CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O referire STRANIE la „Cristos cel viu”, intr- un vechi manuscris egiptean

 Un manuscris antic egiptean a fost descifrat. Conţine o referire stranie la "Cristos cel viu"

 

Cercetătorii au descifrat textul unui codex antic egiptean, vechi de aproximativ 1.300 de ani. Caietul este format din pagini de pergament legate între ele, iar textul este scris în limba coptă.

Caietul Puterilor Ritualice, cum a fost numit codexul, conţine formule magice pentru alungarea spiritelor rele, pentru îndepărtarea vrăjilor de dragoste, dar şi pentru vindecarea leptospirozei, o infecţie fatală.

Malcolm Choat, de la Universitatea Macquarie din Australia, şi Iain Gardner, de la Universitatea Sydney, spun că în cele 20 de pagini ale caietului sunt desene şi incantaţii magice, dar şi vrăji recomandate pentru diferite probleme, cum ar fi cele amoroase sau pentru succesul în afaceri.

De exemplu, pentru a seduce pe cineva, trebuia rostită o formulă magică deasupra a două cuie, care vor fi apoi bătute în pragul uşii respectivei persoane, unul în partea stângă şi al doilea în partea dreaptă.

Codexul datează din perioada în care mulţi egipteni erau deja creştini şi conţine unele referiri la Iisus în invocaţiile sale, potrivit Live Science.

Este posibil ca autorul textului să fi fost membru al uni grupări religioase numite Sethieni.

Adepţii acestui cult îl venerau pe Seth, al treilea fiul al lui Adam şi al Evei. La un moment dat, numele lui Seth este asociat cu formula „Cristos cel viu”.

Începutul codexului invoca însă o altă divinitate misterioasă, Baktiotha, care stăpâneşte şerpii. Sethienii, sectanţi consideraţi eretici de către Biserica creştină, au dispărut complet în jurul secolului al VII-lea.

Codexul a fost cumpărat în 1981 de Universitatea Macquarie de la Michael Facklemann, un negustor de antichităţi din Viena, dar istoria acestui document nu este cunoscută în totalitate.

 Surse: Live Science si dcnews.ro

28/11/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , | Lasă un comentariu

14-15 MAI 1948 : O noapte a Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă – cele mai mari arestări din istoria României.

inchisori_comuniste_56762000_32972500

Sunt încă în viaţă mulţi dintre cei pentru care, fiecare noapte de 14 spre 15 mai va însemna retrăirea unora din cele mai dramatice evenimente din istoria recentă a României.
În acea noapte, au fost arestaţi, în întreaga ţară, mii de tineri legionari. Unii cercetători avansează cifra de peste 15000, iar cei mai sceptici doar pe aceea de 7000.

Cert este că majoritatea lor au fost studenţi. Şi nu orice fel de studenţi, ci unii dintre cei mai străluciţi.

Explicaţia? Fiind o organizaţie elitistă, excesiv de selectivă, Mişcarea Legionară nu primea în organizaţiile ei decât pe cei mai buni studenţi din fiecare facultate.

Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor, îmbătrâniţi, cu vieţile distruse şi idealurile îngropate, abia în anul 1964.

Dar o mare parte au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, fără cruci şi fără candele, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

„Nu victime, ci luptători!”

Cei mai mulţi dintre foştii deţinuţi politici pe care i-am cunoscut ne-au atras atenţia asupra acestui aspect: „Noi nu ne considerăm victime ale comunismului. Nu! Noi am fost luptători! Şi, fiind învinşi de un duşman a cărui forţă am subestimat-o, am suportat supliciile destinate prizonierilor săi. Dar eram conştienţi, ne asumasem şi această variantă…”

Nu am văzut la aceşti oameni tânguiri, nici plăcerea de a li se plânge de milă.
Unii analişti ai acelor evenimente au afirmat că tinerii scăpaţi de valul de arestări din acea noapte ar fi îngroşat rândurile grupărilor de rezistenţă armată din Carpaţi siliţi de situaţia fără ieşire a vieţii în ilegalitate.

Un fel de singură opţiune, preferabilă schingiuirilor şi morţii lente în mediul imund al închisorilor. Nimic mai fals!

Nu negăm că au existat şi cazuri în care decizia plecării în munţi a fost luată sub imperiul tăvălugului de la 15 mai 1948.

Dar realitatea este că majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice.

Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee care încă din 1944-45 constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului ori din codrul Fetea (Mureş).

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite.

Nerăbdători ca un reflex al tinereţii, ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului război rece era maximă iar un nou război mondial părea iminent.

Acela era momentul în care gherilelele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind din spatele frontului comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de mii de oameni.

„Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atîtea ori tinerii anticomunişti.

Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă.

Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

4120_p17k0gmcqi2a04kjlho9mi1843a

Noaptea Sfântului Bartolomeu în variantă comunistă

Astăzi se ştie cu certitudine că toţi comandanţii unităţilor Siguranţei se aflau în posesia unui plic sigilat, pe care aveau consemnul de a-l deschide atunci când vor primi un anumit indicativ.

Erau listele cu domiciliile tuturor celor aflaţi în evidenţele poliţiei politice ca fiind implicaţi în activităţi de rezistenţă.

Oricum, este arhivele Securităţii certifică faptul că operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini din cei vizaţi să scape nearestaţi.

În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.

Traian Popescu-Macă îşi amintea despre acea noapte: „s-au alcătuit echipe speciale formate din trei persoane.

Şeful echipei era de regulă agent al Siguranţei Statului, organism încă în funcţiune. El a primit un plic închis conţinând adresele celor care urmau să fie arestaţi, dar nu avea voie să-l deschidă înainte de plecare”.

Factorul surpriză a făcut ca legionarii să nu aibă timp să se ascundă la rude sau prieteni.
Părintele Gheorghe Calciu, pe atunci student la Medicină, nota în nişte însemnări confiscate ulterior de Securitate: „Arestările au început în ziua de 15 mai.

Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

A doua zi, intrările tuturor facultăţilor erau înconjurate de efective mari de agenţi şi militari, care legitimau şi arestau pe cei căutaţi, pe baza unor liste.
În toate facultăţile s-au distins cu acest prilej studenţi care s-au făcut unelte ale comuniştilor, conducând, cu lista în mână prin camerele căminelor , pe agenţii siguranţei şi indicând acestora care sunt studenţii vizaţi.

Aceste secături umane au făcut, fără excepţie, carieră în anii care au urmat. Din rândurile lor s-au ridicat profesorii universitari, cercetătorii, academicienii, care au spălat creierele a generaţii de tineri şi au murdărit prin laşitatea lor prestigiul instituţiilor de cultură ale României.

Numele acestor nemernici vor trebui făcute publice – unii dintre ei mai trăiesc astăzi în onoruri – pentru a fi blestemate de români şi a rămâne veşnic în cartea ruşinii acestui popor.

Copy (2) of pag8Colaborări cu serviciile secrete americane

Este bine de ştiut că arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

În primăvara lui 1945, Ministerul de Interne preluat de comunistul Teohari Georgescu (Burah Tescovici) şi subordonat integral Moscovei prin cadre NKVD precum Nicolschi (Boris Grunberg) şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), procedase la capturarea lui Nicolae Petraşcu şi a colaboratorilor săi apropiaţi.

Petraşcu fusese trimis în ţară de Horia Sima şi investit ca lider al legionarilor din România, în scopul reorganizării Mişcării Legionare. El era secondat de Nicolae Petraşcu şi Vică Negulescu.

Mii de legionari refugiaţi în munţi după ocuparea ţării de către sovietici se aflau la limita supravieţurii, iar alte mii fuseseră adunaţi în lagăre de concentrare. Cu toate acestea, comuniştii se temeau de triere.

Buna lor organizare, disciplina şi doctrina total anticomunistă făceau din ei cei mai redutabili duşmani ai URSS.

Comuniştii se aflau într-o perioadă a consolidării puterii şi lărgirii organizaţiilor teritoriale, şi nu doreau o confruntare cu Garda de Fier, aceasta fiind singura grupare ce considera contraofensiva de tip armat ca singura eficientă în lupta împotriva mişcării comuniste.

Presat de perspectiva unei deportări masive a legionarilor în Siberia, vehiculată de anumite cercuri comuniste, dar şi de situaţia fără ieşire a miilor de oameni aflaţi în clandestinitate, Petraşcu avea să accepte un pact de neagresiune cu Ministerul de Interne, emiţând o circulară prin care cerea legionarilor să nu se implice în lupta politică.

Revenirea legionarilor la casele lor şi scutirea de noi represalii era plătită cu încetarea practic a activităţii Mişcării.

Dar contactele stabilite în occident de Horia Sima cu autorităţile franco-anglo-americane, imediat după capitularea Germaniei, au impus necesitatea reluării activităţii legionarilor din ţară în 1947 şi implicarea lor în acţiuni îndreptate împotriva guvernării comuniste.

Una din cele mai importante activităţi în acest sens a fost constituirea unor structuri de spionaj. 

 

 

Organizată şi dotată după modelul oricărui serviciu de informaţii, reţeaua întinsă la nivelul întregii ţări transmitea cu regularitate, prin curieri ce tranzitau clandestin frontierele, date cu privire la situaţia economică, politică, a forţelor armate sovietice şi stării de spirit a populaţiei.

Din informaţii provenind atât de la informatori locali, cât şi de la cârtiţele KGB infiltrate în serviciile secrete americane (reţeaua Kim Philby), regimul de la Bucureşti a fost avizat asupra acestor operaţiuni.

Acesta a fost principalul pretext al lui Teohari Georgescu în ruperea pactului de neagresiune din 1945 şi pregătirea operaţiunilor din 15 mai 1948.

16 ani de chinuri

Cei arestaţi au fost supuşi unor metode de tortură îngrozitoare, pentru a divulga informaţiile pe care Ministerul de Interne nu le cunoştea încă. Mulţi au murit în anchetă în săptămânile care au urmat.

Amintim printre aceştia pe: Constantin Buliman strivit la închisoarea Suceava, Ion Crişan la Siguranţa din Cluj, Ecaterina Gâţă torturată, violată şi aruncată pe fereastra Ministerului de Interne, la Bucureşti.

Arestările au continuat luni la rând, zi de zi şi noapte de noapte. Erau căutaţi pe de o parte cei scăpaţi pe 15 mai, iar pe de altă parte alte mii de români – gazde, sprijinitori, simpatizanţi ai celor din rezistenţă, divulgaţi în urma inimaginabilelor torturi de la cei deja arestaţi.
Un şir interminabil de procese aveau să umple paginile ziarelor comuniste.

Presa relata judecarea şi condamnarea tot mai multe loturi, în special de studenţi, descriind pe larg planurile prin care aceştia îşi propuseseră să contracareze bolşevizarea ţării.
Pentru cei arestaţi în acele zile, au urmat ani lungi de chinuri în universul concentraţionar comunist.

Supuşi la un regim de exterminare, iar în anumite perioade la procese de reeducare care vizau anihilarea psihică ori compromiterea lor, cei mai mulţi au avut o atitudine demnă, suportând privaţiunile şi umilinţele, mărturisind valorile creştine şi naţionale, dovedind o etică superioară prin atitudinea faţă de semenii lor căzuţi în nenorocire, în acele condiţii în care teroarea îl transformă pe om în fiară.

Unii dintre ei s-au distins ca adevăraţi sfinţi ai închisorilor, rămânând în memoria camarazilor lor prin dragostea şi resemnarea luminoasă cu care în care au înţeles să-şi sfârşească zilele, fiind cinstiţi de milioane de credincioşi din întreaga ţară dar şi pe alte meleaguri ale lumii.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori, au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist.

Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate care nu-i voia, izolaţi şi discriminaţi permanent, aceşti strigoi ai lumii vechi scăpaţi în iadul noii orânduiri socialiste au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau “Libertate!” şi “Jos Comunismul!”, iar în Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau zeci de mii.

Astăzi mai sunt foarte puţini, decimaţi pe zi ce trece de bătrâneţe, de sechelele detenţiei, dar purtând în suflete lumina idealului unei societăţi drepte, întemeiate pe valorile Evangheliei şi pe frumosul tradiţiilor strămoşeşti.

Se sting în aceste zile ultimii protagonişti ai încleştării cu Antihristul, rostindu-şi aceeaşi şi aceeaşi deviză purtată în lupte şi în închisori: “Mamă Ţară, iartă-ne că am îndrăznit să luptăm şi să murim pentru tine!”

 Florin DOBRESCU / buciumul.ro

_____________________________

NU-S VINOVAT FAŢĂ DE ŢARA MEA

de Andrei CIURUNGA

La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara

28/11/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

CUM NU-S ÎN LUME MAI MULTE LIMBI ROMÂNE … tot astfel nici mai multe sau două Românii !

unire-si-prietenie_5e820643cefb32

 

 

 

 CUM NU-S ÎN LUME MAI MULTE LIMBI ROMÂNE 

 … tot astfel nici mai multe sau două Românii !

 

Pe harta țării noastre, numite, în vremea copilăriei mele școlare primare, Republica Populară Română, iar din aceea a gimnaziului Republica Socialistă România, hartă atârnată pe atunci în cui, obligatoriu, în orice clasă, pe partea stângă de cum intrai, opusă ferestrelor, hotarul spre răsărit deschidea, dincolo de firul unui râu lung și coborâtor, o întindere de pământ nesfârșită, descinzând din nordulmuntos maramureșan până în inima verde a Deltei Dunării vărsate în marea cea mare și nu întotdeauna neagră, precum îi zice.

Pe pământul acela incredibil de întins, care mie, copilului, mi se părea că nu se mai termină, coborând și el, ca și râul-hotar, dinspre nordul obcinelor împădurite până în lotcile gurilor Dunării, scria pe hartă, față de numele întregi ale statelor vecine – Republica Populară Ungaria, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia și Republica Populară Bulgaria -, doar o prescurtare seacă: U.R.S.S., cu punctele de rigoare interliterale.

Prescurtarea aceasta, uresese, atât de des folosită în mediul școlar, răsunând în urechile tuturor, și nu numai la lecțiile de geografie, ajunsese să înlocuiască în vorbirea de zi cu zi înseși cele patru cuvinte ale numelui statului uriaș (aveam să-l descopăr în întregime ceva mai târziu) din dreapta țării mele: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

Intuiția urieșeniei acelui stat avea să funcționeze, în cazul meu particular, cam în aceeași vreme cu felurite revelații geografice, aproape reflex, doar din șirul simplu al cuvintelor, cu mult înaintea oricărei pregătiri filologice de care aveam să am parte mai târziu. Statul vecin din partea stângă-jos a hărții, deși ”federativ”, era, totuși, o singură republică: Republica […] Iugoslavia.

Cel din dreapta-sus a hărții era altceva, incomparabil mai mult: o ”uniune a republicilor”, o republică formată din mai multe republici, o republică de republici. Ceea ce, trebuie să recunosc, m-a impresionat întotdeauna și m-a intimidat. Chiar și multă vreme după ce am terminat școala.

Același gimnaziu, cu clasele lui care zburau, una după alta, din copilăria profund senină spre pubertatea erectilă și adolescența confuză, m-a făcut să descopăr, cu farmecul magnetic al primelor atracții fascinante, și universul limbilor vorbite de vecinii statali: maghiara Ungariei populare, bulgara Bulgariei populare, sârba paniugoslavă, rusa (n-aveam habar și nici nu se pomenea în vreun fel de existența limbii ucrainene) de dincolo de obcini și…

…și mai era ceva, mai era o altă limbă, despre care profesorii de resort ezitau și evitau să ne vorbească nouă, puștilor cu bubițe pe față. Probabil, mă gândesc acum, pentru că am fi putut dori și le-am fi putut cere cine știe ce detalii.

În dreapta hotarului de răsărit, cum privești pe hartă, în stânga Prutului, cum te uiți la curgerea lui spre Deltă, aflam că exista o ”republică”, din multele ”sovietice socialiste” care formau ureseseul, în care locuitorii vorbeau, ca și noi, românii, tot limba română, dar căreia, din cauze și motive peste care pur și simplu se trecea – nefiind probabil de spus unor copii în formare -, oficial i se zicea și se numea limba moldovenească. Firește – cel puțin în aparență -, pentru că partea aceea extrem vestică din componența ureseseului purta numele oficial de Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Cu inepția, acerb susținută pe toate căile, inclusiv științifico-academice, a celor două ”limbi române” (una numită ”moldovenească”, de parcă, de exemplu, franceza din Canada ar fi ”limba canadiană” sau portugheza din Brazilia ”limba braziliană), am trăit cea mai mare parte a vieții mele adulte, până nu demult. A n-a limbă romanică, neolatină, numai pentru că era, după rusa absolut și excepțional obligatorie pe teritoriul pansovietic, limba localnicilor, limba de acasă, care dubla, foarte timid, singura limbă oficială din punct de vedere sovietic, limba sovietelor socialiste, rusa.

Cine vorbea ”limba moldovenească”? – mă întrebam filologic. Și-mi răspundeam ideologic: Firește, ”moldovenii”. Aici, până în decembrie 1989, trebuia să mă opresc. Rotițele gândirii filologico-lingvistice și istorice mergeau și ticăiau, însă, singure, mai departe. Dar cine sunt ”moldovenii”? Nu avem, și noi, în România de dincoace de Prut, ”moldovenii” noștri, din Moldova ieșeano-nemțeană, și botoșeneană, și vasluiană, și bârlădeană, și gălățeană și… așa mai departe?…

Or fi poate două neamuri de moldoveni? Unii până la Prut și ceilalți de dincolo de Prut? Moldovenii de până la Prut sunt români.  Moldovenii de peste Prut ce-or fi? Ce e cu ”limba” lor? Chiar altă limbă să fie?! Atunci – izbucneam în climax-ul meu retoric interior – de ce nu zicem și altor graiuri românești ”limbi”: de o pildă, ”limba” muntenească, ”limba” oltenească, ”limba” bănățenească, ”limba” ardelenească, ”limba” crișenească, ”limba” maramureșenească?! Și așa mai departe.

Latina, matcă a tuturor limbilor născute din curgerea ei în timpi și spații, a trecut și peste munți și peste fluvii, precum Dunărea, darămite peste râuri, dealuri, șesuri. Dacă în sudul Dunării a dăinuit, compact și sporadic totodată, până la poalele Olimpului zeiesc al Greciei continentale, până pe coasta dalmată a Adriaticii și până în peninsula istriană, vreme de peste două milenii, cum nu avea o astfel de limbă, atât de puternică și de rezistentă, aere perennius, să treacă, dusă din gură în gură și din generație în generație, la fel de bimilenar ca peste tot, și dincolo de firul unui râu ca Prutul (cunoscut mai înainte și de vechii greci: mărturie, ”părintele istoriei”, Herodot), râu tare doar la inundații periodice, și nu întotdeauna frecvente?… Romanitatea și sora ei geamănă, latinitatea, au pătruns, de la moartea lui Traianus, optimus princeps, până la aceea a lui Aurelianus (ultimul sfert de veac al III-lea p. Chr.) și, de aici, până în vremea lui Iustinianus, împăratul roman de răsărit care închide Antichitatea și deschide Evul de Mijloc, nestingherite, în tot estul și nord-estul limitrof fostelor provincii romane numite ”cele trei Dacii” (tres Daciae). Latina și civilizația romană au fost adoptate, firesc, prin legături comerciale și puternice interese economico-militare, de dacii liberi răsăriteni, locuitori până la Nistru și chiar dincolo de el, alături de alte neamuri vechi, indo-europene sau nu.

Româna s-a născut una singură, nu geamănă sau triplă, din pântecele latinei răsăritului european și sudic al fostului Imperiu, asemenea, în miturile grecești și romane, zeiței Pallas Athena-Minerva din capul lui Zeus-Iuppiter. Cealaltă soră romanică est-sudică, limba dalmată, una mult mai occidentală ca poziționare geografică, avea să se stingă în urmă cu aproximativ trei secole. Neolatina nord-dunăreană, în schimb, de la luciul fluviului până dincolo de Nistru, ne apare, mai ales astăzi, incontestabil unitară în raport cu dialectele ei sud-dunărene, fărâmițate și, în general, reciproc non-tangente.

Peste tot, din Pind și de la Adriatică, de la Dunăre, Tisa și Nistru – cu enclave, cum spuneam, și dincolo de acesta -, o singură limbă, limba romanilor de odinioară, o limbă cu nume etnogenetic: româna, și peste tot aceiași vorbitori ai ei, indiferent de vecinii geografico-statali: românii (din lat. Romanus, pl. Romani), singurii urmași direcți ai romanilor care s-au numit pe ei înșiși la fel și neschimbat de milenii precum strămoșii lor originari, aceia din care, în primul și la începutul celui de-al doilea veac christic, au început să se coboare.

La Întâi Decembrie al acestui an s-au rotunjit patru, câți încă mai rămân până la împlinirea veacului de la Întîi Decembrie 1918. Reveni-va, dincolo de literele tratatelor politice și de prevederile actelor normative juridice, Istoria Europei contemporane la metafizica miracolelor? Spiritul în care se construiește și se fortifică Europa de azi este cel al uniunii (”Uniunea Europeană”) și al unității, nu al ruperii și desprinderii, nu al fragmentarismului și al fărâmițării. Putem, oare, spera, peste numai patru ani, în consolidarea uniunii și unității europene, noi, românii, contribuind la aceasta prin miracolul re-nașterii unei singure Românii – aceea a limbii române unice și unite în ființa unui singur trunchi statal, acesta alungând, cu robustețea și trăinicia sa, fantomele trecutului?

Aș îndrăzni, dacă nu să cred, cel puțin să sper că da.

Cum nu-s în lume mai multe limbi române, tot astfel nici mai multe sau două Românii!

 

Prof.dr. Liviu FRANGA,

Universitatea din Bucuresti
Decan – Facultatea de Limbi si Literaturi Straine
Departamentul de Filologie Clasica si Neogreaca    
Secretar General al Societatii de Studii Clasice din România

 

28/11/2014 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: