CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Simboluri sataniste la manifestațiile de tip #rezist

   

 

 

Manifestațiile #rezist au fost însoțite de simboluri anti-creștine. Oare de ce?

Homosexualii susțin manifestațiile de tip #rezist. Oare de ce?

Cine se ascunde în spatele acestor tipuri de demonstrații? Cum se explică participarea unui pianist german la mai multe astfel de manifestații (nu doar în România), însoțit de simboluri LGBT-iste și anti-creștine. Unii spun că prin aceasta luptă împotriva corupției, iar alții spun că vor schimbarea guvernului. Se urmărește o lovitură de stat din partea unor forțe politice?

Indiferent cine ce intenții are sau cine ce recunoaște, ce putem ști cu siguranță este că manifestațiile de tip #rezist sunt clar (pe față) îndreptte împotriva Bisericii Ortodoxe. Atitudinile, simbolurile, reacțiile, declarațiile, sloganurile etc. vădesc acest lucru.

Câteva lămuriri despre acest subiect ne oferă jurnalistul Silviu Alupei, printrun mesaj (trimis pe whatsapp) pe care îl redăm în cele ce urmează:

„A se observa, va rog pe toți cei cu un minim IQ și o minimă cultura religioasă, in privința  fenomenului NEW AGE, că acel semn grafic de pe brand-ul pianistului din Piata #Rezist, adică Piata Victoriei, 10 august  2019, ….Adică de la Mitingul DIASPORA -Gomora – LGBT/KGBT-PNL-USR/USORRRROȘȘȘ/.Rrrromaniaaa.

 

 

 

 

 

 

 

 ….deci acel însemn este simbolul satanic al NewAge in lumea tinerilor satanizați de ieri și de  azi…

Adică un semn al crucii lui Hristos cu …brațele (laturile din stânga/dreapta) frânte…!!!! Totul pus în cerc!!!! Fără ieșire!!!! Este interpretare simbol NEW AGE făcută în 1985 de părinți din Sf munte Athos… și publicată și în România în 1990/1991… în ediții pirat, adică fără editor, dar distribuite  la pangare BOR… Deci nu e  poveste, ci realitate a vremurilor de PRE-PARUSIE pe care am ajuns sa le trăim acum, fara sa avem curajul de a recunoaște aceasta, de a constientiza aceasta..!!!!!

Ce fel de creștini ortodocși români suntem, dacă nu suntem în stare să recunoaștem ,,semaforul” elementar al vieții?? Chiar putem fi prostiți cu o astfel de simbolistica satanică de doi lei ???? Savantul în istoria religiilor Mircea Eliade ar răde cu lacrimi, daca ar trăi azi, de acest „popor român” care și-a pierdut busola, metafizica, și chiar azimutul… religios, care este Hristos…!!!!

Silviu  din Carpați.”

Cum ne explică adepții #rezist că tocmai liderii politici pe care aceștia îi susțin sunt printre persoanele corupte ale clasei politice românești?. Asupra acestor aspecte vom reveni, scrie prof. Cristian Marc pe situl http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2019.

30/10/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | 14 comentarii

Istoricul Marius Oprea: Holocaustul şi „fascismul slav”

 

 

Imagini pentru marx engels lenin stalin hitler photos

 

 

Dacă înfiinţarea Muzeului Holocaustului este una apropiată, despre înfiinţarea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în care să dea un nume şi un loc de cunoaştere a celor morţi în sistemului concentraţionar din România comunistă, nu se mai vorbeşte la nivel oficial, deşi ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la căderea comunismului.

Victimele regimului comunist rămîn anonime marelui public şi mai ales tinerilor, care nu ştiu mai nimic despre ceea ce s-a întîmplat cu generaţiile părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor.

Un proiect care a vizat, de pildă, transformarea închisorii Jilava într-un muzeu (un asemenea proiect, pe care l-am redactat după ce s-au stabilit liniile sale directoare în comun, în urma unor numeroase consultări în ultimii trei ani între Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Rmânesc, Fundaţia Română pentru Democraţie şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici) şI pe care l-am trimis de aproape un an la Guvern zace şi acum prin sertare.

Se spune, şi pe bună dreptate, că între Holocaust şi crimele comunismului nu pot exista termeni de comparaţie.

Aşa şi este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morţii de o parte sau alta, pentru a vedea „cine a omorît mai mulţi”. E o socoteală cinică şi lipsită de morală.

Căci, atît comunismul, cît şi fascismul au practicat crima în masă, primul prin justificarea „luptei de clasă”, al doilea din „raţiunea” criminală a exterminării evreilor, socotiţi duşmanii seculari ai celui de-al treilea Reich german.

Ambele state, atît Germania nazistă, cît şi Uniunea Sovietică, statele comunismului asiatic, ulterior şi statele satelite care au intrat sub ocupaţia sovieto-comunistă la finalul celui de-al doilea război mondial, au practicat un tip comun de abordare în legătură cu cei care ai fost identificaţi de aparatul de propagandă şi apoi de cel represiv drept inamici interni: exterminarea lor.

Evreii din Germania (în mod special), din ţările ocupate de aceasta sau cu regimuri fasciste, precum şi alte categorii, precum homosexualii, cei de o altă orientare politică decît nazismul sau romii, iar în cazul Uniunii Sovietice conduse de Stalin, fie popoare întregi (tătari, armeni, diverse populaţii din Asia Centrală etc.), fie „duşmanii proelariatului” (şi aici paleta a fost foarte largă ) au fost victime ale exterminării.

Secolul XX a fost cel mai sîngeros din istorie şi victimele dictaturilor, chiar şi în vreme de pace, au fost mai numeroase decît cele ale combatanţilor din timpul războiului.

Nimeni nu poate nega că ambele regimuri, atît cel nazist din Germania lui Hitler, cît şi poltica dusă de Staln în timpul Marii Terori, care a precedat semnarea pactului Ribentropp-Molotov, au practicat crima în masă de tip genocidar, socotită în zilele noastre „crimă împotriva umanităţii”.

Atît Germania lui Hitler, cît şi Rusia lui Stalin au ucis multe zeci de milioane de oameni, prin procedee şi din raţiuni în anumite puncte similare.

Numărul victimelor de o parte şi de alta este halucinant şi nici pînă astăzi nu a fost stabilit cu precizie, din cauza secretului în care s-au desfăşurat aceste operaţiuni de exterminare.

La capătul oricăror investigaţii, făcute atît cu privire la Holocaust, cât şi la crimele comunismului, în legătură cu modalităţile de exterminare, soarta victimelor intrate pe porţile lagărelor naziste sau ale imensului Gulag sovietic, se întrevede o singură concluzie:. atît comunismul, cît şi nazismul, au practicat o politică a terorismului de stat, care a dus la acte genocidare.

Tocmai de aceea, personal consider că atît Holocausutul cît şi crimele comunismului trebuiesc socotite drept cele două feţe ale aceleiaşi monede: crimă împotriva umanităţii. Şi că, juridic şi istoric, ar trebui tratate ca atare.

 Există premize istorice pentru o asemenea abordare.

 

Imagine similară

Pe 24 augsut 1939, s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, la ora 2 noaptea (Foto sus).

Erau de faţă, pe lîngă semnatari (Stalin îl înlocuise pe Maxim Litvinoff din funcţia de comisar al politicii externe, tocmai pentru că un asemenea tratat nu putea fi semnat de un evreu) şi membrii celor două delegaţii.

Stînd deoparte, doi membri ai delegaţiei germane vorbeau în şoaptă:

”ia te uită cum dau noroc ofiţerii Gestapoului cu omologii lor din NKVD şi cum îşi zîmbesc unii altora! Cu siguranţă, sînt fericiţi că pot colabora, în fine!”

Ceremonia se desfăşura în sunetele „Cîntecului lui Horst Wessel”, imnul partidului nazist, cîntat de o fanfară militară sovietică, iar sala era pavoazată cu drapelele alb-roşii cu zvastică şi cele comuniste. Dîndu-şi seama că nu au steaguri naziste, gazdele apelaseră pentru pavoazare în disperare de cauză şi în ultumul moment, la recuzita unui film propagandistic antifascist.

Stalin, sosit la semnare pe nepusă masă, a ridicat un pahar de şampanie şi a rostit un toast:

„Ştiu cît de mult îşi iubeşte Fuhrerul naţiunea germană, de aceea beau în sănătatea lui!”

Imortalizat cu paharul ridicat, liderul sovietic i-a sugerat fotografului oficial german că n-ar fi bine să fie dată publicităţii tocmai acea fotografie. Îndatoritor, acesta a dat să scoată filmul din aparat, dar Stalin l-a oprit: „Am încredere în cuvîntul unui german!”

Numai că Hitler era austriac. Dar ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler şi-ar fi ţinut cuvîntul?

Dincolo de această istorie contrafactuală, o analiză succintă arată că fundamentul toretic şi practica celor două regimuri conduse atunci de Stalin şi Hitler i-au determinat să semneze un pact de neagresiune tocmai pentru că punctele lor comune ajunseseră să le confere aceeaşi identitate.

Din punct de vedere al „expertizei” în materie de exterminare a inamicilor interni, URSS se afla mult mai departe decît Germania nazistă.

Putem presupune că experienţa pe care NKVD o acumulase în ultimii douăzeci de ani de exercitare a terorii de stat şi modul în care au pus la punct Gulagul sovietic, „moara” care măcinase deja peste 17 de miliioane de vieţi numai în timpul Marii Terori, a fost împărtăşită de ofiţerii poliţiei secrete sovietice omologilor lor din Gestapo.

Şi că ideea lagărelor de exterminare naziste s-a născut poate în acele strîngerile de mîini între agenţii NKVD şi omologii lor germani din Gestapo.

Astfel, se poate spune, metaforic, că Auschwitz-ul s-a născut la Kremlin.

Întărind ideile de mai sus, trebuie spus că o propoziţie a lui Mussolini, socotită anecdotică, enunţată la cîteva zile după ce, în urma semnării pactului Ribentropp-Molotov, după ce Hitler atacase Polonia şi Stalin ocupase partea ei estică devenea, în acel context, un mare adevăr.

Mussolini observa, după ce consecinţele pactului dintre sovietici şi germani au început să se arate, că ”bolşevismul a murit. În locul lui s-a instaurat un soi de fascism slav”.

Ca fundament doctrinar, Hitler considera în „Mein Kampf” că societatea omenească are la bază ierarhii valorice ale raselor şi popoarelor şi că succesul unei naţiuni „alese” (adică poporul german, care era considerat superior, parte din „rasa ariană”.

 

 

 

 

Acelui ”ubermench” îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei, pentru a supravieţui şi domina), prin subordonarea şi chiar exterminarea raselor inferioare: evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare.

Comunitatea evreiască era considerată de Hitler drept un cancer care distrugea trupul Germaniei şi împotriva căruia „ubermench”-ul german (acelaşi, în descriere cu „omul nou” comunist, dacă se înlocuieşte „rasa” cu „clasa”) trebuia să lupte cu abnegaţie.

Perspectiva aceasta îşi regăseşte corespondentul în scrierile lui Lenin, care a fundamentat teoretic terorismul de stat.

 

 

 

 

 

Aici nu mai e vorba de rasă, ci de „clasă”, dar mijloacele şi rezultatul sînt preconizate a fi aceleaşi: dominaţia universală a ”clasei muncitoare”, „dictatura proletariatului”.

În atingerea acestui scop, V.I. Lenin arăta în scrierile sale despre funcţiile şi caracteristicile terorismului de stat că dictatura proletariatului înseamna „puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente şi bazată direct pe folosirea forţei”, în care poporul revoluţionar „îşi creează propriul tribunal şi instituie forţa, creează o nouă lege revoluţionară”, care trebuie să legalizeze teroarea „în termeni clari, fără echivoc”.

Lenin sublinia:

„Caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”.

În esenţa ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crîncenă, sîngeroasă şi nesîngeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă, împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi”. Dogma a fost pe deplin respectată.

La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, regimul stalinist s-a extins, ca regim de ocupaţie sovieto-comunistă, în statele şi centrul Europei, intrate sub stăpînirea Armatei Roşii.

Esenţa doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunţată de liderul de la Kremlin la întîlnirea sa cu Tito din aprilie 1945:

„în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”

De fapt, în statele -satelit ocupate se înlocuise, prin evoluţia războiului, ocupaţia nazistă cu „fascismul slav”.

Pactul Ribentropp-Molotov era o aminire neplăcută pentru sovietici, dar lecţia învăţată din alianţa cu naziştii continua să fie pusă în aplicare. Instituirea unui terorism de stat, teoretizat de astă dată ca necesitate a instaurării „dictaturii proletariatului” a continuat ca o condiţie sine qua non a justiticării ocupaţiei sovieto-comuniste.

„Dictatura proetariatului”, aşa cum a definit-o A. I. Vîşinski, artizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945 în România într un text în care dezvolta tezele leniniste, arăta că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertăţii”.

Înlocuiţi „exploatatorii” cu evrei, ţigani şi slavi, la care se referea Hitler în „Mein Kampf” şi paradigma e aceeaşi.

În cazul fascismului, orice mijloace de eliminare a „inamicului” (evreul), iar în cazul comunismului „exploatatorul”, „burghezul”, „culacul” sînt permise şi organizate chiar de către stat:

„statul înseamnă oameni înarmaţi şi apendice materiale, adică instituţii, organisme, organe, mecanism care acţionează după toate regulile tacticii şi strategiei de stat.

Latura de constrîngere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ paşnică de construcţie socialistă.

Organele de constrîngere, armata şi celelalte instituţii sînt tot atît de necesare acum, în momentul construcţiei, ca şi în epoca războiului.

Fără aceste organe, nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”, arăta acelaşi Vîşinski.

Acest regim politico militar de tip sovietic, de fapt fascist în esenţă şi construcţie instituţională a fost hărăzit şi României, ca ţară ocupată de Armata Roşie „eliberatoare”.

Comunismul românesc a promovat acelaşi tip de politici, bazate pe represiune şi recunoscînd primatul ideologiei asupra binelui propriului popor.

Fie că „aparatul” de partid şi de stat a avut ochii îndreptaţi spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceauşescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puţin din ceea ce a aparţinut şi a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit că ar fi avut un conţinut menit binelui naţional.

În privinţa mijloacelor folosite, Securitatea nu s-a deosebit nici ea de NKVD şi nici de Gestapo, după cum afirmau deţinuţi politici din închisorile româneşti care supravieţuiseră Holocaustului.

Ce nu s-a întîmplat însă la noi (şi nici în alte state foste comuniste) este un „proces al comunismului”, asemănător celui de la Nurnberg.

Toate iniţiativele în acest sens au eşuat în derizoriu, în majoritatea statelor foste comuniste.

La noi în ţară, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele comunismului au fost stopate, cu rare excepţii, înainte de a se finaliza, prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtaţi din sistem sau marginalizaţi.

Petiţionarilor care au reclamat dispariţia unor apropiaţi în universul concentraţionar din România înainte de 1989 li s a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariţii.

Majoritatea lor au în spate executarea sumară sau moartea în închisori şi lagăre a celor dispăruţi.

Ceea ce s-a petrecut în realitate nu a mai avut aproape nimic în comun cu „Manifestul partidului comunist” al lui Karl Marx.

Comunismul a fost înlocuit cu „fascismul slav”.

Ce diferenţă ar mai fi, atunci, între morţii din Gulag, victimele Stasi sau ale securităţii poloneze şi din toate statele intrare sub cortina de fier şi cei care au fost victime ale ororilor Holocaustului?

 

 

 

 

 

Ce diferenţă e între gropile comune care acoperă, de la Cercul Polar şi de la est Siberia şi trec spre vest, prin toate ţările pe unde a mărşăluit victorioasă Armata Roşie şi cele de pe harta locurilor unde au fost exterminaţi, cu neasemuită cruzime milioane de evrei?

Există una, şi e chiar una fundamentală: peste primele s-a aşternut tăcerea, iar ultimele sînt comemorate şi au intrat deplin în conştiinţa umanităţii (şi este foarte bine că e aşa).

În România, nu se mai discută de un muzeu al victimelor comunismului, pe care nu îl vom avea în viitorul apropiat.

Nu este vorba aici numai de faptul că doamna Dăncilă nu pare a avea prea mare habar de istorie sau doar o chestiune de „lobby”.

Există şi o semnificaţie mai adîncă în ceea ce se întîmplă cu crimele comunismului şi cu victimele despre care se vorbeşte mult mai puţin. Puterea de a construi un complot al tăcerii, în legătură cu milioane de morţi care trec încet în uitare aparţine îndeobşte învingătorilor.

Să însemne, aşadar, că Mussolini avea dreptate, şi că „bolşevismul comunist”, care a murit demult, a fost înlocuit cu „fascismul slav”?

Şi că învingător este, încă, sub o formă adaptată vremurilor, acesta din urmă? Fantoma lui bîntuie încă şi în România.

Semnele i se văd la tot pasul, în ura descătuşată din dezbaterea publică, urmaşă a „urii de clasă” de odinioară, în violenţă, în ignoranţa şi nepăsarea cu privire la trecut, la victimele acelor vremuri în care secera şi ciocanul se îngemănau, în modul şi justificarea de a ucide, cu zvastica.

 

 

Sursa:

mediafax.ro prin https://www.orange.ro/info/news/mediafax 

24/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ingineriile psihosociale ale neomarxiştilor si 10 mituri privind homosexualitatea. Video: Basescu si homosexualii

 

 

 

 

 

 

 

Primele 10 mituri privind homosexualitatea

Una dintre cele mai importante inginerii psihosociale ale neomarxiştilor este să declare întreaga concepţie tradiţională privind lumea şi viaţa ca un ansamblu de prejudecăţi depăşite, retrograde, propunând în schimb o nouă înţelegere a lucrurilor, pretins ştiinţifică.

De fapt, lucrurile stau chiar invers. Concepţia tradiţională este întemeiată pe o experienţă multimilenară, fiind verificată în timp, pe când ceea ce ni se propune nu are nimic de a face cu ştiinţa, ci poate doar cu falsa ştiinţă popularizată sau cu ştiinţa manipulării, fiind cu adevărat nişte mituri, nişte construcţii sociale ale postmodernităţii stângist-ateiste.

Astfel, ca şi în celelalte domenii, în cazul homosexualităţii se impun în opinia publică, prin mass-media, o seamă de mituri pe care se întemeiază aşa-zisa normalitate a acestei „orientări sexuale”.

 

 

 

 

Într-o lectură a lui Peter Sprigg, expert in studii politice la organizaţia americană Family Research Councill (http://downloads.frc.org/EF/EF10F01.pdf), primele 10 dintre aceste mituri sunt următoarele:

 

 

Mitul nr. 1: Oamenii se nasc homosexuali

 

 

– Studiile demonstrează că nu există nicio dovadă că homosexualii s-au născut aşa (Byne şi Parson, 1993; Bailey şi colaboratorii, 2000; Stanton şi Yarhouse, 2007). Dimpotrivă, s-a constatat că homosexualitatea este cauzată de un complex de factori de mediu şi educaţionali (Peter şi Bruckner, 2002).

 

Mitul nr. 2: Orientarea sexuală nu se poate schimba

 

– Sute de studii certifică faptul că mii de oameni care manifestau un comportament sau o atracţie de factură homosexuală s-au schimbat in timp. Unii au întreţinut relaţii homosexuale numai inainte de vârsta de 15 ani (Robert şi colaboratorii, 1989; Gagnon şi Simon, 1993).

– O metaanaliză care a luat în considerare 30 de studii realizate între 1954 şi 1994 a ajuns la concluzia că 33% din homosexualii trataţi au devenit heterosexuali (Jones, 2000).

Cel mai riguros studiu din punct de vedere al metodologiei folosite a investigat rezultatele terapiei de conversie prin credinţă – cu implicarea preoţilor şi practică sacramentală. Rata de succes a fost de 38% (Jones şi Zarhouse, 2007).

– Cea mai semnificativă dovadă privind întoarcerea la heterosexualitate a homosexualilor o avem de la psihiatrul pro-gay Robert Spitzer, care, prin chestionarea a 200 de persoane care trecuseră prin terapie, a constatat că există un succes clar al terapiei în tot ceea ce înseamnă comportament, identitate, atracţie, excitaţie, fantasmare şi alte aspecte ale vieţii şi psihologiei unui homosexual (Spitzer, 2003).

Mitul nr. 3: Eforturile de schimbare a orientării sexuale le pot face rău homosexualilor şi sunt imorale

– Studiile confirmă contrariul. Din 800 de persoane care trecuseră prin terapia întoarcerii la heterosexualitate, numai 7,1% au afirmat că au suferit anumite probleme (J. Nicolosi şi colaboratorii, 2002).

– Analizând stresul psihologic, starea de bine spiritual şi alţi factori psihoemoţionali, Jones şi Zarhouse (2007) au constatat că nu există nicio consecinţă negativă a schimbării de orientare sexuală.

– La fel, Robert Spitzer, psihiatru pro-gay, a constat şi el că schimbarea este reală şi nu există nicio consecinţă negativă (Spitzer, 2003).

– Dimpotrivă, persistarea în modul de viaţă homosexual aduce cea mai mare suferinţă. În acest context, nu există nedreptate mai mare produsă unui om cu înclinaţie homosexuală decât aceea de a nu-l ajuta să se schimbe.

Mitul nr. 4: Homosexualii reprezintă zece procente din populaţie

– În realitate, mai puţin de 3% din americanii adulţi s-au autoidentificat ca homosexuali şi bisexuali (Lauman, 1994) – aceasta după peste cinci decenii de propagandă a homosexualităţii!

Mitul nr. 5: Homosexualii nu suferă de tulburări psihice într-o măsură mai mare decât heterosexualii

– În realitate, în rândul homosexualilor se înregistrează cele mai mari procente de boli mentale şi abuz de droguri- incomparabil mai mult decât în oricare alt grup din societatea umană.

Un studiu din 2003 constată că, în rândul homosexualilor, se înregistrează cele mai mari rate de consum de diferite droguri, depresie, violenţă domestică şi abuz sexual în copilărie (Stall şi colaboratorii, 2003).

– Cea mai mare metaanaliză, realizată în anul 2008, care a avut în vedere peste 13.000 de articole pe acest subiect, compilând datele de la primele 28 cele mai riguroase studii, a ajuns la aceeaşi concluzie: lesbienele, gay-ii şi bisexualii au cel mai mare risc de tulburări mentale, ideaţie suicidală, consum de substanţe halucinogene şi autorănire deliberată (King şicolaboratorii, 2008).

– La aceleaşi rezultate ajunge, de altfel, şi GMLA – Asociaţia Medicală a Gay-lor şi Lesbienelor (Silenzio, 2010; O’Hanlan, 2010).

– Motivul invocat de homosexuali, că problemele lor psihologice s-ar datora stigmatizării la care sunt supuşi de populaţie, nu rezistă nici la cea mai simplă analiză, căci în ţări ca Olanda sau Noua Zeelandă, unde simpatia populaţiei atinge cele mai înalte cote, homosexualii se confruntă în cel mai mare grad cu consumul de droguri, probleme de anxietate etc. (Sandfort, 2001, Fergusson, 1999).

Mitul nr. 6: Comportamentul homosexual nu este periculos pentru sănătatea fizică

– Promiscuitatea sexuală, precum şi natura actelor homosexuale presupun un grad uriaş de boli cu transmitere sexuală şi alte boli grave (Bagdy, 2009; Kazal, şi colaboratorii 1976; Evans şi colaboratorii, 2007; Silenzio, 2010, O’Hanah, 2010).

Mítul nr. 7: Copiii crescuţi de homosexuali nu sunt diferiţi de ceilalţi copii, crescuţi de heterosexuali

– Studiile arată clar că cel mai bine dezvoltaţi sub aspect psihosomatic sunt copiii născuţi şi crescuţi de părinţii naturali (Moore şi colaboratorii, 2002; Pruett, 2000; Hunter, 1997).

– Copiii educaţi în casele homosexualilor se confruntă cu o mulţime de probleme, în primul rând psihologice, dar şi sociale (Sarantakos, 1996; Regnerus, 2012).

– Există şi studii făcute de homosexuali care încearcă să mascheze aceste probleme, însă acestea sunt marcate, după cum se arată în mai multe metaanalize, de o mulţime de erori metodologice (Lerner şi Nagai, 2001).

Mítul nr. 8: Homosexualii nu molestează copiii într-o măsură mai mare ca heterosexualii

– Pedofilii sunt, în majoritatea cazurilor, bărbaţi (Fisher, 1994).

– O treime din toţi copiii abuzaţi sexual de bărbaţi sunt băieţi. Ceea ce arată că un mare număr dintre homosexuali sunt pedofili (Freund, 1984; Freund şi colaboratorii, 1989).

– Mulţi dintre pedofili recunosc că sunt homosexuali (Erickson, 1988; Lauman şi colaboratorii, 1994).

Mitul nr. 9: Homosexualii sunt puternic dezavantajaţi şi discriminaţi în societate

– Cercetările arată că, de obicei, homosexualii au un nivel mai ridicat de şcolarizare decât populaţia generală (Robert şi colaboratorii, 1994; Barret şi colaboratorii, 2002).

– Cât despre venituri, studiile demonstrează că nu se poate nicidecum vorbi de un dezavantaj din acest punct de vedere (DeNavas-Walt şi colaboratorii, 2008; Badgett, 1998; Antecol, 2008).

Mítul nr. 10: Relaţia homosexuală este identică cu cea heterosexuală, diferă doar sexul partenerilor

– Studiile făcute chiar de homosexuali demonstrează că este mult mai puţin probabil ca un homosexual să-şi asume o relaţie pe termen lung decât un heterosexual (Sthrom şi colaboratorii, 2006). Iar dacă întreţin o relaţie stabilă pe termen mai lung, fidelitatea este foarte puţin probabilă (Xiridou şi colaboratorii, 2003; Lee, 2003).

– Relaţiile monogame aproape că nu există la homosexuali, în condiţiile în care, în jumătate dintre cuplurile afiate în relaţie de parteneriat civil, cei doi consimt să întreţină relaţii sexuale în afara cuplului (Solomon şi colaboratorii, 2005).

– Probabilitatea de despărţire este de trei ori mai mare în cazul homosexualilor şi de patru ori mai mare în cazul lesbienelor decât în cazul persoanelor heterosexuale (Kurdek, 2004).

– În cuplurile de homosexuali şi lesbiene, violenţa domestică este de aproape de două ori mai mare decât în cuplurile heterosexuale (Brand şi Kidd, 2009).

Prin comparaţie cu heterosexualii, este mult mai probabil ca un homosexual sau o lesbiană să fie abuzaţi de către partener (Cochran şi Cauce, 2006).

(Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău – Fața nevăzută a homosexualității, Editura Christiana, București, 2014, pp. 17-20)

 

 

Sursa: http://ortodoxiatinerilor.ro/homosexualitatea

 

NOTA: Aflam din punctul 4 al prezentului articol ca aparatorii homosezualitatii trambiteaza ca 10% din populatia lumii ar avea orientari homosexuale…

Iata ca fostul presedinte roman (al tuturor romanilor), afilat in plina campanie electorala, in 2004, ca in Romania homosexualii ar reprezenta.. 20% la suta din populatie.

Mai mult, in goana sa dupa voturile „minoritatilor sexuale”, candidatul Basescu poza in „progresist”, declarand-se de acord cu adoptiile de copii de catre homosexuali  si cu casatoriile homosexuale.

Intrebat oe ce date concrete se bazeaza cand avanseaza astfel de cifre, dragul nostru fost presedinte a raspuns vag, ca functia sa de primar al Capitalei i-a ingaduit accesul la niste „evaluari” pe care noi, muritorii de rand nu le stim…

 

Urmariti in clipul de mai jos nazdravaniile propagate de Basescu.

 

14/03/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: