Rusia trăiește în minciună şi negare, refuzând să admită că mega-eşecurile strategice şi umane cu care se confruntă se datoreză propriei sale politici agresive

„Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului” a spus-o genial filozoful polonez Leszek Kołakowski, cunoscut pe plan internațional ca un critic al marxismului dar și ca istoric al filosofiei).

Încă de la apariția sa în Rusia, regimul comunist a continuat să trăiască în minciună şi negare, refuzând să admită că că mega-eşecul strategic şi uman s-a datorat propriei sale naturi şi politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler în 1939, pentru a facilita începerea „marelui război imperialist”.

Vina pentru eşecul „revoluţiei mondiale” conduse de la Moscova a fost pusă – foarte convenabil pentru liderii sovietici – pe seama SUA, fostul aliat decisiv (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi în dezinformare.

Aşa cum „marele război imperialist” cântat de propaganda comunistă sovietică a anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 „marele război pentru apărarea patriei„.

Câţiva ani mai târziu „doctrina Truman”, care prevedea îndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar politice, a fost prezentată populaţiei URSS ca „politică agresivă a SUA de încercuire a URSS„. Anti-americanismul a devenit în 1945 ingredientul defensiv principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova, substituindu-se treptat ingredientului ofensiv mesianic din vremurile „romantice” ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.

SUA şi URSS – „cel mai bun inamic pe care banii îl pot cumpăra„ 

(Antony Sutton, istoric britanic)

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Așadar, Stalin, care nu poate fi învinuit că nu cunoștea situația, spunea imediat după declanșarea marelui măcel mondial că :

„1. Nu Germania a atacat Franța și Anglia, ci Franța și Anglia au atacat Germania, asumându-și astfel responsabilitatea pentru acest război.

2. După izbucnirea ostilităților, Germania le-a făcut Franței și Angliei propuneri de pace, iar Uniunea Sovietică a susținut public inițiativele germane, pentru că ea considera, și mai consideră și acum, că un sfârșit rapid ar ușura radical situația tuturor țărilor și popoarelor.

3. Cercurile dominatoare ale Franței și Angliei au respins categoric propunerile de pace ale Germaniei și strădaniile Uniunii Sovietice sosite după imediatul sfârșit al războiului. Acestea sunt faptele.”

Dacă începem analiza la 1939, nu vom înţelege mare lucru. De aceea sunt foarte importante următoarele declarații:

„Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste, existente sau viitoare, (…) şi va acţiona ca bastion împotriva capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările în Republica Sovietică Socialistă Mondială.”

(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)

„Lenin a fost trimis în Rusia de către germani în acelaşi mod în care cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră în rezervorul de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare”

(Winston Churchill, discurs în Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919).

Sintetizând, aceste reflecții care nu pot fi combătute în lumina faptelor trăite ale istoriei trecute, arată că esența politicii ruse a rămas neschimbată:

„Măreaţă este patria noastră: însuşi globul pământesc trebuie să se învârtă 9 ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre în noul an al biruinţelor sale. Va veni vremea când Pământului îi vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.”

(Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941.

Cine a început Al Doilea Război Mondial?

Foto: Moscova, 23 august 1939, ziua în care Germania s-a sinucis trăgând Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din stânga, în uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, „constipat”, al 4-lea din stânga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără „tovarăşe”, folosind numele de botez Boris Mihailovici.

Succesul relativ al Moscovei, nu doar în a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi în a „expedia” foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 – 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie mainstream din Occident în a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă încă şi mai mare a politicienilor occidentali în a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice.

Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija în principala, dacă nu chiar singura, învingătoare a lui Hitler, dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.

Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război. După ce îndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de „argumentaţie” mai facilă, admiţând existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care îl „justifică” însă prin „necesitatea URSS de a câştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea„. Este un „argument” care ultragiază logica elementară: dacă URSS se „temea” într-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată în relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o împartă cu Hitler în august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (atât militar, dar şi politic), iar atacarea URSS „prin surprindere” ar fi fost imposibilă.

Istoria Europei în secolul 20 nu se poate înţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost actul politic fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul militar fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate în acel război.

Stalin a fost (mult) mai inteligent decât Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să „încaseze”, două zile mai târziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. La 3 septembrie 1939 „marele război imperialist” a început, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, rămânând „neutră”, pe margine, pentru a urmări cum „puterile capitaliste se sfâşie între ele„.

La 17 septembrie 1939, URSS a comis exact aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o agresiune militară neprovocată contra Poloniei.

Aflate deja în război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care până în vara lui 1940, deşi intrată făţiş într-un tratat de „neagresiune şi prietenie” cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de jumătate din Polonia, o cincime din România, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este cheia înţelegerii modului timorat şi defensiv în care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că URSS, stat internaţionalist-socialist (comunist), a intrat în Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi în strânsă „prietenie oficială” cu Al Treilea Reich german, stat naţional-socialist (nazist), de asemenea totalitar, agresor şi revizionist.

Până la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. 

Stalin a contribuit, într-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene în perioada 1939 – 1941. Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial îmbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil în primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat „camaradului său” Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.

Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm „schelet” din dulapul istoriei recente: majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat „stat prieten” al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul („revoluţia mondială” şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive în URSS, începând cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din acest motiv.

„Rusia istorică” invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de satârul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani înainte. 

Bătălia propagandistică şi ideologică pentru câştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a „zilei victoriei – 9 mai 1945” se poată strict pe agenda politică post-sovietică. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi – expuşi unor metode de dezinformare fără egal – cred altceva, nu schimbă această evidenţă.

Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea îşi aminteşte însă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe cât de mult îşi dorea un nou război „de revanşă” (faţă de Primul Război Mondial), pe atât de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă într-un astfel de scenariu şi ar sfârşi învinsă, ca în 1918. 

Manevrând strategic pe un plan mult superior, Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, după ce pe tot parcursul verii îl perpelise la foc mic mimând, la Moscova, „negocieri militare” cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul.

Fără pactul Ribbentrop – Molotov (de fapt, un pact Hitler – Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca „Pactul de la Moscova”, după locul semnării, ca toate celelelte înţelegeri internaţionale) deznodământul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi în originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: „În 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă (n.n. – între Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări„. Ar fi rămas el oare în „prizonieratul” propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?

Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi nătâng. Simultan?

„TASS este împuternicită să declare că (…) în baza informaţiilor de care URSS dispune, Germania respectă în mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a încălca pactul şi de comite un atac împotriva URSS sunt neîntemeiate. (…) URSS, în cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.”

(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)

Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea întreagă că URSS, stat „iubitor de pace”, dar „speriat” de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov pentru „a câştiga timpul necesar” pregătirii apărării ţării. Asta nu explică însă de ce, atunci, „inocenta şi pacifista” URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi României, ţări care nu o ameninţau în vreun fel, călcând în picioare dreptul internaţional.

URSS putea încheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era „animată de politica de pace„. Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul „de neagresiune temporară” între URSS şi Germania, el a fost un pact de agresiune făţişă la adresa Poloniei, României, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi – implicit – a Finlandei.

Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a „explica” cum Hitler a „surprins” cu atacul său Armata Roşie „nepregătită”, inclusiv ca urmare a „ignorării” de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic – probabil cel mai eficient din lume, în acel timp – privind iminentul atac german. A urmat apoi „marele război pentru apărarea patriei„, în care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, în mai 1945.

Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu întâmplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a închide gura celor care nu acceptă „la pachet” toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de „lipsă de respect faţă de memoria victimelor„.

În fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau încercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este „respectul” atunci când memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei „oficiale” a conflictului pe care Rusia o „rostogoleşte” tot mai insistent în ultimii ani.

Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern (relativ la Rusia) şi presupune preluarea întregului „pasiv” sovietic, ca o piatră de moară agăţată de gâtul naţiunii ruse.

Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele înspăimântătoarelor crime împotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială îl transformă pe Stalin în „eroul de la 9 mai 1945” şi „părinte vitreg fondator” al „noii Rusii”?

Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu­-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război „nu ar fi onorată corespunzător”, când ea însăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă? Nu sunt vieţile oamenilor, în sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo „grilă” de ierarhizare a valorii vieţii umane, în funcţie de cine au fost criminalii?

Al doilea inconvenient este de ordin extern, în sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului „eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie„. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, „beneficiile eliberării” de către URSS în 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente.

Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei în a insista cu o „poveste” care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. În definitiv, ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie.

Dacă tot insistă continuu cu „suveranitatea” în discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să înceapă prin a înţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale „ostaşului sovietic eliberator” în pieţele publice din oraşele lor, asta nu înseamnă „lipsă de respect”, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, într-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.

Vindecarea rănilor încă incomplet închise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea integrală a adevărului istoric, de către toţi participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se înscriu în categoria „motivelor retrospective de mândrie naţională”.

Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile împotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german între 1933 şi 1945, în schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare în ultimii ani, în manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice.

Un criminal în masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal în masă (psihopat şi isteric), fost complice întru crimă, nu devine prin asta, automat, „model şi stâlp de bază al societăţii”, chiar dacă nimeni nu-l plânge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult în a pătrunde acest adevăr elementar, cât mai este timp.

Sunt multe alte elemente insuficient lămurite în legătură cu „marele război patriotic” transformat în mit politic (re)fondator de regimul Putin.

Foto: Vladimir Putin

În 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate până a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic decât cele pe care Stalin le-a avut în 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăgându-şi forţele mult în interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să câştige războiul cu pierderi rezonabile.

În ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că 14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau „lipite” de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat în faza de completare a efectivelor) se aflau în faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est.

„Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut „a 3-a Romă” şi „revoluţia comunistă mondială”, astăzi „eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme.

Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu „special”, nici „mesianic”, şi nicidecum privilegiat.

Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa.

Iluziile „eurasiatice”, adică „joaca de-a Asia” antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia.

Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să „înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident.

Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Surse:

https://www.timpul.md/articol/analiza–dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie

http://in-cuiul-catarii.info/2013/07/18/istoria-asa-cum-nu-o-stim-cum-incep-razboaiele-mondiale-4590

Publicitate

ȘEFUL DIPLOMAȚIEI RUSE, Serghei Lavrov, reacționează la summitul UE-Ucraina și acuză Occidentul că face totul „pentru ca Rusia să înceteze să mai existe ca putere”

Foto: Serghei Lavrov

Publicația https://www.national.ro relatează că în timp ce președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a sosit la Kiev pentru un summit UE-Ucraina, Moscova a acuzat Europa că încearcă să anihileze Rusia și a comparat-o cu naziștii.Ursula von der Leyen a asigurat Ucraina de sprijinul deplin al UE la sosirea sa la Kiev, joi, însoțită de comisarii săi, în ajunul summitului UE-Ucraina programat pentru vineri în capitala ucraineană, la care va participa și președintele Consiliului European, Charles Michel.

„Nu este aceasta nazism, rasism?”

Șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov a profitat de un interviu la televiziunea rusă pentru a lansa o diatribă, acuzându-i pe europeni că vor să pună capăt „chestiunii rusești”, arătând-o cu degetul pe Ursula von der Leyen.

Ea „a spus că rezultatul războiului trebuie să fie înfrângerea Rusiei (…) astfel încât să nu se mai ridice timp de zeci de ani”, a răbufnit șeful diplomației lui Putin rus într-un interviu televizat. „Nu este acesta rasism, nazism și o încercare de a rezolva problema rusă?”, a spus el, comparând situația cu „soluția finală a problemei evreiești” – Holocaustul orchestrat de naziști.

Lavrov a mai spus că Occidentul nu folosește „camere de gazare”, dar că face totul „pentru ca Rusia să înceteze să mai existe ca putere”.

Președintele Vladimir Putin a fost primul care a acuzat Ucraina de nazism și Occidentul de complicitate pentru a-și justifica invazia în urmă cu aproape un an.

Moscova spune că vrea să-și „denazifice” vecinul, înscriindu-și ofensiva în moștenirea victoriei sovietice asupra naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial.

Joi, Putin va conduce ceremonii solemne pentru a marca cea de-a 80-a aniversare a victoriei sovietice în bătălia de la Stalingrad.

Sprijinul occidental, „o escaladare”

În plus, Lavrov a descris din nou sprijinul militar occidental pentru Ucraina ca fiind „escaladare”, în special dacă sunt livrate arme cu rază de acțiune mai lungă.

Ucraina cere rachete de înaltă precizie cu o rază de acțiune de peste 100 de kilometri pentru a distruge liniile de aprovizionare rusești și pentru a depăși deficitul de forță de muncă și de arme.

Până în prezent, Occidentul a refuzat, de teamă să nu provoace o nouă escaladare rusă. Cu toate acestea, președintele american Joe Biden a declarat marți că va discuta cu Zelenski.

După multe tergiversări, europenii și americanii au dat undă verde în această lună livrărilor de tancuri grele moderne, chiar dacă numărul acestora rămâne sub ceea ce cere Kievul.

Diplomatul american GEORGE KENNAN: De ce nu era nevoie de denazificarea Germaniei?

Diplomatul american George Kennan a lucrat în Germania înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial și cunoștea bine particularitățile acestei țări.

După 1945, a devenit un adversar categoric al denazificării Germaniei și chiar al proceselor de la Nürnberg.

Publicația de limbă rusă http://ttolk.ru.,, scrie că el credea că dacă ar fi fost îndepărtați cei 3 milioane de birocrați germani care au fost implicați în serviciul nazismului, țara ar putea aluneca în haos.

Un alt argument al său a fost acela că URSS s-a făcut vinovată de mai multe crime în timpul războiului, iar pedepsirea doar a Germaniei este un joc în mâinile sovieticilor, care nu se vor opri în marșul lor către Occident.

George Kennan este un celebru diplomat și politolog american. El a intrat în serviciul diplomatic la sfârșitul anilor 1920, știa foarte bine limba rusă (a învățat-o în timp ce lucra la la Riga și Tallinn), ceea ce i-a permis să rămână în URSS pentru o perioadă lungă de timp: în anii 1930, în 1944-46 și în 1952-1963, când era ambasadorul SUA la Moscova.

Kennan cunoștea și Germania destul de bine. De la sfârșitul anilor 1930 până în 1942, a lucrat la ambasada americană la Berlin și s-a numărat printre acei diplomați americani care au fost 5 luni internați la Frankfurt pe Main de autoritățile naziste, după ce Germania a declarat război SUA.

Kennan credea că Germania trebuie să joace un rol major înzăgăzuirea expansiunii URSS în Europa postbelică. El a spus mereu că cel mai urât vis pentru SUA și Anglia este prietenia dintre Germania și Rusia, și că această alianță nu ar trebui niciodată permisă.

De aceea s-a opus pedepsirii naziștilor după război și a fost foarte îngrijorat când administrația Roosevelt a lansat procesul de denazificare, care a fost oprit abia în 1947.

Kennan era convins că acești doi ani de epurări și procese împotriva naziștilor au permis URSS să câștige un punct de sprijin în Europa de Est și că va dura zeci de ani pentru ca SUA să preia inițiativa, explicând de ce America nu ar fi trebuit să-i urmărească pe naziști. Astfel, el scria în cartea sa „Diplomația celui de-al doilea război mondial” (publicată de „Tsentrpoligraf”, 2002):„Într-o seară, în toamna anului 1945, stăteam la reședința ambasadorului Murphy din Berlin, împreună cu un militar de rang înalt și îi ascultam reproșându-ne că noi, „oamenii de la Departamentul de Stat”, nu ne puteam „înțelege cu rușii” din cauza antisovietismului nostru. Era încă îngrijorat că speranțele noastre de cooperare aparentă cu sovieticii nu ar trebui să ne împiedice să creăm condiții acceptabile în zonele de vest ale Germaniei.

Foto: George Kennan – ultimul la dreapta

„Ideea de a gestiona situația din Germania împreună cu rușii este o himeră, la fel ca ideea că, în cazul plecării noastre și a rușilor, se va naște de la sine o Germanie pașnică, stabilă și prietenoasă.

Nu putem decât să dăm părții noastre din Germania, pentru care suntem responsabili împreună cu britanicii, un asemenea grad de independență, securitate și prosperitate, încât Estul să nu o poată amenința. Aceasta este o sarcină dificilă, dar nu o putem evita”.

Eram îngrijorat și de problema procesului criminalilor de război. Personal, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aliații ar fi ordonat pur și simplu ca fiecare dintre acești oameni căzuți în mâinile forțelor lor, să fie imediat executați imediat după ce li se stabilea identitatea.

Un proces public al liderilor naziști constituia o problemă complet diferită, pentru că aceștia nu putea nici ispăși, nici corecta crimele pe care le comiseseră.

A permite judecătorilor sovietici să participe la un astfel de proces, însemna nu numai solidaritate cu regimul totalitar sovietic, ci și asumarea unei părți a răspunderii pentru cruzimile și crimele comise în timpul războiului de către autoritățile staliniste împotriva polonezilor și a popoarele din țările baltice.

Aceasta ar însemna denaturarea completă a obiectivelor acestui proces.

Este greu de imaginat că liderii occidentali nu erau conștienți de toate acestea.

Am plecat de la faptul că în mașina administrativă germană erau cel puțin 3 milioane de oameni care susțineau nazismul.

Mi-am ridicat obiecțiile la această abordare:

1) În primul rând, nu este practic. Pentru aceasta (denazificare – BT) era nevoie de o cantitate mare de cunoștințe, competență și cooperare. Este greu de imaginat o slujbă mai ingrată decât analizarea unei mase de oameni dintr-o țară străină, care face necesar un aparat de investigație greoi și nepopular.

2) În al doilea rând, chiar dacă acest program este implementat cu succes, tot nu își poate atinge scopul. Nu vom găsi oameni noi suficient de competenți pentru a îndeplini îndatoririle celor pe care îi vom scoate din serviciu. Acest lucru ne-ar crea o opoziție puternică, care s-ar bucura de autoritate în rândul populației și ar putea discredita puterile occidentale din Germania, ar putea crea un halou de martiri în jurul elementelor naționaliste și, în cele din urmă, ar putea duce la întoarcerea lor triumfală ca eliberatori ai Germaniei.

Nu trebuie uitat că forțele liberalismului din Germania sunt teribil de slabe și puține la număr. A arunca asupra lor toată povara responsabilității politice ar însemna condamnarea lor la distrugerea finală.

3) În sfârșit, din partea noastră, curățarea elementelor naționaliste ar fi nu numai impracticabilă și ineficientă, ci și inutilă. Ar fi mai corect să recunoaștem că naționalismul e o realitate în Germania și că reprezentanții acestuia nu ar trebui să fie privați de partea lor de responsabilitate socială. Trebuie doar să-i facem să respecte cu strictețe sarcinile care le sunt atribuite și să știm ce vrem să-i învățăm.

Foto: Primul din stânga – Președintele SUA Truman, al doilea- ambasadorul Kennan, 1947).

În raport cu actuala clasă conducătoare a Germaniei, mai corect ar fi să demonstrăm că Germania nu mai are puterea de a amenința interesele altor mari puteri și orice încercare a sa în această direcție se va termina cu eșec și o va duce la dezastru. Casta naționalistă conducătoare germană trebuie să înțeleagă acest lucru și odată ce se va întâmpla asta, naționalismul lor nu va avea nicio bază.

În continuare, este necesar să renunțăm la conceptul de pedepsire a Germaniei, pentru că pedeapsa prelungită nu poate fi eficientă împotriva unui întreg popor.”

În general, politica noastră față de Germania a fost complet inadecvată și, dacă nu ne-am fi îndepărtat de ea în 1947, multe dintre temerile mele ar fi devenit realitate.

NOTĂ:

Washingtonul are o lungă tradiție în interpretarea greșită a acțiunilor Moscovei și de aceea acum, în contextul situației internaționale explozive provocate de Rusia lui Putin, merită să ne amintim de George Kennan, cel mai bun Kremlinolog avut vreodată America.

Foto: George Frost Kennan (n. 16 februarie 1904 – d. 17 martie 2005). A fost diplomat, specialist în științe politice și istoric, cunoscut ca „părintele politicii de stăvilire” și o figură cheie în apariția Războiului Rece.

Mai târziu, el a scris studii despre relația dintre URSS și forțele occidentale. În ultima parte a anilor 40, scrierile sale au inspirat Doctrina Truman și politica externă a SUA privind „stăvilirea” avansului comunist, asigurându-i pe toată viața sa un rol de autoritate în privința Războiului Rece.

Telegrama Lungă scrisă de el în 1946, când se afla la Moscova și articolul care i-a urmat, „Sursele conducerii sovietice”, evidențiau faptul că regimul sovietic era un regim expansionist și influența sa trebuia „stăvilită” de SUA în zonele de importanță strategică vitală.

Aceste texte au devenit rapid textele fundamentale ale Războiului Rece, exprimând noua politică antisovietică a administrației Truman. Kennan a jucat rol conducător și în definitivarea programelor de pe timpul Războiului Rece, dintre care cel mai notabil este Planul Marshall.

În decembrie 1951, președintele Truman l-a desemnat pe Kennan să fie următorul ambasador al Statelor Unite la URSS. Numirea sa a fost susținută de Senat. În multe privințe (spre consternarea lui Kennan), prioritățile administrației au subliniat crearea mai multor alianțe împotriva sovieticilor decât negocierea unor diferende cu ei.

În septembrie 1952, Kennan a făcut o declarație care l-a costat funcția de ambasador. Răspunzând la o întrebare care i s-a pus la o conferință de presă, Kennan a comparat condițiile prin care a trecut ca ambasador la Moscova cu cele pe care le-a avut în timpul internării sale la Berlin, în Germania naziste în primele câteva luni ale celui de-al doilea război mondial.

Evident, declarația sa nu era nefondată, însă sovieticii o interpretau ca pe o analogie implicită cu Germania nazistă motiv pentru care l-au declarat  persona non grata și au refuzat să-i permită să reintre în URSS. Kennan a recunoscut retrospectiv că a fost un „lucru nebunesc din partea lui”.