ROMANIJA – ținutul românilor (vlahi) din Bosnia

Republica autonomă a românilor (vlahi) de lângă Sarajevo (Bosnia) din anii `90 – Romanija! Ținutul Romanija din Bosnia de azi este locuit de vlahi, rumâni sau morloci, o populație de ciobani care vorbesc o limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în ţara noastră prin secolele X-XI. O limbă conservată în zeci de sate de către păstorii urmaşi ai primilor daci. Fac parte din ramura istroromânilor, o populaţie vorbitoare de limbă română veche, răspândită din Slovenia, prin Croaţia şi Bosnia, spre Macedonia.

Cronicarii medievali croați din perioada renașterii târzii îi considerau pe vlahi și morovlahi de aceeași obârșie ca și românii din Dacia romană.

Istoricul și jurnalistul clujean Ionuț Țene scrie în publicația onlinehttp://www.napocanews.ro., că documentele medievale din Dalmația pomeneau de vlahii din punctul vamal Glasinia, care se afla între Sarajevo și Vișegrad în anii 1404-1430. La 1450 existau atât de mulți vlahi în acest areal bosniac, încât principele Nicolae de Ujlak se intitula ”rege al Bosniei și Valahiei”. O parte din vlahii din Bosnia se considerau protejați de regele Matei Corvin, fapt ce poate justifica emigrarea lor treptată din Panonia Valahă.

La nord de Sarajevo se află localitatea Vlahinja și satul Lup, localități valahe, ca Rapta, cu nume care provine de la cuvântul românesc ”ruptă”. Munții Bosniei au nume valahe: Vlasic și Drakuljica, ultima denumire provine din ”dragonul” traco-dacic (steagul de luptă).

De altfel o parte din vlahi, care erau păstori fugeau, ca să scape de incursiunile împăratului turc Baiazid, în Balcani pe vârfurile munților.

Toponimia din Bosnia este covârșitorare de origine vlahă: Korda (coardă), Vlahic sau Vlasic. Vlahii erau buni soldați, ei fiind mercenari dăruiți de banii Bosniei orașelor italiene de pe coasta dalmată. La sfârșitul sec. XIV Ragusa folosea mercenari vlahi. Printre alte „Românii” de pe arealul Europei centrale și de sud-est mai avem şi „Romanija”, care este o regiune muntoasă din Bosnia, situată la 30 km şi la nord-est de capitala Sarajevo, în care trăiesc de milenii ciobanii valahi.

După spectaculoasele chei ale râului Mojalka, pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie: Munţii Românija.

Aici există un cunoscut local: Rumanski Bar, în apropierea unui panou pe care scrie în engleză: „Welcome to Romanija”. Romanija din Bosnia este cea mai mare regiune din Republica Srpska, fiind locuită de Vlahi/ Rumâni sau Morlaci, ciobani care vorbesc o limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în România prin secolele X-XI, în care predomină „r”-ul. Din punct de vedere administrativ regiunea Saraievo-Romanija, care este una dintre cele șapte regiuni ale Republicii Srpska, parte componentă a Bosniei de azi.

Romanija din Bosnia este locuită de Vlahi/ sau Rumânii/Morlaci, ciobani care vorbesc o limbă română veche, similară potrivit studiilor, celei vorbite în România, prin secolele X-XI. Desigur că MAE nu s-a preocupat de a acționa în vedere apăstrării identității ”rumânilor” din Bosnia. Încă din vremea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet (905 – 9057) se scria despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Imperatorul bizantin presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian.

Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația. Cronica lui Nestor descria fapte din secolul al X-lea, arătând că nomazii unguri „au alungat vlahii (din Panonia și Transilvania) și le-au luat pământurile”. Datele despre vlahi din Cronica lui Nestor sunt confirmate de cronica Gesta Hungarorum. O parte din vlahii autohtoni din Panonia și Ardeal s-au retras spre sud în Munții Bosniei, alții au mers mai la nord în Munții Tatra. Vlahii din Dalmația au mai primit și denumirea de caravlahi. Aceștia au fost mentionați și într-o copie din secolul al XVII-lea a unei cronici anonime pierdute din Diocleea, datată nesigur (Cronica preotului din Diocleea/Chronicle of the Priest of Dioclea). Slavii din zonă îi denumeau pe morlaci vlaski și rumanski.

În secolul al XVIII-lea naturalistul italian Alberto Fortis a descoperit obiceiul lor de a cânta poeme de dragoste (balada Hasanaginica). Dar vlahii din Bosnia s-au numit pe ei înșiși așa cum se auto-numesc românii dintotdeauna: rumâni sau români. Vlahii din Bosnia în evul mediu țineau de legea valahă (românească).

Aveau cnezi, voievozi, jupani. Venețienii îi numeau morlaci, de unde și denumire amoro-vlahi. Un ținut întreg se numea Vlaska Draka adică ”vlahii dragoni”, lucru care ne face să înțelegem originea lor clară traco-geto-dacă cu influențe latine. Numeroase cuvinte albaneze de sorginte pastorala sunt identice cu cele din limba română, dar și cele folosite de vlahii din epoca medievală din Balcanii de vest.

În albaneză există cuvântul ”urde”, iar în română cuvîntul ”urdă”, iar exemplele pot continua lingvistic. În arealul geografic nord-albanez era un sat numit Briza, de la ”brânză” și la 1405 era amintit un anume Gin Brînzi. (vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nord-vestul Peninsulei Blacanice în evul mediu, Ed. Academia RPR, 1959). În acest triunghi etnic albano-româno-sârbesc a exista o toponimie și simbioză lingvisică comună. (vezi Dr. Milan Sufflay, Sârbii și albanezii, Belgrad, 1925 p. 75-76).

Istoricul Stanko Guldescu (1908 – 1990) într-un studiu sublinia că vlahii sau morlacii au fost o populaţie de păstori care vorbeau o limbă latină, au trăit în Balcani în vremea romanilor şi au fost menţionaţi de cele mai vechi cronici croate. Vlahi din Balcanii de Vest sunt urmaşii Imperiului Roman. În secolul al VII-lea, slavii şi avarii au năvălit decisiv ocupând unele provincii balcanice ale imperiului. Slavii migratori au distrus oraşe romane şi prin ferocitate au determinat retragerea locuitorilor autohtoni (numiţi vlahi de către slavi) în zonele împădurite sau muntoase.

Statul Bosnia şi Herţegovina este preponderant muntos, iar zonele împădurite acoperă aproape 50 % din teritoriu, aşa că acest spaţiu a fost un mediu prielnic pentru vlahi. Primele menţiuni despre morlaci (vlahi) apar în documente bosniace înainte de apariţia turcilor în spaţiile sârbeşti şi bosniace. Vlahii erau munteni, care practicau păstoritul și participau la fenomenul transhumanței. Înainte de a veni triburile sârbe și croate pe aceste teritorii trăiau doar vlahii români. Serbia a fost populată în evul mediu masiv de vlahi. Așa cum afirmă istoriografia, vlahii din Serbia septentrională se numesc români și locuiesc în Timoc, Banat și Voivodina.

În sudul Serbiei încă mai trăiesc aromânii, numiți cinciari în limba sârbă. Despre ștergerea din memoria bosniacilor a cuvântului „vlah” sau cum vlahii bosniaci au devenit sârbi bosniaci sunt mai multe explicații ale unor istorici sârbi. Principalul obiectiv al naționaliștilor sârbi era înlocuirea în nomenclatura etnică utilizată în Bosnia, dar și în Serbia, a cuvântului vlah cu cuvântul sârb. Academicianul clujean Silviu Dragomir (1888 – 1962) a scris studii valoroase despre vlahii din valea râului Cetina şi despre familia vlahilor Nelipiţi (Nelipici) care stăpâneau cetăţile Knin, Pocitelj, Srb şi Unac în 1345, în timpul timpul regelui Ludovic. Urmaşii familiei Nelipiţi au lăsat o parte din proprietăţi lui Nicolae Frankapan, comite de Veglia, prin înrudire. Un succesor al familiei Frankapan s-a intitulat „Cneaz al Vegliei, Modrussei, Cetinei şi Clissei” şi „Ban al Dalmaţiei şi Croaţilor”.

Proprietăţile Nelipiţilor şi ale Frankopanilor au fost acaparate de regele Ungariei atunci când aceste familii nu au mai avut succesor pe linie bărbătească. Participarea vlahilor la lupte l-a determinat pe Frankapan să le reconfirme în scris „Legea vlahilor” în 1436, care acorda privilegii acestora. Vlahii din Croaţia au căpătat astfel autonomie, întâlnită şi în alte ţinuturi locuite de aceştia. Documentele croate amintesc deseori pe vlahii regali (Volahi regni nostri Croatie sau Olahus regalis în limba latină) din preajma cetăţilor Knin, Vrhrika şi Ostroviţa (cetăţi între Split şi Zadar), care erau supuşi ai regelui Ungariei şi sub jurisdicţia banului croat din Knin. Morlacii (vlahii) au fost documentaţi şi în regiunea Lika de la nord de Knin. În 1433 cnejii şi vătafii vlahilor iscăleau un document prin care acordau privilegii bisericii Sf. Ioan din Lika, situată aproape de Medak, o zonă locuită de vlahi. Ţinutul situat la vest de Velebit şi numit Podgorje era în secolul al XIV-lea plin de vlahi, numiţi de veneţieni morlaci.

Din acest motiv, ţinutul Velebitului era numit Morlacca, iar marea spre insulele din faţă „canale de la Morlacca”. Vlahii/morlacii au fost menţionaţi în documente şi în zonele Vinodol, Kastav şi insula Krk. În secolele XVII-XVIII exista o populaţie vlahă/românească numeroasă în regiunea apropiată de Serbia, mărginită de oraşele Pozega, Pakrac şi Krievac, numită Vlahia Mică, iar centrul acestei comunităţi era la Kraljeva Velika. Vlahii/morlacii au lăsat un patrimoniu interesant: monumentele funerare cu decoraţiuni din Dalmaţia şi Herţegovina (stecci in limba sârbă).

Vlahii din Balcanii de vest au contribuit la formarea principatelor Hum (Zachlumia) și Zeta. In Zeta, familia Balșa de vlahi și albanezi a condus principatul. Vlahii cu albanezii au fost ca frații în Balcani, poate datorită originii comune traco-getice și a limbii vorbite. Cel mai vechi document care menționează vlahii din Serbia și Herțegovina a fost dat de către jupanul Stefan Nemania prin anii 1198-1199 când vlahii erau într-o faza înaintata de asimilare, fiind sub jurisdicția arhiepiscopului de Zica. Documentele menționau nume precum Bukor, Bun Dedol, Mic, Mrgela, Singur, Sarban; alte documente emise de Stefan Uros I pe la 1253 și 1254-64 confirma prezenta vlahilor în Zachlumia (ținutul Hum).

Odată cu ocuparea turcă a Regatului Bosniei în 1463, o parte din români s-au retras spre Panonia în fața invadatorilor.Numărul membrilor comunității naționale române din această regiune din acea perioadă a fost întotdeauna simbolic. În perioada de după al Doilea Război Mondial s-a înregistrat o creștere treptată a numărului de membri ai comunității naționale române pe întreg teritoriul Bosniei-Herțegovina. Satele de vlahi din Bosnia sunt ca așezările montane din Apuseni, presărate ici-colo, din care răsar case mari cu până la 2 etaje, unele pierzându-se pe culmile muntoase ale Dinaricilor. În perioada dictatorului Tito, localnicii nu aveau voie să spună că sunt români.

Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun. Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare. Acum sunt mândri de faptul că vorbesc „limba română” şi iubesc România, pe care o vizitează frecvent, scria într-un articol publicat în revista ”Formula As” acum câțiva ani. Vlahii din Herțegovina formau familii extinse grupate pe cătune (sate) conduse de câte un cneaz, care avea și rol de judecător.

Pe lângă păstorit, vlahii erau grupați în voinici (oșteni) și călători (cărăuși sau conducători de caravane). Stelian Brezeanu a arătat că Stari Vlah (Vlahia veche) este un toponim care atestă prezența elementului romanic în Bosnia și Herțegovina în evul mediu.

Acesta era un teritoriu acoperind porțiuni din Herțegovina, Muntenegru și Serbia, remarcându-se zona munților Romania (Romanija) din apropierea actualului oraș Sarajevo. Numeroase nume vlahe au fost menționate în diverse documente medievale în ciuda slavizării: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor6. Există de asemenea și multe toponime vlahe: Vlasic, Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlasina, Vlaninja, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Valakonje, Vlahoni, Vlaškido, Vlaški, Vlasic, Vlase, Vlasi, Vlasotince, Novovlase, Vlaška Draca, Vlaška, Vlahi etc.

În așezarea Doboj din Gornja Ostružnja s-a desfășurat acum câțiva ani o adunarea constitutivă a Asociației Românilor „Ostružnja”, avându-i ca președinte ales pe Stanko Marinković. „Înființarea asociației este deosebit de importantă pentru adunarea comună și munca românilor. Acest lucru va contribui la cultivarea și păstrarea tradiției culturale și istorice, precum și la organizarea și prezentarea acesteia în Doboj și în zona mai largă”, spunea într-un interviu oferit presei locale Srni Marinković. Pe drumul ce leagă Sarajevo de Belgrad, privirea îți este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie – Munţii Românija, care se scrie şi se pronunţă ca în limba română.

Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, a fost unul dintre principalele centre ale „Vlasilor”, numele dat de populaţiile slave românilor. Nici portul tradiţional nu este departe de cel românesc autentic, fiind o simbioză între cel al moţilor şi cel al macedonenilor. Principalele oraşe cuprinse în regiunea Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesaka. În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija.

La sfârșitul Războiului din Bosnia (fosta Iugoslavia) din 1996, regiunea Sarajevo-Romanija a fost înființată administrativ, ca una dintre cele 7 regiuni ale Republicii Srpska și care este situată în estul Bosniei. Orașul Vlasenica, unul dintre cele mai mari din regiune, este unul dintre centrele principale ale „Vlasilor” (de unde și-a luat numele).

În anii 1991-1992 a existat aici așa-numita Regiunea sârbă autonomă Romanija („Srpska autonomna oblast Romanija”), o regiune autonomă creată de sârbi, care a fost o parte a republicii sârbilor bosniaci în timpul Războiului din Bosnia din 1995-1996. Republica autonomă Romanija a fost înființată de valahi și a funcționat în cadrul Republicii Srpska. Vlahii din această republică autonomă cu adminsitrație în limba română au fost aliați cu guvernul sârb de la Pale.

Din noiembrie 1991, această regiune a fost extinsă prin adăugarea zonei sârbe din Birac (situată în jurul orașului Vlasenica) și pusă sub președinția lui Drago Blagojevic, iar, până în 1992, a fost încorporată în republica sârbă existentă în prezent în Bosnia.

Portul local…

          

Azi, românii (vlahii) din republica sârbă din Bosnia locuiesc masiv și în capitala Republicii Srpska și sunt mândri de originea lor românească. Toate aceste ”pâlcuri” etncie de români dovedesc că etnogeneza română s-a format pe un areal larg din Europa centrală și de est până în sudul Balcanilor. Din păcate republică autonomă românească de lângă Sarajevo a fost desființată de regimul bosniac după 1996.

Această ”țară Romanija” ar fi putut fi un cadru statal autonom care ar fi menținut și perpetuat identitatea vlahilor români din Bosnia. Restaurarea culturală, spirituală și lingvistică a ”Românijei” este o obligație morală pentru statul român. Interesant că românii din Românija bosniacă consideră că originea limbii române provine din Munții Bosniei și apoi s-a transmis în arcul carpatic.

Vlahii români din Romanija vorbesc o limbă românească din secolul XIII, care ar trebui cercetată și studiată de cercetătorii Academiei Române. Realitatea istorică și istoriografia românească se conformează treptat unei noi teorii a etnogenezei formării poporului român și a limbii române, pe un areal mult mai larg, de la Adriatica la Nipru și de la Marea Egee la Munții Tatra.

La un pas de România: Volohii (rumânii)din TRANSCARPATIA ucraineană

Istoricul și jurnalistul clujean Ionuț Țene scrie în http://www.napocanews.ro, că situația românilor din nordul Transcarpatiei, o regiune din vestul Ucrainei, este aproape necunoscută.

La granița dintre Ucraina, Polonia și Slovacia se află o populație românească numită de ucraineni și unguri: volohi. Dar această populație își spune simplu, că sunt rumâni și vorbesc limba rumânească.

De fapt vechea denumire pe care și-au dat-o singuri, în istorie, dintotdeauna, românii, așa cum scrie și în cărțile sale acad. Ioan Aurel Pop. Volohii este un exonim utilizat doar de oficialitățile ucrainene pentru a denumi minoritatea etnică de origine română răspândită în nordul regiunii Transcarpatia, teritoriu care a fost la Polonia, Ungaria și Cehosolvacia de-a lungul istoriei.

Astăzi aproximativ 15 mii de oameni se intitulează rumâni, dar autoritățile ucrainene le spun volohi. La recensămintele de dinaintea anului 2001, toții volohii erau înregistrați ca ucraineni, iar la recensământul din 2001 volohii au fost înscriși ca români, dar care vorbesc ucraineana. Volohii, de fapt, sunt români. Populația din jur, de regulă, îi confundă uneori pe volohi cu romi, dar se deosebesc după următoarele criterii: volohii vorbesc un dialectul românesc (păstrat la nivelul secolului al XVIII-lea) în timp ce romii transcarpatini comunică în maghiară, țigănească și ucraineană.

La caracteristici antropometrice – pielea și părul volohilor posedă nuanțe mai deschise. Majoritatea se declară aparținând credinței ortodoxie, dar numărul volohilor care ca se atribuie la o anumită biserică este scăzut, iar principalele sărbători religioase ținute de toți sunt Crăciunul și Paștele. Un număr semnificativ de volohi au devenit neo-protestanți în ultimele decenii. Originea volohilor este discutabilă, din cauza numărului redus de cercetări etnografice. Volohii înșiși nu au o tradiție de a păstra legendele despre trecut (totuși, bătrânii vorbesc despre originile lor și au declarat că au venit în Transcarpatia din Maramureș). Studiile etnografice viitoare paote vor clarifica situația acestor români.

La 200 km de Sighetu-Marmației, pe drumul care duce spre Ujgorod, în apropierea Muncaciului, unele surse jurnalistice locale susțin că trăiesc în jur de 15.000 de volohi. ”Rumânii” din Carpații Păduroși s-au deșteptat ca o etnie românofonă abia recent, ca urmare a vizitei unor jurnaliști români. Azi volohii rezonează românește, pendulând între apelativul de „țigani albi” și cel de româno-volohi. ”Țigani albi” nu se referă la etnie, ci la spiritul de libertate, volohii trăiesc modest, ca păstori și țărani, fără gospodării solide. Acum câțiva ani, Domnica Marina, o profesoară de Limba română, din Ucraina, într-o piață din Muncacevo a descoperit pe țăranii volohi. A organizat mai multe cercetări în zonă, din curiozitate, și a făcut să iasă la iveală existența a unsprezece localități din această zonă, cu grupuri etnice care-și ziceau volohi, dar care nu auziseră de România, de poporul român sau de limba română; între acestea: Poroșcovo, Svaleanki, Obava, Cvâjnița, Mircea, Dolha etc. Toate aceste localități, ca amplasament geografic, coincid cu fostele așezări medievale amintite de către acad. Ioan Mihalyi de Apșa, în lucrarea ”Diplome maramureșene” (1900). Cu totul izolat, în fosta armată a U.R.S.S., unii tineri au mai aflat că pe teritoriul republicii mai sunt și alți „ciolovici” care vorbesc o limbă asemănătoare cu a lor sau pe fostele șantiere și în fostele colhozuri multietnice. În sfârșit, la începutul anilor ’90, în localitatea Poroșkovo, unde trăiesc aproximativ 1.600 de suflete, un tânăr venit din armată a adus cu el un tranzistor la care, cu uimire, au auzit vorbindu-se românește, însă era o limbă „stricată”, din punctul lor de vedere, foarte grea, în comparație cu graiul lor. Abia în anul 1998, intrând pe firul acestei povești, Radio România Actualități, prin reporterul pentru Maramureș, Adrian Marchiș, se realiza prima emisiune din ciclul „Ora românilor de pretutindeni”, în sânul acestei comunități promovând în eter o realitate istorică inedită. Lectorul universitar doctor Ilie Gherheș apare într-un articol publicat în ziarul ”Națiunea”, cu informații despre volohi, că: „Important este ca să descoperi în secolul XXI încă 10 mii de frați ai tăi este ceva care din punct de vedere științific ai spune că aproape nu-i adevărat. Iar la rândul lor, ei să-și descopere țara în secolul XXI. Nu poate nimeni de acum să scrie istoria părții de nord a românismului și să nu-i bage în seamă pe volohi.” Se observă imediat cine vizitează Ttranscarpatia că această comunitate este ruptă de celelalte. Ei își duc veacul într-o sărăcie lucie, in izolare și ignoranță. Ei spun: „Isi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zona de rumâni!”, spune localnicul Vasile Lăcătuș. „E, grăim rumânește, na cum să nuuu?!… Am păzit limba nostră… Estem volohi de la început, de la moșii și didu (bunici) noștri! Numa iși al fo’ (numai așa a fost), n-am plecat arindinea (în alta parte).” „Ruman ieste? Frate ieste!” Baba Maria are 82 de ani și este femeia cea mai bătrână din comunitatea de volohi. Își acceptă originile când aude despre ele. E una dintre cea mai prețuite și respectate persoane din comunitate. „Volohii rumâni is. Iși s-o pomenit. Mulți o vint de pa Cehuri (Cehia), eram volohi de-acolo. Mama grăia cu tata rumânește. Tata făsea linguri”, se afirmă în urma unei cercetări a jurnalistului George V. Grigore. (vezi și Gazeta de Maramureș, 9 august 2021). Referitor la așezarea volohilor de-a lungul Carpaților Nordici, în perioada în care istoriografia maghiară era obiectivă față de români, aceasta recunoștea: „Istoricii unguri care s-au ocupat de trecutul județului Bereg, – pe bază de cercetări de arhive – ajung la concluzia că românii au fost așezați aici înainte de venirea ungurilor, întinzându-se până în regiunea Munkacsului, Beregszasz-ului și Hatszeg-ului”. Ei sunt atestați documentar în Evul Mediu, în aceste locuri unde azi găsim doar vagi reminiscențe, cauza românilor nord-carpatini părea una pierdută încă din secolul al XIX lea: „Românii din lungul Carpaților nordici și nord-vestici, sunt pomeniți în documente până în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. De acum înainte, apar tot mai rar, fiind pe încetul deznaționalizați de către populația numeroasă ruteană și slovacă”. Un document autentic, referitor la românii din Bereg, aparținând reginei Elisabeta a Ungariei, emis la 28 octombrie 1366, în Buda, scria: „… Ne relatează nouă Clement și Ioan, fiii lui Maxim, Nicolae și Valentin, fiii lui Crăciun, românii noștri, că în timp ce românii și iobagii lor vin pe moșiile voastre, pe proprietățile și în mijlocul vostru în căutarea hranei lor, voi îi judecați și le confiscați fără încetare lucrurile, proprindu-le persoanele. Asupra acestui lucru pretindem credicioșiei voastre, poruncindu-vă cu toată strășnicia, ca de acum înainte să nu mai îndrăzniți în niciun fel să îi judecați pe pomeniții români și pe iobagii pomeniților români, pe moșiile voastre…”. (vezi Manciulea, Ștefan, Granița de Vest, Ed. Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1994, Marchiș Adrian, La volohii din Transcarpatia, în „Familia Română”, an III, nr. 1 (8), martie 2001).

Azi, volohii români s-au deșteptat și construiesc biserici și școli în limba română. Locul pe care urmează să fie ridicată prima biserică românească din Poroșkovo (Transcarpatia, Ucraina) a fost sfințit în 2019, de către preoții din împrejurimi, împreună cu protopopul Vladimir din Perecin. Biserica românească se va construi cu binecuvântarea IPS Teodor de la Mucacevo, ierarh al Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice, autonome în cadrul Patriarhiei Ruse. De asemenea, școala pentru romanii volohi din Poroskovo a fost înființată recent, iar românii din Maramureșul istoric de pe ambele maluri ale Tisei le duc copiilor abecedare șu culegeri de matematică, Din păcate ajung puține cărți de istorie românească, cărți interzise de regimul Zelenski. Dar iată ce susțineau în epoca URSS cercetătorii sovietici despre românii volohi. ”Volohii sunt împrăștiați în așezări individuale în regiunile centrale și vestice ale Transcarpatiei și, în mare, din Maramureș…Trăiesc foarte caracteristic în satele Mircha, districtul Velikobereznyansky, Kamyanitsa și Antalovtsy din districtul Uzhgorod, Simer, Turya Remety, Turya Pasika și Poroshkovo din districtul Perechynsky. În unele așezări, volohii și-au păstrat caracteristicile lingvistice și culturale, și-au dezvoltat propriul mod de viață, în unele locuri au fost mai puternici, în altele au fost mai puțin asimilați, iar pe alocuri au fost doar numele de sate (Voloske) sau nume de familie tipice s-a conservat.” Interesant că cercetătorii sovietici au descoperit că volohii spuneau că se trag din ”ținutul Maramoro”, de fapt din Maramureșul istoric, care a fost izvorul etnic al românilor din nordul Transcarpatiei de azi. Statul român ar trebui să se implice ca să deschidă școli în limba română, un consulat general și să înființeze un centru cultural românesc Poroșkovo, capitala volohilor români din Transcarpatia. Ca jurnalist și istoric preocupat de istoria românilor din vestul Ucrainei am devenit din 2015 persona non-grata în Ucraina. De ce se vrea ocultarea istoriei acestor români din Transcarpatia de către autoritățile ucrainene?

DISTRUGEREA COMUNITĂȚII ROMÂNILOR TIMOCENI DIN SERBIA

Românii din Valea Timocului (Serbia) afectaţi de exploatarea minieră din zona oraşului Bor, unde compania chineză Zi Jin extrage zăcăminte de cupru şi aur din 2018, au lansat un protest, joi, la Craiova, prin care solicită sprijin din partea autorităţilor din România, Serbia şi Uniunii Europene, scrie Agerpres preluat de Romanian Global News.

Aceştia susţin că pe lângă problemele de poluare au probleme legate de exproprieri abuzive, pentru că reprezentanţii companiei chineze le iau fără niciun drept casele, pământurile şi pădurile pentru care nu le plătesc nimic.
„La Bor se exploatează aurul şi cuprul de 124 de ani. Din 2018, mina de la Bor a fost cumpărată de firma chineză Zi Jin, o firmă de stat din China, şi de atunci au început marile probleme. Noi am avut şi în trecut probleme cu ecologia în zonă, pentru că la Bor pe lângă minele din zonă avem şi o topitorie, însă acum s-a renovat şi nu mai poluează aerul atât de mult, dar în zonă pământul şi apa nu mai pot fi folosite din păcate pentru agricultură.

Avem cel mai poluat râu din Europa, se numeşte râul Borului, care se varsă în Timoc şi din Timoc se varsă în Dunăre, aşa că şi Dunărea este afectată şi ţările care sunt lângă Serbia: Bulgaria şi România simt poluare care vine de la Bor”, a spus, joi, la Craiova, Predrag Balasevic, reprezentant al românilor din Valea Timocului, preşedintele Partidului Neamul Românesc din Serbia.

El a afirmat că firma chineză „nu respectă nicio lege din Serbia”, printr-un minerit necontrolat.
„Pe lângă poluare, avem probleme din cauza politicii pe care o aduc chinezii printr-un minerit necontrolat. Deci ei nu respectă nicio lege din Serbia: deschid noi cariere, intră pe pământul oamenilor fără o aprobare din partea instituţiilor sârbeşti, iar oamenii sunt nevoiţi să dea în judecată această firmă, dar având în vedere situaţia juridică din Serbia, procesele durează foarte mult. Deci se intră pe pământ, li se ia fără a le plăti ceva pentru casele lor, pentru pământurile lor, pentru pădurile lor. Serbia are o lege prin care firmele străine pot să facă exproprierea terenului. Este o lege unică în Europa. Statul sârb, instituţiile locale, primăria nu fac nimic pentru a sprijini aceşti oameni”, a subliniat Predrag Balasevic.

Acesta a menţionat că de două săptămâni oamenii dintr-un sat au blocat un drum pentru a nu mai da voie utilajelor şi camioanelor să treacă prin satul lor, „pentru că au distrus tot”, iar un studiu al Institutului de Sănătate de la Belgrad a arătat că toate tipurile de cancer sunt de până la zece ori mai multe în această zonă decât media în Serbia.
„Deci oamenii sunt bolnavi, li se distruge tot, inclusiv sănătatea. Se încalcă şi Constituţia Serbiei, iar noi cerem un ajutor de la instituţiile româneşti, pentru că strigătul la Belgrad care a fost trimis de mai multe ori nu a fost auzit. Nu s-a reacţionat, prin acest protest cerem să se reacţioneze. Serbia este pe un drum spre UE, dar nu respectă nişte drepturi elementare când este vorba de minorităţi, ecologie, justiţie, drepturile omului. Bucureştiul ar trebui să aibă grijă mai mare faţă de o comunitate care este aici, lângă graniţa cu România, care nu are drepturi elementare. Dar noi suntem într-o situaţie unde fizic nu mai putem trăi pe pământul nostru”, a declarat Predrag Balasevic în cadrul unei dezbateri pe această temă organizată la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova.

Românii din Valea Timocului au lansat, joi, un protest pe care îl vor trimite presei, instituţiilor româneşti, instituţiilor sârbeşti şi Uniunii Europene legat în special de situaţia celor care trăiesc în zona oraşului Bor, unde locuiesc de secole şi care acum sunt nevoiţi să plece din cauza exploatării miniere a firmei chineze.

„În Valea Timocului trăiesc români, este o comunitate destul de mare, în jur de 300.000 de români trăiesc în 154 de sate pur româneşti, 46 de localităţi mixte. Este o comunitate mare, care încă nu are dreptul să înveţe în limba română la şcoală, nu avem mass media în limba română, când este vorba de biserică, aceasta cu greu funcţionează şi lucrează în Timoc, unde sunt preoţi care greu îşi desfăşoară activitatea preoţească. De ce este situaţia aşa? Este o întrebare bună, la care nici în ziua de azi nu avem un răspuns concret de la statul sârb. De ce o comunitate care a fost loială statului sârb se află în această situaţie?

Noi suntem singura minoritate naţională din Serbia care a constituit Serbia modernă împreună cu sârbii, am fost alături de ei de fiecare dată când au luptat în toate războaiele. Românii din Timoc au ajutat statul în care au fost şi drept recompensă nu am primit drepturile de la stat nici până azi. Pe lângă problema identitară, azi avem o problemă nouă, care este foarte acută: suntem nevoiţi să ne mutăm de pe pământul nostru şi mulţi români din zona noastră pleacă în alte colţuri ale Serbiei sau pleacă în afara Serbiei”, a mai spus reprezentantul comunităţii românilor din Valea Timocului.