CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ȘEFUL DIPLOMAȚIEI RUSE, Serghei Lavrov, reacționează la summitul UE-Ucraina și acuză Occidentul că face totul „pentru ca Rusia să înceteze să mai existe ca putere”

Foto: Serghei Lavrov

Publicația https://www.national.ro relatează că în timp ce președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a sosit la Kiev pentru un summit UE-Ucraina, Moscova a acuzat Europa că încearcă să anihileze Rusia și a comparat-o cu naziștii.Ursula von der Leyen a asigurat Ucraina de sprijinul deplin al UE la sosirea sa la Kiev, joi, însoțită de comisarii săi, în ajunul summitului UE-Ucraina programat pentru vineri în capitala ucraineană, la care va participa și președintele Consiliului European, Charles Michel.

„Nu este aceasta nazism, rasism?”

Șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov a profitat de un interviu la televiziunea rusă pentru a lansa o diatribă, acuzându-i pe europeni că vor să pună capăt „chestiunii rusești”, arătând-o cu degetul pe Ursula von der Leyen.

Ea „a spus că rezultatul războiului trebuie să fie înfrângerea Rusiei (…) astfel încât să nu se mai ridice timp de zeci de ani”, a răbufnit șeful diplomației lui Putin rus într-un interviu televizat. „Nu este acesta rasism, nazism și o încercare de a rezolva problema rusă?”, a spus el, comparând situația cu „soluția finală a problemei evreiești” – Holocaustul orchestrat de naziști.

Lavrov a mai spus că Occidentul nu folosește „camere de gazare”, dar că face totul „pentru ca Rusia să înceteze să mai existe ca putere”.

Președintele Vladimir Putin a fost primul care a acuzat Ucraina de nazism și Occidentul de complicitate pentru a-și justifica invazia în urmă cu aproape un an.

Moscova spune că vrea să-și „denazifice” vecinul, înscriindu-și ofensiva în moștenirea victoriei sovietice asupra naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial.

Joi, Putin va conduce ceremonii solemne pentru a marca cea de-a 80-a aniversare a victoriei sovietice în bătălia de la Stalingrad.

Sprijinul occidental, „o escaladare”

În plus, Lavrov a descris din nou sprijinul militar occidental pentru Ucraina ca fiind „escaladare”, în special dacă sunt livrate arme cu rază de acțiune mai lungă.

Ucraina cere rachete de înaltă precizie cu o rază de acțiune de peste 100 de kilometri pentru a distruge liniile de aprovizionare rusești și pentru a depăși deficitul de forță de muncă și de arme.

Până în prezent, Occidentul a refuzat, de teamă să nu provoace o nouă escaladare rusă. Cu toate acestea, președintele american Joe Biden a declarat marți că va discuta cu Zelenski.

După multe tergiversări, europenii și americanii au dat undă verde în această lună livrărilor de tancuri grele moderne, chiar dacă numărul acestora rămâne sub ceea ce cere Kievul.

Publicitate

03/02/2023 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Diplomatul american GEORGE KENNAN: De ce nu era nevoie de denazificarea Germaniei?

kennan-gl

Diplomatul american George Kennan a lucrat în Germania înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial și cunoștea bine particularitățile acestei țări.

După 1945, a devenit un adversar categoric al denazificării Germaniei și chiar al proceselor de la Nürnberg.

Publicația de limbă rusă http://ttolk.ru.,, scrie că el credea că dacă ar fi fost îndepărtați cei 3 milioane de birocrați germani care au fost implicați în serviciul nazismului, țara ar putea aluneca în haos.

Un alt argument al său a fost acela că URSS s-a făcut vinovată de mai multe crime în timpul războiului, iar pedepsirea doar a Germaniei este un joc în mâinile sovieticilor, care nu se vor opri în marșul lor către Occident.

George Kennan este un celebru diplomat și politolog american. El a intrat în serviciul diplomatic la sfârșitul anilor 1920, știa foarte bine limba rusă (a învățat-o în timp ce lucra la la Riga și Tallinn), ceea ce i-a permis să rămână în URSS pentru o perioadă lungă de timp: în anii 1930, în 1944-46 și în 1952-1963, când era ambasadorul SUA la Moscova.

Kennan cunoștea și Germania destul de bine. De la sfârșitul anilor 1930 până în 1942, a lucrat la ambasada americană la Berlin și s-a numărat printre acei diplomați americani care au fost 5 luni internați la Frankfurt pe Main de autoritățile naziste, după ce Germania a declarat război SUA.

Kennan credea că Germania trebuie să joace un rol major înzăgăzuirea expansiunii URSS în Europa postbelică. El a spus mereu că cel mai urât vis pentru SUA și Anglia este prietenia dintre Germania și Rusia, și că această alianță nu ar trebui niciodată permisă.

De aceea s-a opus pedepsirii naziștilor după război și a fost foarte îngrijorat când administrația Roosevelt a lansat procesul de denazificare, care a fost oprit abia în 1947.

Kennan era convins că acești doi ani de epurări și procese împotriva naziștilor au permis URSS să câștige un punct de sprijin în Europa de Est și că va dura zeci de ani pentru ca SUA să preia inițiativa, explicând de ce America nu ar fi trebuit să-i urmărească pe naziști. Astfel, el scria în cartea sa „Diplomația celui de-al doilea război mondial” (publicată de „Tsentrpoligraf”, 2002):„Într-o seară, în toamna anului 1945, stăteam la reședința ambasadorului Murphy din Berlin, împreună cu un militar de rang înalt și îi ascultam reproșându-ne că noi, „oamenii de la Departamentul de Stat”, nu ne puteam „înțelege cu rușii” din cauza antisovietismului nostru. Era încă îngrijorat că speranțele noastre de cooperare aparentă cu sovieticii nu ar trebui să ne împiedice să creăm condiții acceptabile în zonele de vest ale Germaniei.

Foto: George Kennan – ultimul la dreapta

„Ideea de a gestiona situația din Germania împreună cu rușii este o himeră, la fel ca ideea că, în cazul plecării noastre și a rușilor, se va naște de la sine o Germanie pașnică, stabilă și prietenoasă.

Nu putem decât să dăm părții noastre din Germania, pentru care suntem responsabili împreună cu britanicii, un asemenea grad de independență, securitate și prosperitate, încât Estul să nu o poată amenința. Aceasta este o sarcină dificilă, dar nu o putem evita”.

Eram îngrijorat și de problema procesului criminalilor de război. Personal, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aliații ar fi ordonat pur și simplu ca fiecare dintre acești oameni căzuți în mâinile forțelor lor, să fie imediat executați imediat după ce li se stabilea identitatea.

Un proces public al liderilor naziști constituia o problemă complet diferită, pentru că aceștia nu putea nici ispăși, nici corecta crimele pe care le comiseseră.

A permite judecătorilor sovietici să participe la un astfel de proces, însemna nu numai solidaritate cu regimul totalitar sovietic, ci și asumarea unei părți a răspunderii pentru cruzimile și crimele comise în timpul războiului de către autoritățile staliniste împotriva polonezilor și a popoarele din țările baltice.

Aceasta ar însemna denaturarea completă a obiectivelor acestui proces.

Este greu de imaginat că liderii occidentali nu erau conștienți de toate acestea.

Am plecat de la faptul că în mașina administrativă germană erau cel puțin 3 milioane de oameni care susțineau nazismul.

Mi-am ridicat obiecțiile la această abordare:

1) În primul rând, nu este practic. Pentru aceasta (denazificare – BT) era nevoie de o cantitate mare de cunoștințe, competență și cooperare. Este greu de imaginat o slujbă mai ingrată decât analizarea unei mase de oameni dintr-o țară străină, care face necesar un aparat de investigație greoi și nepopular.

2) În al doilea rând, chiar dacă acest program este implementat cu succes, tot nu își poate atinge scopul. Nu vom găsi oameni noi suficient de competenți pentru a îndeplini îndatoririle celor pe care îi vom scoate din serviciu. Acest lucru ne-ar crea o opoziție puternică, care s-ar bucura de autoritate în rândul populației și ar putea discredita puterile occidentale din Germania, ar putea crea un halou de martiri în jurul elementelor naționaliste și, în cele din urmă, ar putea duce la întoarcerea lor triumfală ca eliberatori ai Germaniei.

Nu trebuie uitat că forțele liberalismului din Germania sunt teribil de slabe și puține la număr. A arunca asupra lor toată povara responsabilității politice ar însemna condamnarea lor la distrugerea finală.

3) În sfârșit, din partea noastră, curățarea elementelor naționaliste ar fi nu numai impracticabilă și ineficientă, ci și inutilă. Ar fi mai corect să recunoaștem că naționalismul e o realitate în Germania și că reprezentanții acestuia nu ar trebui să fie privați de partea lor de responsabilitate socială. Trebuie doar să-i facem să respecte cu strictețe sarcinile care le sunt atribuite și să știm ce vrem să-i învățăm.

Foto: Primul din stânga – Președintele SUA Truman, al doilea- ambasadorul Kennan, 1947).

În raport cu actuala clasă conducătoare a Germaniei, mai corect ar fi să demonstrăm că Germania nu mai are puterea de a amenința interesele altor mari puteri și orice încercare a sa în această direcție se va termina cu eșec și o va duce la dezastru. Casta naționalistă conducătoare germană trebuie să înțeleagă acest lucru și odată ce se va întâmpla asta, naționalismul lor nu va avea nicio bază.

În continuare, este necesar să renunțăm la conceptul de pedepsire a Germaniei, pentru că pedeapsa prelungită nu poate fi eficientă împotriva unui întreg popor.”

În general, politica noastră față de Germania a fost complet inadecvată și, dacă nu ne-am fi îndepărtat de ea în 1947, multe dintre temerile mele ar fi devenit realitate.

NOTĂ:

Washingtonul are o lungă tradiție în interpretarea greșită a acțiunilor Moscovei și de aceea acum, în contextul situației internaționale explozive provocate de Rusia lui Putin, merită să ne amintim de George Kennan, cel mai bun Kremlinolog avut vreodată America.

Foto: George Frost Kennan (n. 16 februarie 1904 – d. 17 martie 2005). A fost diplomat, specialist în științe politice și istoric, cunoscut ca „părintele politicii de stăvilire” și o figură cheie în apariția Războiului Rece.

Mai târziu, el a scris studii despre relația dintre URSS și forțele occidentale. În ultima parte a anilor 40, scrierile sale au inspirat Doctrina Truman și politica externă a SUA privind „stăvilirea” avansului comunist, asigurându-i pe toată viața sa un rol de autoritate în privința Războiului Rece.

Telegrama Lungă scrisă de el în 1946, când se afla la Moscova și articolul care i-a urmat, „Sursele conducerii sovietice”, evidențiau faptul că regimul sovietic era un regim expansionist și influența sa trebuia „stăvilită” de SUA în zonele de importanță strategică vitală.

Aceste texte au devenit rapid textele fundamentale ale Războiului Rece, exprimând noua politică antisovietică a administrației Truman. Kennan a jucat rol conducător și în definitivarea programelor de pe timpul Războiului Rece, dintre care cel mai notabil este Planul Marshall.

În decembrie 1951, președintele Truman l-a desemnat pe Kennan să fie următorul ambasador al Statelor Unite la URSS. Numirea sa a fost susținută de Senat. În multe privințe (spre consternarea lui Kennan), prioritățile administrației au subliniat crearea mai multor alianțe împotriva sovieticilor decât negocierea unor diferende cu ei.

În septembrie 1952, Kennan a făcut o declarație care l-a costat funcția de ambasador. Răspunzând la o întrebare care i s-a pus la o conferință de presă, Kennan a comparat condițiile prin care a trecut ca ambasador la Moscova cu cele pe care le-a avut în timpul internării sale la Berlin, în Germania naziste în primele câteva luni ale celui de-al doilea război mondial.

Evident, declarația sa nu era nefondată, însă sovieticii o interpretau ca pe o analogie implicită cu Germania nazistă motiv pentru care l-au declarat  persona non grata și au refuzat să-i permită să reintre în URSS. Kennan a recunoscut retrospectiv că a fost un „lucru nebunesc din partea lui”.

09/01/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

20/04/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: