CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Predicții pentru viitorul Ucrainei și căile de prevenire a dezintegrării acestei țări

 

украина-мать

 

Singura șansă de supraviețuire a Kievului este formarea unui singur stat împreună cu Polonia. Noua „Rzeczpospolita” s-ar potrivi și Rusiei, scria în 2004 futurologul Serghei Peresleghin în cartea sa intitulată „Un manual de autoinstrucțiune pentru a juca pe tabla de șah mondială”, în care  încerca să folosească metode matematice (Peresleghin este fizician prin educație) pentru a modela procesele politice, militare și economice ale viitorului  Rusiei și ale spațiului înconjurător.

Unul dintre capitolele acestei cărți,  în care a prezis corect pierderea Crimeei și a Donbasului de către Kiev, este dedicat viitorului Ucrainei.

Peresleghin a văzut calea de a resuscita  Ucraina, printr-o alianță a acesteia cu Polonia.

Citim din acest capitol al cărții lui Peresleghin, comentat de http://ttolk.ru/articles/kak_v_2004_godu_metodolog_pereslegin_predskazal_raspad_ukrainyi

Ucraina ca entitate absentă

Alegerea unei strategii optime pentru o țară precum Ucraina este una dintre cele mai complexe sarcini.

În primul rând, Ucraina, deși posedă atributele adecvate, nu este încă pe deplin un stat și ar trebui să vorbim mai degrabă despre un „model de masă și mărime”: Ucraina încă nu are nici propria sa misiune civilizațională unică, nici un loc definit în sistemul mondial de diviziune a muncii.

 

щедр

(Foto: În prim-plan este Pyotr Shchedrovitsky – fiul fondatorului „metodologiei” didactice Georgy Shchedrovitsky, în fundal – Serghei Peresleghin)

 

Ucraina are probleme semnificative cu limba de comunicare națională. Rețineți că limba nu este un atribut al statalității: canadienii, americanii, australienii, elvețienii, austriecii sau mexicanii, trăiesc fără a avea propria lor limbă, iar  lista este mult mai mare.

Cu toate acestea, conducerea ucraineană, încântată de independența dobândită cu succes, încearcă să oblige două treimi din populație să vorbească o limbă pe care nu o cunoaște cu adevărat.

Beneficiile acestei politici (chiar și din punctul de vedere al elitelor cu concepții anti-rusești) sunt inexistente, conducerea țării căzând în totala dependență politică față de cercurile extremiste.

Această dependență, care privește practic conducerea și spațiul său de manevră atât în arena internațională cât și în interiorul țării, este principalul factor de influențare a„câmpului problematic” al republicii.

Ucraina fără Galiția, Donbass și Crimeea

Nefiind un stat cu drepturi depline, neavând propriul său proiect de politică externă (în afară de retorica antirusă), Ucraina este influențată de forțe externe de natură centrifugă.

Ucraina de Vest (în principal Galiția) se află în sfera de influență a Poloniei. Într-o serie de scenarii, Polonia anexează Galiția, dacă nu de drept, atunci de facto.

Estul Ucrainei – regiunea Harkov, Donbass – gravitează spre Rusia.

Crimeea creează cele mai mari dificultăți Ucrainei. Drepturile Kievului asupra acestui teritoriu sunt discutabile, iar statutul său juridic internațional nu este clar. Din punct de vedere istoric, Rusia susține Crimeea,  Crimeea nu are deloc nevoie de Polonia, iar Turcia  este foarte interesată de acest teritoriu. 

Trebuie remarcat faptul că în peninsulă există penurie de apă proaspătă  iar aprovizionarea acesteia se face cu  dificultate din cauza conexiunii reduse de transport a Crimeei cu continentul. În general, acest teritoriu nu oferă Ucrainei nimic altceva decât probleme, însă Republica nu o poate refuza „din motive religioase”.укр-запрос

 

Trei vectori de influență multidirecționali distrug teritoriul ucrainean și pun o limită existenței sale ca  stat. Conform „teoremei transportului”, regiunea își pierde legătura cu metropola imediat ce rata de dezvoltare a regiunii începe să depășească rata de creștere a conectivității dintre regiune și metropolă.

Pentru Crimeea, Galiția și regiunea Harkov, această condiție este în mod evident îndeplinită; astfel încât se poate prezice dezintegrarea Ucrainei până în 2025-2030 ( BT).

Problemele geoculturale și geopolitice ale republicii sunt atât de grave, încât pe fondul lor dificultățile cu care se confruntă economia ucraineană par minore. Aceste dificultăți includ, în primul rând:

– dependența permanentă de Rusia în privința resursele energetice;

– lipsa capacității energetice;

– capacitatea redusă  a pieței interne;

– suprasolicitarea bugetară legată de obligațiile sociale;

– competitivitatea slabă a industriei.

În planificarea strategică, nu există nimic pe care Ucr aina să se poată baza:  această țară are un număr imens de puncte slabe , fără  a avea propriile sale puncte forte care să le compenseze.

Singurul atu al politicii externe al Ucrainei a fost prezența armelor nucleare, care a clasat oficial țara printre marile puteri. Cu toate acestea, Ucraina a renunțat la aceste arme au fost eliminate la cererea Rusiei, Angliei și a SUA în 1994 în urma ăncheieri Tratatului de la Budapesta, în schimbul unui ajutor economic îndelungat, dar cheltuit inept.

Să reținem că, spre deosebire de opinia majorității locuitorilor de pe ambele părți ale frontierei ruso-ucrainene, Ucraina nu are o șansă pentru  reintegrarea sa cu Rusia, economia rusă nefiind suficient de puternică pentru a prelua o povară suplimentară.

Trei versiuni ale prăbușirii Ucrainei

Urmărind cursul natural al evenimentelor, pot fi propuse trei scenarii principale pentru dezvoltarea evenimentelor.

În cea mai probabilă versiune, Republica Ucraina își va pierde constant teritoriile marginale, începând cu Crimeea. În prima etapă, va fi vorba despre un statutul juridic special al regiunii și despre asigurarea drepturilor minorităților naționale care locuiesc acolo. Mai mult, regiunea va dobândi o anumită independență economică față de centru, ceea ce va duce la o schimbare a imaginii fluxurilor de mărfuri și de numerar la scară națională. Simplificând oarecum, putem spune că, în loc de o „celulă financiară convectivă” cu accentul pe Kiev, vor apărea mai multe astfel de celule, iar unele dintre ele vor avea puncte străine de acumulare.

 

укр-1

La finalul acestui proces, Ucraina își va pierde suveranitatea reală asupra regiunii. Faptul că secesiunea va avea loc și în spațiul politic formal, va depinde de situația internațională. Cel mai probabil această versiune se va materializa și este încă relativ favorabilă.

În următorul scenariu, va fi vorba de supraîncărcarea bugetului ucrainean ca urmare a presiunii obligațiilor sociale. datorate  creșterii accentuate a prețurilor la energie și a refuzului Rusiei de a furniza energia la prețuri preferențiale, țara se va confruntă cu  situația de încetarea plăților.Politica deschis populiste a conducerii de la Kiev nu se va putea răspunde adecvat la această posibilă provocare. Drept urmare, evenimentele se vor dezvolta  după modelului argentinian, astfel încât catastrofa din economie combinată cu instabilitatea politică va duce la o încălzire socială explozivă și la inevitabila cădere a regiunilor periferice.

Într-o combinație deosebit de nefavorabilă de circumstanțe, acest scenariu s-ar  putea  încheia cu un război civil  și cu distrugerea completă a țării.

 

Al treilea scenariu se bazează pe o înăsprire semnificativă a relațiilor internaționale în Europa, datorită reducerii prezenței americane, a recesiunii economice globale și a intensificării vechiului conflict dintre nordul și sudul continentului.

În această versiune, „curenții umani” vor fi foarte intensi, iar procesele de migrație vor juca un rol important în moartea Ucrainei.

Această țară  se află sub o presiune triplă. În primul rând, vorbim despre pătrunderea directă a elementelor islamiste  pe teritoriul său. Mai mult, Europa de Vest, ea însăși supusă unui puternic impact demografic (imigrație legală și ilegală), va transfera această presiune asupraUcrainei. În cele din urmă, Ucraina se află în  fața unei presiuni  puternice din Rusia, ceea ce va crește în continuare în această versiune.

Sursele de presiune din acest model vor considera Ucraina o sursă ieftină de resurse, în principal resurse umane. Utilizarea acestor resurse poate fi realizată prin metode economice și diplomatice – cu o Ucraina slabă sau prin metode puternice, dacă un lider puternic al orientării corecte ajunge la putere în republică prin mijloace legale sau printr-un mecanism de lovitură de stat. În orice caz, țara va deveni o „răscruce de drumuri”, cu alte cuvinte – un câmp de coliziune de forțe.

Cear putea ajuta la supraviețuirea Ucrainei?

Deoarece orice sarcină a strategiei este fundamental rezolvabilă, Ucraina poate evita aceste scenarii prin  mai multe mișcări politice dificil de calculat (și chiar mai dificil de implementat).

укр-3

În primul rând, conducerea republicii trebuie să înțeleagă că în lumea de astăzi există o singură țară interesată de existența Ucrainei și anume, Rusia.

Toate cele trei scenarii prezentate mai sus sunt extrem de nefavorabile pentru Kiev, dar nu se potrivesc în niciun fel Moscovei, deoarece implică crearea unui focar permanent de instabilitate în apropierea frontierelor rusești.

În plus, într-o serie de opțiuni, Rusia va trebui să ofere asistență de urgență, dacă nu chiar Ucrainei în sine, atunci populației sale de limbă rusă și, în cel mai rău caz, să ia în calcul tot ceea ce rămâne din această țară.

Astfel, apare posibilitatea înțelegerii reciproce între „marile puteri slave”. Aici este necesar să se ia în considerare faptul că o Ucraina puternică independentă este preferabilă pentru Rusia, chiar dacă e ostilă, decât o uniun cu un stat pe moarte.

A doua circumstanță favorabilă Ucrainei este globalizarea, cu alte cuvinte, trecerea de la o politică a țărilor la o politică regiunilor. Ucraina cel mai probabil, nu va putea supraviețui ca țară dar va putea să existe ca centru de formare a unei structurii regionale est-europene.

Să spunem imediat că Ucraina nu se va putea alătura proiectului global chinez datorită conectivității de transport extrem de reduse cu RPChineză și nimeni nu invită Ucraina, la proiectul Europa Unită. Și nu va invita.

În același timp, strategia ucraineană se poate baza fie pe crearea propriului său proiect  pentru care nu sunt vizibile condiții prealabile, fie pe aderarea la programul de dezvoltare care se creează acum în Rusia.   

Calea optimă este unirea Ucrainei și Poloniei

Scopul politicii externe ucrainene ar trebui să fie crearea unui bloc regional puternic în Europa de Est, al cărui nucleu este format din Polonia și Ucraina. Dar Kievul trebuie să abandoneze atât orientarea către Statele Unite, cât și  privirea înapoi către Rusia. În ciuda gravitației Poloniei în sfera NATO, Ucraina ar trebui să rămână neutră: valoarea sa ca element de construcție regională rezidă tocmai în neutralitatea sa, ea rămânând o „răscruce de drumuri” în care doar statutul său se schimbă, dintr-un obiect al politicii internaționale într-un subiect de politică regionale.

укр-2

Una dintre măsurile necesare în acest sens  schimbarea programelor educaționale. Este clar că  în era regionalizării, locuitorii țării (sau cel puțin, elitele) vor trebui să știe poloneza și rusa.

În plus, programa școlară ar trebui să fie saturată cu materiale socioculturale. Este vorba în primul rând despre cunoașterea obligatorie a dogmelor catolicismului și ortodoxiei, despre înțelegerea relației dintre aceste mari culturi.

O politică suplimentară ar trebui să vizeze extinderea blocului regional și aprofundarea legăturilor în interiorul acestuia. Aliații naturali ai proiectului polono-ucrainean sunt Slovacia, România, Ungaria. 

Structura emergentă va avea un puternic impact integrator și poate atrage unele dintre fragmentele Federației Iugoslave.

Obiectivele complementare ale Rusiei și Ucrainei vor fi atinse dacă asociația regională din Europa de Est realizează conectivitatea UE (apropo, destul de scăzută) și devine un fel de alternativă la Uniunea Europeană.

La rândul său, Rusia va trebui să finalizeze până în acest moment proiectul său regional – Coridorul de Sud, a cărui implementare, desigur, se va confrunta și cu dificultăți semnificative.

În cursul jocului politic, Ucraina va trebui să sacrifice Crimeea, a cărei conectivitate cu blocul est-european este chiar mai mică decât cu Ucraina însăși și să-și reorienteze legislația (în domeniul drepturilor de autor, drepturilor omului și drepturilor corporative) către Rusia format care este acum creat. În plus, va trebui, deși într-o formă discretă, să desfășoare o politică nepopulară de reducere a cheltuielilor sociale. Cea mai ușoară cale este de a utiliza inflația în aceste scopuri care vor exista continuare.

Ucraina ar trebui să refuze, în mod demonstrativ, participarea la Protocolul de la Kyoto, să reia în totalitate lucrările centralei nucleare de la Cernobîl și, în mod ideal, să înceapă construcția uneia sau a două centrale nucleare mari.

Strategia propusă presupune – este necesar să subliniem, o politică internă autocratică (bonapartistă, absolutistă ).

 

Cu alte cuvinte, guvernul central trebuie să mențină un echilibru între dreapta și stânga, între naționaliști și integraționiști, între ortodocși și catolici, iar acest echilibru se realizează nu atât prin compromisuri, cât și prin presiuni puternice asupra părților opuse.Map of a proposed Intermarium alliance

O astfel de politică va necesita crearea unei tehnici fundamental noi de interacțiune între ramurile executive și legislative ale guvernului.

Asprimea politicii interne trebuie combinată cu liberalismul maxim: libertatea conștiinței, libertatea limbii, libertatea presei etc. până la libertatea  folosirii drogurilor ușoare . 

 

Este clar că este mult mai ușor să descriem o astfel de strategie, decât să o punem în practică – mai ales când vorbim de o construcție atât de bizară ca statul ucrainean.

Dar fiecare țară trebuie să joace doar cu cărțile pe care le are…

26/04/2021 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Un comentariu

O sărbătoare necreştină bazată pe o minciună mondială comunistă – 8 Martie

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu toţii ştim că 8 Martie este aşa-numita „zi internaţională a femeii”. De asemenea vedem în ultimii ani  această zi se serbează în principal în ţările fostei U.R.S.S. şi în unele ţări foste socialiste.

De ce în foarte multe ţări nu se serbează această zi „internaţională”? Răspunsul este  contradictoriu: potrivit sensului originar al acestei zile – 8 Martie n-a fost concepută drept zi a femeilor, a frumoaselor doamne sau ca o sărbătoare „a mamelor şi bunicilor”: 8 Martie nu era ziua femeii, ci a unui anumit  tip de femeie – a femeii-revoluţionar

Iată de ce, în ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această „sărbătoare” nu există.

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru Clara Zetkin photos

 

 

 Sărbătoarea 8 Martie a fost propusa in 1910, de militanta marxistă Clara Zetkin (1857-1933), la așa-numita Conferință a Femeilor Socialiste de la Copenhaga, ca zi dedicată femeii care sa fie celebrata la nivel international.

Prima sarbatorire a femeii la 8 martie, a avut loc în anul urmator. Cu toate ca 8 martie este numita “ziua internatională a femeii”, aceasta zi nu a fost saerbată oficial multa vreme decât in tarile din fostul „lagar socialist“.

 

 

De ce 8 Martie?

 

 

 

Unul dintre motivele cel mai des invocate este ca in aceasta zi avusesera loc mai multe demonstratii revendicative ale „femeilor muncitoare“, incepand cu o demonstratie a  femeilor new-yorkeze in 1857.

In fapt istoria acestei „sărbători” este legată asa cum am vazut de  o evreica-nemţoaică revoluţionară pe nume – Clara Zetkin, care, hotărând să folosească energia femeilor în lupta cu exploatatorii, a înfiinţat detaşamentul revoluţionar femeiesc.

Iată insă că, diac. prof. dr. Andrei Kuraev, pornind de la originea evreiasca a Clarei Zetkin, spune ca aceasta a propus ziua de 8 martie pentru ca s-a gândit la sărbatoarea Purim, care rememorează anual un cumplit masacru (dupa traditie, 75.000 de morti – barbati, femei si copii), savarsit asupra persanilor de iudeii aflati in exil.

Personajul-cheie al evenimentului era tocmai o femeie, Estera, devenita intruchipare biblica a „eroismului“ feminin evreiesc.

 Esterei ii este inchinata cea mai vesela sarbatoare a evreilor – Sarbatoarea Purim. 

Aceasta sarbatoare nu are o data fixă si e posibil ca in anul in care a luat fiinta “ziua internationala a femeii”, Purimul să fi coincis cu 8 Martie.

Astfel, în viziunea sa, ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adica de a serba Purimul.

 

 

 

Foto: Clara Zetkin (dr.) și buna ei prietenă, Rosa Luxemburg, „moașele” comuniste ale Zilei Femeii

Născută în 1857 , nemțoaica Zetkin (Eissner pe numele de fată), a fost  o militantă marxistă și feministă, învățătoare și jurnalistă.

Exilată, după ce Bismarck a interzis mișcarea socialistă, ajunge în Elveția, un adapost al  bolșevismului, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adoptă, deși nu se mărită cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale „Ligii Spartacus” (Spartakusbund), aripa de extremă stânga a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe dina acesta și formează Partidul Comunist German.

Exilată din nou din Germania, Clara Zetkin se refugiază în URSS, unde moare în 1933.

Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev sau Andropov.

Propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea influenței feministelor burgheze asupra muncitoarelor, explică Françoise Picq, specialistă în Istoria Feminismului.

„Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq citată de Slate.fr.

Şi deşi înfiinţarea acestui „detaşament”nu era prevăzută pentru o zi anumită, s-a hotărât să fie aleasă (desemnată) o zi, care ar putea fi considerată drept Ziua de naştere a „proletariatului femeiesc”.

Este înţeleasă nevoia mişcării revoluţionare de a avea sărbătorile proprii în locul unor sărbători populare, bisericeşti sau naţionale.

Ca urmare a deciziei Internaționalei a II-a de la Copenhaga, pe 19 martie 1911 au loc manifestații în Germania, Austria și Danemarca.

În Rusia, ziua era celebrată pe 3 martie 1913, apoi pe 8 martie 1914.

Pe 8 martie 1917 (23 februarie, pe stil vechi), Ziua Femeii este din nou organizată în Rusia, pe fondul unor importante fierberi sociale.

Cu câteva zile în urmă (3 martie / 18 februarie), la Uzinele de armament Putilov, cele mai mari din Petrograd, se declanșase greva.

Zvonurile despre iminenta raționalizare a pâinii toarnă gaz peste foc.

Pe 5 martie, din lipsă de aprovizionare cu materii prime, Uzinele Putilov se închid. Muncitorii adunați în fața porților închise incep proteste în stradă.

Celebrarea Zilei Femeii din 8 martie / 23 februarie furnizează ocazia perfectă: toate nemulțumirile își găsesc cadrul în care să răbufnească.

 

 

 

 

 

Foto: Petrograd, 8 martie 1917: femeile de la Uzinele Putilov au ieșit în stradă.

 

 

 

 

 

S-a declanșat  Revoluția din Februarie care se va continua cu Revoluția din Octombrie. Pe 15 februarie/ 2 martie Țarul Nicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail, însă haosul nu mai putea fi oprit și acesta renunță la coroană chiar a doua zi.

Începea instaurarea comunismului. Din vâltoarea manifestatiilor de Ziua Femeii se năștea Uniunea Sovietică. Nimic suav, nimic gingaș. Ghioceii sunt mânjiți de sânge!

Destul de ingenioasă a fost ideea de a încadra în mişcarea revoluţionară nu numai bărbaţi muncitori, ci şi femei, creându-le şi o sărbătoare a lor.

Întemeietorii Statului sovietic erau ateişti înflăcăraţi şi acestor creatori ai „patriei socialiste” le era necesar crearea unui sistem propriu de culte şi ritualuri care sa se contrapuna Ortodoxiei şi Tainelor Bisericii in general. Tradiţiile şi obiceiurile sovietice – sunt o parodie grotesca  a vieţii religioase, un act fals.

Aceşti creatori ai grandioasei substituiri au realizat totuşi nişte invenţii neîntrecute: Partidul comunist– în locul Bisericii, corpul „вождь”-ului – în locul Mormântului Purtător de Viaţă al Mântuitorului, portretele liderilor comunismului – în locul icoanelor, congresele de partid – în locul Sinoadelor bisericeşti, demonstraţiile – în locul procesiunilor crestine cu crucea, etc.

În locul cinstirii Maicii Domnului, gloatelor „muncitoreşti” şi „ţărăneşti” li s-a propus printre altele si „ziua femeii”, care s-a înscris cu    succes în calendarul ateu sovietic.

În 1921, URSS adoptă oficial 8 martie ca Zi a Femeii, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice.

După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie este generalizată în tot Lagărul Roșu: Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba.

Ziua Femeii se impune ca sărbătoare exclusiv comunistă.

În 1977, chiar si  ONU încurajează țările lumii să adopte 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor și a păcii internaționale.

În 1982, vine și rândul Frantei să adopte mitul fondator. Yvette Roudy, ministru socialist francez pentru Drepturile Femeii, oficializează ziua de 8 martie.

„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra lupta femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește o cercetătoare franceză, ea însăși o adeptă a Feminismului.

De ce însă ziua femeii-revoluţionar a fost pusă pe 8 Martie?

 

Cu multe secole în urmă Estera şi-a salvat poporul de mânia unui tiran. Istoria aceasta este prezentă nu numai în Biblie. Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim.

Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lunii martie. Această sărbătoare nu are o dată fixă (ca şi Paştile creştin) şi e posibil că în anul când s-a înfiinţat „ziua internaţională a femeii” Purim-ul a coincis cu 8 Martie.

A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărât ca ziua femeii-revoluţionar să se serbeze aparte de Purim.

De aceea, în 1910, la Conferinţa Internaţională a femeilor socialiste din Copenhaga, Clara Ţetkin a propus de a se sărbători „Ziua internaţională a Femeii” anume data de 8 martie. 

Dar să mai vedem în istorie ce se mai leaga de această dată:

Pe 8 Martie 1774 la Paris are loc crearea primei loje masonice a femeilor în care femeile revoluționare de atunci treceau primele lecții cum trebuie distrusă monarhia (în Franța după cîțiva ani 1789 a avut loc o asemenea revoluție), cum să fie distrusă familia tradițională în care femeia era considerată ca prizonieră și lipsită de orice drepturi. (Apropo conform calendarului satanic pe 8 martie este ziua femeii desfrînate)

Istoria a avut continuare în New York atunci cînd tot la început de martie 1857, prostituatele din oraș au ieșit la un prim marș al lor așa nummit „Marșul cratițelor și tigăilor fără sens”si trecînd prin Manhatten, au cerut să fie plătite salariile marinarilor și lucrătorilor portuari pentru care prestau si care acumulasera datorii faţa de acestea.

Marșurile de acest tip au continuat, așa în anul 1894 la Paris de 8 martie au avut loc marșuri ale femeilor din aceeași categorie de profesie, în care  acestea au cerut crearea de sindicate profesionale și recunoașterea drepturilor lor.

Cam către anii 1907-1910 presiunea devenise suficientă ca să se atragă atenția la problemele acestor femei.

Să nu uităm că vremurile erau complicate, tensiuni crescute între state, se prefigurau viitoarele războaie și revoluții, iar autoritatile  nu prea aveau cand să se mai gîndească la alte lucruri minore.

La adunarea sufragistelor din 1910 sub conducerea Klarei Zetkin a fost instituită Ziua Venerei, adica 8 Martie, ca zi internațională de solidaritate a femeilor.

Însăși Klara la vîrsta de 18 ani fusese  declarată în afara bisericii pentru desfrînare.

Potrivit unei versiuni mai „comode”, originea acestei „sărbători” ar fi  fost atribuită zilei de 8 martie 1857, când în oraşul New-York s-au adunat la o manifestaţie de protest muncitoarele de la fabricile de confecţii şi de încălţăminte, cerând reducerea zilei de muncă şi acordarea dreptului la vot, după care s-a înfiinţat primul în istorie sindicat al femeilor.

Atâta doar că este fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea si care, dupa cum am vazut, nu avea legatura cu adevaratul motiv al „protestului”femeilor de atunci.

Mistificatoarele de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră si anume transformarea lui 8 martie într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii care a găsit  un teren fertil în mișcările stângiste din Occident.

Faptul că mitul a fost legat de acțiunea femeilor din America, simbolul Capitalismului opresor, nu face decât să-i crească atractivitatea. Feministele din Statele Unite, încântate că își descoperă o legitimitate istorică, importă aproape imediat serbarea de 8 martie peste ocean, iar feministele din Europa occidentală le imită grabnic.

Interesant, că anume în această zi – 23 februarie (stil vechi) / 8 martie (stil nou) 1917 (odată cu venirea bolşevicilor la putere, ei au înfăptuit în Rusia şi reforma calendarului), femeile-muncitoare din Petrograd au început acţiunea  de protest pe străzile oraşului, mişcare care mai apoi s-a transformat, după cum se ştie, în lovitura de stat din luna februarie („февральский государственный переворот”).

Câţiva ani mai târziu, după ce ziua de 23 februarie a fost declarată zi „de sărbătoare”, a fost inventata„ziua Armatei Roşii”  (1922), iar în 1917 la 7 martie ziarul „Правда” („Pravda”) scria, că„пролетарский Интернационал назначил 23 февраля днем международного женскогопраздника” („Internaţionala proletară a desemnat ziua de 23 februarie – zi a sărbătorii internaţionale a femeii”).

Imediat după preluarea abuzivă a puterii de către bolșevici, aceștia au văzut un mare pericol în familia tradițională și în Biserica Ortodoxă.

In primii ani ai dictaturii sovietice, ziua de 8 martie a devenit o sărbătoare de stat, iar din 1965 – zi de odihnă.

După destrămarea U.R.S.S. această zi a rămas în rândul sărbătorilor de stat ale Federaţiei Ruse, s-a păstrat ea ca „Zi Internaţională a Femeii” şi în unele ţări din spaţiul post-sovietic: în Azerbaidjan, Georgia, Kazahstan, Kârgâstan, Republica Moldova, Tadjikistan, Turkmenia, Ucraina şi Belarusi; în Uzbekistan – ca „Ziua Mamei”; în Armenia această zi este sărbătorită la 7 aprilie – „Ziua maternităţii (a ocrotirii mamei şi copilului) şi a frumuseții”.

Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purim-ul.

Această idee ar fi fost cel puţin ingenioasă, dacă sărbătoarea Purim ar fi asemenea Sărbătorii Secerişului.

Dar aceasta nu este o sărbătoare religioasă.

Enciclopedia Ebraică menţionează: „…sărbătoarea nu este motivată de Templu sau de un alt eveniment religios”.

S-a sfârşit robia babiloniană. Drumul spre casă era deschis, dar doritori de a se întoarce erau mai puţini decât s-a aşteptat (din Rusia – considerată „închisoare a popoarelor” – de asemenea au plecat cu mult mai puţini evrei decât şi-ar fi dorit liderii mişcării sioniste).

Ei nu doreau să piardă totul în schimbul întoarcerii. Mii de familii evreieşti au rămas să trăiască în diaspora pe întreg teritoriul Imperiului Persan, într-o stare de robie.

Perşii miraţi se întrebau: armata babiloniană a cucerit Ierusalimul sau evreii au invadat Babilonul?

Aman – „ministrul apărării”, merge la împăratul Artaxerxe şi-i prezintă situaţia.

Timpurile nici pe departe nu erau creştine şi evident că reacţia împăratului a fost categorică: să fie nimiciţi toţi evreii din Imperiu. Vestea poruncii este aflată de regina Estera a cărei etnie regele nu o cunoştea.

Într-un moment anume, Estera îl provoacă pe Artaxerxe: „Mă iubeşti? Dacă mă iubeşti, atunci îi iubeşti pe cei pe care îi iubesc eu? Înseamnă că iubeşti poporul meu şi că îi urăşti pe cei pe care îi urăsc eu? Urăşti duşmanii poporului meu? Atunci arată-ţi mânia şi nimiceşte-i pe cei pe care îi socoţi duşmanii tăi!” 

Şi Artaxerxe lasă în grija lui Mardoheu formularea poruncii:

„Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-au pecetluit cu inelul regelui şi le-a trimis prin curieri călări, pe caii din herghelia regelui, spunând că regele îngăduie iudeilor din cetate să se adune ca să-şi apere viaţa lor, să bată, să ucidă şi să piardă pe toţi cei puternici din popor şi din ţară, care ar vrea să-i atace, cu femeile şi cu copiii lor, iar averea lor să o jefuiască”(Estera, 8, 10-11).

„Atunci Iudeii s-au adunat în toate cetăţile lor, prin toate ţările lui Artaxerxe, ca să pună mâna pe cei ce le doreau răul şi nimeni n-a putut sta împotriva feţei lor, pentru că frica de Iudei apăsa asupra tuturor popoarelor. Toate căpeteniile ţărilor, satrapii, guvernatorii şi slujitorii regelui au sprijinit pe Iudei, de teama lui Mardoheu. Căci Mardoheu era mare în casa regelui şi renumele lui se lăţise în toate ţările, deoarece omul acesta, Mardoheu, devenise tot mai puternic. Atunci au stârpit Iudeii pe toţi duşmanii lor, ucigând cu sabia, omorând, pierzând şi făcând cu duşmanii lor după voia lor (Estera, 9, 3-5).

Aman a fost spânzurat împreună cu familia sa, iar după el au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, oricine putea concura cu iudeii (Estera, 9). Soarta Imperiului era hotărâtă.

Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie.

Purim-ul, sărbătoare declarată în special pentru copii ( unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) – este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii.

Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un masacru.

Poporul iudeu, cu ajutorul vicleniei Esterei s-a eliberat de sub jugul perşilor.

Astfel Purim-ul a devenit o sărbătoare în cinstea nimicirii duşmanilor.

Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice: împărăteasa Estera este cinstită în Biserica Ortodoxă în rând cu ceilalţi drepţi ai Vechiului Testament în Duminica Sfinţilor Strămoşi (Duminica a 2-a înainte de praznicul Naşterii Domnului).

Şi aceasta se explică prin aceea, că omul Vechiului Testament încă nu ajunsese la desăvârşirea poruncilor (normelor) Evangheliei.  

În Creştinism, războaiele şi robia babiloniană din Vechiul Testament sunt înţelese în mod alegoric.

În iudaism însă, s-a păstrat înţelegerea literală a normelor şi exemplelor vechi-testamentare.

În România, Ziua Femeii a păstrat acea tentă familială specifică fostului lagăr comunist: flori, pupături, mici cadouri, petreceri.

În Occident, însă, 8 martie este o zi de proteste, de manifestații, de afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.

 

 

 

 

FOTO: Afișul marșului de 8 martie 2015 de la Nancy,in Franța

 

 

 

Iată, de exemplu, cum s-a sărbătorit 8 martie 2015 în aceeași Franță unde s-a născut mistificarea istorică a manifestatiei femeilor de la New York din 1857: la Paris a avut  loc al Patrulea Marș Mondial al Femeilor, organizat o dată la cinci ani.

„Câtă vreme toate femeile din lume nu vor fi libere, vom rămâne în marș”, se arată pe site-ul organizatoarelor. „Marșul Mondial al Femeilor vrea să termine cu Patriarhatul, cu Capitalismul și cu Rasismul, cele trei sisteme de represiune care ne controlează viețile în lumea întreagă”, își mai propuneau organizatoarele.

De notat că astfel de acțiuni se bucură de sprijinul oficial al Guvernului Francez, care le pune militantelor propriul site (www. gouvernement.fr) la dispoziție, pentru a se exprima.

O simplă căutare pe google va oferă un tablou al mișcărilor de protest programate în Occident și de acest 8 martie: Sexismul, Drepturile Reproducerii, Opresiunea, Avortul, Biserica, Austeritatea, Egalitatea, Progresul, toate acestea și multe altele sunt motive pentru ca duminică mii și mii de femei să iasă în stradă și să lupte.

Nu rareori aceste proteste se lasă cu violențe.

 

Am scris aceste rânduri nu pentru ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Zetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce respectul faţă de tradiţiile noastre ortodoxe.

Motivele Clarei Ţetkin sunt clare… Nu înţeleg, de ce noi ar trebui să serbăm Purim-ul evreilor?!

N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile „roşii”, ostile Creştinismului şi de 8 Martie în special, o zi care nu are nimic comun cu femeia creştină ?

Contemporanii noştri nu sunt preocupaţi de istoria şi originea zilei de 8 martie şi consideră această zi numai ca pe un pretext / prilej de a dărui flori şi cadouri femeilor lor dragi. 

Să nu uităm, că noi putem şi trebuie să ne felicităm soţiile şi mamele noastre, surorile şi colegele la timpul cuvenit cu adevărata lor sărbătoare, data  când Biserica preaslăveşte grija şi credinţa, fidelitatea şi răbdarea Femeilor-Mironosiţe.

Şi mai mult decât atât, să nu uităm de ele nici în celelalte zile. Dragostea plină de jertfă faţă de soţie, mamă, soră – ne obligă să avem grijă de ele, să le susţinem şi să le apărăm, să le bucurăm cu dragostea şi atenţia noastră.

Crearea familiei – nu este numai relaţia de cunoştinţă şi nunta, dar şi slujirea zilnică în dragoste sinceră.

Şi pentru ca zilele vieţii de familie să fie pline de bucurie sunt necesare gesturile de atenţie. De aceea – dăruiţi flori şi cadouri femeilor iubite întotdeauna…

 

 

 

 

 Surse: http://www.evz.rohttp://www.crestinortodox.ro/; vox.publika.md/; Protodiacon Ioan MUNTEANU. Calendarul bisericesc – memoria și simbolul Ortodoxiei. Ed. „Lumina lui Hristos”. – Kiev-Chișinău, 2009, – Pp. 207-219

 

 

 

 

 

08/03/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O hartă a ”Noului Orient Mijlociu”

Cum ar putea arăta Noul Orient Mijlociu  

În 2006, Revista Forțelor Armate din SUA, http://armedforcesjournal.com/blood-borders/ , a publicat o hartă concepută de locotenent colonelul  Ralph Peters, care a avut un mare impact în mass media și cercurile de analiză politică din întreaga lume, hartă pe care apare un Orient Mijlociu complet remodelat.

Această nouă hartă a Orientului Mijlociu, a fost prezentată drept o hartă a Marelui Proiect american privitor la Orientul Mijlociu.

În ultimii zece  ani, evoluțiile din regiune au readus-o pe ordinea de zi.

Lucrul cel mai izbitor din această hartă este împărțirea teritoriului actual al Irakului în trei regiuni: Nordică, Centrală și de Sud.

Kurzii ar urma să aibă pentru prima dată în istorie un stat al lor în nord, arabii sunniți la mijloc, iar statul arab șiit ar fi la sud, cu ieșire la Golful Persic.

Proiectul privitor la partea de nord a Irakului a fost parțial finalizat. Regiunea Kurdistanului din Irakul de Nord , care include  regiunea bogată în petrol (Kirkuk),se află sub autoritatea kurzilor, care beneficiază de o autonomie extinsă .

Granițele de sânge

Frontierele internaționale nu sunt și nu au fost niciodată definitive și necontestabile.  

Astăzi, cele mai arbitrare și mai contestate granițe din lume sunt în Africa și Orientul Mijlociu și au fost trasate de fostele puteri coloniale.  Acestea continuă să provoace moartea a milioane de băștinași aflați între granițele lor.

Dar granițele nedrepte din Orientul Mijlociu – pentru a împrumuta de la Churchill – generează și în plan internațional multe probleme  

 În Orientul Mijlociu în afară de frontierele disfuncționale și nesigure trebuie avute în vedere de asemenea și o mulțime de alte probleme legate atât de diversitatea culturală cât și de extremismul religios.

Desigur, nicio ajustare a frontierelor, oricât de draconică ar fi, nu ar putea face fericite absolut toate popoarele  din Orientul Mijlociu, mai ales dacă avem în vedere faptul că în numeroase cazuri, grupuri etnice și religioase diferite trăiesc pe teritorii care se întrepătrund, alcătuind un adevărat mozaic.

Granițele proiectate pe hărțile care însoțesc acest articol încearcă să repare nedreptățile suferite de cele mai importante popoare „înșelate”, cum ar fi kurzii, dar încă nu  rezolvă în mod adecvat aspirațiile creștinilor din Orientul Mijlociu, Bahais, Ismailis, Naqshbandis și multe alte minorități.

Cu toate acestea, trebuie ținut cont de faptul că, fără astfel de revizuiri majore ale frontierelor nu va deveni niciodată posibil în viitor un Orient Mijlociu mai pașnic și mai puțin tensionat.

În ceea ce îi privește pe cei care cred că granițele nu trebuie să se schimbe,  trebuie să le amintim că frontierele nu au încetat niciodată să se modifice de-a lungul secolelor.

Ele se schimbă chiar și acum sub ochii noștri în toată lumea din Congo, și Sudan, până în Kosovo, Ucraina și Caucaz.

Cea mai sensibilă problema de frontieră din Orientul Mijlociu este cea existentă între Israel și vecinii săi arabi.

Problema teritoriilor care înconjoară Ierusalimul, un oraș milenar cu o istorie însângerată, este strâns legată de rezolvarea ansamblului problemelor din Orientul Mijlociu.

Cea mai mare nedreptate făcută unui popor în Orientul Mijlociu, este absența unui Kurdistan independent.

Într-adevăr, cele cca. 35 de milioane de kurzi care trăiesc în regiunea Orientului Mijlociu (cifrele nu sunt precise, deoarece niciun stat nu a permis vreodată un recensământ onest), reprezintă cel mai mare grup etnic din lume fără un stat propriu.

Mai rău, kurzii au fost asupriți de toate popoarele care au invadat teritoriul  din antichitate până în zilele noastre.

SUA și partenerii săi de coaliție au ratat șansa istorică de a corecta această imensă nedreptate după căderea Bagdadului și prăbușirea dictaturii lui Saddam Hussein.

 Irakul, un stat artificial, ar fi trebuit împărțit imediat în trei state mai mici.   

Kurzii din Turcia au îndurat zeci de ani  de opresiune militară și de violentă demonizare, al cărei scop era distrugerea identității lor naționale.

După ce situația kurzilor din Turcia s -a ușurat oarecum în ultimul deceniu, represiunea s-a intensificat din nou în ultima vreme.

Kurzii din Siria și Iran s-ar grăbi fără îndoială să se alăture unui Kurdistan independent, dacă acest lucru ar fi posibil.

Refuzul democrațiilor lumii de a sprijini independența kurzilor, înseamnă în primul rând  nesocotirrea flagrantă a drepturilor  acestui popor străvechi și mai ales ignorarea faptului că un Kurdistan Liber, care s-ar întinde de la Diyarbakir prin Tabriz, ar fi cel mai pro-occidental stat din Asia.

O reașezare teritorială  în regiune ar putea face ca provinciile majoritare sunnite ale Irakului să aleagă în cele din urmă să se unească cu Siria, care la rândul ei și-ar pierde litoralul în urma creerii unui  Liban Mare, orientat spre Mediterana – Fenicia  renăscută.

La sud, în teritoriul majoritar șiit din vechiul Irak s-ar putea forma  un stat arab cu o mare deschidere la litoralul Golfului Persic.

Iordania își va păstra teritoriul actual, cu o oarecare expansiune spre sud, în detrimentul regatului saudit.

La rândul său,   Arabia Saudită va suferi  pierderi teritoriale  la fel de mari ca și Pakistanul.

Arabia Saudită,  va fi  împărţită astfel: în jurul oraşului-sfânt Mecca se va crea Statul Islamic Sacru, Yemen-ul va primi o parte din sudul actual al Arabiei Saudite, iar partea de nord-est va fi  înglobată noului Stat Arab Şiit.

E interesant că statul Irak va dispărea în urma aceastei reîmpărţiri, în locul său creându-se următoarele ţări:

în nord va fi Kurdistanul (care va fi locuit de kurzi), în vest Iraq-ul sunnit, cu centrul Bagdad (capitala), iar în sud, Statul Arab Şiit.

Cel mai câştigat din această împărţire va fi, categoric, Statul Arab Şiit, căci el va îngloba efectiv cele mai multe din rezervele petroliere ale ţării.

Iranul ar pierde o mare parte din teritoriul său  în favoarea unificării Azerbaidjanullui, a Kurdistanului independent, a Statului  Șiit Arab și a Balucistanulului Liber, dar ar câștiga provinciile din jurul orașului Herat în Afganistanul de astăzi – o regiune cu care are o afinitate istorică și lingvistică strânsă.

De fapt, Iranul va deveni din nou un stat etnic persan, cea mai dificilă întrebare fiind dacă trebuie să păstreze sau nu portul Bandar Abbas sau să-l predea statului Shiit Arab.

Ceea ce ar pierde Afganistanul în Persia în vest, ar câștiga în est, întrucât triburile care trăiesc în regiunea de nord-vest a frontierei  Pakistanului ar fi reunite cu conaționalii lor afgani.

Pakistanul, un alt stat nenatural, și-ar pierde teritoriul Baluș în fața Baluchistanului liber. Restul „natural” al Pakistanului s-ar afla în totalitate la est de Indus, cu excepția unui pinten spre vest, lângă Karachi.

În ceea ce privește Emiratele Arabe Unite, acestea ar putea fi încorporate în statul Shiit Arab de la Golful Persic (un stat care ar contrabalansa Iranul persan). 

Dubaiul , Kuweitul și Omanul ar rămâne în limitele lor actuale, scrie //magnanews.ro harta-noului-orient-mijlociu/

În fiecare caz, aceste  ipotetice reașezări ale granițelor reflectă afinități etnice sau religioase – în unele cazuri, ambele.

Studierea hărții revizuite, în contrast cu harta care ilustrează granițele de astăzi, relevă marile greșeli care s-au făcut în trasarea frontierelor de către francezi și englezi în secolul XX.

Corectarea granițelor pentru a reflecta voința oamenilor pare a  fi imposibilă.

Deocamdata. Dar timpul și inevitabilele vărsări de sânge  vor  duce la apariția unor granițe noi și naturale.

Babilonul a căzut de mai multe ori, nu-i așa?

Mișcările actuale din Orientului Mijlociu reflectă o situație care se înrăutățește, nu se îmbunătățește. 

Într-o regiune în care se manifestă  cele mai grave aspecte ale naționalismului și în care cele mai virulente aspecte ale religiei amenință să devină predominante, SUA și aliații săi  se pot confrunta cu crize fără de sfârșit. 

• • •

Imagine similară

Cine ar câștiga și cine ar pierde ?

Câștigători :

Afganistan

Statul Shia Arab

Armenia

Azerbaidjan

Baluchistan gratuit

Kurdistan liber

Iran

Statul sacru islamic

Iordania

Liban

Yemen

Perdanți :

Afganistan

Iran

Irak

Israel

Kuweit

Pakistan

Qatar

Arabia Saudită

Siria

Turcia

Emiratele Arabe Unite

(West Bank) malul de vest al Iordanului.

Noțiunea de „Noul Orient Mijlociu” a fost introdusă în iunie 2006 la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american Condoleezza Rice, pentru a-l înlocui pe vechiul „Marele Orient Mijlociu”.

Această schimbare în frazeologia politicii externe, coincide cu inaugurarea terminalului petrolier Baku-Tbilisi-Ceyhan.Anunţul a fost, de fapt, o confirmare a „drumului militar” anglo-americano-israelit din Orientul Mijlociu.

Acest proiect a fost planificat de ani de zile şi constă în crearea unui „arc de instabilitate, haos şi de violenţă”, din Liban şi Palestina, până în Siria şi Iraq, şi mai departe către Golful Piersic, Iran şi Afghanistan, graniţa estică a NATO.

Tot atunci a mai fost lansat un alt termen intitulat „haos constructiv”, adică prin violenţă şi revoltă să se redeseneze harta Orientului Mijlociu, în conformitate cu obiectivele şi nevoile geostrategice ale Statelor Unite şi Israelului.

E interesant de urmărit în perioada următoare evoluţiile din Orientul Mijlociu şi dacă ele vor confirma tranziția spre Noul Orient Mijlociu care se prefigurează.

Evoluțiile recente din  Siria au pus cu acuitate problema dacă harta Orientului Mijlociu este viabilă, scrie adev.ro/pbgad5

Foto: Media

Zonele locuite de kurzi

CINE SUNT KURZII?

Aproximativ 35 de milioane de kurzi locuiesc în regiunea montană care se întinde pe granițele Turciei, Irakului, Siriei, Iranului și Armeniei.

Poporul kurd constituie al patrulea cel mai mare grup etnic din Orientul Mijlociu, dar nu au obținut niciodată un stat național permanent.

De unde vin kurzii?

Kurzii sunt unul din popoarele băștinașe din câmpiile Mesopotamiei și zonele muntoase din sud-estul Turciei, din Siria de nord-est, din nordul Irakului, din nord-vestul Iranului și din sud-vestul Armeniei.

Astăzi, kurzii formează o comunitate distinctă, unită prin rasă, cultură și limbă, chiar dacă nu are un dialect standard.

Majoritatea kurzilor sunt musulmani sunnți, dar mulți dintre ei au aderat la o serie de religii și crezuri diferite

De ce nu au stat?În ciuda unei lungi istorii, kurzii nu au avut niciodată un stat național.

La începutul secolului XX, mulți kurzi au început să ia în considerare crearea unei patrii – denumită în general “Kurdistan”.

După primul război mondial și înfrângerea Imperiului Otoman, aliații occidentali victorioși au prevăzut un stat kurd în Tratatul de la Sevres, din 1920.

Această speranță a fost spulberată trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Lausanne, care a stabilit granițele Turciei moderne și nu a prevăzut un stat kurd, lăsându-i pe kurzi să aibă statut minoritar în țările în care locuiau.

În ultimii 80 de ani, orice mișcare a kurzilor de a înființa un stat independent a fost reprimată brutal.

De ce este Turcia reticentă să ajute kurzii?

Există o ostilitate profundă între statul turc și kurzii care locuiesc în Turcia, care reprezintă între 15% și 20% din populația țării.

De-a lungul generațiilor, kurzii au primit un tratament dur din partea autorităților turce.

Ca răspuns la revoltele din anii 1920 și 1930, Turcia a interzis folosirea numelui kurd și costumele naționale kurde, ​​utilizarea limbii kurde a fost restricționată și existența unei identități etnice kurde a fost respinsă, kurzii au primit numele de  “mocani turci” .

În 1978, Abdullah Ocalan a înființat PKK, care a cerut Turciei recunoașterea unui stat independent kurd. Șase ani mai târziu, grupul a început o luptă înarmată. De atunci, mai mult de 40.000 de persoane au fost ucise și sute de mii de persoane strămutate. Liderul PKK, Abdullah Ocalan, a fost condamnat pe viață și întemnițat de Turcia în 1999.

Mai mult de 40.000 de persoane au fost ucise după lansarea luptei armate de către PKK,  în 1984.

În anii 1990, PKK și-a reluat cererea de independență, cerând, de data acesta, o mai mare autonomie culturală și politică, dar a continuat să lupte. În 2013, după ce au avut loc discuții secrete, PKK a convenit asupra încetării focului.

PKK a revenit la luptă, în iulie 2015, după ce un sinucigaș ISIS a ucis, într-un atac cu explozibili, 33 de tineri activiști în orașul Kuruc, lângă granița siriană. PKK a acuzat autoritățile turce de complicitate și a atacat soldații turci și poliția.

Guvernul turc a lansat ceea ce a numit un “război sincronizat împotriva terorii” împotriva PKK și ISIS.De atunci, câteva mii de persoane, inclusiv sute de civili, au fost ucise în ciocniri din sud-estul Turciei.

Ce doresc kurzii din Siria?

Kurzii reprezintă între 7% și 10% din populația Siriei. Înaintea revoltei împotriva președintelui Bashar al-Assad ,care a  început în 2011, cei mai mulți kurzi locuiau în capitala Damasc și orașul  Alep, precum și în trei zone disipate din jurul Kobane, Afrin și orașul nord-estic Qamishli.

Kurzii sirieni au fost mult timp suprimați și le-au fost negate drepturile fundamentale. În 1960, Siria confiscat terenurile a 300.000 de kurzi și le-a distribuit arabilor în încercarea de a “arabiza” regiunile kurde.

În 2011, când revolta împotriva regimului Assad a evoluat într-un război civil, principalele partide kurde au evitat în mod public să ia parte. La mijlocul anului 2012, forțele guvernamentale s-au retras din zonele locuite de kurzi pentru a se concentra pe lupta împotriva rebelilor în alte părți a le țării, iar grupurile kurde au preluat controlul în urma lor.

YPG a apărut ca un aliat cheie al luptei forțelor coaliției conduse de SUA împotriva ISIS.

În ianuarie 2014, partidele kurde. inclusiv Partidul Democrat al Uniunii Democrate (PYD), au declarat crearea “administrațiilor autonome kurde” în cele trei “cantoane” din  Afrin, Kobane și Jazira.

În martie 2016, au anunțat înființarea unui “sistem federal” care include în principal zonele arabe și turkmene capturate de la ISIS.

Declarația a fost respinsă de guvernul sirian, de opoziția siriană, de Turcia și de SUA.

PYD declară că nu caută independență, dar insistă că orice reglementare politică care să pună capăt conflictului din Siria trebuie să includă garanții juridice pentru drepturile kurde și recunoașterea autonomiei kurde.

Kurzii din Irak

 Când Irakul a fost înfrânt în războiul din Golf, în 1991, SUA și aliații săi au impus o zonă care să permită kurzilor să se bucure de autonomie.   În septembrie 2017, a avut loc un referendum asupra independenței atât în regiunea Kurdistan, cât și în zonele în litigiu , inclusiv Kirkuk.

Referndumul a întâmpinat opoziția guvernului central irakian.

Populația din zonele locuite de kurzi au susținut în mod decisiv independența prin referendumul din septembrie 2017.

Mai mult de 90% din cele 3,3 milioane de persoane care au votat au sprijinit secesiunea, consemnează  https://www.cadranpolitic.ro/cine-sunt-kurzii/

Oficialii KRG au declarat că rezultatul le-a dat un mandat pentru începerea negocierile cu Bagdadul, dar prim-ministrul irakian Haider al-Abadi a cerut ca referendumul să fie anulat.

În octombrie 2017, forțele pro-guvernamentale irakiene au reluat teritoriul controversat deținut de kurzi.

Pierderea zonei Kirkuk și a venitului realizat din petrol a fost o lovitură majoră dată aspirațiilor poporului kurd pentru crearea propriului stat.

28/11/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: