Una din primele fisuri ale Cortinei de Fier: Gorizia, 13 august 1950

“La Domenica delle scope” /„Duminica măturilor”

Motto:

„De la Stettin pe Baltica până la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier a coborât asupra Europei”
Winston Churchill

Cuvintele lui Winston Churchill din discursul rostit la data de 5 martie 1946 la Fulton, au sintetizat o realitate politică în devenire care a marcat, la nivel european și mondial, o mare parte a secolului XX postbelic.

Au existat însă mai multe momente dramatice caree treptat au fisurat  „Cortina de Fier” simbolizată la rândul său de Zidul Berlinului dar și de alte frontiere cu o singură și constantă caracteristică: Sârma ghimpată.

Publicația online https:// Contributors.ro. scrie că un astfel de moment, denumit „domenica delle scope” („duminica măturilor”) a fost cel petrecut la Gorizia, oraș al Italiei de nord-est, dintotdeauna la răscruce de drumuri și istorii. Situat la mică distanță de Trieste, orașul menționat în discursul din motto al premierului britanic, Gorizia a cunoscut tragedia separării, în același mod brutal și arbitrar precum mult mai cunoscutul Berlin. Urmare tratatului de la Paris (1947), a fost împărțită între Italia și noua Republică iugoslavă născută odată cu sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Mergând pe firul istoric, Gorizia a făcut parte din Patriarhatul de Aquileia iar apoi, începând cu secolul XV, a intrat sub dominația Serenisimei Veneții. După războiul dintre Veneția și Casa de Habsburg (1508-1521), întreg arealul teritorial a fost cuprins în Imperiul austriac.

Cu o mică paranteză datorată apariției și afirmării lui Napoleon Bonaparte pe scara istoriei, Gorizia devenind la 1809 parte componentă a Provinciilor Ilirice, orașul va rămâne în cadrul Imperiului Habsburgic (din anul 1867, urmare dualismului, Imperiul Austro-Ungar) până la finalul primei conflagrații mondiale a secolului XX.

Intrarea Italiei în război de partea Antantei (mai 1915) s-a tradus prin lupte îndelungate purtate atât în provincia Gorizia cât și în imediata apropiere (mă refer la frontul de la Isonzo) respectiv integrarea orașului, odată cu anul 1918 și prevederile tratatului de la Rapallo din 1920, în așa-numitul Regno d’Italia.

Cel de al doilea război mondial și administrarea, pentru o perioadă (1943-1945), a provinciei și orașului Gorizia direct de autoritățile naziste (parte a Adriatisches Kustenland[1]) a fost urmată de victoria aliată desăvârșită în mai 1945 respectiv de tratatul de pace de la Paris din 1947.

La acel moment, prin acordurile de la Belgrad și Duino (1945) Gorizia a fost împărțită în două zone: A (aliată) și B (iugoslavă). Tratatul sus-menționat (Paris, 1947) a consfințit partajarea Goriziei între Italia și Iugoslavia, aceasta din urmă primind aproximativ 83,4% din întreaga arie teritorială.

Linia de demarcație a trecut exact prin mijlocul orașului (Piazza Transalpina), calea ferată denumită la fel (Transalpina) și construită în secolul XIX precum și gara adiacentă revenind Iugoslaviei, alături de așa-numita Wienerstrasse ce odinioară lega Gorizia de orașele Imperiului Habsburgic. Vecinătatea între Italia și Iugoslavia populară, ulterior federală, a fost una sensibilă și complexă, așa cum de altfel aproape întotdeauna sunt relațiile bilaterale între state vecine, iar acordurile succesive au avut rolul de a atenua traumele provocate de întâlnirea a două lumi și sisteme politice, economice și militare diferite.

Este adevărat că măsurile și înțelegerile între cele două state au fost favorizate de particularitățile regimului lui Iosip Broz Tito, unul diferit, uneori considerabil, de cel al statelor din blocul sovietic[2] mai ales după desprinderea de stalinism, începută în 1948 și continuată treptat în anii următori. Bunăoară acordurile de la Udine (1955) au regularizat schimburile transfrontaliere între titularii de laissez-passer precum și tranzitul cu produse agricole între proprietarii și comercianții din proximitatea graniței.

În plus cetățenii rezidenți în zona de frontieră din cele două state au primit permisiunea de a efectua 4 călătorii lunare pe teritoriul celuilalt stat până la maxim 10 km în interiorul acestuia.

In anul 1948, sub conducerea arhitectului Edvard Ravnikar, a început construcția unui nou oraș, Nova Gorica, ce a avut ambiția de a se constitui într-o vitrină a socialismului iugoslav. Era vizibilă de exemplu o stea roșie, de mari dimensiuni, alături de cuvintele „Mi Gradimo Socializem”[3] („Construim Socialismul”).

Concomitent au apărut și blocurile atât de familiare tip „Ruski”, impresia că în câteva secunde ești într-o lume sau alta simțindu-se, foarte redus ce e drept, inclusiv astăzi. 

Acordurile de la Osimo (1975) au reglementat once for all frontierele maritime și terestre între Italia și Iugoslavia iar în consecință climatul s-a relaxat și mai mult, atât cât a fost posibil în condițiile acelor ani.

Au existat și inițiative de cooperare transfrontalieră precum contactele între primarii Michele Martina (Gorizia) și Josko Strukelj (Nova Gorica) soldate cu prima reuniune la nivel de edili și Consilii Municipale din două orașe aflate de o parte și de alta a lumilor, la 17 noiembrie 1965[4] sau aparițiile unor instituții ce s-au dovedit a fi punți de comunicare între lumile sus-menționate: “Institutul pentru Întâlniri Culturale ale Mitteleuropa” (1966) sau „Institutul de Sociologie Internațională din Gorizia” (1968).

Odată cu anii 1990, dezintegrarea Iugoslaviei și independența Sloveniei, aderarea acesteia din urmă la UE (2004) respectiv la Spațiul Schengen (2007), situația s-a schimbat iar Gorizia/Nova Gorica par să formeze din nou un singur oraș. Este de remarcat că, în anii postbelici, o singură stradă între cele două așezări a rămas unită și unică (Via San Gabriele se continua cu Erjavceva Ulica) însă acum realitatea este cu totul alta.

Apariția GECT („Grupul European de Cooperare Teritorială”) respctiv a GECT/GO[5] (2011, cuprinde regiunile Gorizia, Nova Gorica și Sempeter/Vrtojba) dar mai ales desemnarea, în anul 2025, a orașelor Gorizia și Nova Gorica drept Capitale Culturale Europene, vin ca gesturi firești, reparatorii și simbolice, pentru că au puterea de a consfinți o realitate indubitabilă: Istoria are și face întotdeauna dreptate.

Au existat de-a lungul istoriei clipe astrale, greu de cuantificat și comensurat, ce au calitatea peste timp de a reliefa frumusețea și nesecatul izvor de cunoaștere al muzei Clio sau, dacă vreți, ceea ce s-a numit “puterea oamenilor fără de putere”, speranța și poate credința nestrămutată într-un mâine mai bun. Mă gândesc, fără a compara contextul cu totul diferit, la miracolul armistițiului de Crăciun din 24 decembrie 1914 atunci când, deodată, soldații germani și britanici (Fritz și Tommies) din tranșeele primului război mondial au fraternizat spontan, au făcut schimb de țigări, ciocolată și au jucat fotbal pe câmpul de bătălie de la Ploegsteert.

În cu totul alt registru, la 13 august 1950, la locul numit Casa Rossa (clădirea vamală și de frontieră între Gorizia și Nova Gorica) o mulțime enormă (aproximativ 5000 de persoane) s-a adunat pe partea iugoslavă și a forțat intrarea pe teritoriul italian. Acest episod a avut fără îndoială partea sa de spontaneitate și simbolistică (perioadă tradițională de vacanță în Italia denumită Ferragosto, corespunde zilei Adormirii Maicii Domnului ) iar în acest sens acord întâietate, cum este și firesc, mărturiei contemporanilor, amintirilor scriitorului și sociologului italian de etnie slovenă Darko Bratina[6]:

„Aveam opt ani. Dimineața devreme a acelei duminici am auzit un zvon potrivit căruia în ziua respectivă puteam să ne întâlnim apropiații pe care nu îi mai văzusem de trei ani, din toamna anului 1947, atunci când granița ne-a separat. Ajunși la Casa Rossa ne-am regăsit în mijlocul unui ocean de oameni tăcuți ca și cum ar fi fost în așteptarea unei serviciu religios cu totul special. Tatăl meu și-a zărit imediat fratele și sora împreună cu o verișoară. Emoția îmbrățișărilor a fost atât de puternică! Râsete și lacrimi de fericire. Schimb rapid de cadouri, noutăți de familie…

Ne-am întors încet înapoi, abătuți…era deja târziu, pe la orele două după-amiază, când am fost surprinși cu toții la auzul unui volum din ce în ce mai ridicat de glasuri și zgomote al mulțimii până atunci atât de tăcută, totul culminând cu un strigăt omenesc straniu și sonor care a urmat valurilor umane și s-a transformat într-un marș rapid către oraș.

Toți am înțeles imediat că granița a fost forțată spontan de masa înfierbântată de oameni de pe ambele părți ale frontierei. Forțele de ordine au fost insuficiente și neadecvate în a bloca o maree umană atât de decisă. Frontiera a fost respinsă, negată printr-o invazie pacifică….s-a întâmplat apoi un alt fapt ieșit din comun.

Orașul invadat de clienți absenți de câțiva ani, și-a deschis obloanele magazinelor ca și cum ar fi fost un plan dinainte pregătit. În acea duminică însorită de august, în plină după-amiază reînflorită miraculos, chiar dacă doar pentru câteva ore, a renăscut deodată comerțul vechi și natural al orașului….Schimburile, în lipsa banilor, s-au făcut în natură: Ouă, unt, grappa sau găini contra ustensile, cafea și multe mături de paie. Spre seară ne-am întors în centrul orașului observând cozi de oameni care se întorceau spre Casa Rossa…peste tot mături bine ținute pe umeri. Totul fără niciun incident…”.

O a doua mărturie aparține publicistului Roberto Covaz[7], editorialist în cadrul redacției „Il Piccolo”, cel mai important cotidian al regiunii Friuli Veneția Giulia ale cărei orașe principale sunt Trieste și Gorizia. Autorul este de părerea existenței unor negocieri prealabile între autoritățile italiene și iugoslave ce au avut ca scop o  liberalizare scurtă a regimului de circulație în contextul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Deschiderea graniței în ziua de duminică, 13 august 1950, ar fi fost un act liber consimțit de ambele state.

Roberto Covaz descrie emoționant noaptea în care orașul Gorizia a fost împărțit în două (14/15 septembrie 1947), accesul oamenilor în duminica de 13 august 1950 în Domul din Gorizia și ruga comună, în același rit, aproape dar totodată departe de apăsătorul regim ateu al Iugoslaviei primilor ani postbelici, alături de omniprezența măturilor de paie, achiziționate în masă de miile de oameni ce au intrat în oraș.

Primul magazin ce avea mături expuse la vânzare, “Podgornik”, a fost golit la propriu în câteva minute. Cu siguranță în orașul în construcție Nova Gorica au lipsit atunci bunurile de larg consum precum și cele de folosință mai îndelungată și poate de aceea mătura a devenit un simbol al acelei zile însorite în care voința oamenilor a înfrânt, chiar dacă pentru câteva ore, în mod firesc, spontan și pașnic arbitrariul unor frontiere greu accesibile exclusiv din cauze ideologice.

Cu puțin timp înainte, la 9 mai 1950, a apărut „Declarația Schuman”, punct de plecare al Europei Unite de mai târziu. Libera circulație a oamenilor a fost nu numai o voință politică a unor decidenți ci și, iată, una reală și anticipată la nivelul opiniei publice respectiv a fiecărui cetățean ce aspira, atunci și acum, în mod natural la libertate.

Cu atât mai mult cu cât arbitrariul a însemnat, la Gorizia și nu numai, despărțirea traumatică a unei comunități citadine de rude apropiate, prieteni, copilărie, de tot ceea ce constituie rădăcină identitară fără de care viața nu poate fi împlinită. Am putea numi ziua de 13 august 1950 una a rezistenței, a speranței ce nu a putut fi învinsă de realitatea crudă a Războiului Rece.

Poate și acest episod a avut rolul său în evoluția diferită, particulară a Iugoslaviei postbelice față de statele Pactului de la Varșovia. După cum am menționat, o evoluție treptată, constantă, simbolizată de fondarea mișcării de nealiniere, politica economică a “autogestiunii”[8] și, poate cel mai relevant, decizia lui Tito din 1962 prin care cetățenii iugoslavi au călătorit și muncit fără restricții în țările occidentale.

Aceasta din urmă ar putea fi interpretată și într-o anume cheie: Cea a imposibilității zăgăzuirii aspirațiilor cetățenești la libertate personală, la reunire familială, la cunoaștere, la o viață mai bună și decentă. Iar istoria reține și astăzi “duminica măturilor”, cea în care pentru câteva ore, sub soarele de vară, orașul a redevenit unul, aducând laolaltă „oameni, fapte întâmplări”, alături de cuvintele arhitectului care a proiectat Nova Gorica, Edvard Ravnikar (decedat la Ljubljana în 1993), acesta mărturisind că încă din anii 1950 a fost convins că Gorizia și Nova Gorica se vor reuni.

Istoria are capacitatea de a fi mereu actuală și a ne reaminti chiar și atunci când totul pare (pare, dar nu este) uitat că adevărul triumfă. Întâlnirea din anul 1995 între jurnaliștii italieni de la “Isonzo Soca” respectiv cei sloveni de la săptămânalul „OKO”,  de la granița între Gorizia și Nova Gorica[9], în care ultimii au venit cu o mătură amintind simbolic de momentul 13 august 1950 sau desemnarea acelorași două orașe în calitate de Capitale Culturale Europene ale anului 2025 constituie tot atâtea dovezi ale reunirii firești și neforțate, în aceeași arie citadină, a oamenilor de toate națiunile și confesiunile dintr-un oraș de frontieră fermecător.  (varianta inițială a fost publicată în revista ARCA, nr.3/372, 2023, pag.73-8)

---

[1] conform Tristano Matta, OZAK-“Zona di Operazione Litorale-Adriatico/Adriatisches Kustenland”, disponibil la https://www.regionestoriafvg.eu/tematiche/tema/332/Ozak

[2] Iugoslavia lui Tito a fost unul din fondatorii “mișcării de nealiniere”, urmare conferințelor de la Bandung (1955) și Belgrad (1961), alături de Indonezia lui Sukarno, Ghana lui Nkrumah, India lui Nehru și Egiptul lui Nasser, conform https://www.britannica.com/topic/Non-Aligned-Movement

[3] conform Valntina Chiara Baldon, „Gorizia divisa, Storia del nostro muro”, 25 Febrraio 2022, disponibil la https://www.eastjournal.net/archives/123895

[4] conform Niccolo Fornasir, „L esperienza dei sindaci Martina e Strukelj” Istituto per gli Rincontri Culturali Mitteleuropei, 21.12.2020, disponibil la: https://www.icmgorizia.it/site/index.php?area=3&subarea=1&formato=scheda&id=27

[5] conform https://euro-go.eu/it/

[6] conform Dario Stasi, La Domenica delle scope, isonzo-soca.it.

[7] Covaz Roberto, “La Domenica delle scope, Gorizia, 13 agosto 1950”, LEG Edizioni, Agosto 2018, sursă bibliografică principală.

[8] În original radnicko samoupravljanje, concept promovat de arhitectul politicii economice a Iugoslaviei postbelice, slovenul Edvard Kardelj.   

[9] Dario Stasi, op.cit.

ADEVĂRATELE MOTIVE ALE INVADĂRII AFGANISTANULUI DE CĂTRE URSS

Foto: La 25 decembrie 1979 a început intervenția sovietică în Afganistan. Războiul a durat 9 ani, fiind cel mai îndelungat război al imperialismului sovietic, care i-a măcinat forțele și i-a predeterminat obștescul sfârșit. 

Potrivit unor documente americane și sovietice declasificate, publicate de Arhiva Națională de Securitate de la Universitatea George Washington din SUA, afirmația președintelui Trump potrivit căreia Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul în 1979 pentru a scăpa de teroriștii care veneau peste graniță, este falsă.[*]

Publicația online https://amintiridincomunism.wordpress.com., scrie că la fel de false, potrivit documentelor, au fost și afirmațiile repetate ale presei americane din acea perioadă, susținute de Consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, potrivit cărora motivația sovietică a fost „visul de veacuri al Moscovei de a avea acces direct la Oceanul Indian”.

PÂNĂ DE CURÂND NU S-A CUNOSCUT MOTIVUL REAL AL INVADĂRII AFGANISTANULUI DE CĂTRE URSS.

Documente ale Politburo-ului sovietic, care au devenit disponibile pentru prima dată în anii 1990, arată că adevărata teamă sovietică era că șeful regimului comunist afgan, Hafizullah Amin, era pe cale să treacă la americani. (Faimosul președinte egiptean Anwar Sadat a trecut de partea cealaltă în 1972, a ejectat mii de consilieri sovietici și a devenit al doilea cel mai mare beneficiar, după Israel, al ajutorului extern american).

La începutul anului 1979, conducerea de la Kremlin a refuzat cererile repetate ale afganilor de extindere a sprijinului militar, inclusiv a trupelor, după cum arată înregistrările dezbaterilor detaliate ale Politburo din martie 1979 și multiplele refuzuri ulterioare.

Potrivit documentelor, o schimbare dramatică în gândirea sovietică a avut loc în cele din urmă în octombrie 1979. Liderii sovietici monitorizaseră o serie de evoluții îngrijorătoare pe scena politică afgană, inclusiv represiunea violentă extinsă din partea clienților lor, în ciuda sfaturilor sovietice, o insurgență în creștere și un schimb de focuri la palatul din Kabul, la 14 septembrie, care l-a plasat pe Hafizullah Amin la putere, înlocuindu-l pe liderul partidului său, Nur Mohammed Taraki. (În săptămâna precedentă, Taraki vizitase Moscova și fusese îmbrățișat de liderul sovietic Leonid Brejnev).

Liderul afgan Nur Mohammed Taraki la Moscova, la 9 septembrie 1979, s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Andrei Gromyko și cu liderul sovietic Leonid Brejnev – într-o săptămână, Taraki va fi prizonierul lui Amin, iar într-o lună, mort.

Două evenimente din octombrie 1979 au declanșat alarma Moscovei, conform documentelor și analizelor ulterioare ale veteranului afgan Alexander Liakhovsky [1] și ale diplomatului sovietic de rang înalt Gheorgi Kornienko [2]: asasinarea, de către Hafizullah Amin, a predecesorului său, Taraki, la 8 octombrie și primirea, de către Amin, a însărcinatului cu afaceri american interimar, Archer Blood, la 27 octombrie 1979.

Documentele contrazic, în mod direct, afirmația președintelui Trump, din ședința de guvern din 2 ianuarie 2019: „Motivul pentru care Rusia se afla în Afganistan a fost că teroriștii intrau în Rusia. Aveau dreptate să fie acolo. Problema este că a fost o luptă grea. Și literalmente au dat faliment; au ajuns să se numească din nou Rusia, spre deosebire de Uniunea Sovietică. Știți, multe dintre aceste locuri despre care citiți acum nu mai fac parte din Rusia, din cauza Afganistanului.„

Niciunul dintre documentele sovietice nu menționează că teroriștii care intrau în URSS ar fi fost o preocupare în 1979.

Îngrijorarea sovietică era incompetența și înrăutățirea situației clienților lor comuniști afgani, influența sovietică în declin (cu atât mai puțin controlul) în țară și posibilitatea ca Afganistanul să treacă la americani [3].

Foto: Liderul afgan Hafizullah Amin susține o conferință de presă la câteva zile după ce l-a răsturnat pe Nur Mohammed Taraki în septembrie 1979.

Conform gândirii sovietice, Afganistanul era o țintă naturală pentru SUA. În ianuarie 1979, revoluția iraniană a forțat abdicarea șahului Mohammad Reza Pahlavi, aliat american de multă vreme.

Apariția unui regim ostil, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini, a fost o lovitură grea pentru Statele Unite, într-o regiune vitală a lumii.

Kremlinul se temea că Washingtonul va încerca să își consolideze o parte din influența pierdută prin intermediul Afganistanului și, lucru important, să găsească o locație de înlocuire pentru siturile de monitorizare extrem de secrete, pe care le menținuse în Iran, pentru a urmări activitățile sovieticilor cu rachete.

Amin a luat legătura cu americanii la începutul lunii octombrie, după cum a relatat însărcinatul american la Kabul, J. Bruce Amstutz, într-o telegramă confidențială obținută de Arhiva Națională de Securitate prin Legea privind libertatea de informare: „Președintele afgan mi-a spus clar că este deschis să se întâlnească cu orice șef de misiune desemnat de USG” (documentul 1).

Însă Amstutz, care urma să se îmbarce într-un concediu de șase săptămâni, era precaut – el a avertizat ca nu era cazul să se „creeze așteptări pe care nu le putem îndeplini mai târziu”, iar o revoltă a garnizoanei împotriva lui Amin și o „serie deplorabilă de execuții” erau în curs de desfășurare în Afganistan – și a recomandat amânarea oricărei vizite la Amin, de către el și însărcinatul desemnat, Archer Blood. (Blood fusese trimis de la New Delhi pentru a-l înlocui pe Amstutz, după ce ocupase anterior funcția de DCM la Kabul în anii 1960).

Amstutz se întâlnise cu Hafizullah Amin în mai multe ocazii în 1979, majoritatea ceremoniale, și niciodată nu a inițiat o conversație prelungită (după o astfel de ședință, Amstutz chiar a asigurat Washingtonul că, timpul total petrecut cu Amin, a fost de numai 19 minute, primele 4 minute fiind ocupat de sesiunile foto).

Telegramele lui Amstutz către Washington au inclus citate ale observatorilor despre comuniștii afgani, ca fiind „o adunătură de scorpioni care se mușcă între ei până la moarte” (telegrama din 18 septembrie 1979) și l-a descris pe Amin ca având „o dorință semi-psihopatică de a umili și a se răzbuna pe Statele Unite” (telegrama din 25 august 1979) [4].

Același Amsutz avea, potrivit raportului sau din 20 decembrie 1979, mai multe explicații cu privire la motivul pentru care sovieticii au trimis trupe in Afganistan, prima fiind aceea că „Moscova și Amin speră să „preîntâmpine” creșterea oricărei amenințări directe la adresa regimului prin injectarea imediată a unui „întăritor” de trupe sovietice, în special în cazul în care vreun corp sau divizie DRA se dezintegrează; trupele sunt aici pentru a proteja siguranța cetățenilor sovietici în cazul în care securitatea Kabulului se prăbușește”.

Pe 27 decembrie, in timp ce URSS invada Afganistanul având ca prima ținta eliminarea lui Amin, o alta informare a lui Amsutz, susținea ca „Hafizullah Amin a ales să plaseze securitatea revoluției sale în mâinile Moscovei, pentru a-și păstra puterea”(pct.12) și că acum „Amin și adepții săi se vor lansa într-o politică și mai represivă de eliminare a oricărei opoziții”. (pct.13)

Întâlnirea lui Blood cu Amin din 27 octombrie 1979 (Documentul 2) a fost mult mai prietenoasă, concluzionând că Amin dorea cu adevărat relații mai bune între SUA și Afganistan.

Blood a speculat o serie de variante, cum ar fi că acest lucru se datora faptului că Amin se proteja împotriva unei dependențe prea mari de sovietici, sau deoarece avea nevoie de asistență financiară, sau pur si simplu pentru ca voia doar să semene confuzie în rândul pakistanezilor, iranienilor, saudiților și insurgenților care i se opuneau, sau chiar împotriva monitorizării sovieticilor.

Blood a remarcat în telegrama sa că apelul său la Amin (dar nu și conținutul) a fost principala știre în limba engleză și în limba dari din Kabul la 27 octombrie, că engleza lui Amin era „foarte bună” (el studiase la Universitatea Columbia din New York) și că întâlnirea a durat „patruzeci de minute în particular” cu un Amin „impresionant”.

Arhiva de Securitate Națională a obținut, prin intermediul Legii privind libertatea de informare, o copie a telegramei lui Blood care relatează despre ședința sa cu Amin, iar Departamentul de Stat a publicat între timp o transcriere a telegramei în cel mai recent volum (decembrie 2018) al seriei Foreign Relations of the U.S., împreună cu mai multe telegrame ale lui Amstutz, cu excepția celei din 15 octombrie, publicată aici.

Imediat după întâlnirea Blood-Amin din 27 octombrie 1979, documentele sovietice arată suspiciuni sporite față de Amin, ca un potențial trădător, care ar putea plănui „o schimbare a liniei politice a Afganistanului într-o direcție pe placul Washingtonului” (documentul 3), sau mai rău: „am primit informații despre activitățile din culise ale lui Amin, care ar putea însemna reorientarea sa politică către Occident. El își ține secrete față de noi contactele cu însărcinatul cu afaceri american”. (Documentul 4).

În locul dezbaterilor ample și a consultărilor cu experții care au caracterizat refuzul de la nivelul Politburo din martie 1979 de a trimite trupe sovietice în Afganistan, procesul decizional de la sfârșitul anului 1979 s-a axat pe un grup restrâns de oficiali de rang înalt, condus de șeful KGB, Iuri Andropov, care a susținut din ce în ce mai mult intervenția. Reprezentantul său la Kabul, generalul KGB Boris Ivanov, a fost singurul înalt responsabil sovietic de acolo care nu a fost înlocuit în perioada octombrie-decembrie, deoarece sovieticii își vedeau influența în declin, poate pentru că Ivanov era în favoarea intervenției, iar ceilalți nu [5].

Memorandumul lui Andropov din decembrie a declanșat procesul de decizie rapidă pentru intervenția militară pe care Politburo-ul o declinase mai devreme în 1979. Potrivit relatării detaliate și documentate a generalului Alexander Lyakhovsky (Documentul 5), ministrul apărării Dmitri Ustinov a fost de acord cu Andropov, la începutul lunii decembrie, dar a insistat să trimită 75.000 de soldați – în ciuda obiecțiilor liderilor săi de vârf din armată – și să nu depindă doar de forțele speciale sau de cele aflate deja în Kabul.

În cadrul unei întâlniri din 8 decembrie, grupul de bază format din Andropov și Ustinov, împreună cu ministrul de externe conformist Andrei Gromyko (care renunțase până atunci la relațiile americano-sovietice, potrivit consilierului său de top, Georgy Kornienko), l-au convins pe Brejnev să accepte planul lor. Punctul de cotitură pentru Brejnev, conform lui Kornienko, precum și memoriilor lui Gromyko, a fost uciderea lui Taraki, în octombrie.

Potrivit fostului ambasador sovietic în SUA, Anatoli Dobrînin (citind din notele sale personale din documentele Arhivei Prezidențiale din Moscova, în 1995), întâlnirea din 8 decembrie 1979 cu Brejnev a inclus următorul semnal de alarmă:

„În argumentul lor, pentru o intervenție militară, în cazul în care Afganistanul ar fi pierdut, Ustinov și Andropov au citat pericolele la granițele sudice ale Uniunii Sovietice și posibilitatea ca rachetele americane cu rază scurtă de acțiune să fie desfășurate în Afganistan și să vizeze obiective strategice din Kazahstan, Siberia și alte locuri.”[6] 

Pe lângă rachetele americane, relatarea lui Liakhovsky a citat activitatea CIA care amenința republicile din sudul URSS și posibila anexare pakistaneză a unor părți din Afganistan, printre alte amenințări care decurgeau din posibila reorientare a lui Amin către Occident. (vezi Deciziile URSS in decembrie 1989).

La 12 decembrie, grupul de bază (Andropov, Ustinov, Gromyko) a dus memoriul de decizie „Cu privire la situația din „A”” (scris personal de mână de viitorul secretar de partid Konstantin Chernenko – cu acordul lui Brejnev – astfel încât nici măcar dactilografii de la Kremlin să nu-l vadă) la Politburo, și, fără nicio dezbatere, cei prezenți au semnat, pur și simplu, în diagonală pe pagină. Formatul documentului sugerează că Chernenko a redactat memoriul ca „rezoluție a Comitetului Central” și apoi a adăugat numele participanților în mâzgălituri mai mici, în partea de sus. Unele semnături lipsesc, în special cea a lui Alexei Kosygin, care fusese vocea principală în martie 1979, refuzând intervenția – după spusele lui Kornienko, Kosîghin era bolnav în spital în decembrie. Alți membri au semnat documentul abia pe 26 decembrie [7].

” Despre introducerea forțelor armate sovietice în Afganistan, publicația https://www.ipn.md/ro. consemnează că după ce a fost adoptată de către Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS, la 12 decembrie 1979, chiar a doua zi, la 13 decembrie a fost constituit un grup operativ pentru Afganistan al ministerului sovietic de război, care și-a început imediat activitatea în districtul militar Turkestan. Către 25 decembrie Armata a 40-a era deja echipată și pregătită pentru intervenția în Afganistan, violând hotarele acestei țări în aceiași zi. Deja la 27 decembrie, forțele speciale sovietice, deghizate în uniforma armatei afgane, au luat cu asalt Palatul Tajbeg, reședința lui Amin din Kabul, ucigându-l mișelește pe șeful statului suveran și independent.

Versiunea oficială sovietică afirma că “regimul dictatorial al lui Amin a fost răsturnat de „majoritatea sănătoasă, patriotică a PPDA, a Consiliului Revoluționar și a forțelor armate ale Republicii Democrate Afganistan”. S-a întâmplat, chipurile, în cadrul unei revolte armate, Amin ar fi fost împușcat prin decizia unui tribunal revoluționar, iar prezența trupelor sovietice în Kabul în acel moment ar fi fost o simplă coincidență. Chiar în ziua lichidării acestuia, toate titulaturile lui Amin, i-au revenit lui Babrak Karmal, care fugise în URSS după venirea lui Amin la putere, temându-se de represalii.

În termenii actuali, utilizați de regimul putinist, intervenția în Afganistan era văzută de bătrânii de la Kremlin ca un fel de operațiune militară specială, prevăzută a se desfășura câteva zile sau săptămâni. Nimeni nu a luat în calcul că, de fapt, populația Afganistanului intrase de ceva timp, din martie 1978, într-un război cu guvernarea și acel război se desfășura cu o intensitate mai mare sau mai mică în 18 din cele 26 de provincii ale țării. Ironia sorții e că Hafizullah Amin își exprimase recunoștința conducerii URSS după decizia de a invada Afganistanului, dând ordin Statului Major General al Forțelor Armate să acorde asistență trupelor sovietice care ar fi sosit să sprijine regimul afgan în lupta cu rebelii. Liderul afgan nu a înțeles că chiar el fusese ținta operațiunii militare speciale, cum ar fi numită astăzi invazia sovietică în Afganistan. Așa a început cel mai îndelungat război desfășurat de URSS pentru triumful ideilor comuniste în toată lumea.

În acel război și-au pierdut viața între 15 – 25 de mii de soldați sovietici, fiind uciși aproximativ 2 milioane de oameni din rândurile detașamentelor de rezistență și persoanelor civile din țara invadată.

Multe detalii cheie ale invadării Afganistanului de către trupele Moscovei au apărut pentru prima dată în 1995, când Institutul Nobel norvegian (în colaborare cu Institutul Watson de la Universitatea Brown și Arhiva Națională de Securitate) a adus la Lysebu, Norvegia, veterani sovietici de rang înalt ai deciziilor privind Afganistanul (printre care Anatoli Dobrînin, generalul Valentin Varennikov, Leonid Shebarshin de la KGB, Karen Brutents de la Comitetul Central, Serghei Tarasenko de la Ministerul de Externe și istoricul militar generalul Lyakhovsky) pentru o conferință critică de istorie orală.

De cealaltă parte a mesei se aflau veterani americani, printre care fostul director al CIA Stansfield Turner, generalii William Odom și Gary Sick, precum și Marshall Shulman și Mark Garrison de la Departamentul de Stat). Pe masă se afla o carte de informare groasă cu documente-cheie compilate de Arhiva Națională de Securitate, cu ajutorul Legii privind libertatea de informare.

În pofida multiplelor lacune, aceste documente din 1995, alături de cele publicate mai recent, în baza legii americane  Freedom of Information – precum și noul volum de istorie al Departamentului de Stat – reprezintă o bază suficient de solidă pentru a infirma versiunea președintelui Trump, cu privire la motivele reale ale sovieticilor pentru invazie, cat și pentru a demonta „avizul doctorului Brzezinski către președintele Carter” – mult timp considerat rezonabil, de mulți observatori occidentali, la acea vreme – potrivit căruia invazia afgană ar fi fost mai degrabă „un expansionism sovietic spre Oceanul Indian”, decât o defensivă sovietică față de posibilele baze americane amplasate pe flancul lor sudic.

Războiul sovietico-afgan a fost unul dintre cele mai sângeroase conflicte pe care le-a văzut vreodată regiunea. Dar motivul pentru care a avut loc invazia este la fel de șocant ca și modul cum s-a încheiat. Soldații sovietici s-au trezit sub amenințare constantă. Forțele rebele și-au făcut inamicul să plătească din greu pentru fiecare pas pe care l-au făcut. Până la sfârșitul războiului, soldații sovietici cerșeau să fie aduși acasă, iar obiectivele pe care Kremlinul spera să le împlinească au rămas nefinalizate.

Https://Ipn.md/ro. vorbește despre înțeleapta maximă care ne învață că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie, un adevăr evident, dacă privim la expansiunea neîntreruptă, de-a lungul secolelor a imperiului țarist care, potrivit lui Lenin, a creat o închisoare a popoarelor. După lichidarea imperiului țarist și înlocuirea acestui cu regimul totalitar comunist, închisoarea popoarelor a fost înlocuită cu un GULAG gigantic, care a luat viețile a milioane de oameni.

Actualmente, regimul putinist își revendică dreptul de a înlocui imperiul ideologic comunist agresiv cu ceea ce numește Lumea Rusă, începând primul război al secolului XXI pe continentul european și inventând tot felul de basme despre lupta împotriva nazismului, de parcă omenirea nu ar ști că naziste sunt regimurile care încep mișelește războaiele de agresiune sub tot felul de pretexte, provocând pierderi imense de vieți omenești și pierderi materiale colosale.

---

 
Bibliografie(surse):

[*] sursa: articolul intitulat "The Soviet Invasion of Afghanistan, 1979: Not Trump’s Terrorists, Nor Zbig’s Warm Water Ports", 29 ianuarie, 2019, publicat de NSA - National Security Archive. 
Înființată în 1985 de jurnaliști și cercetători pentru a verifica secretul guvernamental în creștere, Arhiva de Securitate Națională combină o gamă unică de funcții: centru de jurnalism de investigație, institut de cercetare în domeniul afacerilor internaționale, bibliotecă și arhivă de documente americane declasificate ("cea mai mare colecție neguvernamentală din lume", potrivit Los Angeles Times), principalul utilizator non-profit al Legii americane privind libertatea de informare, firmă de avocatură de interes public care apără și extinde accesul public la informațiile guvernamentale, avocat global al unei guvernări deschise, precum și indexator și editor de foste secrete.

---

[1] Cea mai utilă sursă în limba rusă continuă să fie cele trei ediții ale studiului generalului Lyakhovsky, "Tragedia și vitejia afganilor" (1995, 2004, 2009).  Partener și colaborator de lungă durată al Arhivei Naționale de Securitate, generalul Lyakhovsky a considerat că, datoria sa față de istorie, include publicarea integrală, precum și a unor extrase din zeci de documente ale Statului Major General, ale Biroului Politic și ale Comitetului Central, altfel indisponibile, dintre care multe nu mai sunt accesibile cercetătorilor, dacă au fost vreodată.

---

[2]A se vedea Georgy M. Kornienko, Războiul Rece: Mărturia unui participant (Moscova, Mezhdunarodnye otnosheniya, 1994), precum și extrasul publicat aici.

---

[3]Cea mai solidă reconstituire recentă a deciziilor privind invazia sovietică apare în remarcabila carte "Afgantsy: The Russians in Afghanistan 1979-1989" (Profile, 2011), scrisă de fostul ambasador britanic la Moscova, Rodric Braithwaite. Bazându-se pe procesele post-Amin ale ucigașilor lui Taraki, precum și pe vasta literatură de limbă rusă, Braithwaite concluzionează că uciderea lui Taraki a fost punctul de cotitură care a dus la invazia sovietică, că principala preocupare a Moscovei a fost posibila pierdere a influentei sovietice în Afganistan, că "rușii s-au îndreptat spre o intervenție militară pentru că nu se puteau gândi la o alternativă mai bună" (p. 57), și că era "probabil, inevitabil, ca ei să planifice ceva acum pentru cea mai rea situație: o întărire semnificativă a poziției inamicului lor chiar la granița lor sudică" (p. 79).

---

[4] Cele două telegrame sunt incluse în volumul istoric al Departamentului de Stat, Foreign Relations of the United States: 1977-1980, Afganistan, volumul XII, publicat în decembrie 2018. A se vedea p. 184 și p.175. | transcriere: AFGANISTAN | Ambasada SUA din Kabul, către Departamentul de Stat: „Criza nu s-a încheiat”, 18 septembrie 1979 | CIA: Evaluarea intențiilor URSS în Afganistan, august 1979

---

[5]Rolul încă neclar al lui Ivanov evidențiază dificultățile unei surse valoroase, dar problematice, pentru istorici: dosarul de note din arhivele KGB, adus în Occident în 1992, de fostul ofițer KGB Vasili Mitrokhin (1922-2004). Mitrokhin a elaborat un amplu document de lucru despre KGB în Afganistan, pentru "Proiectul de istorie internațională a Războiului Rece", cu detalii specifice, cum ar fi sumele exacte în ruble cheltuite de agenții KGB pe mesele pentru afganii din Praga, adusi de sovieticii pentru a-l înlocui pe Amin. Totusi, Mitrokhin nu a citat documentele specifice, lăsând cititorul să dea, sau nu, credit notițelor sale; documentul său de lucru includea citate din elemente la care el personal nu ar fi avut acces, cum ar fi memoriul lui Andropov către Brejnev, care exista într-un singur exemplar în arhiva Kremlinului (pe care Mitrokhin aproape sigur l-a copiat din publicațiile Arhivei Securității Naționale și CWIHP).  Cu toate acestea, materialele lui Mitrokhin sunt utile în ceea ce privește scindările din rândul comuniștilor afgani și asocierea mai strânsă a KGB-ului cu facțiunea Babrak Karmal, în timpul invaziei din decembrie, în timp ce consilierii armatei sovietice fuseseră mai înclinați spre facțiunea Amin.

---

[6] Înainte de a veni la conferința din Norvegia din 1995, Dobrinin a vizitat personal arhiva Kremlinului (oficial, Arhiva președintelui Federației Ruse) și a transcris memoriul lui Andropov și alte documente.  A se vedea transcrierea Lysebu, pp. 91-92, care face parte din pagina extinsă a Arhivei Naționale de Securitate "Proiectul Carter-Breznev". 

---

[7]Președintele Boris Elțîn a ordonat declasificarea memorandumului "Situația din 'A'" ca parte a urmăririi penale a Partidului Comunist, în 1992, un dosar cunoscut acum sub numele de "Fond 89", care include multe dintre documentele disponibile ale Politburo privind Afganistanul. Buletinul "Cold War International History Project" a publicat documentul "Situația din 'A'" în numărul său din toamna anului 1994 (p. 46) și o amplă selecție de documente în Buletinul 8-9 (iarna 1996/1997), pp. 128-184, împreună cu un eseu de prezentare generală realizat de Odd Arne Westad, de la Institutul Nobel (în prezent la Universitatea Harvard).

R.Moldova, ajutată de Occident, răspunde la intensificarea războiului hibrid dus împotriva sa

© EPA-EFE/DUMITRU DORU   |   O femeie protestează în fața Ambasadei Rusiei la Chișinău în timpul alegerilor prezidențiale din Rusia, în Moldova, 17 martie 2024.

Rusia își intensifică războiul hibrid contra Moldovei. Chișinăul răspunde cu ajutorul Occidentului

https://www.veridica.ro, relatează că Moscova găzduiește opoziția condusă de infractorul Ilan Șor și acuză Chișinăul de nazism, cum a făcut și cu Ucraina. Moldova răspunde prin acorduri de securitate cu Occidentul, care o sprijină politic și cu fonduri.

Instrumentele războiului hibrid al Moscovei împotriva Moldovei

Pe 9 iunie, în timp ce Europa era cu ochii pe alegerile europarlamentare, la Moscova a fost organizat un congres – al doilea în mai puțin de două luni – al unei părți din „opoziția” din Republica Moldova: blocul prorus „Victorie-Pobeda”, condus de oligarhul fugar Ilan Șor.

Presa de la Moscova a scris că la respectivul ”congres” au fost abordate probleme ce țin de alegerile prezidențiale din Republica Moldova și de campania pentru referendumul proeuropean, ambele programate în luna octombrie.

 Ilan Șor a declarat că blocul „Victorie –Pobeda” (care de altfel nici nu este înregistrat în Republica Moldova) va veni cu un candidat unic la scrutinul prezidențial din toamnă. Se pare, însă, că la congres nu s-a reușit identificarea acestui candidat unic.

Anunțat cu mult fast de Șor, congresul a trecut aproape neobservat chiar și în spațiul mediatic din Republica Moldova, unde atenția presei a fost captată tot de alegerile europarlamentare, la care au putut să își exprime votul și sutele de mii de moldoveni care au și cetățenii europene (preponderent pe cea română).

Ceea ce este relevant e că blocul Pobeda a avut congresul la Moscova. Analiștii politici au remarcat, în repetate rânduri, că Ilan Șor, care a fugit pentru a scăpa de pușcărie după ce a participat la jefuirea a un miliard de dolari din sistemul bancar al Republicii Moldova, este folosit de către serviciile secrete ruse pentru a destabiliza situația politică la Chișinău în ajunul alegerilor prezidențiale și a referendumului pentru integrarea în Uniunea Europeană. Banii pentru acțiunile lui Șor sunt furnizați de Moscova.

Sprijinirea partidelor proruse nu este, însă, singura componentă a războiului hibrid purtat de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova. O altă componentă, poate cea mai importantă, este cea informațională.

Și sub acest aspect, atacurile Rusiei la adresa actualei puteri proeuropene de la Chișinău au devenit tot mai numeroase și mai agresive în ultimul timp. Un exemplu elocvent sunt declarațiile de la începutul lunii mai ale purtătoarei de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, care a comparat politica autorităților de la Chișinău cu ceea ce ea a numit „experimente ale celui de al III-lea Reich”. Maria Zaharova a făcut această comparație referindu-se la faptul că autoritățile de la Chișinău au exclus din întreaga legislație termenul de ”limbă moldovenească” pe care l-au înlocuit cu „limba română” care este și limbă de stat în Republica Moldova.

„În ceea ce o privește pe [Maia] Sandu, cred că acest lucru este comparabil cu experimentele celui de-al Treilea Reich. Doar atunci și acolo experimentau în acest mod cu naționalitatea oamenilor, cu limba lor”, a spus Maria Zaharova care, totodată, a deplâns faptul că în Republica Moldova „moldovenii” ar fi fost lipsiți de dreptul de a vorbi „limba moldovenească” – o trimitere la invenția propagandei sovietice, preluată și de propaganda rusă, privind existența limbii și etniei moldovenești, distincte de limba și etnia română.  

Declarația purtătoarei de cuvând a Ministerului rus de Externe cu privire la „cel de al Treilea Reich” amintește foarte mult de narațiunile false promovate înainte și după atacarea Ucrainei de oficialitățile ruse, în frunte cu Vladimir Putin, potrivit cărora la Kiev s-ar afla la putere naziști”.  

Ministerul de Externe de la Chișinău a denunțat afirmațiile cu privire la limbă și a calificat drept „delir halucinant” trimiterile Mariei Zaharova la nazism. Comentatorul politic Nicolae Negru consideră, însă, că aceste declarații ale oficialului rus trebuie abordate la modul serios.

„Oricât de halucinantă ar părea, referința Mariei Zaharova la <> nu e întâmplătoare, nu e delir, ci expresia unei strategii cinice, nerușinate, grosolane pe care Rusia o urmează cu o perseverență demnă de o cauză mai bună. De la <> excitare a moldoveniștilor, a coloanei a cincea, pentru a-i folosi ca masă de manevră în războiul său hibrid, Moscova trece la următoarea etapă pe direcția demonizării Maiei Sandu și a guvernării PAS, folosind procedeele și tiparele aplicate în Ucraina: de creare pe plan international a unei imagini <> pentru Republica Moldova”, scrie Nicolae Negru.

În opinia sa, „Moscova știe prea bine că <> este creația propagandei imperiale ruse (sovietice), că în spațiul pruto-nistrean se vorbește limba română, e la curent cu opiniile savanților lingviști, interni și externi, cu rezoluțiile Academiei, nu i-a scăpat nici remarca lui Ion Druță că și-a scris operele în limba română, e conștientă că, odată cu perestroika, cu obținerea independenței, ieșirea moldovenilor din țarcul moldovenist construit prin teroare și inginerie etno-lingvistică era inevitabilă.”

 „Dar, ca și în cazul ucrainenilor, reflexele imperiale o determină să încerce să strivească (să „rupă peste genunchi” în expresia unui propagandist rus cu referire la ucraineni) voința noastră. După Ucraina, Moscova anunță de fapt pregătirea pentru o nouă <> a Republicii Moldova”, este de părere Nicolae Negru.

Chișinăul încearcă să-și consolideze securitatea cu prijinul Occidentului

Pe fundalul acestui război hibrid purtat de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova, Chișinăul încearcă să-și consolideze securitatea sub toate aspectele, inclusiv cel informational, cibernetic, energetic, dar și militar.

La 7 martie, Republica Moldova a semnat cu Franța un acord de cooperare în domeniul apărării. Acesta se înscrie în procesul de modernizare și reformare a armatei naționale, care s-a intensificat odată cu începerea războiului în Ucraina, sublinia atunci analistul politic Ion Tăbârță.

Documentul acoperă domenii importante printre care politica de apărare, participarea la misiuni și operații internaționale, controlul și gestionarea spațiului aerian, tehnologia informației și a telecomunicațiilor militare.

Urmând aceeași logică, la 21 mai ,Republica Moldova a semnat un Parteneriat în domeniul Securității și Apărării cu UE. Acest document prevede sprijin pentru consolidarea rezilienței, combaterea dezinformării, securitatea cibernetică, consolidarea sectorul apărării, gestionarea crizelor și managementul integrat al frontierelor.

Este primul document de acest gen pe care îl semnează UE cu vreun stat din afara spațiului comunitar.

La scurt timp după semnarea Parteneriatului de securitate cu UE, pe 29 mai , la Chișinău a venit în vizită și secretarui de stat american, Antony Blinken.

Antony Blinken a anunțat la Chișinău un nou pachet de asistență pentru Republica Moldova, în valoare de 50 de milioane de euro destinat consolidării democrației în fața amenințărilor rusești, dar și investiții de circa 85 de milioane de dolari în sectorul energetic.

Antony Blinken a declarat că acest aprijin este menit să reducă dependența Republica Moldova de resursele energetice rusești și să contribuie la creșterea rezilienței instituțiilor statului.

”Acest lucru va permite creșterea abilității Moldovei să reziste în fața interferențelor rusești, să organizeze alegeri libere și corecte, să continue pe drumul integrării europene, să creeze mai multe oportunități economice. Cooperăm pentru a susține sectorul economic și energetic. Atacurile rusești asupra infrastructurii energetice ucrainene au exacerbat dificultățile Republicii Moldova în sectorul energetic, au dus la creșterea prețurilor la energie, vulnerabilizând afaceri și consumatorii de rând. Parteneriatul pe care îl avem este pentru a reduce dependența Moldovei de resursele rusești și a crește interconectarea cu Uniunea Europeană”, a precizat Blinken, care totodată a condamnat ingerințele Moscovei în procesele democratice din Republica Moldova, precum și războiul de agresiune al Federației Ruse în Ucraina.

Imediat după Blinken, la Chișinău s-a aflat și ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, care a anunțat că Berlinul îi va livra Moldovei încă 14 blindate Piranha.  Pistorius a precizat că Germania va continua să sprijine integrarea europeană a Republicii Moldova și să consolideze capacitățile sale de apărare împotriva încercărilor de destabilizare a statului, coordonate de la Moscova.

La doar câteva zile după aceste vizite pe 4 iunie, șefa Procuraturii Anticorupție de la Chișinău, Veronica Drăgălin, anunța deconspirarea, în parteneriat cu poliția franceză și cu sprijinul FBI, a unei rețele internaționale care oferea ilegal azil sau statut de refugiat unor persoane, inclusiv din Rusia și China, date în căutare de Interpol. În acest dosar sunt cercetați foști și actuali funcționari de rang înalt, inclusiv șeful biroului Interpol din Republica Moldova, Viorel Țentiu, care se află acum în arest.

O zi mai târziu a apărut o investigație realizată de jurnaliștii de la publicația independentă rusă The Insider în care se afirma că fostul șef al armatei Republicii Moldova, Igor Gorgan, ar fi fost agent al sericiului de informații militare din Rusia, cunoscut mai ales ca GRU. Serviciul de Informații și Securitate de la Chișinău a confirmat aceste acuzații.

După încă o zi, pe 6 iunie, conturile de Facebook ale lui Ilan Șor, precum și ale câtorva politicieni afiliați acestuia, au fost blocate.

Toate aceste evenimente care, la prima vedere nu au legătură între ele, par să fie totuși rezultatul cooperării Chișinăului cu parteneri occidentali care încearcă să ajute Republica Moldova să-și curețe instituțiile de persoane care acționează în interesul Rusiei, fie și indirect, prin acte de corupție care, în final, slăbesc statul și îl fac vulnerabil în fața Moscovei.