Interconectarea regională, etnopolitica și necesitatea unei doctrine românești a reunificării

 

 

 

 

 

Necesitatea unei doctrine românești. Interconectare și etnopolitică.

Discuțiile privind reintegrarea Basarabiei în statul român și modul cum România trebuie să primească inițiativele Uniunii Europene de organizare a acestei regiuni (de pildă culoarele de transport), inițiativele altor state din regiune, Polonia cu Inițiativa Celor Trei mări, Rusia cu Centura Mării Negre, trebuie așezate pe un punct geopolitic de vedere coerent, punctul de vedere românesc asupra locului și rolului României.

Deci, orice discuție despre cum vom răspunde acestor chemări și inițiative trebuie să pornească de la formularea unui punct de vedere românesc asupra regiunii. Uniunea Europeană nu are de unde să știe mai bine decât noi interesele noastre de comunicație cu Moldova după cum unirea R. Moldovei nu ne va fi cerută de vreo putere regională.

Orice punct de vedere care își propune să coreleze geografia pe care este așezat un stat cu interesul de stat presupune trecerea prin factorul etnic, care este tocmai elementul de legătură dintre geografie și interesul de stat.

Cu alte cuvinte, un stat nu poate face politică externă, și cu atât mai puțin geopolitică, fără să operaționalizeze componenta etnopolitică, cea care îi asigură conținut și legitimitate intereselor sale de stat, care trimite la comunitatea care îl plătește și care se așteaptă să fie reprezentată.

România, spre deosebire de alte state, este înconjurată de o platformă demografică etnică românească. În momentul în care înțelegem că este datorie de stat să ca politicile să se facă prin raportare la factorul etnic, acesta va trebui introdus și în politicile noastre regionale. Până acum, factorul etnic a fost introdus ca factor de frânare a politicilor noastre externe.

Sub falsul comandament „să nu deranjăm/supărăm vecinii”, prin recunoașterea de către România a faptului că face politică pentru români, nu doar pentru scopuri abstracte, statul român a sacrificat inclusiv interese economice strategice și și-a slăbit poziția inclusiv din perspectiva multiculturalistă (nu poți fi multicultural ignorându-ți propria comunitate). În plus, cum toate statele vecine au componenta etnopolitică în raportarea lor la România, locul lăsat liber de țara noastră în raportarea la ele a fost ocupat, evident, de politicile acestor state. Resuscitarea dimensiunii etnopolitice în acțiunea de stat are trei implicații, care privesc:

1. apărarea, promovarea identității etnoculturale a comunităților în statele lor de reședință;

2. promovarea comunităților istorice și a diasporei ca platformă-punte între România și statele vecine, în toate politicile noastre transfrontaliere;

3. de dezvoltare al unui program de reunificare cu R. Moldova, afirmat și asumat public. În cazul R. Moldova, avem situația unui stat în care se vorbește limba română, în care populația majoritară este de etnie română și, în care principala problemă este una de reprezentare colectivă asupra identității, în special în media și politică.

Orice discuție despre interconectări energetice, fluviale etc., pentru a servi cu eficiență interesul românesc, trebuie să aibă limpede care este acest interes românesc. Comunitățile românești, atât societatea românească din interiorul frontierelor, cât și cele din afară, sunt cele care definesc acest interes, în raport cu care statul are funcția de a-l face cunoscut și implementa: este ceea ce înțelegem prin dimensiunea etnopolitică a politicii noastre externe.

Simion Mehedinți – Românii și Istmul-Ponto-Baltic

România are un punct de vedere consacrat deja privind amplasarea sa în lume. Pus la punct de savantul  Simion Mehedinți la începutul secolului XX, se referă la localizarea României ca margine a Europei pe axa Baltica-Marea Neagră.

Mehedinți, părintele geografiei românești și precursor al geopoliticii din țara noastră, arăta că:

„Însă, de data aceasta, importanța geopolitică a noului hotar s-a făcut vădită mai mult ca oricând înainte. În timp ce, la încheierea războiului mondial Statele Europei se organizau, pe temeiu geografic, etnografic și istoric, în spiritul unei justiții internaționale, – Republica, sub titulatura de «Sowjet», se situa într-o poziție de vădit conflict cu tot restul lumii: Cel mai mare stat continental păși la luptă, călcă în picioare dreptul internațional și declară războiu tuturor acelora cari nu se voiau comuniști. … Zona istmului ponto-baltic este, pentru lumea statelor din Apus, de o mare importanță. Din p. de v. geologic, morfologic, climatic, hidrografic, biogeografic, etnografic, antropogeografic, geopolitic, țările baltice cu Polonia și România laolaltă constituiesc hotarul Europei în fața «Marei-Siberii». Mai ales Românii, cu originea, limba și cultura lor, care înspre Mediterana își au obârșia, mai ales ei – apar ca un popor de margine prin excelență, așa cum și Carpații sunt un bastion al Europei.” (în Conea, op.cit.)

Teza istmului ponto-baltic vine să clarifice ceea ce înțelegem prin „Europa” și să separe apele. Este vorba de două geografii, două ecosisteme, două tipuri de practică internațională. Practic, teza Eurasiei, a unității naturale dintre Asia și Europa, teza favorită a geopoliticii rusești, este, iată, clarificată chiar în premisele sale de către gândirea românească geopolitică interbelică. Și nu doar aceasta.

Teza germană a scurtcircuitării Uniunii Europene pornind de la complementaritatea economiei germane cu cea rusă este și ea pusă sub semnul întrebării. Pentru că este cunoscut faptul că spațiul este factor creator de civilizație, iar conviețuirea presupune mult mai mult decât interese, presupune compatibilități. Or, arată Simion Mehedinți, istmul ponto-baltic „desparte două lumi”.

Fiecare cu ale sale, spune Simion Mehedinți, noi cu ale noastre, până la istmul ponto-baltic. Mai departe, este altceva. Globalizarea uniformizează nevoile de consum, practicile industriale și comerciale până la un punct, dincolo de care apar deosebirile culturale care ne fac să fim ceea ce suntem fiecare, ca popoare. Popoarele europene, arată Mehedinți, au la margine … poporul român, și, mai la nord, pe polonezi și pe baltici, nu pe altcineva.

Un alt corolar al tezei mehedințiene a istmului ponto-baltic privește direcțiile de înaintare, de acțiune, al României.

Chiar dacă suntem popor de margine, România se află așezată pe mai multe axe, pe care suntem datori să le fructificăm. Și cea mai importantă fructificare este Reîntregirea. Aceste axe nu sunt simple culoare care se cer a fi fructificate, ci funcții pe care statul român este dator să le exercite. Contextul pieței unice europene, și acum, al inițiativei croato-poloneze fiind cadre favorabile în care România trebuie să se manifeste, să răspundă, să aibă un punct de vedere. Dacă partenerii noștri își pot vectoriza interesele de securitate operaționalizându-le prin interconectare în transporturi, comunicații digitale, energie, așa cum am arătat noi mai avem un factor de care trebuie să ținem cont, ca o datorie: comunitățile românești.

Nu putem vorbi de Trimarium fără a ține cont de faptul că avem comunități românești la nord, până în Polonia și la Sud, până la Adriatica, care leagă direct tocmai cele trei mări. Desigur, avem nevoie de o politică externă suficient de imaginativă pentru a fructifica economic și în parteneriate cu statele de reședință acest atu:

„Prezența etnicilor români în profunzimea spațiilor balcanice conferă Statului român funcții balcanice, în convergență cu celelalte state balcanice și central europene, după cum prezența lor ca popor la Dunărea de jos și deopotrivă la Dunărea de mijloc conferă aceluiași Stat funcții central-europene, în vreme ce prezența lor ca popor unitar, în ciuda bistatalității actuale, în vecinătatea apropiată a Răsăritului ucraino-rus conferă aceluiași Stat funcții ponto-baltice. În fine, prezența românilor în profunzimea spațiului ponto-caspic conferă, aceluiași Stat funcții într-un spaţiu care include zona pontică şi, într-o măsură, zona caucaziano-caspică.” (I. Bădescu, „Romanitatea orientală”, mss., 2006, p.1)

Infrastructura

În momentul de față nu există un culoar european major care să permită construcția unei conexiuni speciale cu R. Moldova. Aceasta trebuie să vină din inițiativa României. Însă, în momentul de față, există cel puțin trei proiecte regionale mari care au sau pot avea tangență cu reintegrarea R. Moldova:

1. Trimarium cu ramificațiile sale feroviare și fluviale, vezi mai jos.

2. Centura Mării Negre

3. Autostrada 8 (a „Unirii”, sau „Moldova”).

Golopenția – rolul infrastructurii – unificarea în rețea (tip mangrove)

Infrastructura are o dublă funcție, de circulație a mărfurilor, dar și de unificare a spațiilor. Pentru că, așa cum am văzut, este parte a densității dinamice (Durkheim), a intensității contactelor dintre indivizi, mai exact între munci. Trimarium, de pildă, pentru a avea eficacitate, trebuie să integreze muncile din țările prin care trece și să dezvolte noi oportunități în acest sens.

Tocmai de aceea am arătat că proiectele acestea externe trebuie interiorizate. Am arătat că acest lucru se poate întâmpla prin conceptul istmului ponto-baltic. În acest fel, infrastructura va contribui la dinamizarea economiei și la unificarea sufletească a societății.  Fără dezvoltarea unor astfel de proiecte, „România riscă să-și vadă definitiv paralizată jumătatea răsăriteană”.

„Faptul că România riscă să-şi vadă definitiv paralizată jumătatea răsăriteană, dacă guvernul ţării nu va concepe şi înfăptui un plan de dinamizare economică şi implicit spirituală a României de răsărit prin construcţii de căi de comunicaţie, fixarea obligatorie a anumitor industrii, ce beneficiază de protecţia statului şi nu trebuie să se găsească neapărat la Bucureşti, Galaţi sau Braşov, în centrele moldovene, impune astfel de cercetări [„amănunţite [care] ar putea evidenţia pricinile declinului…”].

E nevoie de o acţiune intensă pentru ca Moldova şi Basarabia să fie legate prin coaste solide şi artere elastice de coloana vertebrală şi de inima de la Bucureşti a României.” (Opere Complete, I, p.436)

Din această perspectivă, reunificarea cu Basarabia este parte a procesului de reintegrare prin căi de comunicație a R. Moldova cu România, dar și a Moldovei cu restul țării.

Trimarium ramificat

Trimarium este o Inițiativă a Poloniei și Croației, la care s-au raliat încă 10 state, în 2016 (Austria, Bulgaria, statele baltice, Cehia, Slovacia și Slovenia). Deși nu toată lumea recunoaște explicit, funcția Inițiativei este aceea de asigurare a securității limesului ponto-baltic prin, desigur, interconectare economică. Inițiativa aceasta, mai mult decât altele, scoate în evidență componenta națională a securității colective și trebuie citită, deci, în această cheie: ea nu este un concept abstract, este concepută între țări prin raportare la un pericol limpede, este vorba despre securitatea pe care politicile naționale ale unor state din centrul U.E. nu o pot asigura statelor de la marginea U.E.

Avem în vedere geopolitica germană a resurselor vitale care își dă mâna cu interesele rusești în Europa, aspect care nu coincide cu sentimentul integrității teritoriale pentru statele baltice, Polonia și România.  În consecință, dacă Inițiativa Trimarium este o inițiativă pentru circumscrierea acestui pericol, înseamnă că răspunsul trebuie să vectorizeze interesul național. Ce interese naționale are România?

Cum trebuie să își dea mâna interesul național al României cu cel al polonezilor? Interconectându-ne, desigur, asigurând căi eficiente de comunicație între statele noastre, dar mai ales între comunitățile noastre. România are o punte importantă demografică între România și Polonia în Bucovina de Nord, care trebuie inclusă ca și componentă a relaționării cu Ucraina, pe care România, probabil, ar trebui să o invite în Trimarium. În felul acesta, calea ferată către Gdansk, pe care o propune în prezent România, ar trebui să aibă cel puțin o ramificație către Cernăuți-Lvov, direct către Gdansk.

Totodată, din ramificația de mare viteză Suceava-Lvov prin Cernăuți este necesară gândirea ramificației Iași-Chișinău, complementară autostrăzii 8.  Fără această ramificație, relația Nord-Sud va fi mediată de către Ungaria, în condițiile în care România oricum are comunicații foarte bune cu această țară și aproape inexistente cu Ucraina.

Aici sunt două idei: 

1. axa București-Gdansk să coaguleze demografia românească extrateritorială, comunitatea românească autohtonă fiind, astfel, implicată în rolul său de apropiere dintre state (România-Ucraina), prin proiecte de infrastructură care să fie realmente Nord-Sud:

2. calea ferată București-Cernăuți-Lvov-Gdansk

3. ruta navigabilă Vistula-San-Prut

4. axele să fie gândite cu ramificații, în cazul de față cea mai importantă fiind Chișinăul. Ramificațiile sunt produse ale succesului axei, acestea dezvoltându-se tocmai ca măsură a ideii la care se raportează. În cazul de față, dacă Cernăuții se află chiar pe axa București-Gdansk, ramificația naturală a acesteia este Chișinăul, care se află, la rândul lui, pe culoarul dintre Prut și Nistru, care se varsă în Mare prin Giurgiulești-Galați-Sulina/Constanța.

Astfel, un alt etaj al componentei românești al Trimarium ar trebui să aibă în vedere cealaltă platformă demografică românească majoră: R. Moldova, care poate fi susținută pentru integrare în Inițiativă de România, ca mijloc de unificare a celor două spații. Prutul trebuie transformat din frontieră în cale de comunicație, pus în lucru ca parte a intereselor românești în cadrul axei de comunicație Nord-Sud până la Baltica. Istoric, de altfel, Prutul și Nistrul au fost culoare majore de conectare a Mării Negre la Baltica, circulația mărfurilor fiind atât de intens, încât, ne arăta Brătianu în „Marea Neagră”, acesta poate fi asociat cu cristalizarea statelor feudale românești.

După cum am văzut, la începutul secolului XX, românii se gândeau să resuscite acest coridor prin interconectarea Vistula-San-Nistru/Prut. Dar Prutul nu va deveni axă de comunicație dacă nu va fi integrat în coridorul Rin-Dunăre și nu va fi traversat cât mai rapid de Autostrada Moldova, spre Chișinău:

„Chiar dacă ideea folosirii Prutului drept cale navigabilă pare astăzi drept una „exotică”, trebuie ştiut că, în fapt, realitatea istorică este cu totul alta. Timp de secole, Prutul a fost una dintre principalele legături comerciale ale Moldovei cu regiunile riverane Dunării şi Mării Negre. Mai mult, de aceste legături erau interesate şi alte state, iar în 1914 au fost realizate lucrări ample de amenajare a Prutului navigabil. Aşa se face că, mergând pe această linie a dezvoltării, Fundaţia Carol I a prezentat în premieră, în 1920, cu sprijinul Academiei Române, soluţia dezvoltării navigabile a Prutului şi a integrării sale într-un proiect regional de anvergură, prin realizarea interconectării şi amenajării navigabile pe axa Vistula-San-Nistru-Prut.  …

În fapt, o cale navigabilă între Galaţi şi Gdansk, în care ar fi implicate România, R. Moldova, Ucraina şi Polonia, poate lega Marea Baltică de Marea Neagră şi, mai departe, de Marea Mediterană şi a devenit o necesitate socio-economică, ce ar putea reduce considerabil costurile transporturilor de mărfuri în Europa şi ar contribui la relansarea porturilor din zonă.

Proiectul ar implica o soluţie de amenajare a râurilor interioare Vistula-San-Nistru-Prut, pe o lungime de aproximativ 1.900 km, cu un canal artificial de legătură între Nistru şi Prut, pe o lungime de 72 Km.

În această reţea comercială, Galaţiul ar deveni un nod de transport atât pe axa Est-Vest, cât şi pe axa Nord-Sud, cu toate beneficiile ce decurg de aici. Că un astfel de proiect este posibil o demonstrează, de exemplu, amenajările navigabile Ron-Rin-Elba. Un factor favorizant este şi demararea proiectului de modernizare a terminalului multimodal din Portul Galaţi.”  („Viața liberă”, 31 oct. 2017).

A 8 – Autostrada Moldova

Începută, ca studiu, de CNADR, în 2007, acceptată spre finanțare de UE în 2012, pe ruta Timișoara-Sebeș-Turda-Tg. Mureș-Ungheni

Lungime: 320 km

Traseu: Ungheni-Iași-Tg.Neamț-Tg.Mureș

Denumiri: „Autostrada Marii Uniri”, Autostrada Moldova, „Montana”, „Unirii”.

Coridorul European: ? – harta coridoarelor europene din 2018 nu are nicio referire la un culoar care să includă Moldova

Stadiu: blocată, proiectul este sub anchetă DNA

Costuri: 4 sau 9 miliarde euro

„Pentru cei 310 km ai autostrăzii noastre (Ungheni – Iași – Tg. Mureș) s-a realizat în 2007 un studiu de prefezabilitate. Un studiu de fezabilitate a fost realizat în 2009. După încă trei ani, Comisia Europeană a inclus autostrada în rețeaua continentală care ar trebui realizată până în 2020. Iar prin 2014 s-a dărâmat totul. Întâi s-a anunțat o licitație pentru refacerea studiului de fezabilitate inițial, pe motiv că estimarea costului, de 9 miliarde de euro, era totuși exagerată. Pe urmă s-au făcut tot felul de liste de priorități, pe care autostrada a fost inclusă ba pe locul 4, ba pe locul 9, ba la categoria „rezerve”. Masterplanul de transport al României stabilea în 2015 că se va lucra la această autostradă abia din 2021.

N-ar fi rău nici așa, numai să fie. Ca să nu ne lungim, după ce s-au tot anunțat licitații pentru refacerea studiului de fezabilitate, licitații care nu s-au mai organizat, CNAIR a anunțat că la o adică ar fi bun și vechiul studiu și că vrea să-l folosească pentru viitoarea proiectare. Asta se întâmpla acum vreo patru luni. Pentru ca acum vreo trei săptămâni să se audă că proiectul se suspendă până termină DNA ancheta referitoare la revizuirea studiului de fezabilitate.”

Funcțiile autostrăzii

1. conectarea Chișinăului cu Târgu Mureș, prin Iași, adică a Ardealului cu Moldova. Autostrada ar asigura infrastructura conectării celor două provincii românești, a celei mai dezvoltate și mai bine vascularizate cu cea mai neglijată.

2. Autostrada A8 ar scoate din izolarea ritmului încet de mișcare a mărfurilor și energiilor una dintre cele mai prolifice regiuni istorice: Moldova.

3. Dar autostrada aceasta are o funcție mult mai importantă: resuscitarea unei jumătăți de Românie, aceea a Moldovei, care are un PIB aproape de trei ori mai mic față de București.

4. Conectarea la Vest a R. Moldova (și Ucrainei)

Se știe că densitatea dinamică – intensitatea contactelor dintre persoane, este cheia care face diferența dintre societățile civilizate și cele rămase în urmă. Autostrada A8 ar ajuta la echilibrarea densităților dinamice din interiorul României. Astfel, chiar dacă se spune că traficul actual Est-Vest „nu justifică un drum în profil de autostradă”, să nu uităm că traficul este creat de oportunități: juridice, culturale, turistice, calitatea forței de muncă. De ce nu ar fi și A8 o oportunitate pentru Moldova unificată?

Reunificarea – economia și demografia unificării

Deja putem vorbi de o demografie și economie a unificării. Fenomenul este foarte interesant dată fiind lipsa unui program de reunificare, așa cum a avut Germania de vest  pentru realizarea reunificării în 1990.

Situația actuală

În momentul de față România și R. Moldova sunt deja integrate într-o economie și demografie a unificării. Adevărat, economia este în special pe dimensiunea ei comercială (60% din comerțul R. Moldova se face cu România). În ceea ce privește demografia, 30% dintre basarabeni au pașapoarte românești, iar procentul celor care doresc Unirea necondiționat (30%) plus interesat de pensii și salarii ajunge la 52%, arată Vlad Cubreacov de la Asociația Răsăritul Românesc, un observator atent al spațiului Moldovei de Est.

Sumele necesare reunificării, pe 20 de ani, sunt de circa 200 miliarde de dolari, PIB-ul României pe un an.

Corecturi necesare la proiectele regionale naționale și internaționale

1. A 8: de inclus în proiectul ei și R. Moldova, până la Chișinău

2. Trimarium: de integrat și R. Moldova cu ramificații spre Dobrogea. Dovadă că acesta este traseul natural, este că vecinii noștri văd și ei la fel: Ucraina și Bulgaria văd conectarea Odesei cu Varna prin Dobrogea. Nu în ultimul rând, de susținut o legătură directă între Constanța și Gdansk prin Cernăuți și Lvov, prin cooptarea Ucrainei.

Unirea cu Basarabia nu este un moft istoric. Este un demers firesc pentru o țară care vrea să se recupereze pe sine. Reprezintă reintegrarea României pe istmul ponto-baltic, frontiera sa naturală.

Totodată, reintegrarea Basarabiei odată cu fructificarea unor proiecte interne (A8) și regionale (Trimarium) este convergentă cu apariția componentei etnopolitice a politicii noastre externe. În felul acesta comunitățile istorice din jurul frontierelor și mult dincolo de ele vor fi ceea ce pot fi: punte între țările istmului ponto-baltic.

Surse:

Fragmente din http://radubaltasiu.blogspot.com/2018/08/reunificarea-romaniei.html

Referințe:

Unire 18, „Conferințele Congresului Reîntregirii Neamului”, http://www.unire2018.ro/iasi 

Liviu Mureșan, Alexandru Georgescu, „A Romanian Perspective on the Three Seas Initiative”, în The Market for Ideas,No, 7-8, sept-dec. 2017,  http://www.themarketforideas.com/a-romanian-perspective-on-the-three-seas-initiative-a314/

Golopenţia, Anton, Opere Complete, vol. I, Sociologie, Ediţie alcătuită şi adnotată de prof.dr. Sanda Golopenţia. Studiu introductiv de prof.dr. Ştefan Costea, Ed. Enciclopedică, [Bucureşti], 2002

Doi români pentru eternitate

 

 

 

 

 

    Foto: Generalul  Ioan Boeriu                            Omul politic Iuliu Maniu

          n.1859 – d.1949                                                  n.1873 – d.1953

 

Una dintre cele mai importante personalități din istoria românilor ardeleni a fost generalul Ioan Boeriu, un erou al Primului Război Mondial, decorat atât de împăratul austro-ungar Carol I, cât și de Regele Ferdinand I al României.

Numele său germanizat de administraţia imperială austriacă era: Johann Boeriu Freiherr von Polichna.

Născut la 10 octombrie 1859, în localitatea Vaida Recea, Comitatul Făgăraş, azi Recea, judeţul Braşov – decedat la  2 aprilie 1949, Sibiu, a fost Feldmarschalleutnant în Armata Austro-Ungariei, ridicat la rangul de baron, comandant de regiment, decorat cu Ordinul Maria Terezia, apoi general de corp de armată în România Mare.

Ioan Boeriu a fost la comanda trupelor românești care au ocupat în toamna anului 1918, Viena și Praga, iar în anul 1919 a fost comandantul trupelor de români ardeleni care au ocupat, alături de Armata Regală Română, Budapesta.

Tatăl său era militar de carieră. Părinții lui Ioan Boeriu ar fi vrut să îl facă preot, însă el s-a înscris la Școala de Cadeți de Infanterie din Sibiu, pe care a terminat-o cu calificativul „eminent”.

După ce a devenit ofițer în armata austro-ungară,  în anul 1914 a fost avansat colonel la comanda Regimentul 76 infanterie, care s-a distins în luptele contra armatei ruse, fiind artizanul victoriei austro-ungare de la Polichna, bătălie în care a fost grav rănit.

Rămas infirm,  a primit gradul de general, titlul de baron, Ordinul Maria Tereza și funcții de comandă în Ministerul de Război din Viena.

În 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I al Austriei i-a oferit gradul de Feldmarschalleutnant.

Ioan Boeriu, împreună cu Iuliu Maniu, au preluat comanda celor 60.000 de soldați români din fosta armată imperială austro- ungară, care rămăseseră singura forță organizată din Viena și imprejurimi, necuprinsă de febra revoluției bolșevice.

După ce au depus jurământul de credință față de națiunea română, soldații lui Ioan Boeriu au ocupat Viena și Praga, au restaurat ordinea, au predat puterea celor în drept și apoi au plecat spre Transilvania unde au acționat pentru înfăptuirea Marii Uniri.

Consiliul Român al Militarilor din Viena, autointitulat Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena, s-a subordonat Consiliului Naţional Român Central  și se ocupa de toţi militarii transilvăneni, bănăţeni, bucovineni din Austro-Ungaria.

           

Trei generali români: Ioan Boeriu din Vaida- Recea, Făgăraş preşedintele senatului militar din Viena; Alexandru Hanzu din Cacova- Sibiului la Praga şi Dănilă Pop din Aciuţa- Hălmajului, Comitatul Arad, la Bratislava, au cerut celor 70 000 de militari români aflați sub comanda lor să depună faţă de Consiliului Național Central Român din Transilvania, condus Ştefan Ciceo Pop, următorul jurământ:

„Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi în nici un caz şi sub nici o împrejurare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” . Cei trei generali au devenit secretari de stat ai  guvernului românesc.

Militarii români din Austro-Ungaria, care au depus  jurământul au văzut pentru prima dată atunci, tricolorul regal cu coroana regală şi s-au mirat mult pentru că ei nu cunoşteau decât tricolorul românesc din Ardeal, cu cele trei culori expuse pe verticală şi nu pe orizontală.   

 

 

 

 

 

 

 

La 1 Decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia l-a numit pe Ioan Boeriu comandant al trupelor din subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, pe care le-a condus, alături de Armata Regală Română, împotriva armatei maghiare.

Ioan Boeriu a contribuit și  la eliberarea Budapestei de comuniști, în 1919. După desființarea Consiliului Dirigent, el a primit comanda Corpului VII de armată din Sibiu.

S-a pensionat în 1921, când a fost decorat cu Coroana României de Regele Unirii, Ferdinand I. Ioan Boeriu a fost și membru al Senatului României și s-a implicat în activitatea ASTRA. A murit la 90 de ani, în 1949, la Sibiu.

 

 

 

 

 

 

Foto: Trupele de români ardeleni aflate sub comanda Consiliul Naţional Român Central din Transilvania la 14 noiembrie 1918. Imagini de la sfinţirea Drapelului Tricolor la Viena.

În această perioadă sub coordonarea lui Iuliu Maniu, reprezentantul Consiliului Naţional Român de la Viena şi a generalului Ioan Boeriu, s-au desfăşurat o serie de acţiuni şi manifestări în favoarea unirii românilor într-un singur stat unitar naţional.

Cu această ocazie, la Viena s-a organizat şi o slujbă religioasă solemnă, de amploare, de sfinţire a primului drapel tricolor – albastru-galben- roşu al Consiliului Naţional Român Militar, moment deosebit care a fost imortalizat  de către fotograful albaiulian Samoilă Mârza, pe care sfârşitul primului război l-a găsit fotograf militar în armata austro-ungară la Trieste.

Fotografiile  respective, au rămas singurele „poze document” de la această acţiune importantă pentru istoria noastră naţională.

Întrucât rolul şi importanţa acțiunilor generalului Ioan Boeriu la Viena sunt mai puţin cunoscute, redăm în continuare un extras din lucrarea „Eroi uitaţi ai României Mari. Primul general român al Transilvaniei”, autor Camelia Oniciu (28.11.2014).

 

„Armata românilor din inima imperiului austro-ungar

… Sfârşitul războiului, din toamna anului 1918, l-a găsit pe generalul român în fruntea Senatului Militar Român din Viena, unde conducea Sfatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi Bucovina. În Viena, Ioan Boeriu şi politicianul Iuliu Maniu au scris o importantă pagină de istorie, care a împiedicat instaurarea comunismului în capitala Austriei, aflată în pragul revoluţiei bolşevice.

Armata austro-ungară era la un pas de dezmembrare, în urma unui val uriaş de dezertări. Întreaga Vienă era în haos, greva generală, provocată de bolşevici, cuprinsese şi autorităţile, inclusiv armata şi poliţia, iar populaţia era înspăimântată de violenţe, violuri şi tâlhării.

În aceste momente apocaliptice, Maniu şi Boeriu s-au prezentat în audienţă la Ministerul de Război, la generalul von Straeger Steiger, şi au cerut să li se dea putere deplină pentru restabilirea ordinii. Au solicitat şi li s-a acordat conducerea cazărmilor Carol şi Ferdinand, unităţi militare în care luptau mulţi români.

Cei doi lideri au format o adevărată armată naţională românească, ce dispunea de 60.000 de soldaţi în Viena şi în împrejurimi. Plus alţi 100.000, răspândiţi în tot imperiul.

A alungat comunismul din trei ţări

Militarii români din armata austriacă au fost organizaţi sub conducerea unui stat-major comandat de baronul Ioan Boeriu, care a instalat comandamentul chiar într-o aripă a Ministerului de Război din Viena.

Senatul românilor a fost autoritatea care a condus Viena timp de 55 de zile, până când autorităţile austriece au reuşit să recapete controlul asupra capitalei și a țării.

Astfel, unităţile comandate de Boeriu au scăpat capitala austriacă de un dezastru imens: instaurarea republicii bolşevice. Soldaţii români au impresionat prin disciplină şi prin vitejie. Dacă nu ar fi fost românii, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei.

 Regimentele cezaro- crăieşti, formate cu  români din Viena, respectiv R. 64 I. Orăştie şi R 31 I. din Sibiu, comandate tot de generalul Ioan Boeriu au reinstalat ordinea şi liniştea în oraş. În acele zile pe străzile şi bulevardele Vienei au mărşăluit militarii ardeleni şi au răsunat marşurile militare şi cântecele româneşti: Deşteaptă-te române, Balada Iancului (Strigă Bărnuţ din Sibiu/ Că Ardealul nu-i pustiu..), Doamne ocroteşte-i pe români, La Arme şi Ardealul ne cheamă.

 Se poate spune că generalul Ioan Boeriu și  militarii români din Ardeal a ocupat Viena,în noiembrie 1918, instaurând ordinea grav amenințată de trupele austriece bolșevizate. 

Distrugătorul regimurilor comuniste , Ioan Boeriu, a restaurat pacea şi ordinea şi în Praga, alături de Iuliu Maniu care a avut şi el un rol important, organizând într-o Legiune Românească miile de români staţionaţi în Praga şi proveniţi din Cluj, Braşov şi Oradea.

Timp de 20 de zile, Legiunea Românească a ocupat Praga, a menținut ordinea, după care a predat administraţia publică în mâinile noilor autorităţi. După aceste acţiuni de răsunet, ostaşii români care luptaseră sub steag străin, în frunte cu Boeriu, s-au întors în Transilvania.”

 

 

 

 

 

 

Viena, 14 noiembrie 1918. Imagini de la ceremonia sfințirii drapelului Consiliului Național Român Militar

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://www.rfi.ro/cultura-98388-pagina-de-istorie-generalul-ioan-boeriu-romanul-ocupat-viena-praga-budapesta

https://www.dacoromania-alba.ro/ec. Ioan STRĂJAN

 

http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/senatul-militar-roman-central-din-viena 

 

http://www.wikiwand.com/ro/Legiunea_Rom%C3%A2n%C4%83_din_Praga

 

 

 

 

 

Bibliografie selectivă:

 

 

1. Ioan-Aurel Pop, coordonator, Istoria Transilvaniei, vol. III, ediția a II-a, 2016, Academia Română-Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, pag. 467-475;609-647, autor Vasile Vesa.

2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers Enciclopedic, 1997, București, pag. 295-313.

3. Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, editura Meteor Publishing, 2014, pag. 340-355.

4. Ilie Hanzu, ,, Luptele de la Orlat și Cacova Sibiului” , editura Salgo, Sibiu 2017, pag. 165-201.

5. Istoria Militară a Poporului Român, cursuri de uz intern editate de Academia Militară, 1982.