODERNE (2020).


Sexualizarea copilăriei este următoarea frontieră a revoluției sexuale.

Ce se întâmplă dacă revoluția sexuală nu este nici măcar pe jumătate încheiată? Revoluționarii sexuali au avut multe victorii începând cu anii 1960, dar nu și-au îndeplinit încă cele mai mari ambiții. Promovarea sexualității în copilărie îi va aduce mai aproape de obiectivul lor,scrie profesorul american Scott Yenor în https://www.firstthings.com //the-next-frontier-in-the-sexual-revolution.

Revoluționarii sexuali din anii ’60 sperau să obțină eliberarea totală subminând instituțiile și manierele care „reprimau sexualitatea”.

Într-o atmosferă lipsită de represiune, credeau ei, toate expresiile sexualității vor fi binecuvântate, în timp ce cei care au învățat că există un mod corect și un mod greșit de a face sex vor fi stigmatizați ca puritani – sau mai rău decât atât.

Cu toate acestea, sfârșitul represiunii este departe. Revoluționarii sperau să vadă căsătoria dispărând, dar majoritatea americanilor încă se căsătoresc, iar majoritatea căsătoriilor durează o viață.

Revoluționarii au câștigat acceptarea publică a homosexualității și apoi a căsătoriei între persoane de același sex, dar numărul homosexualilor practicanți nu a crescut.

Revoluționarii sperau să elibereze sexul de legătura cu relația durabilă, dar perversitatea polimorfă nu a devenit încă norma americană.

Revoluționarii au subminat învățătura morală și sexuală a celui mai mare dușman al lor, credința creștină, dar majoritatea bisericilor continuă să traseze linii privind comportamentul sexual. Lucrurile ar putea fi mai rele.

Conservatorii susțin adesea că revoluția sexuală se va lovi de „limitele naturale”. Poate că principala limită naturală este respectarea inocenței sexuale a copiilor. Societatea noastră s-a opus multă vreme gândirii copiilor ca fiind obiecte sexuale sau ființe sexuale și rareori i-a încurajat pe copii să se angajeze în joc și explorare sexuală. 

Copilăria este un moment de cultivare a autocontrolului, de încurajare a modestiei sexuale și de transformare a rușinii în virtute sexuală. Aplicăm această limită prin legile privind vârsta consimțământului și prin legile împotriva pornografiei infantile.

Dar revoluționarii sexuali nu respectă această limită „naturală”. Ei consideră copiii ca fiind ființe sexuale cu dorințe sexuale, care doresc să se împlinească.

Liderii revoluției sexuale credeau că societatea creștină și burgheză se va prăbuși, dacă progeniturile lor ar fi crescute într-un mediu „de afirmare sexuală”, fără „represiune”.

Pentru Wilhelm Reich, „abstinența la copii” este „patologică și provoacă chiar haosul pe care se simte chemat să îl stăpânească”. Herbert Marcuse spera că revoluția ar putea „erotiza zone, timpuri și relații care erau tabu înainte”, cum ar fi copilăria. Influentul Alfred Kinsey a crezut că distincția dintre sexualitatea infantilă și cea adultă va dispărea într-o societate cu adevărat neopresivă.

Sexualizarea copiilor

Pentru revoluționari, eșecul de a sexualiza copilăria explică de ce revoluția sexuală nu a avansat mai mult. Prin urmare, mulți adoptă un nou termen: „educație sexuală cuprinzătoare” care începe mai devreme și încurajează activitatea sexuală reală.

Psiholog Roxana Mihailescu | DE VORBĂ CU COPIII NOŞTRI: DESPRE SEX

Revoluționarii se ocupă de educația sexuală timpurie sub standardele relativ moderate de oprire a sarcinii, prevenirea abuzurilor și oprirea bolilor cu transmitere sexuală.

Scopul lor final este ca instituțiile publice să normalizeze tratarea copiilor ca ființe sexuale.

Ei speră că educația sexuală timpurie va afecta obiceiurile și afecțiunile copiilor și le va modela acțiunile și atitudinile.

Giganții noștri tehnologici încurajează sexualitatea din copilărie. Cuties, filmul recent de pe Netflix, poate face pentru sexualitatea copilăriei ceea ce Will și Grace au făcut pentru căsătoria între persoane de același sex.

Cine poate uita povestea unui tânăr de unsprezece ani? Agenții de publicitate au abandonat demult ideea că pre-adolescenții sunt inocenți sexual.

Și legile cu privire la vârsta consimțământului sexual se schimbă. Deși rămâne o infracțiune, de exemplu, pentru un tânăr de optsprezece ani să întrețină relații sexuale cu o persoană de doisprezece ani, judecătorii pot numi acum un astfel de sex voluntar, dar nu consensual și pot reduce pedeapsa pentru făptuitor (atât timp cât decalajul de vârstă este de zece ani sau mai puțin).

Astfel, sprijinul legal pentru menținerea inocenței sexuale a copiilor este erodat. În curând, legile vârstei consimțământului vor cădea în desuetudine, la fel ca formele anterioare de reglementare sexuală.

Noua educație sexuală comprehensivă scoate în evidență toleranța pentru fluiditatea sexuală și stilurile de viață alternative.

Învață copiii mici despre „plăcerea sexuală, despre corpurile lor sexuale născute și despre intimitatea sexuală”, după cum spune un scriitor.

Copiii pot afla despre consimțământ, practicând intimitatea sexuală în școala primară, așa cum au făcut în Germania. Pe măsură ce școlile adoptă educație sexuală timpurie, intimitatea sexuală va fi predată mai devreme și explorarea corpului va trece de la descurajată, la opțională, la încurajată.

Dacă copiii sunt, prin natura lor, ființe sexuale, așteptați-vă ca natura lor sexuală să se dezvăluie mai devreme: Dacă copiii sunt sexuali de la naștere, revoluționarii nu pot spune niciodată „că este prea devreme”.

Educația sexuală

Mulți părinți sunt dezgustați de educația sexuală a copilăriei timpurii. Dar mulți au renunțat în mare măsură la rolurile lor de părinți, având încredere în experții care le vor îndoctrina copiii. Părinții de astăzi sunt ei înșiși produse ale revoluției sexuale și este posibil să vadă mai puține motive pentru a-și proteja copiii decât strămoșii lor.

Ca urmare, rezistența la acest nou „brand”, cel al „educației sexuale”, nu va fi ceea ce a fost.

Copiii sexualizați, lipsiți de un sentiment de rușine și încurajați să fie fluizi sexual, vor fi mai puțin susceptibili să susțină căsătoria și paternitatea responsabilă. Sexualitatea va fi detașată, în continuare, de căsătorie. Stilurile de viață alternative și sprijinul pentru pedofilie vor deveni tot mai frecvente, iar pornografia va fi mai populară. Autocontrolul sexual va fi mai puțin frecvent.

Sexualizarea copilăriei este următoarea frontieră a revoluției sexuale. Ea vine îmbrăcată în blana de oaie a „prevenirii sarcinilor” și a promovării „stilurilor de viață sănătoase”, dar este în fapt doar un lup, care va deteriora sexualitatea umană – și va submina ceea ce rămâne din etica noastră maritală și familială, subminând civilizația însăși.

15/01/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Un comentariu

NOUA NORMALITATE, NEO-MARXISMUL ȘI MAREA RESETARE

Puține concepte egalează în perversiune pe acela de „nouă normalitate”. La o privire lucidă acesta înseamnă, de fapt, „banalizarea anormalității”.

Mesagerul.ro | Severin: ”Cum să te bați cu Rusia, când Germania și Turcia

Normalitatea se definește ca stare firească a lucrurilor caracterizată prin nivelul mediu de performanță și de viață a indivizilor care compun o comunitate și totodată prin absența manifestărilor patologice, raportat la respectiva medie.

Prin urmare, ceea ce se abate de la normalitate este nefiresc, împotriva rânduielii, împotriva bunului simț și împotriva naturii.

Astfel, întrucât „noua normalitate” este altceva decât „vechea normalitate” ori, mai degrabă, decât „normalitatea” pură și simplă, căci, de principiu, firescul nu este vechi sau nou, ea impune nefirescul, substituindu-l cu patologicul. O asemenea substituire, fiind esențială, are caracter revoluționar.

Ca în prima parte a secolului al XIX-lea sau în prima parte a secolului al XX-lea, trăim astăzi, în prima parte a secolului al XXI-lea, o revoluție globală, scrie dr. Adrian Severin în https://solidnews.ro.

Baza ei ideologică este neo-marxistă, iar transpunerea în practică a acesteia se realizează prin strategii și instrumente subsumate conceptului de „mare resetare”.

CE ESTE NEO-MARXISMUL ȘI CINE SUNT NEO-MARXIȘTII?      

i. Eșecul marxismului. Marxismul a văzut cauza nedreptăților și conflictelor sociale în legitățile inerente naturii capitalului și ale circulației acestuia. Dacă munca era aceea care producea valoare adăugată, profitul se acumula în patrimoniul proprietarului de capital, capitalistul, în timp ce proprietarul forței de muncă, proletarul, abia dacă avea din ce să își refacă energia necesară intrării într-un alt ciclu de producție. Astfel, bogăția se concentra la un pol al societății, în timp ce sărăcia se concentra la polul opus.

Mânați de interese specifice și totodată contrarii, capitaliștii și proletarii se adunau în clase sociale, inițial grupări în sine dar ulterior, pe măsura conștientizării propriilor obiective, grupări pentru sine. Între acești capitaliști, care deveneau tot mai bogați, și acești proletari, care deveneau tot mai săraci, se purta o inevitabilă luptă de clasă, aflată, potrivit unei expresii din perioada leninistă și stalinistă, în permanentă ascuțire.

Instabilitatea internă din statele capitaliste, care îndeplineau rolul de „paznic de noapte” al averii capitaliștilor, impunea deținătorilor puterii publice adoptarea unor politici de tip opresiv aplicate apoi, în afara frontierelor naționale, adică în relațiile internaționale, cu același conținut dar cu alte mijloace. Luptei dintre clase, purtate în interiorul statelor-națiune, îi corespundea războiul în relațiile dintre statele-națiune.

Un război câștigat, evident, de statele bogate (adică statele cu mulți capitaliști bogați) în defavoarea celor sărace (adică statele cu puțini capitaliști bogați).

Instabilității sociale legice i se adăugau, însă, și crizele economice ciclice care îi obligau pe capitaliști să recurgă la sprijinul statului. Acesta, pentru a răspunde chemării, apela la banul public, având alături de monopolul violenței legitime și pe acela al colectării contribuțiilor obligatorii ale cetățenilor, inclusiv proletari.

Astfel, în timp, se ajungea la un capitalism monopolist de stat care făcea ca statul, forma de organizare politică a națiunii, să devină capitalistul însuși, urmând să dispară de la sine, în accepțiunea sa clasică, pentru a face loc dictaturii capitalului. (Această predicție marxistă pare a se confirma abia astăzi, odată cu din ce în ce mai evidenta victorie a corporatismului globalizat, trei decenii după ce țara „comunismului biruitor”, URSS, a dispărut, iar sistemul mondial comunist a decedat.)

Pentru ca toate aceste inconveniente să fie evitate, marxismul, spre deosebire de toate celelalte ideologii care i-au premers, nu a propus schimbarea clasei dominante, respectiv nu a conceput o societate în care celelalte clase să fie conduse de proletari, ci a proiectat transformarea tuturor membrilor societății în proletari.

În acest sens, „dictatura proletariatului” se deosebea radical de „dictatura capitalistă” întrucât, prin esență, era provizorie, durând până când, prin colectivizarea capitalului („naționalizarea mijloacelor de producție”), proces realizabil doar cu instrumentele dictaturii, se ajungea ca toți membrii societății să nu mai aibă altă proprietate în afara propriei forțe de muncă și astfel să fie egali. O egalitate despre care se estima că va face ca toate conflictele interne și externe să înceteze, în același timp cu ștergerea diferenței dintre intern și extern – națiunea și statul ei dispărând, rămânea doar „internaționala comunistă”.

Pentru a se ajunge aici era nevoie ca proletarii din toate țările – indiferent de originea lor națională, națiunea avându-și rădăcini în organizarea familială, și lipsiți de dorul proprietății private, inițial acumulate în cadrul familiei, ca celulă de bază a societății capitaliste – să se unească în cadrul și pe deasupra frontierelor naționale. „Proletari din toate țările uniți-vă!” Iată deviza proletar-internaționalistă lansată, concluziv, de Manifestul Partidului Comunist.

Practica a dovedit că această seducătoare teorie este o utopie. Familia, formată din soț, soție, și copii, având uneori menaj comun cu bunicii și străbunicii, a supraviețuit. Atașamentul față de proprietatea privată și dorința sporirii acesteia s-au păstrat.

Chiar dacă, în mare măsură, etatizarea mijloacelor de producție (a proprietății) a condus la etatizarea gândirii, „omul nou”, etatizat, la formarea căruia toate regimurile comunismului real au lucrat, nu a încetat să își dorească libertatea, intimitatea (viața privată) și proprietatea privată.

În lupta cu statul monopolist (al puterii economice, politice, militare și culturale) indivizii au izbutit să smulgă drepturi, silindu-l pe acesta nu numai să își împartă puterea cu ei, ci, devenind democrat, să își asume, sub controlul lor, și rolul de garant al acelei împărțeli, ca stat național – depozitar, administrator și apărător legitim al sistemului democratic de organizare a societății. Or, „pluralismul democratic”, specific democrației capitaliste, spre deosebire „centralismul democratic”, pentru care au pledat adepții „democrației populare” propuse de marxism, a generat, ca să reluăm o altă expresie leninistă, „proprietate privată zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă”, libertatea individuală și liberalismul economic mergând mână în mână, și astfel s-a revenit la polarizările sociale și contradicțiile capitalismului.

ii. Reacția neo-marxistă. Pornind de la ceea ce consideră a fi eșecul marxismului clasic, neo-marxiștii vor să „corecteze” viciile respectivei doctrine, pentru a-i atinge țintele pe căi diferite. Ceea ce, de fapt, îi face să se depărteze de marxism, de bazele sale teoretice și morale, cam tot așa cum wahhabismul a pervertit islamul îndreptându-l spre un fundamentalism dezumanizant și anulându-i posibilitățile de adaptare la realitatea socială în continuă schimbare.

De aceea adepții marxismului ar trebui să combată neo-marxismul din perspectiva marxistă, iar nu să respingă calificativul, propunând în loc etichetarea neo-marxiștilor ca neo-fasciști.

Ca și bolșevicii, conduși de Lenin în zorii comunismului real, ei înșiși o sectă ai religiei (dogmei) marxiste, neo-marxiștii au convingeri și atitudini mesianice, comportându-se asemenea unor „mântuitori” chemați să salveze lumea prin pedepsirea celor damnați (a priori vinovați, așa cum au postulat și calviniștii) și să îi conducă pe cei ce le respectă poruncile spre „pământul promis” al unei noi ordini mondiale fruste, austere, frugale, severe, egalitare și, pe deasupra tuturor, triste. Ei susțin (precum marxiștii, de altfel) că dictatul lor este numai spre binele oamenilor și se bazează pe știință, care este obiectivă, iar nu pe emoții sau raționamente subiective.

Cei care acceptă „știința” sunt salvați, ei fiind prototipul noului „om nou” (sic!) pe care puterea politică îl va clona sau înmulți după metode genetice inspirate din biologie. Cei care nu o acceptă sunt damnați întrucât sunt „oameni vechi” – corupți, necivilizați, inculți, oligofreni, dar și „știrbi”, „expirați”, „dependenți de urinal” – a căror singură soartă trebuie să fie supunerea lor unui proces de eugenie și eutanasie socială. Românii pot recunoaște toate aceste idei în discursul mișcării neo-marxiste #rezist și în cel al organizației sale politice, USR.

Marxismul a dorit proletarizarea societății prin colectivizarea proprietății. Neo-marxismul o dorește prin colectivizarea identității culturale. Astfel se ajunge la colectivizarea gândirii ca premisă a triumfului societății virtuale / digitale, asupra societății reale. Internaționalismul proletar este înlocuit de globalismul cultural / identitar, iar „omul nou” devine cu adevărat unidimensional (concept găsit cu un înțeles nu foarte diferit în lucrările lui Herbert Marcuse), atât sub aspect calitativ (la nivel individual), cât și cantitativ (la nivel colectiv), atât pe terenul producției, cât și pe cel al consumului.

COLECTIVIZAREA CULTURALĂ ÎNAINTEA COLETIVIZĂRII PATRIMONIALE; COLECTIVISM, EGALITARISM, GLOBALISM

Pornind de la experiența comunismului real, neo-marxiștii așează colectivizarea culturală înaintea colectivizării patrimoniale. Folosesc aici termenul „colectivizare” iar nu pe cel de „etatizare” întrucât

sau deposedarea de identitate are loc dincolo de frontierele naționale și pe deasupra lor, la nivel global. Se urmărește ca individul să fie lipsit de identitate familială, de identitate etno-culturală și de identitate religioasă, iar statele să nu mai aibă identitate națională. Nu putem vorbi de etatizare întrucât statul însuși dispare; statul se globalizează.

În prefața la prima ediție (1884) a lucrării sale intitulate „Originea familiei, a proprietății private și a statului”, Friederich Engels scria: „Potrivit concepţiei materialiste, momentul hotărîtor în istorie este, în ultimă instanţă, producţia şi reproducţia vieţii nemijlocite. Dar, această producţie este şi ea de două feluri: pe de o parte, producerea mijloacelor de subzistenţă — alimente, îmbrăcăminte, locuinţă — şi a uneltelor necesare în acest scop; pe de altă parte, producerea omului însuşi, perpetuarea speciei. Rânduielile sociale în condiţiile cărora trăiesc oamenii dintr-o anumită epocă istorică şi dintr-o anumită ţară sunt determinate de ambele feluri de producţie: de treapta de dezvoltare pe care se află, pe de o parte, munca, iar pe de altă parte familia.

Cu cât munca este mai puţin dezvoltată, cu cât cantitatea produselor ei şi deci şi avuţia societăţii este mai limitată, cu atât predomină în orânduirea socială legăturile de gintă. Or, în cadrul acestei societăţi a cărei structură este bazată pe legături de gintă se dezvoltă, totuşi, din ce în ce mai mult productivitatea muncii şi, o dată cu ea, proprietatea privată şi schimbul, deosebirile de avere, posibilitatea de a folosi forţa de muncă străină şi, prin aceasta, baza contradicţiilor de clasă: noile elemente sociale, care de-a lungul unor generaţii întregi se străduiesc să adapteze vechea orânduire socială la noile condiţii, pînă când, în cele din urmă, incompatibilitatea lor duce la o răsturnare totală.

Vechea societate bazată pe uniuni de gintă este sfărâmată ca urmare a ciocnirii dintre clasele sociale nou formate; locul ei îl ia o nouă societate, organizată în stat, ale cărei subunităţi nu mai sunt uniunile de gintă, ci uniunile teritoriale, o societate în care organizarea bazată pe familie este complet subordonată relaţiilor de proprietate şi în care, în prezent, se desfăşoară în voie contradicţiile de clasă şi lupta de clasă, care formează conţinutul întregii istorii scrise de pînă acum.” Acestea erau idei ale materialismului istoric marxist care, după cum se vede, pun în centrul istoriei relațiile de proprietate.

Neo-marxiștii amână tratarea problemei proprietății pentru a începe cu

. Nu mai avem soț și soție, ci partener 1 și partener 2. Nu mai avem tată și mamă, ci părinte 1 și părinte 2; iar părintele 1 poate fi de același gen (care nu mai are vreo legătură cu sexul biologic, tratat ca nesemnificativ) cu părintele 2.

Dacă în „vechea normalitate” diferențele între soți se făceau în funcție de o realitate biologică permițând perpetuarea speciei prin procreare, așadar pe cale naturală, „noua normalitate” presupune relativizarea până la aneantizare a acestor diferențe, altminteri obiective.

Cum se va perpetua, însă, specia, în aceste condiții? Nu se va mai perpetua, evident. Chiar dacă se va apela la fertilizări in vitro, utere închiriate și mame incubator, procesul va putea fi controlat și astfel numărul locuitorilor Terrei va putea fi redus. La ce este nevoie de atâția locuitori dacă forța de muncă umană va fi înlocuită de roboți, într-o societate / economie digitalizată? Mai ales când locuitorii de azi, care trăiesc prea mult (sic!), s-au obișnuit cu statul-providență și cu traiul pe credit, de la un moment încolo imposibil de rambursat, numărul lor trebuie redus (sic!).

Vă amintiți de referendumul pentru familie? USR a făcut tot ce se poate pentru boicotarea sa. Nici un partid nu și-a mobilizat militanții pentru a introduce definiția familiei naturale în Constituție, iar BOR a adoptat o poziție de neutralitate. Rezultatul a fost o imensă victorie neo-marxistă.

Egalitarismul patrimonial, adică egalizarea forțată a averilor, preconizată de marxism, avea un anume sens și o anumită frumusețe morală.

Relativizarea tuturor diferențelor imaginabile (între părinți, între sexe, între cei cu dizabilități și cei sănătoși, între instruiți și analfabeți, între inițiați și profani, între credincioși și necredincioși etc.), iar nu doar ștergerea artificială a deosebirilor dintre bogați și săraci, conduce la o confuzie identitară generală și absolută care nu are vreo legătură cu teoria egalității șanselor, nici cu aceea a discriminării pozitive, nici cu politicile de redistribuție pentru protecția persoanelor defavorizate, marginalizate și vulnerabile.

Discriminările (iar nu distincția, care este altceva) care se fac pe fondul pandemiei Covid 19, între „vaccinați” („salvații”) și „nevaccinați” („damnații”) au, din perspectiva egalitarismului neo-marxist, rolul de a transforma întreaga societate într-un de „vaccinați”; deci tot despre ștergerea forțată a diferențelor este vorba.

În viziune neomarxistă, „omul nou” este omul fără identitate care, pe cale de consecință, lipsit fiind de repere personale precise, este gata să accepte în orice moment dictatul puterii, canoanele stabilite de preoțimea seculară auto-proclamată ca lider moral al unei societăți de anonimi; societate ea însăși funcționând în anonimat. Această societate de proletari culturali va accepta și proletarizarea patrimonială, lepădându-se benevol de proprietatea privată, precum și proletarizarea civică, acceptând fără opoziție, dacă nu chiar cu bucurie, abolirea drepturilor și libertăților civile, ca și ruperea legăturii sale de cetățenie.

Cetățeanul universal este cetățeanul nimănui și nu dispune de vreun drept la protecție în raport cu ceilalți. Aceasta înseamnă și dispariția statului; ori cel puțin a statului-națiune. Colectivizarea conștiinței duce și la colectivizarea proprietății (unii membrii USR au afirmat deja că acesta trebuie să fie viitorul), la destructurarea familiei și la destatalizarea societății / dispariția statului.

Ca să se ajungă aici esențială este și distrugerea credințelor religioase; mai ales a bisericilor organizate pe criteriul național, așa cum este biserica ortodoxă. Atacurile susținute împotriva BOR, cu toate calomniile, mistificările, înscenările și insultele umilitoare la adresa „Marelui Alb” și a întregului cler, asta urmăresc. BOR a ajuns astfel, ultimul bastion al rezistenței statului național român, dar și al identității umane, împotriva unui așa zis „globalism-progresist” care, în realitate este un globalism cultural dogmatic dezumanizant. Acest globalism ia locul internaționalismului proletar marxist cu care nu are, practic, nici o legătură.

Marxismul preconiza, utopic dar sincer, combaterea înstrăinării de sine a omului, a alienării la care îl conducea modul de producție capitalist, în faza premonopolistă a capitalismului. Neo-marxismul urmărește tocmai dezumanizarea omului, întoarcerea sa împotriva condiției sale naturale. Așadar, colectivism identitar, egalitarism patrimonial și personal, globalism politic. Iată marile obiective ale neo-marxiștilor și cheia de boltă a ideologiei lor.

Noua normalitate

FALSELE OBIECTIVE ȘI INSTRUMENTELE PERVERSE ALE MARII RESETĂRI: ANTI-CORUPȚIA, „DREPTURILE” LGBTQ, ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ, PANDEMIA COVID 19

i. Obsesia anti-corupției. Corupția a fost (și rămâne) o plagă gravă pretutindeni, mai ales pe fondul tranziției, cu impact atât la nivel național cât și la nivel universal, de la starea de război rece la cea de pace rece, care a avut loc în deceniul 1990. Asemenea schimbări au fost totdeauna asociate cu fenomenul îmbogățirii ilegitime și cu diverse forme ale acumulării primitive de capital.

În atari circumstanțe combaterea corupției trebuia să fie o țintă importantă a politicilor guvernamentale. Eradicarea corupției s-a schimbat, însă, din obiectiv în mijloc; și anume în mijloc pentru înlăturarea tuturor entităților care s-ar fi putut opune „noii normalități” – partide și lideri politici, capitaliști autohtoni, instituții academice, sindicate, organizații de cult cu rădăcini naționale, comandanți militari și forțe armate naționale, organe de presă independente, formatori de opinie din toate sectoarele de activitate etc.

Acestei schimbări i-au căzut victimă inclusiv cei care anterior se pronunțaseră cu sinceritate împotriva corupției și corupților, implicându-se efectiv în luptă. (Eu însumi m-am numărat printre aceștia.) Din perspectiva revoluției neo-marxiste, ca factor dizolvant al coeziunii sociale, corupția trebuia, de fapt, menținută; în timp ce marii corupți s-au dovedit a fi adevărați atleți ai „Marii resetări”.

Astfel, „Marea resetare” a inclus, ca primă linie de acțiune, politizarea luptei împotriva corupției prin eforturile unei triade formate din justiție (cu accent pe unitățile parchetului), serviciile secrete (interne și externe, care au lucrat inclusiv prin ong-urile militante create de ele sau sub supravegherea lor) și presa aservită. Scopul acestei etape a fost acela de a lăsa națiunile fără conducători apți a le apăra identitatea și interesele, precum și de a face din jocul democratic un simplu ritual fără credință, o formă fără fond. Strategia aplicată a fost inspirată de observația biblică: „bate păstorul și se va risipi turma!”.

ii. Obsesia drepturilor LGTBQ. Tratamentul la care nu doar regimurile politice autoritare i-au supus în trecut pe membrii minorităților sexuale a fost reprobabil. În cel mai bun caz, aceștia au fost supuși umilirii publice, iar în cel mai rău au fost trimiși în închisori, dacă nu chiar exterminați. O asemenea excludere aproape sistematică trebuia să înceteze. De aceea, dezincriminarea practicării consensuale și neostentative a unor raporturi sexuale diferite de cele firești (raporturile firești fiind cele care asigurau perpetuarea speciei) a fost o decizie corectă a puterii de stat (pentru care și eu am militat). Ceea ce nu putea și nu trebuia să împiedice continuarea dezbaterii pe teren moral, în care fiecare, și în special biserica, era liber să se implice în exercitarea dreptului la opinie și la credință religioasă. Context în care s-ar fi putut spune și că primul îndreptățit a arunca piatra este cel care nu a păcătuit niciodată. De asemenea, nimic nu se opunea legiferării uniunilor civile, în așa fel încât relațiilor juridice dintre persoane de același sex, care nu afectau ordinea publică, să li se ofere claritate, stabilitate și predictibilitate.

În contextul „Marii resetări” agenda LGBTQ este, însă, cu totul alta. Nu mai este vorba despre toleranță, respectul diversității sau împotrivirea față de dictatura majorității, ci despre instaurarea unei adevărate dictaturi a minorității care să asigure proletarizarea identitară a întregii societăți, adică lipsirea omului de orice element de diferențiere, de orice identitate cu excepția celei care ține de funcțiile biologice vitale. Până la înlocuirea completă cu roboții propriu ziși, lipsiți de conștiința de sine, omul ar trebui să fie astfel un robot viu, cu o conștiință de sine redusă la dimensiunea supraviețuirii exclusiv la nivel individual în ordinea exclusiv materială. Aici nu mai este vorba despre diversitate, ci despre negarea diversității, despre ștergerea oricăror diferențe; inclusiv și în primul rând cele decurgând obiectiv din legile naturii.

Spre deosebire de marxism, care unise materialismul lui Feuerbach cu dialectica lui Hegel, în încercarea de a pune în centrul filosofiei natura și omul, parte intrinsecă a acesteia, ca fundament al devenirii istorice, neo-marxiștii scot omul din ecuație prin confiscarea conștiinței lui. Depărtându-se chiar de materialismul german pre-marxist, ca și de marxismul care l-a valorificat, ei încearcă să anihileze esența socială a omului și să înlocuiască transformarea de sine a acestuia prin interacțiunea lui liberă cu natura, cu reducerea lui la dimensiunea biologică într-o lume a desocializată a comunicării virtuale, supusă controlului unei puteri oligarhice oculte, prin manipularea mediatică a convingerilor și nevoilor sale primare. Ceea ce mai rămâne din marxism (și din materialismul antropologic al lui Ludwig Feuerbach) este doar concepția despre religie ca o înstrăinare a omului de el însuși; de unde și ateismul militant al promotorilor neo-marxismului.

Dacă, potrivit concepției leniniste, dictatura proletariatului trebuia să oblige capitaliștii a-și preda capitalul și a se transforma în proletari, potrivit concepției neo-marxiste care orientează „Marea resetare”, dictatura comunității mondiale a LGTBQ trebuie să îi oblige pe oameni să își predea reperele conștiinței, prin raportare la care, în cadrul „vechii normalități”, se defineau familia, proprietatea, patrimoniul, națiunea, statul, ordinea publică etc.   

iii. Obsesia încălzirii globale și a economiei verzi. Încălzirea globală este un fenomen ciclic. Ghețarii se topesc într-un loc pentru a se forma în altul. Perioadelor de creștere a temperaturii în mediul înconjurător le urmează perioade de scădere a temperaturii, astfel încât pe termen lung media se menține constantă.

Este adevărat că prin voluntarismul, lăcomia și iresponsabilitatea lui, omul a stricat echilibrele naturale. Acest derapaj se cere controlat. De aici și până la „revoluția verde”, ca dimensiune a „Marii resetări” este, însă, o uriașă diferență.

„Încălzirea globală” a devenit alibiul unei schimbări esențiale în plan economic, cu impact în plan social, atât în ceea ce privește modul de viață al individului, cât și relațiile dintre indivizi. Sectoare economice întregi vor fi lichidate, cu șomajul aferent, dar și cu distanțarea socială a celor care lucrau acolo, astfel încât asocierile de interese și revendicările colective să nu mai poată avea loc.

Transformările nu se reduc la sistemele de producere a energiei și profilarea producției industriale. Ele vor afecta, în mod inevitabil, agricultura și industria alimentară; iar pe atare cale viața privată cotidiană a oamenilor. Cum alimentele ecologice, în sens clasic, nu pot satisface nevoile populației lumii, la dimensiunile actuale ale acesteia, vor trebui acceptate două consecințe. Pe de o parte, limitarea și uniformizarea consumului. Ceea ce nu va privi doar alimentația, ci și toate bunurile de necesitate obișnuită.

Primele semne de revenire la penuria din fostele magazine (alimentare și nu numai) ale comunismului real se fac deja simțite; cel puțin pentru cei cu sensibilitate ridicată a percepției. Pe de altă parte, se va apela nu doar la alimentele manipulate genetic, ci, de-a dreptul, la alimente sintetice. Ceea ce va fi imposibil să nu afecteze sănătatea oamenilor și durata lor de viață. Astfel vor, desigur, adepții „noii normalități” să refacă echilibrul între durata vieții și durata aportului productiv.

Vor accepta oamenii așa ceva? De astă dată instrumentul nu este politic, ci psihologic. Teama de efectele încălzirii globale, care ne este indusă zilnic, prin toate mijloacele de comunicare în masă (de la presa care nu mai este independentă, ci mijloc de propagandă, la internet) va face ca măsuri până mai ieri inacceptabile, de mâine să ne pară inevitabile.

iv. Obsesia virusului ucigaș. Este vorba despre același factor „teamă” la care s-a recurs și se recurge prin politizarea pandemiei Covid 19. Virusul există, fără îndoială (îndoiala privește doar originea sa și felul în care s-a răspândit în lume) și face ravagii… la nivelul a circa 1%  (sic!) din populația celor infectați. Odată declarată pandemia, anumite măsuri speciale trebuie luate.

De aici și până la declanșarea terorii de stat este o distanță de ani lumină; sau, mai bine spus, de ani întuneric. Apare din ce în ce mai clar că restrângerea drepturilor și libertăților individuale sub pretextul luptei împotriva unei viroze, viroză departe de a egala gravitatea altor molime similare din trecut, este nu doar inadecvată sau disproporționată, ci și ireversibilă.

Că avem de a face cu o tactică a „Marii resetări” se observă și din aceea că liderii politici, în trecut, pe bună dreptate, preocupați să mențină calmul și optimismul unei populații aflate sub amenințări reale, acum amplifică panica prin toate mijloacele. Or, teama și panica întunecă gândirea și slăbesc discernământul.

Așa se explică de ce, poate, pentru prima oară în istorie, un număr uriaș de oameni cere statului, puterii politice, să îi retragă drepturile fundamentale. Acestea nu sunt abolite prin teroare directă exercitată de puterea publică asupra societății, ci prin teroarea mediată de un agent patogen din afara comunității umane.

Adițional, respectiva teroare are și „meritul” de a scinda societatea, între adepții libertății și fanaticii supunerii, fiecare tratându-l pe celălalt ca incult, necivilizat, idiot. Dacă diferența între genuri (sexe) a fost desființată, s-a născut diferența, nu între „bolnavi” și „sănătoși”, care încă ar avea sens, ci aceea între „vaccinați” și „nevaccinați”, pentru mulți vaccinul fiind acceptat nu în speranța sănătății sau a prelungirii vieții, ci în aceea, dovedită a fi iluzorie, de a recupera câte ceva din libertatea pierdută.

Într-o bună zi, pandemia se va sfârși. Regimul opresiv și lipsirea de libertăți civile impuse în numele ei vor continua; dar atunci lanțurile vor fi fost deja prea strâns legate pentru ca opoziția să mai fie eficientă, dacă nu cumva oamenii se vor fi obișnuit cu „noua normalitate”. Or, persoanele fără drepturi cetățenești nu mai sunt cetățeni și acolo unde nu există cetățeni nu mai există cetate.

REVOLUȚIA ESTE MONDIALĂ

Să încheiem prin a observa că toate cele descrise aici nu se limitează la România, la UE sau chiar la lumea euro-atlantică. Avem de a face cu un proces ce se desfășoară la scară mondială.

Cu vreo două decenii în urmă, la finele secolului al XX-lea, se vorbea cu speranță despre o posibilă și chiar necesară guvernare mondială democratică. Guvernarea mondială care se profilează astăzi este una oligarhică.

În realitate, „noua normalitate” este menită a face mai sigură și mai confortabilă „vechea normalitate” a capitalului globalizat și a proprietarilor acestuia. Scăpată de o vreme de sub orice control democratic, tradițional exercitat de statele națiune, oligarhia corporatistă a încercat să își mențină și consolideze bunăstarea controlând acum ea felul în care conducătorii politici naționali (și, uneori, cei transnaționali) își concep și aplică agenda menită a menține un minim calm social și anumite echilibre economico-sociale. În acest scop au fost create adevărate „state subterane” (în România, ca și în SUA, de pildă) ca puteri politice oculte, active la nivel național, prin intermediul cărora, oculta mondială își transmitea ordinele către conducerile oficiale ale statelor supraterane (care acționează la vedere).

Acest sistem a scăpat, însă, de sub control și mecanismul folosit până acum s-a gripat. Statul a încetat a mai fi armura politică a demosului (poporului) pentru a deveni arma corporatismului altădată supravegheat și civilizat de el, dar acum ajuns putere suprastatală, împotriva demosului. Astfel democrația a intrat în moarte clinică.

Capitalismul neo-liberal și neo-conservator aveau nevoie de o reformă aptă a menține omenirea într-un sistem de organizare democrată. În locul ei, oligarhia mondială a găsit soluția „marii revoluții neo-marxiste”, cea a globalismului cultural dogmatic, care, spre a le garanta corporatiștilor, loviți și împuținați de criză, bogății și mai mari și o existență și mai fericită, trebuia să împingă popoarele spre o „nouă normalitate” pe calea unei „mari resetări”.

Ce se poate face pentru a ne împotrivi acestui curs al lucrurilor? Cum ne putem opune acestei revoluții mondiale, de un tragism egal, dacă nu mai mare, cu cel al revoluției bolșevice?

Deocamdată este greu de făcut un plan detaliat. Ceea ce se poate face este, pentru moment, să devoalăm fenomenul, să punem în lumină realitatea, să găsim copilul care să strige că „regele este gol”.

Astfel vom fi în stare să definim corect problema, iar definirea corectă a problemei este primul pas către soluționarea ei corectă.

Este ceea ce am încercat să fac prin textul de față, inclusiv în speranța că alții vor fi astfel încurajați la exerciții similare. Înainte de a ne recupera libertatea pierdută și spre a o recupera, trebuie să recuperăm adevărul. Să aflăm adevărul și prin el să fim liberi!

04/01/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: