O altă zi de doliu pentru poporul român. VIDEO

 

 

Pentru poporul român este din nou zi de doliu.

În noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948, în România strivită de comunşti, s-a pornit un val de 10.000 de arestări. După unele cercetări numărul celor arestaţi a fost de circa 15.000 tineri români. Printre ei părintele Nicolae Steinhardt, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu,  , Mircea Vulcănescu, politicianul Iuliu Maniu, poetul  Radu Gyr şi soţia sa sau Aurelian Bentoiu..

Această noapte este o pată neagră în istoria României. Părintele Iustin Pârvu spune că a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și socială din România”.

La începutul lunii mai a anului 1948, arestările inopinate erau la ordinea zilei. Mașini negre tulburau liniștea cartierelor din marile orașe ale României în miez de noapte.

În aer plutea o nesiguranță continuă și o frică ajunsă  la paroxism în rândurile populației.

Perioada cuprinsă între anii 1948 și mijlocul deceniului al cincilea, a reprezentat o perioadă de teroare instituționalizată împotriva poporului român.

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră partidele necomuniste. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

 În valuri succesive au fost arestaṭi, anchetaṭi şi torturaṭi liderii partidelor Naṭional Ţărănesc, Naṭional Liberal şi Social Democrat Independent, legionarii, episcopii şi preoṭii greco-catolici, profesorii, ofiṭerii, ṭăranii.

În 1948-1949 s-au creat instituṭiile de represiune (Securitatea, Miliṭia), a apărut legislaṭia represivă, s-a organizat sistemul penitenciar (închisori, centre de anchetă, lagăre de internare), sistem care avea să „înghită”, potrivit unor calcule estimative de astăzi, o jumătate de milion de români.

În atenția prigonitorilor au intrat acum mai ales tinerii implicați în viața politică a țării, indiferent de ideologia și clasa socială  pe care o reprezentau.

Potrivit Ordinului nr. 5, transmis în teritoriu de către D.G.S.S. (Direcția Generală a Securității Statului), încă din data de 13 mai a anului 1948, trebuiau arestate toate persoanele “care s-au încadrat în partidele istorice” după data de 23 august 1944 și care prin activitatea lor se opuneau “regimului democrat”.

Echipe formate din câte trei securişti erau trimise la domiciliile cunoscute ale celor care urmau să fie arestați. Operațiunea a fost   amplă și foarte atent plănuită și coordonată, astfel încât foarte puțini au putut scăpa de arestare.

Temnițele și torționarii din ele au măcinat apoi și distrus floarea intelectualității și culturii românești din perioada interbelică, poate una dintre cele mai strălucite generații de tineri pe care i-a avut vreodată România.

Majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai buni.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia după amnistia din anul 1964.

O mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele la căpătâi, în gropile comune din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi. Intr-un fel era singura opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente din mediul de barbarie medievală al închisorilor. 

Fapt este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Cei mai mulţi dintre ei  gravitau în jurul unor nuclee care încă din anii 1944 – 45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Eroul luptei armate anticomuniste din Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu, relata în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite.

Nerăbdători, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică.

Tensiunea noului război rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să intre în luptă, lovind din spatele frontului, comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate:

 „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

A doua zi după declanşarea valului de arestări, intrările tuturor facultăţilor au fost înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au demascat cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducându-i cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând studenţii vizaţi  pentru a fi arestaţi.

Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii întregi de tineri,murdărind prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei încă mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

 

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau atunci în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ.

Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte.

Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

În baza Ordinului nr. 5 din 13 mai 1948, al ministrului Teohari Georgescu, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea s-a declanşat concomitent în toate oraşele ţării.

Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte că: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca marea majoritate a celor vizaţi să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

„Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă.

Calculul s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Arestările au continuat luni la rând, zi de zi și noapte de noapte. Erau căutați pe de o parte cei scăpați pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanți ai celor din rezistență, divulgați în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestați.

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat.

Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte.

Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste.

Presa relata judecarea sumară şi condamnarea a tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

Numai în perioada 1948-1953 au fost peste 60 000 de arestaṭi, iar în anii de vârf ai colectivizării 89 000 ṭărani au fost trimişi în puşcărie. Sistemul penitenciar din România stalinistă a produs sute de mii de victime, aşa cum s-a întâmplat în tot spaṭiul controlat de sovietici. Aceasta fără a lua în calcul victimele colaterale – suferinṭele familiilor celor întemniṭaṭi – şi fără a include dosarele încă inaccesibile din arhive.

 

 

 

 

 

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist.

Ieşiţi cărunţi din puşcării şi lagăre, într-o societate în care erau izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: 

“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 

 

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

 

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

 

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai prin Legea 127/2017, care a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017. 

 Miercuri, 14 mai 2018, a fost prima dată când România ar fi trebuit să marcheze „Ziua Națională a Martirilor din temnițele comuniste”.

Din păcate, autoritățile statului au ignorat această sărbătoare. Singura excepție notabilă, din rândul instituțiilor, a constituit-o Avocatul Poporului. Victor Ciorbea a fost singurul șef de instituție a statului care și-a amintit de martirii din închisori.

„Pe 13 și pe 14 mai nu apare nicio declarație a președintelui, niciun comunicat care să amintească de comemorare. Explicația nu este deloc simplă și e legată atât de evenimente petrecute imediat după promulgarea legii când Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, a dat un comunicat foarte acid la adresa președintelui Iohannis, în expunerea de motive folosită de inițiatori erau enumerate printre numele martirilor ridicați în acea noapte și membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare.

Printre ei și Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, nume pe care Institutul le vânează cu plângeri penale oriunde aceştia sunt amintiţi, de la licee şi nume de străzi, la tricouri inscripţionate.

Anul trecut, Iohannis nu a răspuns oficial la acest comunicat, dar tăcerea de zilele astea arată că și-a însușit critica”, notează EVZ.

 

 

 

 

 

 

 

 SURSE:

 

https://glasul.info/2018/05/14/istoria-trista-a-romaniei-un-val-de-10-000-de-arestari-s-a-pornit-in-noaptea-de-14-spre-15-mai-a-anului-1948/

http://www.buciumul.ro/2018/05/14/15-mai-1948-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

Terorismul comunist în acţiune. Arestările în masă din noaptea de 14 spre 15 mai 1948

 

 

Arestările din 14 Mai 1948

 

 

Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc.

Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice.

Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.

Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai.

Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:

„- Şi dacă refuz să semnez?

– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii.

Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!”, a răspuns Groza [1].  

Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse.

Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosima Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu.

Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare călău al tineretului român – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.

De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.

 

Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar; chiar ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil.

Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. 

Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

Partidele „istorice”culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.

Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins.

Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie.

Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.

Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate.

Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948.

Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică.

Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

„Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit.

La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

 

 

Noi nu ne considerăm victime ale comunismului

 

 

Asta afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând:  

„Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…”

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, „Operaţiunea Ganayeh”.

Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă(echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern, în România.

Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el [2].

 

 

 

Traian Popescu – Macă îşi aminteşte: s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane.

Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.

Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează: arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit.

Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].

Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre.

„În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat.

Din rândurile lor s-au ridicat mulţi dintre profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor”, consemnează Florin Dobrescu.

Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.
Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumuseţea tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/28/14-15-mai-1948-o-noapte-a-sfantului-bartolomeu-in-varianta-comunista-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2017/05/13/arestarile-din-14-mai-1948-terorismul-comunist-in-actiune-un-articol-de-silviu-aronet

http://www.buciumul.ro/2017/05/15/15-mai-1948-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

14-15 MAI 1948 : O noapte a Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă – cele mai mari arestări din istoria României.

Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000.

Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi.

Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.

Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964.

Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…”

Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate.

Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals!

Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948.

Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite.

Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent.

Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă.

Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ.

Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.

Oricum, este arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.

Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane.

Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

Factorul surpriză a făcut ca legionarii să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.
Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai.

Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi.

Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

Colaborări cu serviciile secrete americane

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi apropiaţi.

Petraşcu fusese trimis în ţară de Horia Sima şi investit ca lider al legionarilor din România, în scopul reorganizării Mişcării Legionare. El era secondat de Nicolae Petraşcu şi Vică Negulescu.

Mii de legionari refugiaţi în munţi după ocuparea ţării de către sovietici se aflau la limita supravieţurii, iar alte mii fuseseră adunaţi în lagăre de concentrare. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de triere.

Buna lor organizare, disciplina şi doctrina total anticomunistă făceau din ei cei mai redutabili duşmani ai URSS.

Comuniştii se aflau într-o perioadă a consolidării puterii şi lărgirii organizaţiilor teritoriale, şi nu doreau o confruntare cu Garda de Fier, aceasta fiind singura grupare ce considera contraofensiva de tip armat ca singura eficientă în lupta împotriva mişcării comuniste.

Presat de perspectiva unei deportări masive a legionarilor în Siberia, vehiculată de anumite cercuri comuniste, dar şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, emiţând o circulară prin care cerea legionarilor să nu se implice în lupta politică.

Revenirea legionarilor la casele lor şi scutirea de noi represalii era plătită cu încetarea practic a activităţii Mişcării.

Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu autorităţile franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii legionarilor din ţară în 1947 şi implicarea lor în acţiuni îndreptate împotriva guvernării comuniste.

Una din cele mai importante activităţi în acest sens a fost constituirea unor structuri de spionaj. 

 

 

Organizată şi dotată după modelul oricărui serviciu de informaţii, reţeaua întinsă la nivelul întregii ţări transmitea cu regularitate, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, date cu privire la situaţia economică, politică, a forţelor armate sovietice şi stării de spirit a populaţiei.

Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni.

Acesta a fost principalul pretext al lui Teohari Georgescu în ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.

16 ani de chinuri

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat.

Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.

Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste.

Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist.

Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau “Libertate!” şi “Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 Florin DOBRESCU / buciumul.ro

_____________________________

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara