CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Descoperire de senzație în arhivele din Polonia. Imagini emoţionante cu țărani români din Bucovina. VIDEO

 

 

 

 

 

 

O descoperire de excepție în arhiva ploneză în care putem vedea emoționante imagini cu țăranii români de la Nistru din nordul Bucovinei la inaugurarea în ianuarie 1930 a podului de cale ferată peste Nistru dintre Zalescic/Polonia și gara Schit/Costrijeni, Plasa Colacinului, județul Cernăuți, ROMÂNIA, ce făcea legătură cu Colomeea (Pocuția).

În materialul video găsit în arhiva poloneză, se pot vedea imagini cu țăranii români de la Nistru din nordul Bucovinei, satul Ștefănești, gara Ștefănești, gara Schit de la Nistru, personalități române și poloneze prezente la eveniment.

Au fost prezenți la inaugurare Grigore Gafencu, adjunct al Ministrului de externe, președintele Poloniei Ignacy Mościcki, alte oficialități, soldați și polițiști români. Clerul românesc a celebrat o liturghie.

După datele furnizate de documente ale cronicarilor români și străini, la începuturi populația județului a fost majoritar românească.

Se vorbește răspicat ca Românii au înființat țara Sepenicului – vechiul nume al județului Cernăuți.

Dar cu timpul a intervenit o schimbare.

Marile moșii boierești și mânastirești având nevoie de brațe de muncă, făceau să se importe, cu permisiunea domnului țării, elemente străine de oriunde.

Profitorul de căpetenie a fost elementul malorus din Polonia.

Invazia elementului maluros (ucrainean) de la nord din învecinata Galiție a avut loc în timpul ocupației austriece, când Bucovina a fost unită cu Galiția.

Cu toate acestea, la Marea Unire cu Țara de la 1918 mai stăruia încă în satele parțial înstrăinate un număr mare de vechi familii românești, răzășești, stapânitoare de vaste pământuri și păstrătoare de veche tradiție românească.

 

 

 

Imagini pentru  Bucovina 1930

 

 

Sunt sate care au rezistat invaziei, rămânând curat românești.

În 1775, când Bucovina a fost anexată Austriei, generalul Splény vorbea numai de români-moldoveni ca populație băștinașă, aceștia fiind în totalitate ortodocși.

Alte naționalități străine românilor erau doar cazuri izolate prin orașe.

Erau doar câteva familii, prin zona Vijniței și a Putilei, de origine ruteană.  În perioada în care Bucovina a fost sub administrație galițiană (1786-1861), au avut loc importante imigrări de populație.

Cei mai mulți erau ruteni, galițieni, evrei, dar și germani. Aceștia erau în marea lor majoritate de confesiune catolică.

Dependența de administrația galițiană era tot mai apăsătoare pentru românii bucovineni, datorită regimului absolutist condus de cancelarul austriac Metternich.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

10/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Considerații istoriografice privitoare la Sistemul de la Versailles

 

 

 

 

 

Sistemul de la Versailles. Considerații istoriografice

 

 

 

 

Creaţie deosebit de complexă, sistemul de la Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor, ca epilog al primului război mondial, dar si ca secventă de istorie cu un profil deosebit pe multe planuri. Este perioada interbelică, limitată de regulă între anii 1918 si 1939, dar pe care multi istorici o consideră deja ca un armistitiu sui generis, în cadrul unei conflagratii mondiale sau chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ si „reci“, extrem de complex ca problematică si susceptibil de mereu alte interpretări .

Ernst Nolte, bine cunoscut din faimoasa Historikerstreit (1987), a sustinut concomitent ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un lung război civil (Bürgerkrieg), la care au contribuit mai toate popoarele .

Alti istorici (Fleming, Fontaine) insistă asupra originării războiului rece în „marele război“ , în timp ce André Ribard subliniază preocuparea unor cercuri politice din Elvetia de a transforma „războiul imperialist în război civil“ .

Interpretările sînt multiple si aporetice, lucru firesc cînd e vorba de un fenomen asa de complex. Istoricii însisi nu au fost numai interpreti ai acestuia, ci adesea si actori . H. Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino , G. Brătianu , între alţii, au luat efectiv parte la marele război. E. Lavisse a publicat, în plină conflagratie, un volum justificativ, iar H. Berr va explora fenomenul tocmai sub unghi istoriografic . Pagini demne de interes au scris, dintre istoricii contemporani, J. Bainville, N. Iorga, H.- J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-Watson, ultimul fiind si semnatarul unor reflectii despre misiunea civică a istoricilor din Europa mediană , temă reluată si mai tîrziu de unii analisti sensibili la problematica natională.

 

Lăsînd la o parte memoriile privitoare la congresul de pace, utile desigur, desi partiale si subiective, trebuie spus că unii dintre marii actanti ai războiului, diplomatiei, reorganizării europene au căutat să explice pe cont propriu evenimentele, făcînd astfel un bun serviciu istoriografiei.

Winston Churchill, lord al amiralitătii în marele război, s-a ocupat de „criza mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M. House si C. Seymour de conferinta de pace (What really happened at Paris, 1921), cu date noi si observatii privitoare la alte demersuri analoage, precum acela subscris de E.J. Pillon în The Peace Conference (1919).
Un capitol aparte în vasta literatură despre acele împrejurări îl constituie initiativele unor istorici, precum A. Toaynbee, E.H. Carr, pentru a nu adăuga la cele deja amintite decît putine nume dintr-o lungă serie .

 

Personalităti britanice de felul lui Gilbert Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate interesînd istoriografia, au intervenit public, la 24 mai 1919, pentru a cere aliaţilor să-si reconsidere atitudinea faţă de Germania învinsă si disperată.

Tratatele de pace trebuiau să gestioneze mostenirea războiului (Legacy of war la H.A.L. Fisher), într-un moment când Europa era dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza lui Wilson („peace without victory“) era inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute, făcînd loc haosului si dictaturii . Sperante himerice se alimentau din acea stare de lucruri, împreună cu solutiile cele mai radicale.

Nimeni nu părea multumit în Europa postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul de la Versailles era prea dur, pe cînd francezii îl socoteau prea blînd, iar învinsii inacceptabil . Austria, de la care pornise accidental conflagratia, nu mai avea resurse de supravietuire pe cont propriu.

Germania era sfîsiată de contradictii, umilită si săracă. Ungaria, pierzîndu-i pe cehi, slovaci, români din fostul regat, se refugia în mitologia natională si în visuri nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia erau singurele state beneficiind de teribila disolutie a imperiilor. Fiecare din ele avea însă probleme nevralgice („points of irritation“)  în raport cu vecinii, aspiratii neîmplinite, nelinisti legate de viitor.

 

Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu disperare o solutie de iesire, dar se gîndeau deja la un alt conflict, căutînd „a salva pentru viitoarea revansă tot ce se mai putea salva“ . Initiind unele reforme de ajustare constitutională, Max von Baden le comunica la Washington, cu speranta că presedintele nu va sprijini cereri incompatibile cu onoarea poporului german si pregătirea unei păci drepte .

În adevăr, pacea semnată în Galérie des Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol mai înainte se proclamase imperiul german, nu părea să fie o pace, temeri de tot felul subsistau pretutindeni. Europa, se spunea, nu e coaptă pentru democratie, iar principiul autodeterminării poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize.

Faptul că America, deşi avusese o contributie asa de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a semnat până la urmă, după cum nici nu s-a înscris în Liga Natiunilor, a cântărit greu în evoluţia generală .

S-a putut constata că în politica Statelor Unite, ca si în aceea a Marii Britanii, factorul economic precumpănea si că micile state rămîneau fără sprijin în momentele de criză majoră. Liga Natiunilor nu era în măsură să dea solutii eficiente, iar aliantele regionale se vădeau cu totul fragile fată de marile puteri .

 

S-au investit mari speranţe, la început, mai ales după impulsul dat de programul lui W. Wilson, că raporturile dintre state vor fi puse pe noi temelii, de egalitate a natiunilor, de cooperare si constructie mai armonioasă, în lumina dreptului public . Ideea de solidaritate era chemată a înlocui competitia violentă, prin intermediul unor organisme speciale, dar ea se va destrăma iute, sub presiunea realitătilor geopolitice din Europa si din lume.

Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se stie, în conditii dificile pentru România. Desi beligerantă din 1916, ea fusese nevoită să încheie, în 1918, cu asentimentul aliatilor, pacea separată de la Bucuresti. În noile împrejurări, ea figura printre statele cu interese limitate.

A trebuit să depună mari silinte pentru a-si apăra cauza, pe temeiul tratatului de aliantă din 1916 si al sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim ministru, I.I.C. Brătianu a fost destul de abil si de ferm pentru salvgardarea inte¬resului national.

A fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă activitate diplomatică, dar si de anihilarea guvernului bolsevic din Ungaria, condus de Bela Kun, trecîndu-se astfel peste opozitia Consiliului Suprem aliat.

 

 

 

 

 Image result for tratat trianon photos

 

 

La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St. Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel cu Austro-Ungaria, prin care se consfintea integrarea Transilvaniei si Bucovinei. Abia la 14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut si unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un fapt. Ea trebuia să-si articuleze acum rosturile tinînd seama de noua structură geopolitică a continentului, dar si de exigentele impuse pe plan mondial prin programul lui Wilson.

Era nevoie de reforme (împroprietărirea tăranilor, votul universal etc.) si de o nouă constitutie, care să armonizeze ansamblul românesc, aflat în criză, expus încă la fluctuatii primejdioase .

 

Felul în care G. Brătianu avea să examineze mai tîrziu problematica războiului prim mondial si a păcii aferente prezintă interes si acum, fiindcă e o bună asezare în perspectivă a unui eveniment istoric decisiv.

Marea conflagratie ar fi, în această viziune, urmarea contradictiei dintre particularismul national si universalismul economic, de care se leagă si problematica statului, a sporului demografic („invazia maselor“), a distributiei resurselor existente, a tehnologiei etc.

Preluînd o idee curentă în epocă (René Guénon), istoricul amintit conchidea că „sub toate raporturile, vîrsta de fier succede vîrstei de aur si pune organizării păcii probleme insolubile prin metodele traditionale“ . Teama sporea odată cu înarmarea, cu esecurile diplomatice, cu propaganda războinică a cercurilor interesate, cu neputinta de a pune în operă ideea federativă experimentată de britanici în coloniile lor, care tindeau să formeze deja un Commonwealth.

Antagonismul dintre această idee federativă si ierarhia centralizată, produsă si reprodusă pe continent de modelul francez, se regăseste în marea confruntare dintre blocuri din primul război mondial, imperiile austro-ungar, german si otoman reprezentînd în acest caz conceptia ierarhică, opusă aplicării extinse a principiului autodeterminării.

Cealaltă alianţă, avînd ca pilon cooperarea franco-britanică, lupta sub semnul federţtiei. Ea se va extinde mult peste limitele Europei, sugerînd o modalitate de organizare ulterioară a păcii, după cum se poate deduce chiar din proiectul wilsonian de organizare a lumii, ca o societate de naţiuni egale.

Din păcate, ea nu a răspuns asteptărilor, realitătile geopolitice s-au vădit ostile ideii, astfel că liga respectivă s-a crezut în drept să diferentieze pe cei „patru mari“, cu interese depline, de „cei mici“, cu interese limitate. Era un viciu fundamental, lesne de recunoscut la originea multor tensiuni si de natură a motiva măcar în parte esecul Ligii Natiunilor .

 

Viziunea lui G. Brătianu este afină cu cea conturată de Jacques Pirenne în Les grands courants de l’histoire universelle, vasta sinteză în care popoarele continentale se conduc după principiul autoritar, iar cele maritime după idei liberale. Autoritar si ierarhic, liberal si federativ sînt, în acest caz, notiuni afine, puse la lucru de istoricii în cauză independent unul de altul si urmărite din timpurile antice pînă în lumea contemporană .

 

Președintele W. Wilson a dorit să impună principiul federativ, prin Liga Natiunilor, însă a întîmpinat opozitia unor state europene, care au impus ajustări de natură să prevaleze principiul ierarhic, mai aproape de Sfînta Aliantă decît de „cele 14 puncte“.

Mai mult încă, Senatul i-a refuzat orice sprijin, iar noul presedinte, Harding, declară „moartă“ creatia predecesorului său . În asemenea conditii, Liga Natiunilor nu si-a putut împlini rostul decît în mică măsură, ceea ce l-a făcut pe Aristide Briand să conceapă, în numele Frantei, un organism european de tip federativ (1930), în perspectiva căruia stimula acordurile regionale.

Cu toate astea, dictaturile de pe continent au stiut să profite, mai întîi Italia lui Mussolini, apoi Germania lui Hitler, pentru a se debarasa de constrîngerile tratatelor si a deveni forte redutabile pe un continent tot mai tulbure geopolitic.

Acordul de la München (sept. 1938) era opera unui „directorat“, care si-a putut îngădui să decidă sacrificarea Cehoslovaciei, în speranta că apetitul imperialist al Germaniei va fi satisfăcut astfel. Garantiile nu mai aveau efect, acordul sovieto-german din 23 aug. 1939 indica limpede o evolutie conflictuală.

Balanta îstoriei înclina decis spre „organizarea ierarhică“, a cărei expresie elocventă era pactul germano-italo-japonez. Anschluss-ul, ocuparea Cehoslovaciei, dictatul de la Viena pe seama României tin de această conduită, din care trebuia să rezulte o „nouă ordine“ în lume. Curând, Carta Atlanticului (14 aug. 1941) avea să relanseze proiectul wilsonian de a institui pacea în spirit liberal, deschis, pluralist, cu respectarea dreptului fiecăruia de a-si decide soarta.

Desi G. Brătianu n-a mai putut încheia marea sinteză despre orga¬nizarea păcii în istoria universală, ajungînd în primul tom numai la finele secolului XVIII, interpretarea dată perioadei următoare, pînă la tratatul de la Versailles, s-a putut reconstitui totusi din rezumatul publicat de autor în „Revue historique du Sud-est européen” (1945-1946), text inclus apoi în editia integrală prefatată de John Rogister . Cunoaştem din acest volum chiar si opiniile istoricului asupra perioadei ce a urmat, pînă la 1945.

Am evocat mai pe larg cazul lui G. Brătianu fiindcă el e semnificativ pentru o parte din istoriografia timpului. Cum se stie, unii istorici de seamă luaseră chiar parte la război. Charles Péguy si-a pierdut viata în luptă, iar H. Pirenne a fost prizonier la germani.

N. Iorga, în altă zonă a vastului teatru de operatii, a devenit marele animator al vointei de a rezista, după cum a tinut să-l recomande A.D. Xenopol într-o misivă către Emile Boutroux. G. Brătianu, fiul primului ministru si voluntar, a fost rănit în luptă si avea să-si evoce experienta în volumul File rupte din cartea războiului (1934).

Peste cîtiva ani, în dec. 1939, cînd războiul începuse deja, practic, el punea la îndemîna străinătătii întîiul capitol dintr-un studiu privitor la Rumania at Versailles , în ideea de a sensibiliza lumea anglo-saxonă cu privire la interesele tării sale. Erau consideratii de istoric, însă miza lor politică nu putea trece neobservată, dată fiind amplitudinea personalitătii autorului.

Fascicula respectivă din Rumanian Quarterly, cu texte de N. Iorga, D.J. Hall, Al. Iordan s.a., era dedicată relatiilor cu Anglia si trebuie socotită ca un gest menit a semnala interesul României de a mentine sistemul de la Versailles, atunci cînd în mod evident acesta era pus în chestiune.

În acelasi timp, fidel crezului său civic , N. Iorga examina, lucid si realist, instituirea „protectoratului“ german asupra Cehoslovaciei, protestînd vehement, convins că ocupantul evoca imaginea unui „monstruos Behemoth biblic“.

Ofensiva germană contra sistemului de la Versailles, condamnată si mai înainte, l-a făcut să scrie astfel, după „desfiintarea“ Poloniei:

„Cine ar fi crezut vreodată că numele revărsării de ape zăgăzuită de Ludovic al XIV-lea pentru ca pe pămîntul consolidat cu atîtea jertfe să se ridice minunea din basme a castelului regal, a cărui glorie va supravietui regalitătii însesi, să ajungă a fi semnul a două aspre porunci ale istoriei: aceea pruso-germană din 1871 contra Franciei si aceea prin care aceleiasi Germanii i s-a impus ceea ce ea numeste diktatul?

Şi că pentru aceasta se va alipi de numele Versailles unul din cele mai teribile blăsteme răzbunătoare ale lumii?“

 

„Vinovătia de la Versailles“ fiind abolită simbolic, prin propagandă, apoi si militar, memoria lui W. Wilson era supusă si ea la atacuri ignobile, pe care acelasi N. Iorga a înteles să le combată, cu sarcasm si ironie, căci pentru el locul în cauză, Versailles, rămânea binecuvîntat de către natiunile ajunse a respira astfel mai liber .

Amputarea teritorială a României, în urma pactului sovieto-german si a dictatului de la Viena, i-a stors lui N. Iorga pagini de analiză, protest si imprecatie, în care viziunea cumpănită a istoricului („bătrîn prin experientă“) se îmbina cu reactia civică, în forme cu totul memorabile.

În acest sens, el socotea că statul modern nu mai poate fi înteles ca o „întîmplătoare legătură de teritorii si grupe omenesti“, ci ca un organism întemeiat pe natiune, ca produs al unei evolutii îndelungate, cu o cultură specifică si o istorie proprie, ceea ce înseamnă o constiintă de sine modelată în timp .

La moartea lui Chamberlain, în toamna lui 1940, putin înainte de a se stinge el însusi, intempestiv, N. Iorga a tinut să-l evoce ca pe o figură distinsă, legată de un moment tragic al istoriei, unul care l-a constrîns să facă nedorite concesii, pînă la a-si umili chiar patria. Inadecvatia cu epoca îi părea socantă, căci „el a vorbit din Biblie, într-o vreme cînd lozinca preistorică conducea omenirea“ .

A cîstiga un război nu e totuna cu a cîstiga pacea. În sistemul international, tot mai complex, pacea vrea să însemne stabilitate geopolitică.

De la pacea westfalică pînă la tratatul de la Versailles, dacă e să identificăm repere utile, lumea modernă a putut aprecia cît de mare poate fi deosebirea între asteptările din timpul războiului si realitătile din vremea păcii. Perioada interbelică, aparent una de pace, a însemnat de fapt o prelungire cu alte mijloace a războiului, unul în care spectrul combatantilor a devenit mai complex, cu nuante pe care istoricii au căutat să le definească cît mai exact. Cei care au dorit o pace „fără învingători si fără învinsi“, una care să asigure un mai bun echilibru în viitor, s-au văzut iute dezamăgiti.

La Versailles s-a decis într-un fel pe care anumite puteri le-au perceput ca o sursă de umilintă, de ofensă inacceptabilă. După cum   s-a observat deja, „propaganda fortelor de dreapta, extrema dreaptă, stînga si extrema stîngă contra lui Wilson si a Diktatului de la Versailles se permanentizează în întreaga perioadă interbelică“ .

 

Tratatele de pace n-au adus sincronizarea asteptată între tările ce se înfruntaseră pe cîmpurile de luptă, ci o stare de neliniste, suspiciune, teamă, accentuată apoi de marea criză, dusă la exces de miscările extremiste si de politica revansardă a învinsilor .

„Totusi, dreptul la autodeterminare rămîne principiul pe care s-a întemeiat sistemul politic căruia, pentru a da numai două exemple, România îi datorează îndeplinirea aspiratiilor ei, iar Cehoslovacia chiar existenta sa. Însăsi agregarea provinciilor istorice într-un stat numit din 1929 Iugoslavia a fost posibilă prin recunoasterea internatională a acestui drept“. 

 

Analiza intervalului nu se poate lipsi, fireste, de luarea în consideratie a acelui sentiment crepuscular ce domina spiritele după marele război. Nu doar anumite forme istorice păreau condamnate, ci deopotrivă civilizatia (Paul Valéry), dacă nu lumea însăsi, cu valorile ei, ceea ce îndemna să se repună totul în chestiune (André Gide). S-a scris atunci, mult, despre „declinul Occidentului“ (O. Spengler), despre „apusul natiunilor albe“ (Maurice Muret), despre criza lumii moderne (R. Guénon), crizismul fiind o temă obsedantă a epocii .

 

Hermann von Keyserling, cunoscut mai ales prin tentativa de a face „analiza spectrală a Europei“ , publicase un eseu despre „renasterea“ preconizată după război (Wiedergeburt, 1922), fenomen vizînd un om nou, întelept, puternic, rational, ca răspuns la irationalitatea de care lumea dăduse dovadă în timpul conflagratiei. Un anume spirit ecumenic s-a născut din chiar mizeriile războiului, fenomen înteles ca o manifestare absurdă a speciei umane .

Îl regăsim la originea unor proiecte de reorganizare a lumii, pe linie colectivistă, marxiană, ca si pe linie fascistă, proiecte în jurul cărora a curs nu doar multă cerneală, ci si sînge, oriunde lupta de idei nu mai părea să multumească spiritele.

„War guilt had engendered peace guilt, but both stemmed from the treaty of Versailles, and both were overhelming supported by the democracy“. Este concluzia unui istoric foarte atent la realităti, Maurice Pearton, dar ea rimează cu aprecierile făcute si de alti studiosi ai trecutului.

 

Walter Kolarz observa, îndată după al doilea război mondial, că principiul lui Wilson relativ la autodeterminarea natiunilor a fost o greseală cu urmări nefaste, căci a dat loc la „state-natiuni“ competitive, iar finalmente la un nou război, ale cărui consecinte nu se puteau bănui încă . Alti contestatari ai principiului în cauză se vor ivi si mai tîrziu, pînă în vremea noastră, care a înregistrat deja eliminarea unor decizii luate la Versailles.

Două dintre statele succesorale, Cehoslovacia si Iugoslavia, nu mai există în forma de atunci .

Timothy Garton Ash, între analistii de dată recentă, s-a referit si el la situatia din Europa Est-Centrală, avînd în vedere secesiunea ceho-slovacă si destructurarea Iugoslaviei .

 

O abordare aparte a propus Attila Pók, ocupîndu-se de Bulgaria si Ungaria fată de tratatul de la Versailles: două cazuri tipice de „tapi ispăsitori“ (scapegoats) în istorie. Autorul menţionat se interesa anume de tipurile de explicatii ce se pot găsi în gîndirea politică a natiunilor respective pentru cauzele înfrîngerii.

Cine poate fi blamat pentru tragicele evenimente: factorul intern sau cel extern, ori poate o combinaţie a acestora?

 

Studiile de psihologie socială (Allport, Heider, Lewin etc.) înlesnesc o mai bună întelegere a mecanismelor puse la lucru în asemenea împrejurări. Omul, individ sau comunitate, caută explicatii clare, unice pentru criza în care se află. Dacă s-a produs o înfrîngere, cine este răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal, moral, istoric, însă căutarea „tapului ispăsitor“ consumă oricum destulă energie, alimentînd discursul politic, istoriografia, imaginarul colectiv.

 

Examinînd problema în toate aceste registre, Attila Pók conchide că în timp ce bulgarii au emis o critică permanentă a străinului, responsabil de orice esec, ungurii înclină spre autocritică, după cum s-a putut deduce mai ales din lucrarea lui Gyula Szekfu, Trei generatii, sau din aceea a lui Oszkar Iaszi, Calvarul ungar, resurectia ungară, ambele scrieri fiind publicate în 1920, pe fondul marii deceptii produse de tratatul de la Trianon.

 

Unei Europe a marilor puteri începea să i se opună o alta, a micilor state ivite pe ruina vechilor imperii.  Ele se întemeiau însă pe traditii istorice a căror cunoastere nu poate multumi nici azi spiritele mai riguroase. Ministrul României la Praga, Emmandi, scriind un articol despre politica externă a tării sale, în 1935, punea accent deopotrivă pe argumentele de drept international si pe „conceptia istorică“ recognoscibilă la baza ei: o politică de pace si colaborare, în spiritul angajamentelor convenite după marea conflagratie.

El a ţinut să evoce consensual figura lui Take Ionescu, exemplară pentru acest spirit, amintind şi întâlnirile avute de acesta cu Mossaryk, Benes, Venizelos si Pasitch, împreună cu care au întemeiat Mica Antantă, organism în slujba căruia M. Titulescu si-a pus apoi toată energia si o mare vointă de a construi un sistem de securitate pe continent.

Organizarea păcii îi părea a fi misiunea esentială a oamenilor de stat.
Perioada interbelică, desi atît de scurtă, la scara istoriei, îngăduie analize dintre cele mai interesante sub unghiul tentativelor de a solutiona crizele de pe continent .

„Tari si slabi“ se puteau distinge în grupul de state născute în vîltoarea războiului, ceea ce inculcă ideea că nu e vorba de un sistem versaillez monolitic, uniform, lesne descriptibil, ci de situatii foarte diferite, asupra cărora s-a atras deja luarea-aminte, dar care necesită încă aprofundări sub diverse unghiuri. (autor: Alexandru Zub, sursa: Convorbiri Literare)

NOTE

 . Cf. Cyril Falls, A hundred years of war, London, 1953; J.F.C. Fuller, War and western civilization, 1832-1932, London, 1932; Alastair Buchan, War in modern society, London, 1966; Guy Wint, Total war, London, 1972; A.J.P. Taylor, The origins of the second world war, New York, 1983 (ed.rom., 1999).
. Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1987.
. Cf. N. Tranfaglia (ed.), Il mondo contemporaneo, VII, Firenze, 1983, p. 386.
. André Ribard, Minunata istorie a omenirii, trad., p. 437.
. Cf. Al. Zub, Istorie si istorici în România interbelică, Iasi, 1989, p. 83-98: Clio inter arma.
. J. Carpino, Souvenirs de la guerre en Orient, 1915-1917, Paris, 1970.
. G. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucuresti, 1934.
. E. Lavisse, Pourquoi nous-nous battons, Paris, 1917.
. H. Berr, Les études historiques et la guerre, în „Revue de synthèse historique”, XXIX, 1929.
. R.W. Seton-Watson, The historians as a political force in Central Europe, London, 1922.
. Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), Historians as nation-builders: Central and South-East Europe, London, 1988.
. H. Temperley, History of the peace conference at Paris, 1921; A.J. Toynbee, Survey of international affairs, 1920-1923; E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 2nd ed., 1946; International relations between two world wars, 2nd ed., 1947.
. Cf. Maurice Pearton, The Paris peace conference (1919) and British opinion, în Albert A. van Goudoever (ed.), Great peaces congresses in history (1648-1990), Utrecht, 1993, p. 89.
. H.A.L. Fisher, A history of Europe, II, Cambridge, (1935), 1976, p. 1255.
. Ibidem, p. 1267.
. Ibidem, p. 1268.
. V.M. Potemkin (ed.), Istoria diplomatiei, III, 1948, p. 429.
. Ibidem, p. 432.
. H.A.L. Fisher, op. cit., p. 1269-1270.
. Ibidem, p. 1271.
. Ibidem, p. 1273-1277.
. G. Sofronie, România în viata internatională, în Enciclopedia României, I, Bucuresti, 1938, p. 971.
. M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, în Enciclopedia României, vol. cit., p. 932.
. Ibidem, p. 934-935.
. G.I. Brătianu, Organisation de la paix dans l’histoire universelle des origines à 1945, Bucuresti, 1997, p. 28-32, 311-317.
. Ibidem, p. 29.
. Ibidem, p. 29-30.
. Ibidem, p. 30-31.
. Cf. J.-H. Pirenne, Panorama de l’histoire universelle de Jacques Pirenne, Neuchatel, 1963.
. G.I. Brătianu, L’Organisation de la paix…, p. 311.
. Ibidem, p. 313.
. Ibidem, p. 314.
. Ibidem, p. 322-323.
. Ibidem, p. 325.
. Ibidem, p. 326-327.
. Ibidem.
. Cf. Al. Constantin, A.D. Xenopol peste hotare, în A.D. Xenopol, studii privitoare la viata si opera sa, ed. L. Boicu, Al. Zub, 1972, p. 440.
. G.I. Brătianu, Rumania at Versailles, (I), în „Rumanian Quarterly”, I, 1, dec. 1939, p. 8-22.
. Maurice Pearton, Nicolae Iorga as historian and politician, în Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), op. cit., p. 157-173.
. N. Iorga, Nu state mici!, în Neamul românesc (N.r.), 12 oct. 1939, apud vol.  Ultimele, Craiova, 1978, p. 30.
. N. Iorga, Vinovatii? (N.r., 13 oct. 1939), apud Ultimele, ed. cit., p. 32.
. Ibidem.
. N. Iorga, Noi hotare (1940), în Ultimele, p. 204-210.
. Idem, Se pot distruge popoare?, în vol. cit., p. 8.
. Idem, Neville Chamberlain, în „Cuget clar“ si „Neamul românesc“, V, 19 (17 nov. 1940), p. 303-304. Apud Ultimele, p. 200-202.
. Cf. Albert A. van Goudoever (ed.), op. cit., p. 9. Cf. si K.J. Holsti, Peace and war: armed conflicts and international order, 1648-1989, Cambridge, 1991.
. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iasi, 2001, p. 11.
. Cf. Richard Wagner, Cu Schestow în fata muntilor. Despre fundamentele Balcanilor, în „Interval”, 8 (16), 1999, p. 7.
. Andrei Pippidi, De la Kosovo la Sarajevo, în Sud-Estul si Contextul European, I, 1994, p. 17-18.
. Maurice Muret, Le crépuscule des nations blanches, Paris, 1925.
. Hermann von Keyserling, Das Spektrum Europas…
. Idem, L’analyse spectrale de l’Europe, Paris, 1930.
. Maurice Pearton, op. cit., p. 84.
. Walter Kolarz, Myths and realities in Eastern Europe, Lindiay Drummond Ltd, 1946; ed. rom., Polirom, 2003: Mituri si realităti în Europa de Est.
. M. van de Heuvel, J.G. Siccama (eds.), The desintegration of Iugoslavia, Amsterdam, 1992; Jiri Musil (ed.), The end of Czechoslovakia, Budapest etc., CEU, 1995.
. Timothy Garton Ash, History of the present. Essays, sketches and despatches from Europe in the 1990s, London, 1999.
. Attila Pók, Looking for the scapegoat. Attitudes of losers in Central and Eastern Europe after 1919-1929, în Albert P. van Goudoever, op. cit., p. 61-68.
. Cf. A.J.P. Taylor, L’Europa delle grande potenze, Bari, 1961.
. Emmandi, La conception historique de la politique exterieure de la Roumanie, în L’Europe Orientale, Paris, V, 1935, 3-4, p. 66-74.
. Ibidem, p. 72-74.
. Cf. E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 1919-1939. An introduction to the study of international relations, London, 1966.
. Peter Krüger, Das internationale System und Ostmitteleuropa nach dem Ersten Weltkrieg, in Ostmitteleuropa zwischen den beiden Weltkriegen (1918-1939). Stärke und Schwäche der neuen Staaten, nationale Minderheiten, hg. Hans Lemberg, Marburg, 1997, p. 13-30.

29/01/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917, care a hotărât Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România. Entitatea statala diversionista Transnistria si scopurile imperialiste rusesti in regiune

 

 

 

congresul_romanilor_transnitreni

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol s-a desfășurat Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.

Congresul Moldovenilor din stânga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție.

Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești (limba română) și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de pâlcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova.

Decizia a fost amînată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stânga Nistrului cu Basarabia și pe cale de consecință cu România. (istoria.md)

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei.

Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării. Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta. (Adevarul.ro)

 

 

 

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

*

Declarație! Idealul Reîntregirii, un obiectiv strategic scump tuturor românilor, ce reclamă atitudine, strategie și acțiune în consecință!

…Totodată, făcând referire la strigătul de durere a românului Toma Jalbă din Transnistria, la 21 octombrie 1917,„Fraților nu ne lăsați, nu ne uitați!”, suntem obligați de ISTORIE, de adevărurile existenței noastre istorice zbuciumate, să ne gândim și la ei, românii din spațiul transnistrean, din Nordul Bucovinei și Ținutul Herței, să înțelegem ce și cum se întâmplă și să acționăm pentru apărarea identității lor naționale, pentru respectarea drepturilor lor cetățenești și umane – extras din:

(Declarația a fost dată la 25 martie 2015, în Parlamentul Românei – Sala „Avram Iancu”,  în contextul aniversării unui sfert de veac de activitate pentru Neamul Românesc a Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina (ACPBB), în numele Consiliului Național al ACPBB prin președinte Marian Clenciu și a Asociației Europene pentru Studii Geopolitice și Strategice – „Gheorghe I. Brătianu”, prin președinte Dr. Constantin Corneanu.)

 

*

TRANSNISTRIA 1917

 

„Fratii nostri si neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsati pe noi moldovenii cei ce suntem rupti din coasta Basarabiei si trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fratilor nu ne lãsati, nu ne uitati!

Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu.

 

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

 

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma.

Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru.

Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

 

CI NE TRBUI NOU.

„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan.
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

 

 

 

 

 

 

 

Harta : Basarabia romaneasca  si R.S.S.A Moldoveneasca (1924-1940)

 

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi.

Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare.

Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit.

Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii.

Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc… Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã.

Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei.

Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã. In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Cornisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce stiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.”

 

TUDOR ARGHEZI, 1943

 

TRANSNITRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

 

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Tara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pînã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã…

De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei.

Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã…

Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri.

Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunoaste, in 1936, cã românii si ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”.

Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin…

 

Reacţia ostilă a sovieticilor la renaşterea naţională a românilor transnistreni care pledaseră pentru unirea cu România s-a manifestat prin teroare şi răzbunare îndreptată împotriva băştinaşilor, imediat ce valul integrator al revoluţiei bolşevice din 1917 a ajuns la Nistru.

Eşecul campaniei declanşate de serviciile speciale ruseşti împotriva intenţiei poporului de a lichida frontiera de pe Prut i-a determinat pe sovietici să nu recunoască actul unirii Basarabiei cu România (1918) (care de fapt reflecta dreptul istoric al românilor la autodeterminare şi aspiraţia naturală a majorităţii acestora de a trăi într-un stat-naţiune), determinând izbucnirea, în 1919, de-a lungul frontierei româno-sovietice a numeroase incidente, provocate de incursiunile unităţilor armatei roşii pe malul drept al Nistrului, unele dintre care (Hotin, 23-31 ianuarie 1919; Tighina, 27-28 mai 1919 etc.) avuseră caracter de «răscoale».

Astfel, ambiţiile geopolitice ale Moscovei au împiedicat restabilirea relaţiilor de prietenie între etnicii români, ruşi şi ucraineni din regiune”, scrie istoricul Eduard Boboc, într-un articol publicat în Anuarul Institutului de Istorie Orală al Universităţii Babeş-Bolyai.

Interese  politice clare au determinat guvernul de la Moscova să creeze, la 12 octombrie 1924, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească , cu capitala la Balta, prin însăşi denumirea acesteia fiind accentuată predominanta  populaţiei moldoveneşti (circa 80%) în formaţiunea  statala nou-creată.

Conform propagandei staliniste, RASSM a fost înfiinţată pentru a suplini «anomalia» lipsei poporului moldovenesc de o viaţă politică proprie ca urmare a evenimentului din 1918.

Trasând frontiera vestică a noii «statalităţi» pe râul Prut, sovieticii, practic, au inclus în componenţa acesteia şi Basarabia, drept motiv invocând cererea autorităţilor locale procomuniste de a-i elibera pe românii dintre Prut şi Nistru de sub «jugul» românilor, pentru ca Basarabia să fie unită cu R.S.S. Moldovenească.

«Statalitatea» proaspăt creată (care nu cuprindea întreg teritoriul Transnistriei locuit de români) nu era concepută să favorizeze libera afirmare a populaţiei române din teritoriu şi a culturii acesteia, ci, mai curând, să creeze la răsărit de Nistru un focar de atracţie pentru românii din Basarabia, astfel neliniştind guvernul român şi menţinând o stare de agitaţie continuă.

În RASSM, autorităţile bolşevice, inspirate atât de conducerea de partid şi sovietică a URSS, cât şi de Internaţionala Comunistă, au realizat o intensă politică de moldovenizare, scopurile acesteia fiind următoarele: trecerea lucrărilor de cancelarie în aparatul de stat la «limba moldovenească», sporirea numărului moldovenilor în aparatul administrativ şi de stat, atragerea moldovenilor în partidul bolşevic, în comsomol şi în sindicate, crearea condiţiilor necesare pentru ca populaţia moldovenească să poată studia în limba maternă în instituţiile de învăţământ mediu şi superior, dezvoltarea «culturii şi a limbii moldoveneşti».

În viziunea oficialilor sovietici, moldovenizarea era privită ca o activitate de educare a populaţiei române din Transnistria în spiritul valorilor noi impuse de regimul bolşevic, de sporire a sentimentului lor de loialitate faţă de regimul sovietic.

În realitate, aceste acţiuni n-au fost decât un paravan pentru acreditarea teoriei moldoveniste privind existenţa în RASSM şi în Basarabia a unui popor deosebit de cel român şi vorbind o limbă diferită de cea română, astfel asigurându-se suportul ideologic necesar şi un «spor de legitimitate» actului creării formaţiunii autonome moldoveneşti.

Acţiunile masive orientate împotriva populaţiei româneşti prevedeau convertirea acesteia la ideologia comunistă şi antrenarea la «construcţia socialistă» de rând cu pregătirea cadrelor de partid şi sovietice care, la momentul oportun, aveau să sovietizeze Basarabia şi România”.

 

 

 

 

Aceastã republicã includea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane.

Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina.

La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã  de fapt, o datã in plus, caracterul etnic românesc al acestei provincii.

Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

 

 

 

 

GENOCIDUL SOVIETIC DIN 1931-1933 IN TRANSNITRIA

 

 

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea.

Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani.

Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul.

Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:

• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute.

Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate.

Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate.

O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune.

Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

 

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

 

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului.

Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte.

Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

 

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic.

Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”.

A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã.

La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru.

In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

 

 

 

 

Fotografie publicata de Geo London în presa occidentală, aprilie 1932:

Români transnistreni împuşcaţi de sovietici la trecerea Nistrului spre Romania.

 După colapsul URSS, am asistat la renaşterea conceptului diversionist numit  Transnistria, sustinatorii sai  reuşind să demonstreze faptul că această entitate există şi rezistă, doar pentru că este menit sa fie un cap de pod al Rusiei spre Balcani şi, totodată, un mijloc de a împiedica unirea Moldovei cu România.

 

 

 

 

 

 

Harta R. Moldova si Transnistria

 

 

 

Mai mult,se vede că, în ciuda politicii de colonizare cu slavi a acestei regiuni, românii continuă să reprezinte cea mai numeroasă comunitate în Transnistria, însă ei continuă să fie oprimaţi de regimul ilegal de la Tiraspol, capitala acestei entităţi politice si statale diversioniste.

 

 

18/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: