CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pedeapsa cu moartea în România comunistă

 

 

 

MEMORIA ZILEI. 15 ianuarie 1949. Legalizarea crimei de stat ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pedeapsa cu moartea la români în perioada comunistă – ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

 

Istoria pedepsei cu moartea în România începe să se scrie încă din evul mediu. Adevărații despoți, unii dintre domnitori români, aveau o plăcere ieșită din comun de a-i pune la respect pe răufăcători și de a crea o stare de stabilitate în Principate prin efectuarea de execuții, scrie  Mihai Diaconu pe https://www.rotalianul.com, o revistă a românilor din Italia.

Mai aproape de timpurile pe care le trăim, amintim că la 12 ianuarie 1950, fosta URSS reintroducea pedeapsa cu moartea pentru spionaj și sabotaj.

În România, regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi instituind pedeapsa capitală.

Pedeapsa cu moartea a fost introdusă în legislaţia penală din România comunistă printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945.

Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului. Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”.

Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni grave împotriva ordinei şi liniştii publice.

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a penitenciarului.

La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după anul 1990, a fost dezafectat în momentul în care a început renovarea puşcăriei.

Ceremonialul executării

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.

Ritualul pedepsei cu moartea este încă un subiect sensibil, ale cărui detalii sunt ținute ascunse de autorități.

Asupra ritualului condamnării la moarte a fost păstrat  cel mai strașnic secret. În Occident, mai ales peste Ocean, în jurul execuțiilor prin spânzurare, împușcare, gazare sau electrocutare, se făcea multă publicitate. În România, nici după mulți ani de la abolirea acestei pedepse nu pot fi aflate detalii.

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut.

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987.

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

La 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt şi ei condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc.

Acuzația sub care au fost trimiși în judecată și condamnați Nicolae și Elena Ceaușescu avea să fie și cea mai gravă din istoria regimului care le purtase numele: genocid. Procesul lor, așa cum avea să consemneze istoria și să ramână în conștiința publică, a fost unul atipic. Cei doi nu au avut parte de căile ordinare și extraordinare de atac împotriva sentinței.

De asemenea, sentința a fost pusă imediat în executare, așa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci în cei 25 de ani cât au condus destinele țării.

Au fost judecați sumar, după o procedură atipică și în vederea unei sentințe parcă dinainte date.

Judecătorul care a dat verdictul avea să se sinucidă nu la multă vreme, chinuit de remușcări.

Dictatorul și consoarta sa, au fost imediat legați si duși lângă zidul cazărmii din Targoviște, unde i-a ciuruit un pluton de execuție format din câțiva parașutiști.

Cei doi sunt singurii condamnați din acei 25 de ani ai regimului care n-au fost executați la Rahova sau la Jilava. Si probabil, singurii carora nu li s-a pus in vedere ca au dreptul la o ultima dorinta.

Desigur, aceasta a fost sentința cea mai controversată și totodată cea mai importantă. A schimbat istoria!

22/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea Republicii Populare Romîne, țara ”celor ce muncesc” condusă dictatorial de comuniștii români, cu binecuvântarea URSS

Republica Populară Romînă (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I și până la adoptarea unei noi constituții care a proclamat Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.

Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă.

În anul 1964 s-a revenit la scrierea cu „â” a numelui țării: Republica Populară Română.

În regimul comunist au existat în total patru drapele stat, precum au existat patru steme [. Drapelul avea culorile albastru (la hampă), galben şi roşu, iar stema era aşezată în mijlocul drapelului.

În 1948, înainte de prima Constituţie comunistă, printr-un decret drapelul a fost stabilit astfel : ,,Culorile Republicii Populare Române sunt : albastru, galben și roşu, aşezate vertical, şi având în centrul câmpului galben Stema Republicii”.

 

 

Primul drapel al RPR

În acelaşi an, cu prilejul adoptării Constituţiei, drapelul avea o înfăţişare nouă (mai precis stema care se afla în mijlocul drapelului) expusă în articolul 101 :

,,Drapelul Republicii Populare Române se compune din culorile : albastru, galben şi roşu, aşezate vertical. În mijloc este aşezată stema ţării”.

În anul 1952, o nouă Constituţie a R.P.R. înseamnă şi un nou drapel (şi o nouă stemă) :

,,Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lângă lancie. În mijloc este aşezată stema Republicii Populare Române” .

 

 

 

În ceea ce privește imnul de stat, în  anul 1948, odată cu instalarea regimului comunist, noul imn care a fost adoptat a fost  „Zdrobite catuşe”, pe muzica lui Matei Socor.

O melodie cu versuri  de propagandă scrise de Aurel Baranga, în care era preaslavită Republica Populară  :

 

 

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân,

În frunte-i mereu muncitorul,

Prin lupte și jertfe o treaptă urcăm,

Stăpân pe destin e poporul”.

 

 

 

 

 

 

 

 

În anul 1953, în plină acțiune de sovietizare a României, imnul „Zdrobite cătușe” a fost inlocuit cu „Te slăvim, Românie!”, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu. Partidul hotărâse ca poporul să se bucure adânc de faptul că armata rusă era încă în țară, elitele României își aflau sfârșitul în închisoare, iar libertatea de expresie devenise o amintire interzisă:

„Te slăvim, Românie, pământ părintesc,

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor,

 Cu poporul sovietic eliberator,

Leninismul ni-e far și tarie și avânt”.

 

 

 

 

 

 

 

 

Desfășurător istoric. 

La Conferința de la Yalta, URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale în România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.

Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru.

Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie.

Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave.

După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc.

PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță.

Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.

În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.

Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

Foto: Harta administrativă a RPR

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare – primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.

La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin[4], au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.

În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

  1. Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;

  2. Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;

  3. Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.

Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.

Dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și procesul de „destalinizare” inițiat de acesta după 1956.

El s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele.

Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara noastră: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Epoca lui Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii.

În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958).

Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.
În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient.

Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes.

Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice.

Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat.

Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei.

Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri din Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară, în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

După moartea lui Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, odată adoptarea unei noi constituții la 21 august 1965, era proclamată,

Republica Socialistă România (R.S.R.), era modificată stema țării și se adopta un nou imn de stat., țara rămânând sub dictatura comunistă până în decembrie 1989, când o revoltă populară fără precedent a spulberat regimul Ceaușescu.

 

 

 

 

Bibliografie, note si citate:

Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992.

Wikicommons (Ro & Eng)

http://industrializarearomaniei.blogspot.com/2009/04/stem a-romaniei.html

[2] Decretul nr. 3 privind fixarea atribuţiunilor Prezidiumului Republicii Populare Române, ,,Monitorul Oficial”, nr. 7 din 9 ianuarie 1948. Actul legislativ este vizualizabil pe :

http://ro.wikisource.org/wiki/Decretul_nr._3_privind_fixarea_atribu%C8%9Biunilor_Prezidiumului_Republicii_Populare_Rom%C3%A2ne, 03-12-2011.

[3] Constituţia Republicii Populare Române, 13 aprilie 1948.

[4] Constituţia Republicii Populare Române, 24 septembrie 1952.

[5] Constituţia Republicii Populare Române, 21 august 1965.

[6] Modul în care putea fi realizat şi folosit drapelul R.S.R. avea să fie clarificat trei ani mai târziu printr-un nou act legislativ : Decretul nr. 972 din 5 noiembrie 1968, ,,Buletinul Oficial al R.S.R.”, nr. 141 din 5 noiembrie 1968.

 

Sursa: http://theo-phyl-politea.blogspot.com/2012/07/republica-populara-romina.html

Sursa pentru imagini : http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei

12/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

O altă zi de doliu pentru poporul român. VIDEO

 

 

Pentru poporul român este din nou zi de doliu.

În noaptea de 14 spre 15 mai a anului 1948, în România strivită de comunşti, s-a pornit un val de 10.000 de arestări. După unele cercetări numărul celor arestaţi a fost de circa 15.000 tineri români. Printre ei părintele Nicolae Steinhardt, episcopul greco-catolic Iuliu Hosu,  , Mircea Vulcănescu, politicianul Iuliu Maniu, poetul  Radu Gyr şi soţia sa sau Aurelian Bentoiu..

Această noapte este o pată neagră în istoria României. Părintele Iustin Pârvu spune că a fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și socială din România”.

La începutul lunii mai a anului 1948, arestările inopinate erau la ordinea zilei. Mașini negre tulburau liniștea cartierelor din marile orașe ale României în miez de noapte.

În aer plutea o nesiguranță continuă și o frică ajunsă  la paroxism în rândurile populației.

Perioada cuprinsă între anii 1948 și mijlocul deceniului al cincilea, a reprezentat o perioadă de teroare instituționalizată împotriva poporului român.

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră partidele necomuniste. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

 În valuri succesive au fost arestaṭi, anchetaṭi şi torturaṭi liderii partidelor Naṭional Ţărănesc, Naṭional Liberal şi Social Democrat Independent, legionarii, episcopii şi preoṭii greco-catolici, profesorii, ofiṭerii, ṭăranii.

În 1948-1949 s-au creat instituṭiile de represiune (Securitatea, Miliṭia), a apărut legislaṭia represivă, s-a organizat sistemul penitenciar (închisori, centre de anchetă, lagăre de internare), sistem care avea să înghită”, potrivit unor calcule estimative de astăzi, o jumătate de milion de români.

În atenția prigonitorilor au intrat acum mai ales tinerii implicați în viața politică a țării, indiferent de ideologia și clasa socială  pe care o reprezentau.

Potrivit Ordinului nr. 5, transmis în teritoriu de către D.G.S.S. (Direcția Generală a Securității Statului), încă din data de 13 mai a anului 1948, trebuiau arestate toate persoanele “care s-au încadrat în partidele istorice” după data de 23 august 1944 și care prin activitatea lor se opuneau “regimului democrat”.

Echipe formate din câte trei securişti erau trimise la domiciliile cunoscute ale celor care urmau să fie arestați. Operațiunea a fost   amplă și foarte atent plănuită și coordonată, astfel încât foarte puțini au putut scăpa de arestare.

Temnițele și torționarii din ele au măcinat apoi și distrus floarea intelectualității și culturii românești din perioada interbelică, poate una dintre cele mai strălucite generații de tineri pe care i-a avut vreodată România.

Majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai buni.
Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia după amnistia din anul 1964.

O mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele la căpătâi, în gropile comune din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi. Intr-un fel era singura opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente din mediul de barbarie medievală al închisorilor. 

Fapt este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Cei mai mulţi dintre ei  gravitau în jurul unor nuclee care încă din anii 1944 – 45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).
Eroul luptei armate anticomuniste din Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu, relata în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite.

Nerăbdători, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei. Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică.

Tensiunea noului război rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să intre în luptă, lovind din spatele frontului, comunismul. Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate:

 „Arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

A doua zi după declanşarea valului de arestări, intrările tuturor facultăţilor au fost înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au demascat cu acest prilej studenţii care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducându-i cu lista în mână prin camerele căminelor, pe agenţii siguranţei şi indicând studenţii vizaţi  pentru a fi arestaţi.

Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii întregi de tineri,murdărind prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei încă mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

 

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau atunci în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ.

Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.
Oricum, arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte.

Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

În baza Ordinului nr. 5 din 13 mai 1948, al ministrului Teohari Georgescu, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea s-a declanşat concomitent în toate oraşele ţării.

Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte că: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane. Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.
Factorul surpriză a făcut ca marea majoritate a celor vizaţi să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

„Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă.

Calculul s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Arestările au continuat luni la rând, zi de zi și noapte de noapte. Erau căutați pe de o parte cei scăpați pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanți ai celor din rezistență, divulgați în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestați.

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat.

Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.
Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte.

Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste.

Presa relata judecarea sumară şi condamnarea a tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

Numai în perioada 1948-1953 au fost peste 60 000 de arestaṭi, iar în anii de vârf ai colectivizării 89 000 ṭărani au fost trimişi în puşcărie. Sistemul penitenciar din România stalinistă a produs sute de mii de victime, aşa cum s-a întâmplat în tot spaṭiul controlat de sovietici. Aceasta fără a lua în calcul victimele colaterale – suferinṭele familiilor celor întemniṭaṭi – şi fără a include dosarele încă inaccesibile din arhive.

 

 

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/detinuti paste

 

 

 

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist.

Ieşiţi cărunţi din puşcării şi lagăre, într-o societate în care erau izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Libertate!” şi „Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: 

“Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 

 

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

 

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

 

 

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, la 30 mai 2017, decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste în data de 14 mai prin Legea 127/2017, care a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017. 

 Miercuri, 14 mai 2018, a fost prima dată când România ar fi trebuit să marcheze „Ziua Națională a Martirilor din temnițele comuniste”.

Din păcate, autoritățile statului au ignorat această sărbătoare. Singura excepție notabilă, din rândul instituțiilor, a constituit-o Avocatul Poporului. Victor Ciorbea a fost singurul șef de instituție a statului care și-a amintit de martirii din închisori.

„Pe 13 și pe 14 mai nu apare nicio declarație a președintelui, niciun comunicat care să amintească de comemorare. Explicația nu este deloc simplă și e legată atât de evenimente petrecute imediat după promulgarea legii când Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, a dat un comunicat foarte acid la adresa președintelui Iohannis, în expunerea de motive folosită de inițiatori erau enumerate printre numele martirilor ridicați în acea noapte și membri sau simpatizanți ai Mișcării Legionare.

Printre ei și Mircea Vulcănescu sau Radu Gyr, nume pe care Institutul le vânează cu plângeri penale oriunde aceştia sunt amintiţi, de la licee şi nume de străzi, la tricouri inscripţionate.

Anul trecut, Iohannis nu a răspuns oficial la acest comunicat, dar tăcerea de zilele astea arată că și-a însușit critica”, notează EVZ.

 

 

 

 

 

 

 

 SURSE:

 

https://glasul.info/2018/05/14/istoria-trista-a-romaniei-un-val-de-10-000-de-arestari-s-a-pornit-in-noaptea-de-14-spre-15-mai-a-anului-1948/

http://www.buciumul.ro/2018/05/14/15-mai-1948-cele-mai-mari-arestari-din-istoria-romaniei/

15/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat: