O teorie diversionistă sârbă privitoare la existenţei unei aşa zise națiuni „vlahe”, distinctă de cea română

”Vlăhismul”, teoria diversionistă sârbă a existenţei unei aşa zise națiuni „vlahe” distinctă de cea română – o teorie contrară unității teritoriale a Serbiei sau Unde dai și unde crapă!

Anumite cercuri și persoane de la Belgrad au arborat un nou stindard, cel al vlăhismului care se dorește a fi un curent ce ar face distincție între români și așa-zișii vlahi, scrie militantul unionist român Vlad Cubreacov din R.Moldova, în publicația online https://anonimus.ro . Acest curent este unul de origine eminamente sârbească și pornește de la specularea unor aspecte formale, nu de fond.

Problema e că sârbii i-au numit tradițional pe românii din Văile Timocului, Dunării și Moravei, dar și pe cei din Homolie cu un exonim, cel de „Vlah”, iar pe românii din Voievodina, alăturați Serbiei abia după Primul Război Mondial, cu etnonimul propriu, cel de „Român”.

Atât românii din Timoc, cât și cei din Voievodina își spun în propria lor limbă, invariabil, „Români/Rumâni”.

Și doar atunci când vorbesc în sârbă, românii din Timoc apelează la exonimul Vlah, pentru că acesta este generalizat în limba sârbă, nu și în limba maternă a acestor români timoceni.

Deci, folosirea în sârbă a exonimului Vlah ține de formă, nu de fond. Vlah este unul dintre felurile de a spune Român pe sârbește, nu o altă realitate.

Dacă românii din Provincia Autonomă Voievodina, reprezentând circa 10% din toți românii din Serbia, sunt recunoscuți ca atare și li se respectă, alături de alte 4 naționalități din provincie, drepturile cuvenite pe plan cultural, educațional, mediatic, bisericesc și administrativ, românii din Timoc, reprezentând cca 90% din ansamblul românității din Serbia, nu se bucură de niciun fel de drepturi naționale, nefiind recunoscuți ca români și tratați ca o nouă națiune, vlahă sau valahă, distinctă de națiunea română și opozabilă acesteia.

Vom preciza în context că românii reprezintă în Republica Serbia de astăzi prima minoritate națională din punct de vedere numeric (peste 5% din ansamblul corpului social), fiind urmați, la mică distanță, de minoritatea maghiară. Specificul geografic și demografic al Serbiei face ca cele peste 5% de cetățeni sârbi de naționalitate română să locuiască într-un spațiu care reprezintă peste 10% din suprafața Republicii Serbia.

Raportat la Serbia propriu-zisă, fără Provincia Autonomă Voievodina și fără Kosovo, acest procent teritorial crește mai mult decât dublu. Când nu-i mai pot asimila sau prezenta drept etnici sârbi pe românii timoceni, unii înceracă să inventeze așa-zisul popor vlah, cu limbă vlahă, cu identitate vlahă, cu scriere vlahă, toate diferite de cele românești.

S-ar părea că până aici totul este clar și că promotorii teoriei vlăhismului acționează pe cât se poate de egoist dintr-un imbold patriotic sârbesc având ca țintă fărâmițarea principalului bloc minoritar din țară. La o privire atentă însă, vom observa că vlăhismul nu doar că nu servește deloc cauza sârbească, ci se ridică împotriva acesteia, ca o amenințare reală.

Autorii sârbi și puținii adepți dintre românii localnici ai teoriei vlăhismului (pusă chiar în practică prin crearea unui Consiliu Național Vlah distinct de Consiliul Național Român), mânați de ideea dezbinării blocurilor minoritare acoperită sofistic cu pretextul autoidentificării individuale, neglijează principiul autodeterminării politice colective corelat cu cel al autoidentificării.

Și aici apare problema. Autorii teoriei vlăhismului spun simplu: vlahii nu sunt români, ei sunt o națiune distinctă de români, ca și de sârbi, pentru că așa se autoidentifică ei în limba sârbă când sunt chestionați de autoritățile sârbe.

Pe scurt, vlahii ar fi un nou popor, o nouă nație și patria lor este Timocul.

Principiul autoidentificării etnice a persoanelor este un principiu unanim recunoscut și fixat în principalele instrumente juridice internaționale (universale și europene) în materie de drepturi ale omului. În cazul românilor timoceni observăm că ei se autoidentifică în limba maternă ca „Români/Rumâni”, iar în limba sârbă traduc termenul cu exonimul sârbesc „Vlah”.

Deci, pentru ei, „Vlah” nu e termen de autoidentificare în limba maternă, ci doar o traducere în manieră sârbească la care recurg doar când sunt nevoiți să vorbească sârbește.

Ar fi corect ca autoritățile sârbe să nu treacă peste numele de autoidentificare etnică a acestor români în limba lor maternă, întrucât însăși noțiunea de autoidentificare presupune identificarea în limba maternă, nu multiplele traduceri ale termenului, care diferă de la o limbă la alta (de exemplu: Deutsch (autoidentificare prin endonim), dar și Neamț, German, Alemand, Tedesco (traduceri sau exonime)).

Autoidentificarea ține de persoane, deci este un drept individual. Autodeterminarea însă, ține de popoare, deci este un drept colectiv. Potrivit cadrului internațional dreptul la autodeterminare este rezervat exclusiv popoarelor, nu și diverselor minorități naționale înrudite cu statele naționale existente.

Atunci când anumite cercuri de la Belgrad încearcă să creeze din minoritatea națională română din Serbia două entități: o minoritate națională română mai mică și un nou popor vlah mai mare, ca națiune distinctă atât de români, cât și de sârbi, este corect să ne întrebăm dacă aceste cercuri iau în calcul și perspectiva ca noua națiune vlahă, ridicată ca nou popor la un rang superior celui de minoritate națională română, să se autodetermine în viitor.

Însăși ideea de națiune vlahă diferită de români scoate problema din zona culturală și o duce în zona periculoasă a politicului.

Dacă statul sârb ar recunoaște că românii din Timoc sunt o simplă și singură minoritate națională, românească, înrudită cu România, această minoritate înrudită ar putea pretinde doar drepturi culturale și educaționale, neavând drept de autodeterminare ca națiune.

Nicio minoritate, nicăieri în lume, în accepția dreptului internațional, nu poate pretinde mai mult decât autonomie culturală, menită să-i protejeze și promoveze identitatea distinctă.

În cazul în care statul sârb inventează noua „națiune vlahă”, aceasta, neavând un stat înrudit și nedeterminându-se vreodată ca națiune, capătă drept de autodeterminare națională până la crearea propriului stat vlah și separarea de Serbia.

Cine nu crede, să consulte documentele de drept internațional la capitolul autodeterminarea popoarelor.

Inventând minoritatea vlahă, unii inventează, de fapt, noua națiune vlahă. Prin agitarea teoriei vlăhiste ni se sugerează că Serbia nu mai este un stat național sârb cu diverse minorități în interiorul său, ci un stat sârbo-vlah, o uniune a două popoare care tolerează în cuprinsul său și minoritățile, printre care și o mică minoritate românească în Voievodina.

Pentru asta inventează unii poporul zis „vlah”.

Realist și obiectiv vorbind, miza autorilor noii națiuni vlahe este crearea condițiilor pentru autodeterminarea acestei noi națiuni și separarea ei de Serbia, într-o logică care o continuă pe cea a destrămării fostei Iugoslavii. Lovindu-se în unitatea minorității române din Serbia, se lovește, prin ricoșeu, în unitatea teritorială a Serbiei însăși.

De la Timočka Krajina până la Vlaška Krajina sau Vlaška država nu e decât un singur pas. Nu este pentru prima oară în istorie când o falsă problemă etnică poate genera o reală problemă teritorială.

Nu ar fi mai înțelept ca autorii teoriei antiromânești a vlăhismului să recunoască faptul că românii timoceni sunt parte a minorității naționale române din Serbia și că acestei minorități i se cuvin drepturi culturale rezervate oricărei minorități, nu drepturi politice rezervate unor popoare întregi lipsite de stat național? Părerea noastră este că ar fi mai înțelept.

Vrând să spargă unitatea naturală a minorității române din Serbia, autorii teoriei vlăhismului riscă să spargă unitatea teritorială a Serbiei. Unde dai și unde crapă!

CITIȚI ȘI:

Românii din Valea Timocului. VIDEO

Publicitate

Lideri ai românilor de pe Valea Timocului, atrag din nou atenţia asupra politicii de asimilare etnică la care sunt supuşi de către autoritățile Serbiei. VIDEO

Lideri ai românilor de pe Valea Timocului, din estul Serbiei – președintele Partidului Neamului Românesc, doctorul Predrag Balașevici, și şeful asociației “Ariadnae Filum”, Zavișa Jurj – se află într-o vizită de lucru la Bucureşti.

Aceştia s-au întâlnit, deja, cu reprezentanţi ai partidelor parlamentare, cărora le-au expus situația foarte dificilă a celor circa 300 de mii de etnici români din Timoc.

Cei doi au atras, din nou, atenţia asupra politicii de asimilare etnică la care sunt supuşi, a lipsei drepturilor ce ţin de limbă şi biserică și a resurselor pentru menținerea identității românești.

Ei acuză şi distrugerea unei importante părți a regiunii în care trăiesc de către o companie chineză, care exploatează cupru, şi apreciază că aceasta se petrece cu complicitatea administraţiei de la Belgrad, care şi-ar dori să-i alunge pe românii autohtoni din zonă.

De asemenea, atât Predrag Balașevic cât şi Zavișa Jurj au deplâns dezinteresul diplomației de la Bucureşti faţă de problematica românilor din Serbia.

Recent, ei au transmis o scrisoare instituţiilor de la Bucureşti şi Bruxelles, în care au detaliat situaţia disperată în care se află comunitatea şi le-au cerut să intervină pe lângă autorităţile sârbe, pentru ca acestea să le respecte drepturile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Românii Timoceni și eforturile Serbiei de deznaționalizare a lor

 

 

  

 

Românii din Valea Timocului (Românii Timoceni.

Caracterul românesc al vlahilor timoceni a fost subliniat în jur de 1700, cu prilejul războaielor dintre austrieci şi turci. Contele Marsigli spunea despre vlahii dintre Vidin şi Porţile de Fier că vorbesc „rumuneşte”.

La fel au constatat şi austriecii care au stăpânit vremelnic regiunea între 1718-1739.

Mediul geografic – o vale lungă între munţi, i-a ajutat să nu se amestece multă vreme cu sârbii sau bulgarii şi astfel ritmul asimilării să fie redus. 

Abia în jur de 1800, în condiţiile războaielor dintre ruşi şi turci şi începuturile mişcării naţionale sârbeşti, regiunea Timocului a intrat în atenţia sârbilor.

În timpul războiului din 1806-1812 dintre turci şi ruşi, sârbii răsculaţi au încercat să realizeze pe la Vidin o joncţiune cu trupele ruseşti din Ţara Românească .

Succesul luptei naţionale sârbeşti şi recunoaşterea de facto a statului sârb a stabilit în 1833 graniţa dintre noul stat sârb şi Imperiul otoman pe valea Timocului. Importanţa strategică a regiunii pentru sârbi este relevată de un discurs al liderului sârb Milos Obrenovici: regiunea Crainei (valea Timocului) era importantă deoarece „pentru legăturile noastre cu Rusia ea ne este necesară ca pâinea vieţii”.

 Ulterior, după formarea Bulgariei, valea Timocului a ajuns graniţă între cele două state balcanice, vlahii fiind împărţiţi în două de o graniţă negociată la masa tratativelor de marile puteri.

De la finalul secolului al XIX-lea în mod sistematic vlahii timoceni au fost supuşi unei acţiuni de asimilare de către autorităţile bulgare şi sârbeşti.

Dacă România a obţinut recunoaşterea unor libertăţi în condiţiile războaielor balcanice, după încheierea primului război mondial presiunea naţionalistă sârbă şi bulgară a explodat.

Puţinele şcoli româneşti au fost desfiinţate, nu au mai fost acceptaţi preoţi care să slujească în limba română şi au fost impuşi preoţi sârbi sau bulgari. Biserica şi şcoala au fost principalele instrumente ale autorităţilor pentru asimilare.

Istoricii sârbi şi bulgari, la fel ca ceilalţi din peninsula Balcanică, în marea lor majoritate neagă vreo relaţie între vlahii balcanici şi români.

Ei consideră că vlahii sunt păstori sârbi sau bulgari, orice numai nu români. Deşi uită să facă o simplă comparaţie între limba încă vorbită de vlahii timoceni şi românii nord-dunăreni. Identitatea este evidentă, doar surzii nu o înţeleg.

Este de fapt o surzenie dictată de ideologia politică a unei naţiuni sârbeşti compacte, probabil după modelul grecesc sau francez, fără minorităţi.

Deşi niciodată vlahii timoceni nu au manifestat idei de secesiune! Au fost cetăţeni fideli ai statului sârb.Vlahii balcanici sunt înrudiţi cu românii nord-dunăreniOriginea romană a vlahilor timoceni este incontestabilă, la fel şi relaţia cu românii nord-dunăreni. Un argument lingvistic uşor de înţeles de nespecialişti: românii timoceni folosesc preponderent perfectul simplu la fel ca oltenii în loc de perfectul compus (fusei – am fost, mă dusei – m-am dus etc).

Pe bună dreptate Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Dimitrie Onciul, mai apoi şi alţii, consideră Oltenia şi valea Timocului centrul teritoriului pe care s-a format poporul român.

Lingviştii, nu doar români, dar şi cei germani au demonstrat încă de la finalul secolului al XIX-lea că vlahii balcanici sunt înrudiţi cu românii nord-dunăreni, că limbile vorbite de vlahi sunt dialecte ale limbii române, cu o origine comună, care au evoluat spre dialecte datorită condiţiilor geopolitice.

După 1878 statul român a sprijinit financiar şi logistic comunităţile româneşti balcanice. 

După 1928 suportul autorităţilor române a fost minimalizat de măsuri de forţă ale sârbilor, bulgarilor sau albanezilor, cărora statul român nu le-a dat replică.

Din 1947 orice suport al autorităţilor comuniste româneşti faţă de românii balcanici a dispărut ca să nu îi supărăm pe fraţii noştri în socialism.

Practic regimul comunist român i-a abandonat pe vlahii balcanici.

După 1990 tentativele de sprijinire a acestora de către autorităţile române au fost reduse, fie din ignoranţa acelor demnitari români care puteau să ia decizii şi să acţioneze, fie din raţiuni politice, scrie http:// cuvantul-ortodox.ro/romani-valea-timocului-vlahi/.

 

 

 

 

 

 

Daca « vlahii sunt români », asa cum sustine intemeiat printre altii, Cârstea Sandu Timoc si deci, românii, ca urmasi ai daco-romanilor, sunt una din cele mai vechi națiuni din peninsula Balcanică, atunci, pe buna dreptate, putem considera ca românii (vlahii) din Valea Timocului, formeaza o comunitate care merită toată atentia.

Dintr-o statistică a unui cercetator sârb, pe care o prezinta Vasile Sandru (1998) aflăm ca numarul lor, de aproape 150 000 cat erau inregistrati anual, intre 1846 si 1921, a scazut brusc la 43 440 in 1948, la 26 000 in 1981 si apoi la 18 000 in 1991.

Vasile sandru vede, pe buna dreptate, in aceasta scadere brusca « tendinta de a diminua drastic, in mod artificial, numarul oficial al romanilor valahi ».
In conditiile in care minoritatea romano-valaha din Iugoslavia nu avea in acea perioada un statut si nu beneficia de nici un drept, fara indoiala ca asemenea denaturari asupra prezentei lor in zona au fost posibile. Intr-o regiune fara stabilitate, este greu sa se dea atentia cuvenita drepturilor omului sau minoritatilor.

Cu toate acestea, asa dupa cum am amintit, România a reusit in aceasta perioada (1994) sa incheie un Tratat cu Croatia, care a dus la protectia etnicilor romani din aceasta țara,și in urma interventiei directe a presedintelui Iliescu, s-a obtinut din partea Serbiei recunoasterea etnicilor romani din Valea Timocului.

Dupa infiintarea Miscarii vlahilor si romanilor din Iugoslavia, sub conducerea lui Dimitrie Craciunovici si dupa reluarea publicarii revistei Vorba noastră (interzisa 44 de ani), situatia s-a schimbat, grupul etnic roman din regiune capatand dreptul la afirmarea identitatii nationale si la toate celelalte care decurg din aceasta.

Evaluarile facute in noile conditii asupra numarului valahilor in nor-estul Serbiei, raspanditi in 320 de localitati rurale (din care 200, curat romanesti) si 20 de orase, arata ca numarul lor a crescut, dupa unii, la peste 200 000 iar dupa altii chiar peste 600 000.
Aceasta se poate datora si faptului ca, tot atunci, asa dupa cum mentioneaza tot Vasile Sandru, valahii au capatat si dreptul de a-si crea un partid al lor, cu sediul la Kladovo si un Forum cu sediul in localitatea Bor.
Alte date importante aflam din din articolul Romanii timoceni, cei mai oropsiti frați de langa noi, publicat de istoricul Gheorghe Zbuchea in Dosarele istoriei, nr. 6 din 1998.

Astfel, printre altele, Gh. Zbuchea il citeaza pe marele carturar G. Valsan, care, referindu-se la unitatea geografica ce o formeaza, dincolo de Dunare, Valea Timocului, scria ca « aceasta ascunde mai mult ca oricare alta, taina formarii si conservarii poporului roman.

 

 

 

Este o vatra de capetenie in care s-a plămădit neamul românesc la originea sa si in care vigoarea româneasca si-a pastrat in mod autentic atatea din caracterele ei cele mai profunde. »
Tot din acelasi articol, aflam ca problema timocenilor si a nedreptatilor suportate de timoceni a intrat, de-a lungul anilor, si in atentia regelui carol I, a Maresalului Antonescu si chiar a Maresalului Tito, despre care se spune ca « privea favorabil insasi ideea unei autonomii românesti in zona timoceană ».
Fara indoiala timocenii nu s-au gandit si nu se gandesc nici in prezent la o autonomie sau la « modificari de frontiere ».

Asa cum spun printr-un reprezentant al lor, ei au cerut si cer « garantarea drepturilor culturale modeste, misiune care sa asigure dezvoltarea valorilor lingvistice, folclorice, etnografice, literare, religioase, cu tot ce este legat de virtutiile romanitatii orientale » (Cristea Sandu Timoc).
Din pacate românii din Timocul sarbesc, spre deosebire de cei din Banatul sârbesc, sunt obligati sa suporte o evidenta politică de slavizare si deznaționalizare. Desi foarte multi vorbesc româneste si isi pastreaza cu grija traditia si obiceiurile, n-au un statut etnic si n-au scoli si biserici românesti.

Romanii de aici trebuiesc ajutati mai mult, ei fiind in pericol de a-si pierde identitatea etnica, inaintea altora.
Daca in cazul celor din Voivodina putem fi optimisti, in cazul acelora din Valea Timocului se impune sa fim mai ingrijorati si, fara intarziere, trebuie luate si alte masuri, la nivel statal. Aceasta, insa, inainte de a fi prea tarziu !

Cu prilejul recunoasterii, in sfarsit a apartenentei vlahilor din Valea Timocului, de minoritatea romaneasca, Presedintele Iliescu, aflat in vizita oficiala, la 4 noiembrie 2002, declara :
« Avem mari datorii fata de romanii care traiesc in afara granitelor. Autocritic vorbind, nu ne-am facut intotdeauna datoria.

De dragul de a nu afecta relatiile noastre cu vecinii, am fost mai retinuti, mai prudenti, in a sustine cauza românilor din statele vecine ».
Si astfel, se poate spune ca viața, in general, și istoria, in special, nu uita si uneori nu-i iarta pe aceia care au pus sau pun orgoliul si interesele personale înaintea celor ale țării in slujba careia, în mod trecător, au ajuns.

« Romanii din jurul Romaniei » coordonata de prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti 2003.