CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mitul sângeros al Revoluției din Octombrie 1917

Admiratorii lui Lenin și ai socialismului real, și mai sunt încă prea mulți sub Soarele lui Satan, nu vor fi dezamăgiți. De acum înainte trebuie să fii brutal.

În secolul XXI nu mai avem timp de pierdut, dacă vrem să se termine cu minciunile ucigașe ale secolului precedent.

Deoarece odată cu afirmarea marilor mijloace media de masă, radioul, cinematografia, televiziunea și acum Web-ul, rețelele,de-a lungul ultimei sute de ani istoria a fost rescrisă pentru vecie, pentru a se încrusta în spirite o infernală mitologie în slujba ideologiilor dominante, doar în aparență concurente : comunismul și liberalismul ultra.

Putem de asemenea să afirmăm că ”în interiorul Matricei, ne scăldăm în lichidul amniotic al minciunii”…

Aceste minciuni care ne-au făcut atâta rău”, spusese cu luciditate învingătorul de la Verdun atunci când s-a deschis marele bal diabolic, care a fost al Doilea Război Mondial.

Să începem, pentru a defrișa terenul, răsturnând câteva idei de-a gata. Să observăm, așa cum remarcă atât de bine Michel Heller, istoric ce a studiat comunismul (născut, conform Wikipedia, în 1922, într-o familie de muncitori evrei de la Moscova) în deschiderea cărții sale 70 de ani care au zguduit lumea (1987) că minciuna extensivă a fost principala metodă de lucru a istoricilor sovietici (dar nu numai), așa că se recomandă celor care vor să străbată această Niagara a dezinformării, mai întâi să își tragă bine suflarea…

În ce privește minciuna prin omisiune sau prin complezență vinovată, aceasta a fi fost, în Occident, apanajul profesioniștilor în confecționarea de mituri, al istoricilor, al jurnaliștilor, al scriitorilor disperați să aibă un public, al demagogilor și propagandiștilor[1].

În fine, pentru cel care se apleacă asupra umbrelor trecutului, este remarcabil să vadă hăul ce desparte istoria așa cum a fost cu adevărat de relatările legendare, care, de-a lungul timpului, au rezultat din ea.

Mitologie care, este adevărat, se grefează pe o concepție foarte veche despre lume, ca să nu spunem arhaică (mereu înfloritoare în mințile seci al oamenilor de azi), chiar prelogică (religioasă), impregnată de visare și de nostalgia unei Epoci de Aur.

Or, dacă vrem să evităm să recădem în aceeași rătăcire – adică războiul, civil sau internațional, totalitarism, masacre de masă – care însoțesc toate încercările de reîntoarcere la acest Eden primitiv, am avea tot interesul de a cunoaște, pentru a le dejuca capcanele, mecanismele gândirii colective și manipulările care ne-au condus prea adeseori în istoria recentă pe drumul către abis.

Câteva teze prea puțin ortodoxe

  • Mai întâi, în Rusia nu a fost o revoluție, ci o lovitură de stat, bolșevicii punând mâna pe o putere ce zăcea pe marginea drumului din cauza neputinței social-democraților menșevici. Crucișătorul ”Aurora” trage cu ghiulele oarbe asupra Palatului de Iarnă, înainte ca vreo sută de oameni să pună mâna pe el și, în interior, pe sediul guvernului menșevic. Nici o legătură, deci, cu imaginile grandioase și exaltante din filmul lui Eisenstein, marele precursor al magicienilor hollywoodieni ai imaginarului. Ceea ce a fost posibil pentru că bolșevicii (majoritari în cadrul partidului social-democrat) constituiau, cu cele câteva sute sau mii de oameni, un grup omogen, sudat etnic, de revoluționari profesioniști[2].

  • Această omogenitate etnică care a dat forță bolșevicilor este astăzi cu totul trecută sub tăcere….începând cu Michel Heller, autorul nostru de referință, care nu ezită, însă, în a-i acuza pe colegii istorici că ar practica minciuna în mod sistemic. De fapt, acest ”mare secret”[3]nu e de fapt un secret, este secretul lui Polichinelle, deoarece din prima zi s-a zis totul despre natura puterii leniniste, și asta de către o mulțime de martori credibili și de istorici serioși, dar puțin sau deloc cunoscuți publicului. Mai târziu, lovitura de stat a devenit, mutatis mutandis, o ”revoluție”, iar actorii ei au devenit ruși ca toată lumea, nemaifiind acei indivizi proveniți din comunități nonslave și de religie neortodoxă.

  • Scopul acestei preluări a puterii în Rusia nu a fost niciodată să elibereze clasele muncitoare ruse, de țărani și muncitori, ci să aprindă, să dea startul revoluției mondiale. De altfel Lenin, întors tardiv în Rusia, în aprilie, după Revoluția Menșevică din februarie, nu credea într-o revoluție în Rusia.

  • Lenin nu este deloc vreun teoretician al socialismului, contrar opiniei generale. El credea că socialismul se va instaura prin rețete simple, rețete de bucătăreasă, odată ce se va încheia preluarea puterii. Că toți, mânați de același elan, vor contribui mai mult sau mai puțin spontan. Că țăranii își vor deschide podurile pline de grâu pentru a-i hrăni pe muncitorii care vor lucra cu mare tragere de inimă pentru prosperitatea comună. Faptele au dărâmat rapid acest pronostic idilic, și totuși e dificil să îi taxăm pe Lenin cu banda sa ca dând dovadă de naivitate…

  • Lenin nu este în fapt doar un strateg machiavelic al preluării puterii și al perenizării acesteia prin violența ce moșește istoria (cf. Marx și Sorel[4])și, prin urmare, cu Robespierre și Neceaev, un practician al terorii ca mijloc de a păstra frâiele puterii.

  • Marea contribuție la istorie a lui Lenin a fost, deci, sub acoperirea clădirii socialismului (expresie lipsită de sens, un concept logomahic, pentru că Lenin nu a construit nimic, ci a distrus din plin), altfel spus, teoretizarea, inventarea și construirea statului totalitar. Avem în fapt o serie de păpuși rusești goale pe dinăuntru până la nucleul central: sovietele, Partidul, Comitetul central și Prezidiumul Sovietului Suprem coafat de către Biroul Politic, și acesta la rândul lui condus de Lenin și urmașii lui… Iată la ce se rezumă construirea socialismului, la o piramidă a puterilor executive supuse unei singure voințe de fier.

  • E vorba, deci, de reconstrucția, într-un mod inedit, a autocrației țariste, dar cu generalizarea servituții și crearea unei noi aristocrații,  Această schemă este valabilă și azi, spre exemplu în versiunea hibridă, liberalistă, din China populară, pentru că la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist, președintele Xi a devenit, la 24 octombrie 2017, în urma lui Mao Tse Tung, un nou Împărat celest ce concentrează toate puterile în mâinile sale, după modelul lui Iosif Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev sau Andropov.

  • Societatea totalitară, ale cărei baze au fost puse de Lenin – societate care se vrea și se pretinde a fi egalitară – este în realitate o societate de caste cu aleși de drept divin, cu privilegiați, cu bogătani, cu paria și sub-oameni despuiați de orice drept, chiar de drepturi elementare, … cu excepția dreptului de a participa la edificarea socialismului în scăldătoarea pedagogică a Nordului siberian.

  • Din punct de vedere psihologic, Lenin nu cunoaște nici o barieră morală, este un mic nobil Kalmuk cu ascendență evreiască dinspre bunica maternă. Una dintre sursele lui de inspirație a fost ”Catehismul revoluționar” (1868) al nihilistului Serghei Neceaev și al anarhistului Mihail Bakunin, pentru care doar scopul de atins contează, nemaicontând mijloacele pentru a-l atinge, începând cu violența fără limită… De-a lungul carierei sale, Lenin va fi pe rând fals meșter monetar, șef de bandă teroristă (dar aici e vorba, desigur, de un calificativ ce ține de morala burgheză), agent dublu atunci când acceptă să-și trădeze țara în folosul Reichului german[5].

  • Deși noțiunea de trădare nu are nici un sens pentru el![6]Să mai adăugăm că morala sa va fi, în același fel, cea a americano-cehoaicei Madeleine Albright, secretar de stat în mandatul președintelui Bill Clinton (1997/201), cea care considera că pierderile umane legate de embargo-ul impus Irakului după primul Război din Golf din februarie 1991 (o jumătate de million de copii, după rapoartele UNICEF), cea care credea, fără emoție, că acela era ”prețul de plătit”[7]!

 

Contextul loviturii din Octombrie

 

Contrar prejudecății curente, Rusia nu era în epoca aceea un stat regresiv, subdezvoltat sau stagnant. Dimpotrivă, ea cunoștea ”o dezvoltare economică fără precedent” (conform economistului Edmond Théry în mai 1913). În această țară încă esențialmente rurală pentru 160 de milioane de suflete, o lege a făcut, în 1908, obligatoriu învățământul primar.

Aplicarea acestei măsuri (din păcate înghețată de lovitura de stat) nu va fi dusă la bun sfârșit decât în 1930, adică la nouă ani după sfârșitul războiului civil. În 1915, 51% dintre copiii cu vârste între 8 și 11 ani sunt școlarizați, iar 68% dintre cei chemați la serviciul militar sunt alfabetizați.

În 1905, în preajma înfrângerii în fața Japoniei și a tentativei de revoluție (în care Trotski și Parvus, alias Israël Lazarevitch Gelfand – teoreticianul revoluției permanente – joacă un rol major), imperiul devine o cvasi-monarhie constituțională dotată cu o adunare, Duma, în care sunt reprezentate toate tendințele și toate partidele, fără excepție.

În 1906, Piotr Stolîpin, președinte al consiliului, dă țăranilor posibilitatea de a achiziționa parcela din pământul comunal (mir) pe care o aveau în exploatare.

La sfârșitul lui 1912, datorită acestei reforme agrare(care a urmat abolirii șerbiei în martie 1861 la inițiativa lui Alexandru II… asasinat zece ani mai târziu, în 1881), țăranii dobândesc dreptul de a răscumpăra două treimi din pământurile cultivate. Adică 22 milioane de hectare și un million de exploatații individuale…”Dacă această reformă ar fi fost finalizată – va spune Trotski–proletariatul nu ar mai fi ajuns niciodată la putere în 1917”.

Stolîpin va fi asasinat în septembrie 1911 de către un social-revoluționar evreu (Wiki), informator de poliție, agent dublu și instigator[8].

Să mai subliniem că mirul și șerbia agrară vor fi repuse în vigoare de regimul comunist sub numele de kolhoz. Iar când Lenin ridică țărănimea promițându-i ”pământul”, această proprietare este în mod evident destinată mirului, și niciodată individului. Stalin va instaura în anii treizeci șerbia muncitorească.

Revoluția din martie 1917, în contextul înfricoșător al războiului, a venit atunci când nimeni nu mai credea. Social-democrații și social-revoluționarii agrarieni nu considerau că se întrunesc condițiile pentru revoluție. Doar un concurs de împrejurări – prăbușirea puterii ca un castel din cărți de joc – îi va conduce pe menșevici la putere. Fiind în exil la Zürich, Lenin este cel mai sceptic, el crede că revoluția este posibilă în Suedia… sau în Elveția[9].

La 2 martie țarul Nicolae II abdică în favoarea unchiului său, care se eschivează. La 16 martie Duma creează un Comitet provizoriu pentru ”restabilirea ordinii guvernamentale și publice”, care dă naștere Republicii democratice ruse.

În toamnă, vidul și neputința puterii sunt evidente. Lovitura de stat care răstoarnă republica menșevică intervine în noaptea dinspre 25 spre 26 octombrie 1917.

Lovitura din Octombrie

La 3 aprilie, Lenin, după ce negociase cu Berlinul(mai ales prin intermediul lui Parvus), s-a îmbarcat într-un tren german care avea să-l ducă la porțile Rusiei. Ajunge la 16 aprilie la Petrograd, însoțit de vreo patruzeci de revoluționari de profesie.

Prețul pentru ajutorul german este retragerea Rusiei din război, ceea ce, ușurând situația Germaniei pe frontul de Est, îi va permite să-și concentreze forțele la Vest împotriva Aliaților.

Avea să vină pacea separată de la Brest-Litovsk, căreia Trotski, care participă la negocierea acestei ”păci rușinoase” (avea să spună Lenin), i se opusese într-o primă instanță. Social-democratul Trotski (care nu aparține facțiunii bolșevice),nu avea să prindă trenul revoluției în marș decât în luna mai, de la New York… având în buzunar fonduri de la bancherul filantrop Jacob Schiff (un Soros din acea vreme, care finanțase războiul ruso-japonez în favoarea taberei nipone).

Este însoțit de vreo sută de coreligionari scoși din văgăunile Brooklyn-ului. Majoritatea lor nu vorbeau rusa, dar au devenit cadre revoluționare ocupând posturi de comisari în sectoarele sensibile ale noii administrații.

La sosirea în Rusia, în aprilie, Lenin și tovarășii lansează de îndată (cu aur de pe Wilhelmstrasse) publicarea a 17 titluri de presă cu un tiraj zilnic de 320 000 exemplare.

Presă care difuzează sloganurile ce vor fi fermentul pentru războiul civil : Pământ și pace sau Jefuiți ceea ce a fost jefuit… Nu mai există nici o îndoială cu privire la realitatea finanțării germane a lui Lenin, după deschiderea arhivelor germane din această perioadă în 1945. O dovadă printre altele că Lenin știa să se descurce în orice fel, cu un cinism exemplar …În iulie, pe 3, garnizoana de la Petrograd, care se temea că va fi trimisă pe front, s-a revoltat. A doua zi i se alătură zece mii de marinari de la Cronstadt (aceiași pe care Lenin îi va masacra cu familii cu tot în martie 1921 pentru că cereau revenirea la democrație).

Dar sovietul de la Petrograd dă o lovitură mișcării, făcând publice mai multe documente care dovedeau conivența lui Lenin cu Reichul german și finanțarea bolșevicilor cu aurul acestuia din urmă.

Prudent, Lenin se refugiază în Finlanda și nu se întoarce decât la sfârșitul lui septembrie, atunci când polemica se calmase.

Încheierea finală a acestei preluări a puterii de către o organizație teroristă va surveni în noaptea dinspre 5 spre 6 ianuarie 1918, cu mascarada de Adunare constituantă….care nu va fi trăit decât pentru a fi desființată de marinarii grăbiți să-și regăsească garnizoana.

Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin

Lenin este un pragmatic străin de orice morală zisă burgheză. Este un amoralist radical în sensul propriu, un om care nu avea limite ale cruzimii sale cinice. Sigura lui morală era eficiența, el este în sensul literal un anomoios, fără credință și fără lege. Nu are decât un scop, Revoluția mondială. Nu-și face cu adevărat griji pentru Rusia, deoarece cucerirea puterii la Petrograd nu este decât o trambulină pentru internaționalizarea comunismului. Pentru asta, va convoca la Moscova, la 2 martie 1919, în plin război civil, Internaționala a III-a, numită și Komintern.

Ea se va reuni începând cu anul următor în Azerbaidjan, la Baku, având ca scop să aprindă scânteia și printre popoarele Asiei: Iran, Afganistan, India, China…

În fapt, Lenin, contrar a ceea ce ar putea lăsa să se presupună mitul său, nu este un teoretician care vine în continuarea gândirii lui Karl Marx. El se gândește exclusiv la condițiile trecerii de la teoria la practica revoluționară. Este un organizator și un orchestrator.          

  În 1902, publica un opuscul ”Ce e de făcut?”, prin care se delimita net de doctrina marxistă care considera comunismul ca un punct final al luptelor muncitorești.

Într-o perspectivă voluntaristă, Lenin nu crede că revoluția e posibilă decât condusă de o avangardă de revoluționari profesioniști (o idee extrasă din Catehismul lui Neceaev[10]care vorbește despre sectă și de inițiați).

Aceștia își vor întemeia acțiunea pe teroarea de stat. Deoarece Lenin, și încă și mai mult, Trotski, sunt a priori și exclusiv teoreticieni și practicieni ai ”dictaturii proletariatului”, vocabulă care semnifică guvernarea maselor prin teroare.

Amândoi consideră că nimic, absolut nimic nu are valoare decât dacă servește revoluției. Act fondator care, ca printr-o atingere de baghetă magică, trebuie să instaureze socialismul…. această entitate abstractă pe care nu a văzut-o nimeni niciodată (sau a fost văzută din perspectiva penuriei, a foametei și a lagărelor de reeducare), acest idol hidos care zdrobește oamenii, trup și suflet. Credo-ul său se numește Distrugere.

Întreaga gândire și activitate a lui Lenin sunt îndreptate doar către preluarea puterii și consolidarea ei : cum să instaureze și să mențină dictatura proletariatului pe care o imaginase Marx?

Când teoretizează, Lenin o face apropo de comunismul de război, de teroarea de stat, de partidul unic, apoi de structurile ce duc la instaurarea, exercitarea și perenizarea unei puteri strict monocefale.

Soluția e simplă: e nevoie de o putere omogenă, exclusiv bolșevică, exercitând ad libitum, pentru a avea mâinile libere, teroarea politică.

Dacă dictatura proletariatului, concept operațional marxist, este înscrisă de la început în programul partidului social-democrat, Lenin face din ea alfa și omega credo-ului său politic…astfel, dictatura ”este o putere pe care nimic nu o limitează, pe care nici o lege [morală], nici o regulă nu o împiedică și care se sprijină direct pe constrângere”.

Dar prin ce oare se confundă exercițiul unei puteri absolute a unui iluminat cu inaccesibila utopie a socialismului?

În mai puțin de trei ani Lenin va reinventa mai întâi autocrația imperială (pentru sine și în cadrul regimului nemilos care se revendica, în mod paradoxal, de la dragostea față de omenire), apoi în martie 1921 va reinventa capitalismul originar odată cu Noua Politică Economică.

Pe această bază, Stalin va reveni rapid la primele apucături, iar construirea socialismului va însemna pentru el consolidarea continuă a arhitecturii acestui regim totalitar în esența lui.

Un regim monolitic, ale cărui baze au fost puse personal de către Lenin și care va rămâne neschimbat de la începutul până la sfârșitul imperiului sovietic, adică până la alegerea lui Gorbaciov în martie 1985 în funcția de Secretar general al PCUS.

II

Teroarea – pilon al puterii de stat

Trebuie să insistă, deoarece ideea respectivă, în marea ei simplitate, poate părea deplasată: singura contribuție a lui Lenin la edificarea socialismului real  (pe care nimeni nu l-a văzut vreodată[11])a fost exclusiv faptul că a pus bazele societății totalitare … La două zile după lovitura de stat, Lenin suprimă prin decret libertatea presei și instituie organele dictaturii proletare.

Pentru început, la 7 decembrie 1917, prin Vecheka, Comisia extraordinară panrusă pentru reprimarea contra-revoluției și a sabotajului. Îi va atribui conducerea polonezului Felix Dzerjinski.

În decembrie 1917 încă nu se pune problema unui război civil, dar nimic nu este lăsat deoparte când e vorba de a zdrobi sau de a preveni orice tentativă de nesupunere față de noua ordine bolșevică[12].

Asasinarea, la 30 august 1918 a președintelui CEKA de la Petrograd, Moïsseï Uritski[13],apoi, în aceeași zi, tentativa (cu ocazia vizitării unei uzine), de ucidere a Lenin, de către Dora Kaplan, o social-revoluționară, vor accelera instaurarea statului terorist.

De la anunțarea acestor atentate, sunt masacrați vreo 1800 de ”ostatici ai burgheziei” între 31 august și 4 septembrie de către CEKA, în închisorile de la Petrograd și Cronstadt.

Aceste două atentate împotriva conducătorilor bolșevici vor servi ca pretext sau declanșatori pentru instituționalizarea terorii de masă și promulgarea decretului ”Despre teroarea roșie”, datând din 5 septembrie 1918.

Acest text vizând să ”izoleze dușmanii de clasă ai Republicii sovietice în lagăre de concentrare și să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale Gărzilor Albe, în insurecții sau răscoale”.

Pornind de aici, recurgerea la teroarea sistemică va deveni un element structural al afirmării și consolidării puterii noii clase conducătoare.

Misiunile ei principale sunt: confiscările, expulzările, retragerea tichetelor de hrană, publicarea de liste de dușmani ai poporului, execuțiile sumare asupra tuturor suspecților și deportările…

Pentru că debușeul natural al CEKA îl constituie taberele de muncă forțată care anunță ceea ce sub Stalin va deveni Arhipelagul gulagului în regiunea septentrională Kolîma.

Deportări care nu aveau nimic în comun cu cele pe care le-au cunoscut Lenin și Trotski, un fel de constrângeri la domiciliu în timpul cărora revoluționarii noștri s-au dedat din plin plăcerilor vânătorii[14].

Ultimii ani ai țarismului nu au fost, desigur, ceea ce au făcut din el și au zis despre el dușmanii lui. Era un regim binevoitor, adeseori de o indulgență vinovată față de teroriștii sanguinari care s-au înmulțit până în 1905 și care, mulți din ei, erau recrutați din rândurile burgheziei sau nobilimii, dar și din păturile cele mai de jos.

Marxiștii au denunțat mereu revoluțiile burgheze (începând cu cea din 1789), dar au existat vreodată alte revoluții decât cele burgheze?[15] Tatăl lui Lenin nu era oare, și el, un funcționar făcut nobil de către țar ?

Ceea ce nu a împiedicat ca fratele mai mare al lui Lenin să fie spânzurat în 1887 pentru că a participat la o conjurație ce țintea la viața suveranului.

Tovarășa lui Lenin, Nadejda Krupskaia, aparținea și ea claselor înstărite, la fel și Trotski, alias Bronstein, al cărui tată era mare proprietar de pământ și neguțător de grâu.

De fapt, revoluția este mereu o afacere a unor burghezi frustrați poate, în orice caz mereu bântuiți de o ambiție devoratoare, fie ea și mascată de o filantropie exaltată.

În noiembrie 1918[16],în timp ce războiul civil începuse efectiv, un text apărut în ziarul ”Teroarea roșie”la 1 noiembrie 1918, semnat Martin Lațis,rezumă destul de bine filosofia lui Lenin în această chestiune:

” Comisia extraordinară nu este nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se situează pe frontul interior al războiului civil. El nu judecă inamicul: îl lovește. Nu purtăm război împotriva unor persoane anume. Exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, la anchetă, documente și probe referitoare la ce anume a făcut acuzatul, cu vorba sau cu fapta, împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneți este cărei clase îi aparține, ce origine, ce educație, ce instrucție și ce profesie are. Sunt întrebări decisive pentru soarta lui. Iată semnificația și esența Terorii roșii.”

Lista celor împușcați și executați a fost publicată în jurnalul săptămânal al CEKA, și așa s-a stabilit că 1,7 milioane de dușmani ai revoluției au fost expediați ad patres între 1918 și 1919, mai ales țărani…. și muncitori a căror unică crimă consta în a fi cerut rații de hrană similare cu cele ale Armatei Roșii. Lenin cere personal executarea masivă a greviștilor pentru ”sabotare”.

Rapoartele oficiale din mai 1922 menționează că 1 695 904 de persoane au fost eliminate din ianuarie 1921 până în aprilie 1922. Estimările oficiale și istoricii care aplică corectitudinea politică, ca în toate cazurile de acest fel, indică un total de 140 000 de victime ale Terorii Roșii!

Mai 1922, războiul civil fusese înăbușit, Lenin modifică cu propria mână un proiect al noului Cod penal pentru a face din teroare unul din pilonii comunismului[17]. Teroare, căreia îi motivează ”esența și justificarea”… ”punându-le(acestora)bazele și legalizându-le în principiul lor”. 

Deoarece este important ”să se extindă pedeapsa cu moartea la toate activitățile menșevice [social-democrate] și socialist-revoluționare”. Revoluția permanentă (un concept vulgarizat de Parvus, mentorul lui Trotski), este, prin urmare, în interiorul teritoriului supus arbitrariului bolșevic – faptele vorbesc de la sine –, războiul perpetuu și fără limite al Partidului împotriva societății civile… încercată fără oprire de toți demonii reacțiunii!

Comunismul în acțiune

La 10 octombrie 1917, Lenin care vine din Finlanda unde se pusese la adăpost, participă la reuniunea Comitetului central, care decide cu privire la lovitura de stat, ce trebuia să aibă loc în ziua de 21 luna curentă.

Avea să fie ziua în care Comitetul militar revoluționar va da ordin ca forțele armate să i se subordoneze exclusiv: nu vor exista (contrar legendei cosmetizate și imaginilor de propagandă a posteriori) lupte eroice împotriva unui dușman încrâncenat. Congresul Sovietelor instaurează o dată în plus un ”guvern provizoriu al muncitorilor și țăranilor”. Cuvinte care se vor dovedi curând deșarte și chiar mai rău, mincinoase.

La 24 ianuarie lui Lenin îi e greu să creadă în propria victorie, el se extaziază fără falsă rușine în fața ”minunii” care a făcut să depășească cu cinci zile durata de viață a Comunei de la Paris!

Rămâne faptul că – și este convins de asta – lovitura de stat din Octombrie este scânteia care va aprinde incendiul revoluției mondiale… la fel și în ce-l privește pe Neceaev, pentru care în afară de Partid (Inițiații), poporul nu este decât materialul pentru revoluție, care, în această logică, este sacrificabil[18]… un consumabil, am spune în zilele noastre.

Lovitura din octombrie s-a terminat la 5 ianuarie prin reunirea unei Adunări constituante, care trebuia să fie expresia voinței poporului.

Constituantă curând și pentru totdeauna dizolvată, câteva ore mai târziu, în zorii zilei de 6. Între timp, alegerile prevăzute înainte de lovitura de stat s-au desfășurat la sfârșit de noiembrie : din 36 de milioane de votanți, Lenin și partizanii săi nu au obținut decât 9 milioane, adică mai puțin de un sfert ; social-democrații reformiști – 59,6%.

Mesa roșie e rostită, doar o politică de forță absolută le poate permite lui Lenin și acoliților săi fanatici să se mențină în fruntea țării contrar voinței populare. O necesitate care va permite mascarea falimentului imediat al tuturor pretențiilor bolșevice de a construi socialismul…

Socialismul de război va justifica orice, privațiunile, execuțiile, torturile, eliminarea totală a unor categorii sociale și a unor grupuri etnice în totalitatea lor[19].

Pentru Lenin, comunismul pus în practică se rezumă[20] la rechiziționare și la repartizare. Doar că, iată, țărănimea se va revolta contra rechiziționărilor forțate. Ideologiile au o puternică tendință de a uita principiile fundamentale ale naturii umane, începând cu instinctul de autoconservare.

În mai și iunie 1918,rechiziționarea autoritară a grâului devine ”baza construirii socialismului” (Lenin). Libertatea promisă se face servitute. Și încă una mai dură și mai nemiloasă decât în vremea țarilor. Se declară război celor de la țară.

Mii de jacquerii izbucnesc pe toată întinderea teritoriului în paralel cu revoltele muncitorilor, toate reprimate cu atrocitate de Armata Roșie și sancționate cu masacre și deportări fără cale de întors.

Și asta… până când Lenin o lasă baltă în 1921, își recunoaște eșecul și revine sine diela libera întreprindere și la capitalismul primitiv[21].Atunci când moare în ianuarie 1924, nimeni nu mai vorbește de renunțarea la NEP, Noua economie politică; o va face în schimb Stalin, reluând sclavagismul colectivist de acolo de unde Lenin îl abandonase în 1921, cu trei ani înainte de a muri.

Avea să se producă naționalizarea pământurilor însoțită de răsculăcire, și asta cu prețul unor teribile hecatombe.

Mai ales în Ucraina și în Kuban, unde marea foamete premeditată din 1932 și 1933, faimosul Holodomor, va face mai multe milioane de victime … și va fi pătată în roșu prin practici canibale. O perioadă care s-ar compara cu Marele Salt înainte chinez (1958/1962) și cu cele treizeci de milioane estimate de morți[22].

Comunismul de război

Vedem aici că acest comunism de război – un eufemism – este forma pe care o capătă în 1918 dictatura proletariatului, și că nu este, a priori, răspunsul dat vreunei contra-revoluții albe care se dezvolta efectiv pe solul fertil al revoltelor populare și al respingerii auto-imunitare a bolșevismului.

Lipsurile de toate felurile sunt în mod mecanic declanșate de  interzicerea comerțului privat și de monopolul de stat asupra aprovizionării.

Nu luptele din timpul războiului, nici gerul iernii nu sunt la originea acestor lipsuri, ci politica delirantă, în marș forțat, a unui pretins socialism.

Adică realizarea unei utopii fără conținut precis și operațional, condusă în practică mai întâi împotriva celor pe care trebuia să îi emancipeze și să îi slujească…Și asta spre marea nenorocire a acestora. În mod evident, proletariatul nu a răspuns așteptărilor lui Lenin.

Care îl și disprețuiește, în realitate. În discursul său ”Cum să organizăm întrecerea?” (decembrie 1917), țăranii proprietari sunt asimilați unor ”insecte dăunătoare”, unor ”păduchi”, unor ”paraziți”, unor ”microbi”.

Trebuie, scrie Lenin, ”să epurăm”, ”să curățăm”, ”să purificăm” societatea rusă de ”puricii”, de ”putreziciunile”, de ”paraziții” care o infectează. Și pentru asta orice mijloc e bun[23].

În 1922, la Congresul al XI-lea, cu industria distrusă, cu  uzinele oprite, Lenin va face o amară constatare, și anume că ”proletariatul a dispărut”. Sinistru și suprarealist bilanț pentru profetul mesianic al revoluției proletare.

Dar această constatare nu are nimic dintr-o revelație tardivă : din 1904, imediat după Congresul al II-lea al partidului social-democrat ”în schema leninistă, partidul luase deja locul clasei muncitoare. Organizația partidului se substituie sovietelor și chiar partidului, dictatorul, în fine, înlocuiește Comitetul central.”Comunismul nu este până la urmă decât ”dictatura unui partid piramidal și monolitic, în vârful căruia tronează un singur om, omnipotent și infailibil.”

Or, nu doar că la terminarea teribilei epoci a comunismului de război ”proletariatul a dispărut”, el a fost înlocuit prin dictatura unei camarile de politicieni și de călăi, omogenă etnic, străină de sufletul și de pământul rusesc și sudată de instincte prădătoare.

O nomenclatură care va abuza de întreaga țară până va fi și ea curățată de țarul roșu numit Stalin. Cel care, în urma primului plan cincinal (ratificat în aprilie 1929 prin a XVI-a conferință de partid), va lansa cele mai mari epurări din anii treizeci sub acoperirea luptei de clasă în interiorul partidului. 

Epurări ce vor fi – evident – un fel de a doua revoluție menită să prelungească și să continue construirea statului totalitar (zis socialist) pe bazele puse de Lenin…Și cum construirea comunismului (cea a unui partid totalitar fără altă finalitate decât el însuși și puterea absolută) cere sau presupune, pentru Partid, prin șeful său, o putere absolută și nelimitată, întreaga istorie ne-hollywoodiană și ne-fantasmată a comunismului se va rezuma la realizarea acestui postulat.

Un sistem istoric inedit… Statul totalitar

Recitiți 1984 al lui George Orwell (un socialist pocăit), în 1918 realitatea depășește deja ficțiunea : totul e interzis, controlat după modelul ”despotismului oriental”, pe care îl descrie Karl Wittfogel[24], dar mai metodic, mai implacabil.

În această lume fără clase se va dezvolta totuși, până la extremă, o ierarhizare ce face distincția între paria (reprezentanții fostelor cadre ale națiunii : preoți, burghezi, funcționari, intelectuali, ofițeri, notabili), altfel spus, sub-oameni… Categorii blestemate care trebuie eliminate fizic prin moarte și deportare.

Contrar a ceea ce ne imaginăm în general, Khmerii roșii ai lui Pol Pot nu au inventat nimic și par, privind în urmă, niște mici meseriași în comparație cu măcelul industrial al revoluției bolșevice.

Într-adevăr, prima constituție a RSFSR plasează în vârf proletariatul de esență divină (insistăm: acesta nu există în fapt în afara partidului, care e un ecran în fața aparatului de stat și a diferitelor eșaloane până la vârf),apoi diferitele clase țărănești (proletariat rural, țărani foarte săraci, săraci și mijlocii).

Culacii (proprietari de pământ) erau așezați în sub-grupul lichensty (de la rusescul лишить, a lipsi), adică comercianții, membrii ai clerului ortodox, pe scurt, toți cei care nu trăiesc din munca lor.

Teroarea va constitui în acest cadru epistemologic ”instrumentul unei politici de igienă socială ce viza eliminarea din noua societate în construcție a grupurilor definite ca dușmane”. Sunt astfel sortiți morții sociale sau fizice ”burghezia”, proprietarii funciari și culacii, acești ”țărani exploatatori”, care trebuie ”eliminați” sau de care trebuie să fie ”curățată” societatea rusă[25].

Societatea cu vocație fundamental egalitară este în realitate o societate de caste.

Societatea va fi jupuită, ca o ceapă, strat cu strat, pentru a eradica din ea purtătorii de germeni, de cutume, de tradiții și obiceiuri din vechea societate. Și astfel au fost epurate clase întregi de vârstă[26].

Prețul de plătit pentru a clădi o lume nouă. Din acest unghi, crearea Vecheka chiar a doua zi după preluarea puterii de către bandele organizate bolșevice trebuie privită ca un act de război preventiv îndreptat nu doar împotriva vechilor clase conducătoare (favorabile în majoritate revoluției social-democrate), ci și împotriva națiunii ruse însăși și a popoarelor asociate în cadrul Imperiului.

Vecheka ca ”organ de justiție imediată” este dotată cu puteri nelimitate după imaginea ghidului suprem.

Bilanțul unei puteri nelimitate

Lipsită de unitate, răzlețită, divizată între mai mulți șefi care sunt departe de a deține puterea lui Lenin, contra-revoluția va fi în cele din urmă zdrobită după multe spasme și râuri de sânge.

După Michel Heller, deja citat, ”Albii” au reacționat convențional, ca militari, și nu au înțeles că războiul civil era îmbrăcat cu haine noi, cele ale un război hibrid deopotrivă politic, ideologic și mesianic. Combinația de teroare și promisiunea unui Ierusalim terestru formau un cuplu infernal teribil de eficient.

Pentru a justifica teroarea, foametea, penuria, bolșevicii au știut să inverseze dovada: (inversiune acuzatorie) nu politica leninistă este cauza mizeriei generale, ci albii, reacționarii, complicii tiraniei. Dacă albii practică ocazional teroarea și masacrele, este ceva artizanal, conjunctural, în comparație cu teroarea de stat, sistematică, nemiloasă, metodică. Teroare care nu are nimic local, ci vizează grupuri sociale întregi, chiar țara întreagă și ArmataRoșie însăși, prin intermediul comisarilor politici.

Dar deși victorioși din punct de vedere militar, la 1 martie 1921, marinarii de la Cronstadt, cei care au fost vârful de lance al ”revoluției”, cer realegerea sovietelor, libertatea de expresie, libertatea presei și a întrunirilor, dreptul de a forma sindicate și grupări țărănești, publică un manifest intitulat De ce luptăm:

”Prin Revoluția din Octombrie, clasa muncitorească spera să își obțină eliberarea. Dar rezultatul este o înrobire și mai mare a persoanei umane…partidul comunist nu este apărătorul muncitorilor, așa cum pretinde, interesele lui îi sunt străine, și, odată ajuns la putere, nu se mai gândește decât să o păstreze”.

Adăugăm noi, prin toate mijloacele, și mai ales prin violență atroce.

Revolta de la Cronstadt, declară Lenin la Congresul al X-lea al partidului, ”este cea mai periculoasă din toate”. La 2 martie sunt adunați 50 000 de oameni, care zdrobesc fără milă rebeliunea în noaptea de 17 spre 18 martie. Cum Neva era încă înghețată, trupele de șoc asiatice și letone au reușit să ajungă fără obstacol la insula rebelă.

La 18 martie presa bolșevică este în totalitate consacrată Comunei de la Paris și cruzimii versailles-zilor.

Cinci mii de marinari au pierit în fortăreața asediată, mai multe mii, împreună cu soțiile și copiii, aveau să fie executați, iar supraviețuitorii au fost deportați…10 000 de morți, 6528 prizonieri dintre care 2168 executați.

Acesta este chipul socialismul real în cruda sa goliciune. La 8 martie, în cursul Congresului al X-lea, în timp ce bătălia de pe insula Cronstadt pe Neva este deja angajată (pentru a nimici zece mii de marinari răzvrătiți, revoltați împotriva noii ordini teroriste), Lenin anunță adoptarea NEP[27], noua politică economică, în fapt o cvasi-restabilire a economiei capitaliste, un salt brutal în spate care spulberă himerele comuniste.

Regimul nu va supraviețui în cele din urmă decât datorită unui masiv ajutor american în inginerie și capital[28]. Ajutor care nu va înceta nici sub Stalin, dimpotrivă chiar.

Coșmarul sau visul sângeros al lui Lenin nu a trăit decât pe timpul războiului civil. Însă teroarea de stat va continua. Lenin, grav rănit la gât în 1919, inoperabil vreme îndelungată, va deceda la 21 ianuarie 1924. Clasa ce va veni la putere va continua să se îmbuibe, în timp ce poporul va umbla decenii întregi pe drumul lung al mizeriei[29].

 

Jean-Michel VERNOCHET, scriitor, publicist (Franța)

 prin 

Traducere – Ruxandra Iordache

 

 

[1]Numeroși au fost cei de teapa asta, precum istoricul Albert Soboul, care a exercitat o importantă autoritate morală și care îl descria pe Lenin (în ultima vreme France Culture i-a redat cuvântul post-mortem) ca fiind mare, cu o statură impozantă și o voce puternică și răsunătoare, când în realitate el era mic și avea prea puțină carismă în exprimare. Un flagrant delict de minciună impresionantă în cazul unei figuri dominante din lumea științei istorice de după Război. Minciuna este liberă pentru cel ce vine de departe din spațiu sau timp.

[2] Inițial, bolșevicii asociați cu elementele cele mai dure din partide care au lucrat pentru răsturnarea țarismului, nu însumau nicicum mai mult de câteva zeci de mii de militanți. Or, e cu totul greșit să ne gândim că o minoritate nu poate să pună singură mâna pe un imperiu de 160 de milioane de suflete, iar apoi să-l și conducă. O bandă de răufăcători bine organizată și hotărâtă își va impune mereu legea în fața unei mase amorfe și pasive. Să ne gândim la cele treizeci de mii de englezi care au guvernat vreme de două secole (1757/1947) enorma masă geografică și umană a Imperiului Indiilor.

[3] David Duke ,  Le grand secret, 2013,The Mystical Body of Christ and the Reorganization of Society, Denis Fahey, 1939,Waterford, Ireland.

[4] Georges Sorel, Réflexion sur la violence, 1908.

[5] Soljenitsîn, Lénine à Zurich, 1975.

[6] Trotski,   Leur morale et la nôtre, 1938.

[7]În emisiunea 60 Minutes  de pe canalul american CBS News, 12 Mai 1996.

[8] Roland Gaucher « Les Terroriste » 1965.

[9] Ibid. AlexandreSoljenitsyne « Lénine à Zurich ».

[10]Tribun al distrugerii creatoare după modelul neoconservatorului american Mikael Ledeen, Neceaev nu consideră pozitiv decât ceea ce are consecințe dezastruoase asupra societății instituite, până la pe cei pe care revoluționarii sunt meniți să-i salveze … « Confreria va contribui cu toate forțele și resursele la dezvoltarea și extinderea suferințelor care vor epuiza răbdarea poporului și îl vor împinge către o revoltă generală ». Cf. Maurice Paléologue, Les précurseurs de Lénine, 1938.

[11]”Fără Revoluția din Octombrie nu ar fi existat Revoluția chineză (1949), nici Revoluția vietnameză (1975), nici Revoluția cubaneză (1959), nici Revoluția algeriană (1963), pe scurt, nu ar fi existat această capacitate a popoarelor din Asia și Africa de a-și recuceri independența națională, și, în fine, nu ar fi avut loc nașterea acestor puteri emergente precum China. Altfel spus, Revoluția din Octombrie a inaugurat transformarea lumii moderne.” – Samir Amin în Révolution d’Octobre et mouvements de libération nationale – Paris, Sorbona, 21 octombrie 2017. Da, în ce privește ”transformarea lumii moderne”, dar aceasta s-a efectuat pornind de la un mit și bazându-se pe o minciună, cea a socialismului. Socialismul este o idee motrice, desigur, dar în spatele ei se înscrie o brazdă neînchipuită de morți și de distrugeri. Ale cărei rezultate sunt un abis : Revoluția din Octombrie a făcut Rusia mai mult să dea înapoi decât să progreseze.

[12]Într-o culegere de arhive publicate la Moscova în 1975 ”Lenin și CEKA”, Lenin declară că s-a inspirat din politica de teroare a lui Maximilien Robespierre. Sau mai mult: ”În lupta de clasă, am încurajat mereu recurgerea la terorism”, (Œuvres Choisies, ediția a patra, vol. 35, p. 275). A se vedea, de asemenea, decretul din 5 septembrie 1918 referitor la instaurarea Terorii Roșii în ”Decrete ale Puterii sovietice”, Moscova, 1964, p. 295.

[13]Cum nu iese fum fără foc, lui Uritski i se atribuie din 10 martie 1918 până la 30  august 1918 (dataviolentei sale morți), vreo5 000 de asasinate.

[14]Relegați pentru activități subversive (condamnați la exil în Siberia), Lenin și tovarășa sa, Nadejda Krupskaia, fiică de burghezi înstăriți, se instalează pe malul Lenei. De la această ședere îi va rămâne numele de Lenin. În 1900, Lenin, eliberat, pleacă cu soția în Elveția. Doi ani mai târziu, publică opusculul Ce e de făcut ? în care, delimitându-se de Karl Marx, vorbește despre revoluție dintr-o perspectivă voluntaristă, considerând că revoluția trebuie să fie condusă de o avangardă de profesioniști. Dostoievski relatează în Amintiri din casa morții (1860/62) propria sa experiență de deportat al regimului țarist.

[15]Poporul, când e aruncat în ardoarea revoluționară, nu mai servește, de cele mai multe ori, decât pentru a se putea delimita facțiunile rivale : luptele pentru puterea absolută au înlocuit de facto războaiele dinastice de altădată. Să ne gândim la revoluția culturală franceză al cărei singur și adevărat obiectiv a fost instaurarea lui Mao Tse Tung la vârful puterii pentru a îndepărta din birocrație elementele revizioniste.

[16]În martie 1918, atunci când se mută la Moscova cu guvernul bolșevic, care se teme de sosirea germanilor la Petrograd, Vecheka regrupează 600 de agenți și 37 000 de oameni la sfârșit de an… 280 000 la începutul lui 1921. Prin comparație, Ohrana, temuta poliție politică a tiranului Nicolai II,  nu număra decât 1 500 de agenți.

[17]La o cu totul altă scară, în Franța de azi să ne gândim la starea de urgență de acum înainte înscrisă în soclul legii.

[18] Pentru a fonda societatea edenică ”trebuie să ne facem trup din violență, și suflet din minciună. Adevărul, încrederea reciprocă, solidaritatea nu există decât între câțiva indivizi – vreo zece – care formează acel sanctus sanctorum al societății. Tot restul trebuie să folosească drept instrument orb și materie de exploatat în mâinile acestor câțiva oameni. Este permis și chiar este poruncit ca restul oamenilor să fie înșelați, compromiși, furați și chiar sacrificați la nevoie.”

[19] Precum cazacii. La 24 ianuarie 1919, Comitetul Central decide asupra unei politici de ”teroare masivă împotriva cazacilor bogați, care vor trebui exterminați și lichidați fizic până la cel din urmă”. Satele sunt arse, locuitorii sunt exterminați, rarii supraviețuitorii sunt deportați. Online Encyclopedia of Mass Violence – Sciences-Po Paris 2008.

[20] Lenin,  L’État et la Révolution  (1917) și Les tâches du pouvoir soviétique (1918).

[21]Acest reviriment brutal nu va împiedica la timp prăbușirea producției agricole jefuite de pretențiile armatei roșii și de necesitățile de aprovizionare a orașelor. Situație catastrofală ce va contribui la marea foamete din 1921/1922 cu cele cinci milioane de victime ale sale.

[22] Mao Tse Tunga refuzat să limiteze exporturile de cereale (prin care se finanța dezvoltarea industriei, a făcut următoarea remarcă care, singură, rezumă caracterul machiavelic și psihopat al conducătorilor comuniști de la Lenin încolo: ”A distribui resursele în mod egalitar nu va face decât să ruineze Marele Salt înainte. Când nu există destulă hrană, oamenii mor de foame. Mai bine să fie lăsată să moară de foame jumătate din populație, pentru ca cealaltă jumătate să poată mânca îndeajuns”. Liu Shaoqi (care înțelesese dimensiunea catastrofei) a fost acuzat de Mao”că dă bir cu fugiții în fața dușmanului de clasă”. Liu a replicat : ”Atâția morți de foame! Istoria ne va ține minte pe noi doi și canibalismul”. Cf. Zheng Yi, Stèles rouges : du totalitarisme au cannibalisme, Taiwan, 1993.

[23] Traduse în fapte, aceste idei umaniste l-au condus pe Trotski, în cursul verii lui 1921, la tratarea cu gaze de luptă a țăranilor insurgenți din provincia Tambov și la deportări masive de populații din această nouă Vendée… 12 iunie 1921, cum decretul privind NEP apăruse, Tukacevski ordonă ”curățarea pădurilor în care se ascund bandiții cu ajutorul gazelor toxice”. Iulie 1921, deschide 7 lagăre de concentrare unde sunt regrupate ”familiile bandiților insurgențiAceste lagăre numără, la sfârșit de iulie 1921, circa 50 000 de persoane, majoritatea femei, bătrâni și copii. Tifosul, holera, foametea fac ravagii. În toamna lui 1921, mortalitatea ajunge la 15-20% pe lună. În total, 100 000 de țărani și familiile lor vor fi deportați, iar 15 000 executați. Din 1918, statul bolșevic se confruntă cu 245 de revolte țărănești. În 1919, regiuni întregi trec sub controlul țăranilor organizați în bande de mai multe mii, chiar zeci de mii de oameni. Socialismul era în marș.

[24] Karl August Wittfogel (1896/1988), german și comunist înainte de a evolua urmând același drum, pe care o pornise deja James Burnham, precursor al neoconservatorismului, publică în Statele Unite în 1957 o operă majoră de inspirație marxistă: Despotismul oriental (Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power).

[25] « Crimes et violences de masse des guerres civiles russes (1918-1921) », Nicolas Werth,http://www.sciencespo.fr/mass-violence-war-massacre-resistance/fr/document/crimes-et-violences-de-masse-des-guerres-civiles-russes-1918-1921

Vecheka (creată la 10 decembrie 1917) avea ca obiect ”teroarea de masă”, instrument și promisiune a unei lumi noi, regenerate, purificate. A se vedea editorialul – un masterpiece al New speek– publicat la 18 august 1919 în Krasnyi Metch la Kiev : ”Noi respingem vechile sisteme de moralitate inventate de burghezie cu scopul de a oprima și exploata clasele inferioare. Moralitatea noastră nu are precedent, umanitatea noastră este absolută deoarece se bazează pe un nou ideal : distrugerea tuturor formelor de oprimare și violență. Pentru noi, totul este permis deoarece suntem primii în lume care ridică spada nu pentru a oprima și a înrobi, ci pentru a elibera umanitatea din lanțuri… Sânge ? Să curgă în valuri ! Pentru că doar sângele poate colora pe vecie drapelul negru al burgheziei pirate într-un stindard roșu, drapel al Revoluției. Deoarece doar moartea finală a vechii lumi ne poate elibera pe vecie de revenirea șacalilor.”

[26] Louis-Charles Royer, L’amour chez les soviets, 1932. O mărturie ce nu trebuie neglijată.

[27]Michel Heller op.cit. p. 48 : NEP, pe lângă denaționalizarea micilor întreprinderi și revenirea la munca salariată, este înainte de toate o politică agrară. Comerțul este liberalizat, iar rechiziționările în natură sunt înlocuite de impozitul agricol…cu 339% superior impunerii directe de dinainte de 1914.

[28]În timp ce se declanșează îngrozitoarea foamete ce va face ravagii între 1921-1922, American Relief Administration va acorda un ajutor alimentar de care vor beneficia zece milioane de persoane în doi ani.

[29] ”Ce que j’ai vu à Moscou”, 1925. Henri Béraud, atunci om de stânga consacrat (va deveni mai târziu mâna dreaptă a lui Charles Maurras), este șocat de ceea ce descoperă la câteva săptămâni după moartea lui Lenin.

 

 

25/08/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O altă zi de doliu pentru poporul român. VIDEO

 

 

Pentru poporul român este din nou zi de doliu.

În noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948, în România strivită de comunşti, s-a pornit un val de 10.000 de arestări. După unele cercetări numărul celor arestaţi a fost de circa 15.000 tineri români. Printre ei părintele Nicolae Steinhardt, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu,  , Mircea Vulcănescu, politicianul Iuliu Maniu, poetul  Radu Gyr şi soţia sa sau Aurelian Bentoiu..

Această noapte este o pată neagră în istoria României. Părintele Iustin Pârvu spune că a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și socială din România”.

La începutul lunii mai a anului 1948, arestările inopinate erau la ordinea zilei. Mașini negre tulburau liniștea cartierelor din marile orașe ale României în miez de noapte.

În aer plutea o nesiguranță continuă și o frică ajunsă  la paroxism în rândurile populației.

Perioada cuprinsă între anii 1948 și mijlocul deceniului al cincilea, a reprezentat o perioadă de teroare instituționalizată împotriva poporului român.

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră partidele necomuniste. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

 În valuri succesive au fost arestaṭi, anchetaṭi şi torturaṭi liderii partidelor Naṭional Ţărănesc, Naṭional Liberal şi Social Democrat Independent, legionarii, episcopii şi preoṭii greco-catolici, profesorii, ofiṭerii, ṭăranii.

În 1948-1949 s-au creat instituṭiile de represiune (Securitatea, Miliṭia), a apărut legislaṭia represivă, s-a organizat sistemul penitenciar (închisori, centre de anchetă, lagăre de internare), sistem care avea să înghită”, potrivit unor calcule estimative de astăzi, o jumătate de milion de români.

În atenția prigonitorilor au intrat acum mai ales tinerii implicați în viața politică a țării, indiferent de ideologia și clasa socială  pe care o reprezentau.

Potrivit Ordinului nr. 5, transmis în teritoriu de către D.G.S.S. (Direcția Generală a Securității Statului), încă din data de 13 mai a anului 1948, trebuiau arestate toate persoanele “care s-au încadrat în partidele istorice” după data de 23 august 1944 și care prin activitatea lor se opuneau “regimului democrat”.

Echipe formate din câte trei securişti erau trimise la domiciliile cunoscute ale celor care urmau să fie arestați. Operațiunea a fost   amplă și foarte atent plănuită și coordonată, astfel încât foarte puțini au putut scăpa de arestare.

Temnițele și torționarii din ele au măcinat apoi și distrus floarea intelectualității și culturii românești din perioada interbelică, poate una dintre cele mai strălucite generații de tineri pe care i-a avut vreodată România.

Majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai buni.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia după amnistia din anul 1964.

O mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele la căpătâi, în gropile comune din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi. Intr-un fel era singura opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente din mediul de barbarie medievală al închisorilor. 

Fapt este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Cei mai mulţi dintre ei  gravitau în jurul unor nuclee care încă din anii 1944 – 45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Eroul luptei armate anticomuniste din Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu, relata în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite.

Nerăbdători, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică.

Tensiunea noului război rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să intre în luptă, lovind din spatele frontului, comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate:

 „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

A doua zi după declanşarea valului de arestări, intrările tuturor facultăţilor au fost înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au demascat cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducându-i cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând studenţii vizaţi  pentru a fi arestaţi.

Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii întregi de tineri,murdărind prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei încă mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

 

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau atunci în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ.

Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte.

Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

În baza Ordinului nr. 5 din 13 mai 1948, al ministrului Teohari Georgescu, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea s-a declanşat concomitent în toate oraşele ţării.

Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte că: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca marea majoritate a celor vizaţi să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

„Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă.

Calculul s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Arestările au continuat luni la rând, zi de zi și noapte de noapte. Erau căutați pe de o parte cei scăpați pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanți ai celor din rezistență, divulgați în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestați.

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat.

Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte.

Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste.

Presa relata judecarea sumară şi condamnarea a tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

Numai în perioada 1948-1953 au fost peste 60 000 de arestaṭi, iar în anii de vârf ai colectivizării 89 000 ṭărani au fost trimişi în puşcărie. Sistemul penitenciar din România stalinistă a produs sute de mii de victime, aşa cum s-a întâmplat în tot spaṭiul controlat de sovietici. Aceasta fără a lua în calcul victimele colaterale – suferinṭele familiilor celor întemniṭaṭi – şi fără a include dosarele încă inaccesibile din arhive.

 

 

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/detinuti paste

 

 

 

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist.

Ieşiţi cărunţi din puşcării şi lagăre, într-o societate în care erau izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: 

“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 

 

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

 

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

 

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai prin Legea 127/2017, care a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017. 

 Miercuri, 14 mai 2018, a fost prima dată când România ar fi trebuit să marcheze „Ziua Națională a Martirilor din temnițele comuniste”.

Din păcate, autoritățile statului au ignorat această sărbătoare. Singura excepție notabilă, din rândul instituțiilor, a constituit-o Avocatul Poporului. Victor Ciorbea a fost singurul șef de instituție a statului care și-a amintit de martirii din închisori.

„Pe 13 și pe 14 mai nu apare nicio declarație a președintelui, niciun comunicat care să amintească de comemorare. Explicația nu este deloc simplă și e legată atât de evenimente petrecute imediat după promulgarea legii când Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, a dat un comunicat foarte acid la adresa președintelui Iohannis, în expunerea de motive folosită de inițiatori erau enumerate printre numele martirilor ridicați în acea noapte și membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare.

Printre ei și Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, nume pe care Institutul le vânează cu plângeri penale oriunde aceştia sunt amintiţi, de la licee şi nume de străzi, la tricouri inscripţionate.

Anul trecut, Iohannis nu a răspuns oficial la acest comunicat, dar tăcerea de zilele astea arată că și-a însușit critica”, notează EVZ.

 

 

 

 

 

 

 

 SURSE:

 

https://glasul.info/2018/05/14/istoria-trista-a-romaniei-un-val-de-10-000-de-arestari-s-a-pornit-in-noaptea-de-14-spre-15-mai-a-anului-1948/

http://www.buciumul.ro/2018/05/14/15-mai-1948-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

15/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

Terorismul comunist în acţiune. Arestările în masă din noaptea de 14 spre 15 mai 1948

 

 

zavor Închisorile-comuniste

Arestările din 14 Mai 1948

 

 

Ziua de 14 mai, mai exact noaptea de 14/15 mai 1948 marchează începutul altei prigoane – a câta oare? – îndreptată împotriva neamului românesc.

Aceasta a fost începutul unui val de arestări, care viza Mişcarea Legionară, studenţimea, organizaţiile subversive (subversive pentru România erau de fapt guvernul comunist, securitatea care se năştea şi celelalte din arcul guvernamental), dar şi Biserica, cultele religioase şi partidele politice.

Iar arestările au continuat pe tot parcursul anului ’48, când loturi masive de oameni au fost aduşi în aresturile miliţiei şi securităţii, apoi la anchete, condamnaţi şi vărsaţi sinistrelor închisori.

Putem spune că pregătirea listelor cu opozanţii regimului au fost întocmite încă din 1947, cu multe luni înainte şi au fost folosite chiar pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai.

Astfel, în ziua de 30 Decembrie 1947 primul ministru, Petru Groza şi secretarul PCdR, Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Nicoletta Franck, în articolul Coroana secerată consemnează momentul:

„- Şi dacă refuz să semnez?

– Dv. aţi văzut – totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii.

Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită (subl. mea). Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi Dv. veţi purta responsabilitatea!”, a răspuns Groza [1].  

Lista, listele, adnotate şi completate vor fi puse în aplicare ceva mai târziu, în primăvara anului următor şi va însemna arestarea într-o singură noapte a 10-15 mii de oameni, potrivit diferitelor surse.

Acestora se vor adăuga mai multe mii în lunile următoare, oameni ale căror nume au fost dezvăluite în cumplitele bătăi şi torturi la care au fost supuşi cei din primul val. Au fost arestaţi atunci Părintele Justin Pârvu, preot slujitor la Seminarul Teologic Neamţ, Păr. Zosima Oancea şi Arsenie Boca, Pr. Dr. Gheorghe Chiriac şi fostul rector al Inst. Teologic Cluj, Liviu Munteanu.

Virgil Maxim şi Ioan Ianolide, aflaţi în temniţe de pe vremea Mareşalului Antonescu – mare călău al tineretului român – consemnează în memoriile lor sosirea sutelor de arestaţi din primăvara şi până în toamna anului, de tristă amintire, 1948.

De fapt este foarte greu să facem referire la o singură zi, o zi din neagra noapte comunistă, când arestările erau ceva obişnuit în acele vremuri şi care au început în 1945, după intrarea în ţară a comuniştilor, veniţi pe tancurile sovietice şi până la amnistierea celor care mai trăiau în 1964 în temniţele care împânziseră ţara.

 

Nu putem vorbi de 14 mai 1948, fără a aminti de 14 iunie 1947, când securitatea le-a întins la Tămădău o cursă fruntaşilor PNŢ, pentru a părăsi ţara la bordul unui avion utilitar; chiar ei înşişi aveau această dorinţă, de a fugi din ţară şi a continua rezistenţa împotriva comuniştilor din exil.

Arestarea liderilor ţărănişti a însemnat începutul distrugerii partidelor istorice, PNŢ şi PNL, dar şi a PSD-ului. 

Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

Partidele „istorice”culegeau, practic, ce au semănat. Prin laşitatea şi complicitatea lor, alături de trădarea regală, a fost posibilă predarea ţării în mâinile ocupantului sovietic.

Nu putem vorbi de 14 mai ’48, fără a face referire la 14 iunie 1958 când au fost arestaţi, tot aşa printr-o operaţiune desfăşurată la scară naţională, cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins.

Şi în acest caz, Părintelui Daniil Tudor şi cei apropiaţi lui, clerici, monahi şi laici, au urmat numeroase arestări în perioada următoare. Arestări determinate de dezvăluirea numelui altor şi altor oameni, obţinute prin cumplite şi inimaginabile torturi.

De asemenea, nu putem să nu remarcăm că băieţii cu ochii albaştrii şi petliţele ca cerul aveau o simpatie deosebită spre data de 14, fie ele mai sau iunie.

Să fie o simplă coincidenţă sau… dar mai bine nu, să nu se spună că vedem peste tot conspiraţii şi semne oculte.

Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate.

Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals! Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948.

Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică.

Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

„Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit.

La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

 

 

Noi nu ne considerăm victime ale comunismului

 

 

Asta afirmau unii din cei trecuţi prin sistemul concentraţionar comunist românesc, adăugând:  

„Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…”

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, „Operaţiunea Ganayeh”.

Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă(echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern, în România.

Prin Ordinul nr. 5/13 mai 1948, al acestuia din urmă se declanşează operaţiune, în noaptea de 14/15 mai, concomitent pe teritoriul întregii ţări. Şefii unităţilor de siguranţă erau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau indicaţia de a-l deschide atunci când vor primi un anumit semnal şi de a executa ordinele aflate în el [2].

 

 

inchisori_comuniste_56762000_32972500

 

Traian Popescu – Macă îşi aminteşte: s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane.

Şeful echipei era, de regulă, agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis, conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare.

Şi Pr. Gheorghe Calciu, student la medicină în acele zile rememorează: arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit.

Teohari Georgescu, ministrul de interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi a tuturor indivizilor periculoşi […].

Studenţii se aflau printre cei vizaţi cu precădere şi toate facultăţile mari erau sub stare de asediu, înconjurate de efective mari formate din agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei aflaţi pe listele negre.

„În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând acestora pe agenţii vizaţi. Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat.

Din rândurile lor s-au ridicat mulţi dintre profesorii universitari, cercetătorii şi academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcut publice – unii dintre ei trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor”, consemnează Florin Dobrescu.

Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste. Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.
Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumuseţea tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/28/14-15-mai-1948-o-noapte-a-sfantului-bartolomeu-in-varianta-comunista-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2017/05/13/arestarile-din-14-mai-1948-terorismul-comunist-in-actiune-un-articol-de-silviu-aronet

http://www.buciumul.ro/2017/05/15/15-mai-1948-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

28/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: