ZIUA DE 8 FEBRUARIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Ziua de 8 februarie în istoria noastră

1531: A murit Doamna Stana soția voievodului Moldovei, Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță); (n.1506).

Era fiica domnului muntean Neagoe Basarab și a Despinei Milița. La 21 ianuarie 1526 Doamna Stana, s-a căsătorit cu domnul moldovean, iar după ce acesta a murit subit (la 14 ianuarie 1527), asupra ei a căzut acuzația de otrăvire a tânărului său soț.

Grigore Ureche afirma în cronica sa că „pre acest Ștefan vodă l-au otrăvit doamnă sa” (Letopisețul Țării Moldovei), iar cronicarul Radu Popescu consemna că : „de acest domn scriu moldovenii că l-au omorât doamnă-sa […] (zău, de treabă jupâneasă moldoveancă să-și omoare bărbatul!)” (Istoriile domnilor Țării Românești).

Afirmația respectivă a fost preluată de mai mulți cronicari și istorici și pusă pe seama răzbunării unei Doamne umilite.

Doamna Stana aplecat la Sibiu la mama sa, după care s-a călugărit sub numele monahal Sofronia.

1796: A fost înfiinţat la București, Consulatul francez în Ţările Române, după ce Franța a inițiat negocieri cu Înalta Poartă pentru înființarea unor consulate în Principate. Fără să aștepte rezultatul negocierilor, a fost trimis la București Claude Emile Gaudin, cu titlul de agent confidențial pe lângă domnul Munteniei, înlocuit la 8 februarie 1796 de Directoratul de la Paris cu Constantin Stamate, care a fost numit Consul general al Republicii Franceze în provinciile turcești situate dincolo de Dunăre. Turcia s-a opus numirii lui Stamate, astfel că, în locul acestuia fiind numit și trimis în Principate Carra Saint-Cyr.

Printr-un decret emis în decembrie 1796 guvernul francez l-a numit pe Charles Fleury consul general la București, iar prin decretul din 20 martie 1797 pe Louis Parrent viceconsul la Iași.

1856 (8/20): Barbu Ştirbei, domnitorul Munteniei decreta, pe baza unui text întocmit de Petre Mavrogheni și Mihail Kogălniceanu, desfiinţarea robiei „ţiganilor” în Ţara Românească („Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești”).

Robia în țările române a existat în tot timpul existenței Principatelor Române: Transilvania, Moldova și Țara Românească, până la desființarea sa în 1786 în teritoriile Imperiului Austriac de către Iosif al II-lea, și de către domnitorul Barbu Știrbei în 1855 în Moldova și în 1856 înȚara Românească.

Cel mai mare istoric al românilor din toate timpurile, Nicolae Iorga punea sosirea ţiganilor în Ţările Române pe seama invaziei mongole din 1241-1242.

Prima atestare directă o avem un secol şi jumătate mai târziu chiar pe teritoriul de astăzi al Gorjului.

Astfel, dintr-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, în 1385, aflăm că acesta dăruia Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani. Tot mânăstirile vor fi beneficiare şi în Moldova de robi ţigani, în 1428, Alexandru cel Bun dăruia Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari.

În aceiaşi perioadă îi găsim atestaţi pe ţigani şi în Transilvania, în Ţara Făgăraşului un boier Costea era stăpânul unor ţigani de cort.

Legea din 1856 elibera din sclavie în Țara Românească ultima categorie de robi, și anume pe aceia care aparțineau particularilor.

Totodată, se dădea din Casa fondului de despăgubire drept compensație pentru fiecare dintre robii eliberați, câte 10 galbeni. Odată sloboziți, robii erau obligaţi să se statornicească, iar nomazii să se aşeze unde doreau, cu obligaţia de a avea locuinţe şi gospodării proprii.

Votarea celor două legi, în anul 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, a constituit practic cea din urmă etapă a eliberării robilor, aceasta fiind prima mare reformă socială.

Barbu Dimitrie Știrbei (august 1799 – 12 aprilie 1869), a fost domnitor în Țara Românească în doua rânduri, mai intâi intre iunie 1849 si 29 octombrie 1853 și apoi intre 5 octombrie 1854 si 25 iunie 1856.

El era fratele domnitorului Gheorghe Bibescu și fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu și fusese adoptat de bogatul sau bunic, Barbu Stirbei, căruia i-a preluat numele.

Dupa ce a studiat istoria si știintele de stat la Paris (1817 – 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica visternic. pentru ca între 1829 si 1847 sa ocupe alte functii importante in administratia publica: ministru de interne, de culte, de justitie și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic. In timpul studiilor la Paris, in 1819, este inițiat intr-o loja masonica.

Pe tron s-a dovedit a fi un domnitor prudent, activ si bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de infruntat, erau: intreținerea armatei de ocupatie ruso-turce si sa faca fata puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia in 1851, dupa ce tara se inglodase in datorii grele, a putut sa obtina retragerea ocupantilor.

Știrbei, prin economii si controlul sever al cheltuielilor, a reusit sa scada doua treimi din datoriile Țării si a gasit timp si mijloacele necesare chiar si pentru activități constructive. A ridicat teatrul din Bucuresti, a redeschis scolile inchise pe timpul Revolutiei de la 1848, a mai imbunatatit dispozitiile Regulamentului Organic cu privire la tarani.

1859: Domnitorului Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm la Bucureşti, unde rosteşte Proclamaţia către ţară.

Duminică, 8 februarie 1859,  domnitorul Principatului Moldovei şi de curînd domnitorul Principatului Valahiei Alexandru Ioan Cuza este primit cu entuziasm la Bucureşti, unde rosteşte Proclamaţia către ţară.

 Foto: Domnul Cuza  a intrat în Bucureşti prin zona Băneasa, fiind întîmpinat cu pîine şi sare aclamat de 100.000 de oameni.

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) îl întîmpină pe noul domnitor în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mîna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

„Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedinte al Adunării deputaţilor, ţine un discurs în care spune:

„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!”

Bucuria poporului faţă de alegerea noului domnitor s-a manifestat puternic şi acum, fiind întîmpinat la Bucureşti aproape de întreaga populaţie a Capitalei în aclamaţii şi urale, încît Mihail Kogălniceanu spunea că nici suveranii marilor state nu s-au bucurat de astfel de primiri. (Pr. Prof. Mircea Păcurariu).

Atmosfera prilejuita de sosirii domnitorului Cuza la București este descrisă într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri:

„Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pilda, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”

1869: Dieta Bucovinei a votat o lege privitoare la controlul școlilor, precursoare a Legii învățământului adoptată de Parlamentul Austriac, promulgată la 14 mai 1869. În baza acestor reglementări, învățământul primar era scos de sub controlul bisericii și etatizat. Legea a avut grave repercusiuni asupra învățământului românesc din Transilvania, astfel că predarea în limba română s-a restrâns numai la unele sate.

1880 (8/20) : Germania, Anglia şi Franţa recunosc independenţa de stat a României, dobândită după victoria împotriva Turciei în războiul ruso-româno-turc din 1877-78 și Tratatul de la Berlin din 1978, iar trimişii diplomatici trimiși de Bucureşti au fost ridicaţi la rang de miniştri plenipotenţiari. Independența de stat a României a căpătat astfel consacrarea internațională.

  1894, (8/9): A murit Iorgu Caragiale, actor şi dramaturg, unchiul scriitorului I. L. Caragiale şi frate al actorului Costache Caragiali (născut în jurul anului 1826). A studiat la Şcoala de Muzică a Cadeţilor).

A debutat ca actor, în 1845, în trupa fratelui său, Costache Caragiali. Primele lui scrieri publicate au fost ‘Cornetul sau Astronomul voiajor’ (1857) şi ‘Jelbariu’ (1857).

Cu propria trupă de actori, din care a făcut parte şi Mihai Eminescu, a jucat în Bucureşti şi, mai ales, în oraşele de provincie. A scris cântecele comice în maniera lui V. Alecsandri, comedii-vodevil, piese patriotice scrise într-o manieră grandilocventă (‘Martirii Candiei’, 1867).

Aceleaşi slăbiciuni le are şi melodrama naţională ‘Fiul pădurei sau Moartea haiducului Tunsu’, deşi nu este lipsită de o oarecare vivacitate de mişcare şi nici imitarea umorului popular. Comediile sale (‘Coriştii în provinţie sau Hoţii drept hoţi’, 1863; ‘Samsarii de voturi sau Cum se speculă inocenţa poporului’, 1888) oferă o imagine satirică şi burlescă a moravurilor contemporane, cu efecte de limbaj, intrigă şi punere în scenă care prevestesc sau imită creaţiile scenice ale nepotului său, I.L. Caragiale. De altfel, amintirea personalităţii lui Iorgu Caragiali s-a păstrat îndeosebi datorită portretului de neuitat, pe care celebrul său nepot i l-a creionat în ‘Din carnetul unui vechi sufleor’ (1981).

1907 (8/21): Se declanșează răscoala ţăranilor din satul Flămânzi, judeţul Botoşani, în urma unui incident care a luat amploare și s-a desfăşurat sub lozinca „Vrem pământ!”. Prin amploare (în câteva săptămâni a cuprins majoritatea judeţelor Moldovei şi Munteniei), răscoala a avut profunde consecinţe în viaţa economică, socială şi politică a ţării .

Răscoala a durat până la sfîrşitul lunii martie, când a fost înăbuşită prin forţă armată .

  1916: Conform legendei, aflat la Zürich, în cafeneaua „Cabaret Voltaire”, scriitorul originar din România, Tristan Tzara, a creat alături de Marcel Iancu și germanii Max Ernst și Kurt Schwitters, americanul Marcel Duchamp și alții, un nou curent literar de avangardă: Dadaismul. 

 Se pare că numele său provine din franceză: dadisme (dada – căluț de lemn) și este un curent artistic și cultural creat împotriva rutinei în artă, gândire și viață, care s-a dezvoltat rapid între 1916 și 1923. O altă variantă presupune că originea cuvântului provine de la afirmația “DA”, așa cum Tristan Tzara provine de la “trist în țară.”

Dadaismul cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea, organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

Tristan Tzara, pseudonimul lui Samuel Rosenstock, născut la Moinești, la 16 aprilie 1896 și decedat la 25 decembrie 1963, la Paris, a fost un poet și eseist român, de origine evreiască.

Născut în România, dar stabilit ulterior în Franța, unde are loc o împletire a valorilor dadaiste cu cele suprarealiste, lucru posibil datorită colaborării cu Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault și Jacques Vache.

Cei mai mulți dadaiști publică în Revista “391” a lui Francis Picabia (înființată la Barcelona, mutată, pe rând, la New York, la Zurich, apoi la Paris).

În 1921, Picabia se separă de grupul dadaiștilor, apoi în anul 1922, se produce această ruptură dintre Dadaism și Suprarealism, iar în rezultatul acestei rupturi se dezvoltă mai mult Suprarealismul.

Dadaismul mai supraviețuiește datorită personalității lui Tzara. („Luați un jurnal, luați o pereche de foarfeci, alegeți un articol, tăiați-l, tăiați pe urmă fiecare cuvânt, puneți totul într-un sac, mișcați…”).

Dadaismului a avut mari influențe asupra artei plastice și literaturii și a creat chiar o revoluție majoră în acest sens.

 

Foto: Grup de dadaiști, 1920, Paris. De la stânga la dreapta, în rândul din spate, Louis Aragon, Theodore Fraenkel, Paul Eluard, Clément Pansaers, Emmanuel Fay (parțial). Rândul din mijloc, Paul Dermée, Philippe Soupault, Georges Ribemont-Dessaignes. Rândul din față, Tristan Tzara (cu monoclu), Celine Arnauld, Francis Picabia și André Breton.

Marcel Iancu:

„Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educația, instituțiile, muzeele, bunul simț așa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ține de vechea ordine.”

Așa a luat naștere mișcarea dadaistă, care a și fost publicată în primul și singurul număr al Revistei “Cabaret Voltaire.”

1916: S-a născut la Ploiești, Corneliu Mănescu, membru al Partidului Comunist Român din 1936, fost ministru de Externe al României în perioada 1961-1972. A fost unul dintre semnatarii “Scrisorii celor şase”, din martie 1989, împotriva regimului Ceauşescu; (m. 26 iunie 2000).

După 23 august 1944 a fost șef al Diviziei Politice Superioare a Armatei, vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării, director al departamentului politic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ministru de externe al României (1961–1972). A fost ales președinte al Adunării Generale a ONU (1967–1968).

Pierderea portofoliului Externelor a fost resimţită de el ca o mazilire, care l-a luat prin surprindere…

„Trebuia să facem o vizită în Belgia şi aşteptam cu nerăbdare să mă întâlnesc acolo cu un mare prieten al meu, care era ministru de Externe al Belgiei“, a relatat fostul ministru împrejurările demiterii sale.

 ”Înaintea plecării, Ceauşescu mă cheamă la el ,  şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. Scurt şi dintr-o dată.

De faţă cu mine, a luat cuvântul şi mi-a spus în culori pozitive că-mi mulţumeşte pentru toată activitatea, că ministerul condus de mine şi-a realizat toate sarcinile, că s-au făcut mari progrese”. La 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.

  1925: S-a născut actrița română de teatru și film Eugenia Bosânceanu;  (d. 2018).

1929: La Radiodifuziunea Română, era difuzată prima „Cronică dramatică”, realizată de scriitorul Ion Marin Sadoveanu.

1932: S-a născut actorul român Emanoil Petruţ (“Fraţii Jderi”); (m. 8 august 1983).

Tatăl său, Gabriel Petrut, era impiegat CFR, iar mama, Ecaterina Petrut, o modestă functionară.

 A urmat liceul la Focșani,unde și-a descoperit pasiunea pentru teatru.

În 1948 a fost trimis, pe cheltuiala orașului Mărășești, la Facultatea de Teatru din Iași, după primul an transferându-se la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, pe care l-a absolvit în 1953. 

A activat pe scena de la Constantin Nottara.

Din 1957 va face parte din colectivul de actori al Teatrului National, unde va rămane pâna la sfarsitul vietii.

Cariera actoricească il va aduce sub bagheta unor mari regizori ca Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier, Mircea Dragan. A jucat în zeci de filme, iar în 1964 a primit Premiul Festivalulului Cinematografic de la Mamaia pentru filmul Tudor, iar în 1971, premiul ACIN pentru filmul Frații.

A plecat dintre noi la 8 august 1983, la scurt timp după decesul soției sale, Catinca Ralea.

Marele actor a fost înmormântat în Bucuresti, la cimitirul Bellu.

In memoria sa, primăria orașului Mărășești a dat numele său Casei de Cultură a orașului. 

1943: S-a născut Sabin Pautza, compozitor, dirijor, profesor universitar, doctor în muzică.

Numele lui figurează în „Who’s Who in Music” (1988-2003) și în volumul „2000 de oameni de seamă americani” publicat de Institutul Biografic American.

1946: Este dată publicității o notă a guvernului român, care expunea observațiile sale la prevederile Tratatului de Pace și în care se exprima  regretul României că puterile învingătoare în  cel de- Al II-lea Război Mondial, nu au recunoscut României statutul de țară cobeligerantă.

 Foto: Delegația României la Conferința de Pace de la Paris, 1946.

1946 : S-a născut la București, actriţa de film, scenă, radio și televiziune, Cristina Stamate;(m. 2017, București).

A intrat, la vârsta de 17 ani, la Institutul de Artă Teatrală ṣi Cinematografică fiind studentă la clasa regizorului Alexandru Finți ṣi mai apoi a Sandei Manu, absolvind în 1967. A avut numeroase roluri în spectacole la Teatrul Național de Televiziune ṣi la Teatrul Național Radiofonic.

A fost căsătorită timp de 11 ani cu actorul Dan Ivănescu. A jucat în filme: Grăbește-te încet și Secretul lui Bachus. A scris o carte și a fost profesoară de teatru pentru copii. A jucat doi ani la Teatrul din Arad, apoi la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureṣti, unde a apărut în foarte multe spectacole, fiind supranumită „sufletul teatrului de estradă din Bucureşti”.

1967: S-a născut Florin Niculescu, violonist de jazz stabilit în Franţa, apreciat pentru strălucita sa interpretare şi reinventarea curentului jazz manouche, creat în anii ’30 de Django Reinhardt şi Stephane Grappelli.

1979 :A decedat lingvistul român Alexandru A. Philippide, scriitor, filolog, laureat al Premiului Herder pe anul 1965; (n. 1 aprilie 1900, Iași).

În perioada 1918 -1921, urmează Facultatea de drept din Iaşi. Simultan urmează cursurile Facultăţii de litere şi filozofie. în 1919 îşi face debutul ca poet în revista „Insemnări Literare” cu poemul Cântecul câtorva.

În 1922 – Debutează  editorial cu volumul de poezii Aur sterp, la editura „Viaţa românească”, iar în 1922-1928 — Studiază în Franţa şi Germania. Întors în țară, în perioada 1929-1947 se stabileşte la Bucureşti şi lucrează la direcţia presei din Ministerul de Externe, apoi la Ministerul Propagandei.

În 1930 publică volumul Stânci fulgerate. Începe colaborarea la „Adevărul Literar şi Artistic”, „Viaţa Românească”, „Cuvântul Liber”, „Gândirea”, „Vremea”, „Revista Fundaţiilor”.

1939 – Publică volumul Visuri în vuietul vremii și în  1942 publică volumul de nuvele fantastice Floarea din prăpastie, singurul său volum de proză.

1947- Începe să traducă texte de Goethe, Schiller, E.T.A. Hoffmann, Heinrich Heine, Thomas Mann, Voltaire, Shakespeare, Puşkin, Tolstoi, Rabindranath Tagore. Primeşte Premiul de Stat pentru versiunea română a poemelor lui Lermontov.

1955 – Devine membru corespondent al Academiei Române. 1962 — Apare volumul antologic Poezii.

1963 – Apare volumul Studii şi portrete literare. Devine membru titular al Academiei Române.

1965 – Primeşte la Viena premiul internaţional Herder.

1978 – I se acordă Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor pe anul 1977.

1979- În data de 8 februarie moare la spitalul Elias din Bucureștişi este înmormântat la Cimitirul Bellu.

1983:  A decedat Grigore Baștan, primul general parașutist român;  s-a născut la 23 ianuarie  1922 în localitatea Coșcodeni, jud. Bălți (azi în Republica Moldova).

A făcut parte din prima companie de parașutiști militari din armata română, subunitate înființată la 10 iunie 1941, iar în anul 1944 participând la luptele din nordul Bucureștiului.

În anul 1950 și-a adus o contribuție esențială la reînființarea primului batalion de parașutiști și a avut un aport valoros la dezvoltarea pe noi baze a acestei specialități militare, în pregătirea a mii de parașutiști militari.

A avut preocupări legate de perfecționarea materialelor folosite în  desant, iar spiritul său de inventator și inovator a dus la realizări notabile, inclusiv prin realizarea completului de parașute BG-7M (principală) și BG-3m (de rezervă), care au fost folosite pe o perioadă îndelungată în Armata României.

La 20 august 1970, stabilește un record național la saltul cu parașuta, executând un salt din aeronavă de la înălțimea de 10.000 m cu o cădere liberă de 7.000 m.

S-a implicat activ și în coordonarea parașutismului sportiv în România.

În anul 1971 devine primul general parașutist din armata română și va conduce destinele parașutismului militar românesc până la trecerea în rezervă în anul 1979.

1984 – Se deschide  oficial, de catre președintele Mika Spiljak, cea de-a XIV-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Saraievo din Iugoslavia.

În acel an Jocurile Olimpice de iarnă au avut loc pentru prima dată într-o ţară socialistă.

Au participat 49 naţiuni, 1272 sportivi (274 femei, 998 bărbați).

România s-a prezentat cu o delegație de 19 sportivi (trei femei și 16 bărbați), dar nu a obținut nici un punct.

La vremea aceea nu exista nicio indicaţie privind, războiul care va devasta oraşul câţiva ani mai târziu.

 1990: Prin Decretul nr. 111 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a fost reorganizat CIE (dată la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe).

1990: A fost înregistrată, la Bucureşti, prima organizaţie a bulgarilor din România, „Asociaţia culturală a bulgarilor din România”. Ulterior au fost înfiinţate şi alte organizaţii în diverse judeţe ale ţării, iar la 24.V.1992, la prima Conferinţă pe ţară a bulgarilor, s-a hotărât, în unanimitate, constituirea „Comunităţii Bratstvo a Bulgarilor din România”, ca organ coordonator.

1990 : A fost reînfiinţată Uniunea Armenilor din România, avându-l preşedinte al Comitetului Director – Varujan Vosganian.

Uniunea armenilor a fost legalizată prin Decizia Judecătorească 156/1990, la Judecătoria sector 1 Bucureşti.

Este o organizaţie obştească care are ca scop apărarea şi promovarea intereselor comunităţii armene din România. Imediat după reînfiinţare, au fost deschise sucursale în mai multe oraşe din ţară: Piteşti, Constanţa, Tulcea, Botoşani, Suceava, Iaşi, Roman, Bacău, Galaţi, Focşani, Cluj-Napoca, Gherla, Baia Mare.

Uniunea Armenilor din România a fost înfiinţată, iniţial, în 1919, pentru a ajuta armenii ce îşi căutau un refugiu în România, după Genocidul din 1915. Primul preşedinte a fost Grigore Trancu-Iaşi, urmat de Armenag Manissalian, care şi-a dedicat o mare parte a activităţii sale ajutorării celor peste 10.000 de armeni refugiaţi, pentru ca aceştia să obţină cetăţenia română. Organizaţia s-a dizolvat după instaurarea comunismului. După anul 1990, comunitatea armeană a reînfiinţat Uniunea Armenilor din România, dorind să păstreze moştenirea culturală şi spirituală a armenilor de pe aceste meleaguri.

Uniunea Armenilor din România a fost reprezentată permanent, după 1989, în forul legislativ al ţării. Începând cu anul 2019, la data de 12 octombrie, este sărbătorită Ziua limbii, alfabetului şi culturii armene.

Ziua a fost instituită de Parlamentul României prin adoptarea Legii nr. 181/2019, iar iniţiativa legislativă pentru instituirea acestei zile a aparţinut deputaţilor Varujan Vosganian (ALDE) şi Varujan Pambuccian (liderul grupului deputaţilor minorităţilor naţionale), care au argumentat opţiunea pentru data de 12 octombrie prin faptul că, în 2019, la această dată sunt sărbătoriţi în toată lumea armeană „primii creatori de cultură armeană care au scris în limba armeană şi au utilizat alfabetul armean cu peste 1.500 de ani în urmă”.

 2000: A decedat  politicianul comunist Ion Gheorghe Maurer; (n. 23 septembrie 1902, București).

 A fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române între anii 1958 – 1961.

Tatăl său era alsacian, profesor de limba franceză în București. Ion Gheorghe Maurer a studiat științele juridice și a activat ca avocat, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români.

A fost membru al Academiei Române.

2006: A murit (la Hânceşti-Lăpuşna, azi în R. Moldova) prozatorul Chiril Tricolici;(n. 1924).

A fost un popular autor de romane de factură poliţistă şi psihologică, precum şi romane pentru copii şi adolescenţi.

2009 – A murit asasinat în Ungaria,  handbalistul român  Marian Cozma (n. 8 septembrie 1982), campion al României și Ungariei la handbal masculin și câștigator al Cupei Cupelor EHF.

În noaptea de 7 spre 8 februarie 2009, Marian Cozma se afla în discoteca Patriota Lokal  din orașul maghiar Vesprem  împreună cu alți colegi, pentru a sărbători nașterea copilului unuia dintre colegii săi.

A avut loc o altercație, Cozma fiind atacat de un grup de trei tigani, fiind înjunghiat de trei ori, inclusiv în inima .

Alți doi colegi, croatul Ivan Pesic si sârbul Zarko Sesumau fost și ei atacați, primul fiind înjunghiat în rinichi, iar cel de-al doilea suferind un traumatism cranio-cerebral.

Un alt handbalist  maghiar, născut în România, Ferenc Ilyes , a încercat să-l salveze pe sportivul român făcându-i respirație gură la gură, dar nu a reușit.

Cozma mai fusese implicat într-un incident asemănător în 2005,  când a fost înjunghiat de un grup de opt persoane, suporteri ai unei echipe adversare, la Bucuresti, scăpând cu viață și reușind să revină în scurt timp pe teren.

Procesul criminalilor  a durat  doi ani la tribunalul din Veszprem,  principalul acuzat  sustinandu-si  nevinovatia.Verdictul in procesul asasinilor lui Marian Cozma a fost : Raffael Sandor şi Nemeth Gyozo au primit pedeapsa cu inchisoare pe viata, in timp ce Sztojka Ivan, 20 de ani inchisoare, fara drept de eliberare mai devreme de 15 ani.

In memoria lui, Comitetul Director al Federatiei Romane de Handbal a decis ca  Centrul National Olimpic de Excelenta de la Sighisoara sa poarte numele sportivului, iar in orașul maghiar  Veszprem i  s-a ridicat o statuie.

2016: A murit George Genoiu, dramaturg şi critic de teatru; (n. 1933).

2020: A murit Radu Iftimovici, cercetător virusolog, istoric al medicinei, profesor universitar, eseist, biograf și dramaturg. Opera sa capitală, pentru care a primit premiul Academiei Române, este „Istoria Medicinei și a Farmaciei”, care a avut o activitate deosebită în popularizarea științei.

A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale; (n. 1931).

Bibliografie (surse):

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;
2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;
3. Istoriculzilei blogspot.com;
4. Istoria md.;
5. Wikipedia  
6. Mediafax.ro
7. http://www.worldwideromania.com
8. Rador.ro;
9. Historia.ro.

Publicitate

O replică demnă a lui Grigore Gafencu, fost ministru în exerciţiu al României la Moscova, dată liderului diplomaţiei sovietice Veaceslav Molotov, cosemnatar al pactului criminal germano-sovietic de la 23 august 1939

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

 

Majoritatea istoricilor apreciază că al II-lea Război Mondial  a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul.

 

 

 

Foto: Veaceslav Molotov în momentul semnării Pactului  

 

 

 

 

 

 

Foto: Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring)

 

La 23 august 1939 fusese  semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, (cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov), care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea între cele două puteri revizioniste a sferelor de influenţă în Europa de Est.

În baza acestui pact criminal, Uniunea Sovietică, în înţelegere cu Germania nazistă, a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda, a anexat Ţările Baltice şi a obligat România  să-i cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord, la 28 iunie 1940.

Propaganda sovietică şi ulterior cea a Federaţiei Ruse a acţionat cu tenacitate pentru minimalizarea sau anularea rolului  Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, de detonator al acţiunilor  decisive care au condus iremediabil la izbucnirea ostilităţilor la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, mai apoi şi de către URSS şi implicit la declanşarea celuide-Al Doilea Război Mondial.

După cum se ştie, România, alături ori deopotrivă cu Polonia, Lituania, Estonia, Letonia şi Finlanda, a fost din prima clipă ameninţată de către cele două Mari Puteri totalitare, agresoare şi deopotrivă competitoare la dominaţia vechiului continent, fiind de altfel, toate, menţionate ca obiective imediate ale expansiunii nazisto-comuniste în faimosul Protocol secret al sceleratului Pact de la 23 august 1939.

În ceea ce o priveşte, România, prin voinţa şefului guvernului şi Conducător al Statului, Ion Antonescu şi a poporului său, s-a aflat alături de Germania şi aliaţii ei, în război cu URSS (1941-1944), pentru zdrobirea comunismului şi pentru dezrobirea provinciilor istorice (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutului Herţa) ocupate de Armata Roşie în 1940, în condiţiile funcţionării  Protocolului secret al Pactului sovieto-german.

Graţie ilustrului nostru diplomat care a fost Grigore Gafencu, rostul justificat al implicării României, la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial a devenit de recunoaştere internaţională.

Primit la 24 iunie 1941 în audienţă de rămas bun la Kremlin de către V. M. Molotov şi imputându-i-se c㠄România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS”, Grigore Gafencu, pe atunci ministru în exerciţiu al României la Moscova, i-a replicat demn liderului diplomaţiei sovietice şi co-semnatar al Pactului din 23 august 1939.

 

 

 

Foto: Grigore Gafencu (n. 30 ianuarie 1892, Bucureşti, România – d. 30 ianuarie 1957, Paris, Franţa),om politic, diplomat şi ziarist român.

 

Un răspuns care, fiind de netăgăduit destinat Istoriei, a fost consemnat în Jurnalul diplomatului nostru: „

„Să-mi fie îngăduit […] să-mi exprim părerea de rău că, prin politica ei urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul deznodământ de astăzi.

Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar şi Bucovina, şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcarea teritoriului nostru care au urmat atunci prin actele de forţă ce au intervenit pe Dunăre,  chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie.

Am căutat atunci un sprijin în altă parte [în Germania].

Nu am fi avut nevoie de acest sprijin, şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi. Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele[1938-1940], să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic, faţă de care am urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că <<o Românie independentă în cuprinsul hotarelor ei neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru URSS, ca şi pentru toate celelalte state vecine>>.

Lovitura cea dintâi care a zdruncinat temeliile unei asemenea Românii, chezăşie de pace şi siguranţă, acoperire firească şi atât de folositoare unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nefericire, de guvernul sovietic.

Urmările acestei nenorociri, pe care le deplângem astăzi, mă mâhnesc cu atât mai mult cu cât poporul român nu a dus niciodată, până azi, război cu poporul rus, şi nu există simţăminte duşmănoase între cele două neamuri”

…” (după  Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 189-190)”.

Atâta timp cât dimensiunea criminală a alianţei dintre Stalin şi Hitler nu va fi clar stabilită şi recunoscută – mai cu seamă de către Rusia- , cicatricile pe care aceasta le-a lăsat pe corpul Europei nu se vor vindeca, iar reunificarea europeană va fi lipsită de fundamentul solid al acceptării adevărului cu privire la crimele comise împotriva păcii şi a umanităţii de Rusia sovietică şi Germania lui Hitler.

Putem spune fără teama de a greşi  că, dacă acest pact nu ar fi existat, cel de-al doilea război ar fi fost terminat mult mai curând sau poate chiar nici nu ar fi avut loc.

Deși şeful actualei conduceri ruse, Vladimir Putin, nega într-o declaraţie publică  valabilitatea Pactului criminal Ribbentrop Molotov, noi vedem că acest pact este în continuare în vigoare…

Ruşii se apără spunând că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a fost denunţată de multă vreme, încă din 24 decembrie 1989, doar că atunci au uitat să întoarcă teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică în urma acestui Pact banditesc încheiat între bolşevicii ruşi şi naziştii germani.

Oare de ce până astăzi teritoriile Basarabia, Bucovina, Herţa, nu au fost recuperate de România, dacă acel pact a fost anulat?

 

 

Surse: 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr31/grigore_gafencu.htm

https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Romanii 

http://istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov

 

 

 

 

Scurt istoric al Aradului. VIDEO : Aradul – un oraș care era să fie mutat.

 

 

 

 

 

   Stema orasului Arad

 

 

Situat in vestul Romaniei la aproximativ 50 km de granita cu Ungaria, strabatut de raul Mures, orasul Arad are conform datelor statistice de la ultimul recensamant, o populatie de 183.671 locuitori si o suprafata de 4.618 ha. 

1028 – Prima atestare documentara a zonei Aradului
1078 – 1081 – Cea dintâi mentiune a localitatii.

1331 – Orasul este mentionat în “Cronica pictata de la Viena”.

1552 – Oraşul este ocupat de turci şi inclus în Paşalâcul de Timişoara.

Turcii construiesc aici o cetate, ce va fi ulterior darâmata de habsburgi.

 

 

 

1558

1572

1560

1595 – Trupele Principatului Transilvania eliberează Aradul.

1616 – Reintră în stăpânirea Porţii Otomane până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

1599 – Eliberat de ostile lui Mihai Viteazul, Aradul reintra in 1616 în stapânirea Portii Otomane pâna la sfârsitul sec. 17.

1687 –  Orasul trece sub dominatia habsburgica1 dupa ce este eliberat de armatele imperiale austriece conduse de printul Eugeniu de Savoia .

Acesta elaborează primele planuri de refacere a fortificaţiilor Aradului.

 

 

 

 

 

 

 

 

Stema imperiului Austro-Ungar

 

 

 

 

 

 

 

1699-1729

 

1702 – Se înfiinteaza prima breasla a Aradului – breasla cojocarilor.

1715 – Prima scoala a orasului (cu predare în limba germana) a fost înfiintata de calugarii romano-catolici minoriti

 

 

Harta Arad 1782-1785

 

 

1763 – 1783 – La ordinul imparatesei austriece Maria Tereza,este construita Cetatea Aradului,în stil Vauban-Tenaille.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Maria Terezia a Austriei  (n. 13 mai 1717, Viena – d. 29 noiembrie 1780, Viena), din Casa de Habsburg, imparateasa  între anii 1740-1780, soţia împăratului Francisc Ştefan şi mama împăraţilor Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea.

 

 

Locul ales pentru construcţia Cetatii Aradului,  îndeplinea în primul rând condiţii de ordin strategic, fiind aşezat la întretăierea
a două foarte importante drumuri comerciale, unul care duce din Câmpia de Vest spre Transilvania şi altul, care vine din nord, dinspre Oradea şi Satu Mare şi face legătura cu Timişoara şi calea fluvială oferită de Dunăre.

O perioada de timp cetatea a fost folosita si ca închisoare, aici fiind întemnitati revolutionarul român Eftimie Murgu, sau în perioada conflictelor armate, 1200 de soldati francezi (în anul 1794) sau soldatii turci luati prizonieri în Bosnia, în anul 1881.

Cel mai celebru prizonier al închisorii a fost Gavrilo Princip, care în data de 28 iulie 1914 l-a asasinat la Sarajevo pe principele mostenitor al tronului imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand.

Acest atentat a fost semnalul de începere al primului razboi mondial.

 

 

 

Poarta principala a cetatii Aradului

Biserica din Cetatea Aradului

1782

 

Lucrările au început în anul 1762 şi au durat peste 20 de ani, desfăşurându-se sub supravegherea şi după planurile elaborate de arhitectul militar austriac Filipp Ferdinand Harsch.

 

 

 

 

 

1787 septembrie 4 – Primul spectacol de teatru la Arad, al trupei germane Philip Bernt;

1812 – Se infiinteaza Preparandia, prima scoala romaneasca de invatatori din Transilvania;

1817 – Primul teatru din Arad si printre primele din tara, Teatrul Hirschl; (Jakob Hirschl construieste primul teatru de piatra din tara)

1833 februarie 15 – Conservatorul de muzica – Ia fiinta al saselea conservator muzical european – Arader Musik Conservatorium/Aradi Zenede

1834 – Aradul devine oras liber regesc;

 

 

 

Harta Ungariei cu Comitatul Aradului

 

 

1846 – 1847 – Compozitorii Franz Liszt si Johann Strauss-fiul, sustin concerte la Arad;

 

1849 octombrie  6 –  Înfrângerea revolutiei maghiare si excutarea de catre autoritatile imperiale habsburgice a celor 13 ofiteri ai armatei revolutionare maghiare.

 

 

Cei 13 ofiteri revolutionari  executati in Arad

Aulich Lajos (1793–1849)
Damjanich János (1804–1849)
Dessewffy Arisztid (1802–1849)
Kiss Ernő (1799–1849)
Knezić Károly (1808–1849)
Láhner György (1795–1849)
Lázár Vilmos (1815–1849)
Leiningen-Westerburg Károly (1819–1849)
Nagysándor József (1804–1849)
Poeltenberg Ernő (1813–1849)
Schweidel József (1796–1849)
Török Ignác (1795–1849)
Vécsey Károly (1807-1849)

 

 

1851 – Se construieste Fabrica de spirt si drojdie a fratilor Neuman;

 

 

Fabrica de spirt si drojdie a fratilor Neuman

 

1858 – Se construieste Gara Arad;

 

 

25 octombrie 1858

1868 – Mihai Eminescu participa în calitate de sufleur într-un spectacol sustinut de trupa lui Mihai Pascaly.
1869 – Prima societate de transport public cu tramvaie trase de cai;

 

 

 

Tramvaie trase de cai

1879 august 14 – Johanes Brahms concerteaza la Arad;

1890 – Primul Cazinou din Arad; Fondarea Societatii Filarmonice din Arad ;

 

 

 
 
Cazinoul vazut din fata 
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cazinoul vazut dinspre malul raului Mures (iarna)

 

1890 – Se înfiinteaza primul club de canotaj din Transilvania, “Asociatia Vâslasilor Muras Arad”.

 

 

 

Debarcader pe lacul Padurice

 

 

Ungaria 1815-1919

 

 

 

 

1892 – Fabrica de vagoane Johann Weitzer si cea de automobile Marta fuzioneaza cu societatea “Astra”(1920), fabrica de vagoane, automotoare si avioane;

 

 

 

Fabrica de automobile Westinghouse

 

 

 

 

1895 – Intra in functiune reteaua de alimentare cu curent electric a orasului;

 

 

 

1897

 

 

 

1899 august 15 – Are loc primul meci oficial de fotbal din Romania;

1905 – Se deschide primul cinematograf , “Muresul”;

1908 iulie 20 – Incepe sa activeze prima societate de transport cu autobuze din Romania;

Aradul s-a afirmat pe parcursul secolelor XIX – XX ca fiind unul dintre cele mai importante centre economice ale regiunii, astfel ca in anul 1937, datorită activităţii celor peste 4000 de societăţi comerciale ale sale,  a fost declarat cel mai puternic centru economic al Transilvaniei, fiind al patrulea din ţară.

De-a lungul vremii, acest oras a fost deschizător de drumuri în multe domenii, printre care şi economia, aici fiind inaugurată în anul 1840 una din primele bănci de economii şi credite de pe teritoriul României. Tot aici au fost înfiinţate prima fabrică de automobile din Ungaria şi de pe teritoriul actual al României (Marta – 1909), prima fabrică de jucării din ţară (Arădeanca – 1959) şi prima fabrică de ceasuri din ţară (Victoria – 1962). 

 

Aradul a jucat şi un rol important în cultura românească. Aici a fost construit de către un comerciant evreu, primul teatru de piatră din ţară, inaugurat în luna mai 1817, tot la Arad fiind înfiinţat în 1833 al şaselea conservator muzical european – primul din ţară. După ce în 1846 a concertat la Arad Franz Liszt, în 1847 Johann Straus fiul şi în 1877 Pablo Sarsate şi Henryk Wiernawski, oamenii de cultura din oras  decid să înfiinţeze Societatea Filarmonică din Arad.

După înfiinţarea acestei societăţi, aici au avut loc concerte ale unor muzicieni importanţi precum George Enescu (1922) sau Bela Bartok (1924).

Prezenţa culturii în rândul arădenilor este rezultatul faptului că de-a lungul istoriei s-a pus mare preţ pe educaţie.

Prima şcoală a oraşului, cu predare în limba germană, a fost înfiinţată în anul 1715, iar prima şcoală pedagogică din Transilvania a fost înfiinţată tot la Arad, în anul 1812.

 

 

 

Autobuz

Autobuz in centrul orasului Arad

1909 – Se înfiinteaza fabrica Marta, prima fabrica de automobile din Ungaria

1912  S-au înregistrat peste 63 de mii de locuitori în Arad, din care peste 70% de etnie maghiari.

 

1913 aprilie 10 – Intra in fnctiune la Arad prima cale ferata electrificata din estul Europei si a opta in lume, Arad-Podgoria;

 

 

Gara electrica Podgoria (vedere dinspre Calea Radnei)

 

 

1913 – La Arad  a fost fabricat primul automobil  pe teritoriul actual al  Romaniei

 

 

Automobil fotografiat in 1925

 

 

Aradul şi-a pus amprenta şi în politica ţării, asta prin faptul că aici s-a hotărât Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, câţiva dintre corifeii Marii Uniri fiind arădeni.

1918 – La Arad a fost Sediul Consiliul National Român Central;.

La conducere s+au aflat ilustrii politicieni aradeni,Vasile Goldis, Stefan Cicio-Pop, Ioan Flueras, Ioan Suciu s.a.

1918 – Consiliul National Central Român, cu sediul la Arad, preia conducerea Transilvaniei .

13-15 mai – Iuliu Maniu anunta public pentru prima oara optiunea de separare totala a Transilvaniei de Ungaria si unirea acesteia cu România, în actuala Aula Iuliu Maniu a Universitatii Aurel Vlaicu din Arad.

1919 – La Arad, “Ablonczy si Bustin”- reprezentanta locala a firmei Ford;
1920 iunie 4 – Tratatul de Pace de la Trianon, în urma caruia Transilvania revine României. Este înfiintata uzina Astra, prin unificarea Fabricii de Vagoane Weitzer, cu Fabrica de Automobile Marta.
1923 – Are loc la Arad primul campionat national de canotaj din România, în organizarea Asociatiei Vâslasilor Muras din Arad (actualul Club Sportiv “Vointa” Arad)
1926 – Este înfiintata Fabrica de zahar
1929 – 1933 – Criza economica se face resimtita, multe fabrici mici închizându-se, industria concetrându-se în 22 de companii mari
1930 – Este înfiintata Fabrica de lacuri si vopsele “Polyrom”
1936 – Este înfiintata Uzina Tehnica Arad, productie becuri
1937 – aprilie 23 – racordarea la noul sistem telefonic automat cu o capacitate de 1.200 linii;
1959 – Este înfiintata prima fabrica de jucarii din tara, “Aradeanca”;
1961 – Este înfiintata prima fabrica de ceasuri din tara, “Victoria”.
1968 – Orasul primeste statutul de municipiu.

In anul 1992 numărul populaţiei orasului ajunsese  la peste 190 mii de locutori. De atunci, populaţia municipiului a scăzut considerabil, ajungându-se la numărul de 147.922 locuitori la ultimul recensământ (2011).

 

 

 

 

 

 

 

In momentul de faţă, structura etnică a populaţiei orasului Arad este următoarea: români – 85,23%, minorităţile maghiară – 10,63%; germană – 0,84%; rromă – 1,71%, fiind urmaţi de alte minorităţi precum evrei, sârbi, slovaci sau bulgari.

 

 

Surse: https://posturi.wordpress.com/2011/ istoria-orasului arad/; 

http://specialarad.ro/aradul-un-oras-care-era-sa-fie-mutat-documentar-din-anul-2001/

 

Realizatorii acestui  film  au decis să il numească «Aradul – orașul care era să fie mutat», de la o întâmplare istorică.

Împărăteasa Maria Tereza a dorit să mute urbea Aradului de pe aceste locuri în pusta Zimandului, dar locuitorii nu au agreat deloc această idee. Odată cu moartea împărătesei și venirea pe tron a lui Iosif al II-lea, mișcarea petiționara a fost atât de intensă, încât împăratul a revenit asupra deciziei predecesoarei sale și a hotărât ca Aradul nu merită să fie mutat.

Printre alte aspecte mai puțin cunoscute, se numără și acela privind fabricarea de automobile.

Foarte puțini arădeni știu că în Arad s-au construit automobile încă din anul 1919, când firma Ford a inaugurat aici o linie de fabricație.