Un Nürnberg nefinalizat pentru GENOCIDUL ARMEAN. VIDEO.

 

„Iată-mă, eu sunt Armeanul Etern, de strajă între Genocid şi Cutremur, cu ochii însângeraţi aţintiţi spre Masis”,

„De jos sunt lovit de elementele naturii, de sus de Dumnezeu, din faţă de duşman, din mijloc de prieteni, din dreapta de Apus, din stânga de Răsărit,

Dar eu nu încetez să exist,

Văd de pe acum Ziua Judecăţii de Apoi,

Căci eu sunt Armenia şi nu este posibil să fiu ucis, căci eu sunt totul, pretutindeni, nemuritor”.

David Hovhannes – „Armeanul Etern”,1989  (traducere în limba română de Madeleine Karacaşian, în  revista „Ararat”, no.10, 16-31 mai 2004.

 

 

 

 

 

 

Genocidul armenilor  din 1915, este un moment tragic în istoria unei naţiuni greu incercate de-a lungul istoriei sale.

 

Genocidul armean, cunoscut si ca Holocaustul armenilor sau Masacrul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, “Marele Rău”), se referă la doua evenimente distincte dar care au legatură între ele: primul este campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, şi a doua este deportarea şi eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916.

 In fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din intreaga lume isi amintesc de omorarea sistematica a 1,5 milioane dintre stramosii lor. PE 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strans si executat cateva sute de intelectuali si lideri religiosi armeni, aceast fiind inceputul unei campanii de anihilare a populatiei armenesti.

Pana in 1923, guvernul turc de la acea vreme omorase peste jumatate din populatia armeana si deportase alte sute de mii din tinuturile lor ancestrale.

 

 

 

ISTORIA  NU UITA

 

 

Revoluţia Junilor Turci din 1908, pierderile suferite de imperiu în războaiele balcanice (1912-1913), au amplificat naţionalismul turcesc în acelaşi timp cu exacerbarea sentimentelor naţionaliste ale populaţiilor creştine .Au loc crime şi masacre reciproce, de­vas­tări ale satelor, expulzări de popu­laţie.

În noiembrie 1915 Poar­ta Otomană intră în război cu An­tan­ta, susţinând Germania şi, în noile condiţii create, mai ales că armenii sunt consideraţi periculoşi în spatele frontului turco-rus din Caucaz, hotărăşte să tranşeze definitiv problema.

 Într-o şedinţă se­cretă a Comitetului Central al partidului de guvernământ, Itti­had, raportorul principal, Nazîm, a afirmat printre altele: „…trebuie să lichidăm din rădăcini poporul armean, să fie dat uitării numele de armean. În prezent ne aflăm în război; nu se va găsi prilej mai fa­vorabil; intervenţia marilor puteri şi vocea de protest a ziarelor nu va putea atrage atenţia şi chiar dacă ar atrage atenţia, problema va deveni un fapt împlinit şi se va închide. De astă dată va fi o operaţiune de ex­terminare”.

După cum arată  francezul  Yves Ternon, istoric al genocidelor, „în locul unor masacre anarhice, asistăm la executarea u­nui plan ale cărui faze se succed în mod riguros”. Deportarea armenilor este inaugurată la Zeithun (Ci­licia) la începutul lui aprilie.

 Case­le sunt golite de locuitorii lor şi convoaiele sunt îndreptate spre deşertul sirian. Ordinul de deportare este extins şi în alte zone. În noaptea de 24 pe 25 aprilie au fost arestaţi 235 de intelectuali armeni din Constantinopol, iar numărul lor se va ridica curând la 800. Ei au fost aduşi în partea asiatică fără un act de acuzare, fără a fi ju­decaţi, au fost apoi asasinaţi pe as­cuns.

La Istanbul şi Izmir masa armeană nu a fost afectată, dar pentru restul teritoriului, guvernul turc, sub semnătura ministrului de interne Talaat, a emis o circulară secretă prin care se ordonă au­torităţilor din vilaete să extermine populaţia armeană, precizându-se că „guvernul îşi asumă întreaga răspundere” şi ordonă să nu fie cru­ţaţi nici copiii din leagăne.

 În unele cazuri au existat, ce-i drept, do­vezi de solidaritate cu armenii din partea populaţiei turce sau kur­de. S-au întâmplat crime în­grozitoare, la care au participat ar­mata şi poliţia dar şi formaţiuni paramilitare civile. Bărbaţii şi tinerii erau de regulă omorâţi, iar fe­meile şi copiii trimişi în deşerturile Meso­po­tamiei. Scriitorul Jean Bart, ca­re a fost martor ocular al evenimentelor din Trebizonda, scri­a în „Jurnal de Bord”: „turcii din sa­tele vecine au năvălit cu cu­ţitele prin ca­sele creştinilor şi îi în­jun­ghi­au în pragurile caselor şi pe scările bisericilor. Nu­mai cei ce s-au refugi­at pe vasele stră­ine din port au putut scă­pa”.

Deşi autorităţile otoma­ne au în­cer­cat să dea operaţiunii un ca­racter religios, de Djihad (război sfânt) împotriva creştinilor, con­du­cătorii religioşi ai lumii ara­be au condamnat masacrarea ar­me­nilor.

 

 

 Recunoaşterea genocidului

 

 

Cu toată cenzura şi măsurile de precauţie impuse de autorităţi, veştile despre masacrele din Turcia au răzbătut înafară şi au provocat reacţii vehemente. Astfel că, la 24 mai 1915, Antanta a trimis un a­ver­tisment guvernului otoman pentru a pune capăt masacrelor, făcând răspunzători pe membrii gu­vernului şi pe executanţi.

Gu­vernul Junilor Turci s-a văzut ne­voit să re­cunoască în parte cele întâmplate, oficializând prin de­crete ordinul de de­portare, cu men­ţiunea că a fost obligat la a­ceastă măsură din cau­ză că armenii ar fi co­mis acte de sabotaj şi acţiuni teroriste.

După încheierea armistiţiului de la Mudros cu puterile Antantei, la 30 octombrie 1918, căpeteniile Junilor Turci au fugit în străină­tate. În februarie 1919 tribunalul militar turc din Istanbul a început judecarea lor în contumacie şi, du­pă 6 luni de dezbateri, a condamnat la moarte pe marele vizir şi mi­nistrul de interne, Talaat, pe mi­nistrul de război Enver, pe mi­nistrul marinei Djemal, pe doctorul Nazîm pentru crima de a fi antrenat Turcia în război şi de a fi de­por­tat şi masacrat populaţia ar­meană.

Deşi fugiţi în străinătate aceştia nu au scăpat de pedeapsa ce le-a fost hărăzită. La 15 martie 1921 tânărul Solomon Tehlerian (singur supravieţuitor al familiei sale) l-a împuşcat cu un foc de re­volver, pe străzile Berlinului, pe Ta­laat, predându-se apoi poliţiei.

În acelaşi an Enver a fost ucis în Asia Centrală, fostul prim ministru Sa­id Halim paşa a fost asasinat la Roma.

Opinia publică mondială, in­clusiv din România, a luat atitudine împotriva evenimentelor din Turcia. Genocidul a fost recunoscut de mulţi oameni politici impor­tanţi. Winston Churchill scria în 1929: „Nu există nici o îndoială că această crimă a fost pregătită şi executată din raţiuni politice.

Se ivise un prilej pentru a face să dispară din ţară un popor creştin”. Este de reţinut în mod deosebit rezoluţia adoptată cu majoritate de voturi de către Parlamentul European de la Strasbourg, în şedinţa sa din 18 iunie 1987, în care se recunoaşte că: …evenimentele tragice care s-au desfăşurat împotriva armenilor, în anii 1915-1917, pe teritoriul Im­periului Otoman constituie ge­nocid în sensul convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea Gene­rală a ONU, la 9 decembrie 1948.

Numărul exact al morţilor este într-adevăr controversat, dar indiferent de statistici rămân faptele ca­re, iată, trezesc şi astăzi sentimente adverse, provoacă dispute între state. O recunoaştere mă­car formală a genocidului ar netezi calea spre împăcare. Pen­tru că oricum ai număra victimele rămâne realitatea tristă că în Turcia de astăzi nu­mărul armenilor este de doar 30 de mii, fiind lipsită astfel de a­portul la dezvoltare a unei po­pulaţii harnice şi între­prin­ză­toare.

 Junii turci

 

 

După ce în 1918 Imperiul Otoman a pierdut războiul (fiind de partea Puterilor Centrale) şi s-a predat aliaţilor, noul Guvern turc a hotărît să intenteze un proces împotriva Comitetului pentru Uniune şi Progres, Junilor Turci pentru vina de a fi tîrît Turcia în tăvălugul Primului Război Mondial cu rezultate dezastruoase şi pentru a fi organizat Genocidul împortriva armenilor.

Această  mişcare a noului guvern a avut drept intenţie tocmai detaşarea şi neimplicarea faţă de acţiunile Junilor Turci şi de a preveni eventualele acţiuni punitive ale Aliaţilor învingători.

În decembrie 1918 noul guvern turc a constituit o comisie legislativă care urma să strîngă  probe şi evidenţe pentru un viitor proces al Junilor Turci. Comisia a fost constituită sub conducerea fostului guvernator de Ankara Mazhar Bey.

S-au format 10 comisii de investigaţii în provinciile Imperiului iar în componenţa acestora intrau procurori, judecători si secretari responsabili pentru fiecare provincie.

Astfel comisiile au început să străngă divezi, telegrame, scrisori oficiale, oridine de zi şi intrucţiuni, precum şi martori oculari, pe scurt tot ceea ce ţinea de  deportarea sistematică a armenilor.

Începînd cu 8 ianuarie 1919 a avut loc primul proces în care s-a demonstrat că principalii vinovaţi directi implicaţi în deportarea şi masacrearea armenilor au fost membrii Comitetului pentru Uniune şi Progres precum şi alte personalităţi din partidul Junilor Turci.

În contextul legilor în vigoare de atunci, principalii vinovaţi urmau să fie judecati şi condamnaţi în provinciile în care au comis sau organizat crimele, însă la 5 februarie 1919, Tribunalul Militar din Istanbul a decis ca aceştia să fie executaţi public în Istanbul.

Procesul a început la 27 aprilie 1919 finalizîndu-se la 26 iunie 1919, timp în care s-au desfăşurat 13 şedinţe de judecată, în timpul cărora 11 înalţi demnitari turci au fost condamnaţi în contumacie, iar alţi 20 au fost condamnaţi în prezenţa lor. Inexplicabil, comandamentul britanic a exilat spre Malta la 28 mai 77 de prizonieri turci, ce urmau să fie judecaţi în acest proces.

Prima execuţie în procesul Junilor Turci a avut loc la data de 5 iulie 1919. Printre cei condamnaţi la moarte în contumacie se numărau fostul mare vizir  şi ministru de interne Talaat Paşa, ministru de război Enver Paşa, ministrul marinei Jemal Paşa şi ministrul educaţiei publice Doctor Nazim.

27 de oficiali turci au fost condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea în timp ce un grup mic de oficiali au fost achitatţi din lipsă de probe.

Verdictul nu a conţinut nicio referire la criminalii exilaţi de comandamentul britanic în insula Malta. Cînd au revenit din exil, mulţi ani mai tîrziu, aceştia au deţinut funcţii de conducere în administraţia noii Republici Turcia.

Un nou proces deschis în urma dovezilor aduse de către secretarii regionali ai Tribunalului Militar, cei care au strîns dovezi împotriva crimelor a dus la un verdict finalizat la 8 ianuarie 1920. Astfel, 3 dintre cei 36 de acuzaţi au fost condamnaţi la cîte 10 ani de închisoare iar ceilalaţi la  cîţiva ani de detenţie.

În ceea ce priveşte alte condamnări, verdictele au fost date astfel: în provincia Yozgat, viceguvernatorul provinciei (care era şi guvernatorul provinciei Boghazlyan) Kemal Bey a fost condamnat la moarte. Şeful poliţiei din Yozgat Tevik Bey a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Sentinţa pentru cei care au pregătit crimele împotriva armenilor din Trabzon, au fost pronunţate la 22 mai 1919.

Doi dintre cei opt criminali, guvernatorul Trabzonului Jemal Azmi Bey şi secretarul comitetului Junilor Turci pentru Trabzon, Nayim Bey au fost condamnaţi la moartea în contumacie. Ceilalţi au fost condamnaţi cu diferite sentinţe la închisoare. Verdictul pentru cei ce a pregătit crimele împotriva armenilor şi grecilor din Byoyukdere a fost pronunţat la 24 mai 1919.

Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Sentinţa împotriva organizatorilor deportării şi masacrării armenilor din Harpoot a fost pronunţată la 13 ianuarie 1920. Behaeddin Shakir Bey, membru al Comitetului pentru Uniunea şi Progres a fost condamnat la moarte. Iar secretarul general Resneli Nazim Bey a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Tratatul de la Sevres semnat la 10 august 1920 a autorizat Liga Naţiunilor să aibă grijă pentru ca pedepsele criminalilor răspunzători de masacreele împotriva armenilor să fie duse la bun sfîrşit.

Conform tratatului guvernul turc se obliga să predea Aliaţilor persoane sau oficialităţi care ar fi fost bănuite şi mai tîrziu, în urma anchetelor, s-ar fi dovedit responsabile pentru masacrele comise împotriva armenilor în Imperiul otoman în timpul războiului.

Deciziile şi rapoartele proceselor din 1919 pînă în 1920 au fost publicate în ziarul “Takvim Vekayi” oficiosul guvernului turc. Toate articolele purtau titlul “Raportului procesului criminalului  militar prin ordonanţa Maiestăţii Sale Sultanul de la 8 martie 1335 (anul Hegirai) – 1919. De asemenea aceste articole au apărut în presa armeană contemporană.

Multe alte documente (precum telegrame şi scrisori decodificate) au fost ataşate ca probe la proces şi au atestat faptul că armenii nu au fost deportaţi sau masacraţi din motive de securitate şn timpul războiului. Mai mult documentele prezentate au dovedit Curţii că deportarea armenilor a urmărit anihilarea lor totală.

Planul pentru această “soluţie finală”  a fost pregătit în mod special la iniţiativa comitetului central pentru Uniune şi Progres şi a urmat instrucţiuni şi ordine clare secrete trimise de la centru.

Procesul Junilor Turci finalizat în 1920 dovedeşte clar că genocidul armean a fost un act politic organizat şi comis deliberat. Acest proces, precum şi sentinţele sale constituie elemente importante împotriva denigrării genocidului armean de către istoriografia turcă oficială.

Mulţi dintre oficialii turci găsiţi vinovaţi în timpul procesului au devenit parteneri ai generalului Kemal Ataturk. După fondarea Republicii Turcia în 1923, aceşti criminali au ocupat poziţii importante în Guvern, precum şi în armata turcă.

 

 

Concluzii

 

 

»Acest prim genocid al secolului XX s-a soldat cu moartea a un milion cinci sute de mii de armeni (in functie de surse, cifrele oscileaza intre 600.000 si 1.500.000).

»Faptele au fost cunoscute la nivel international inca din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomati neutri si prin intermediul catorva martori apartinand unor misiuni, scoli sau spitale. In afara de morti, au existat rapiri de femei si reeducari in orfelinate musulmane pilot.

Cei care au scapat ca prin minune (in afara situatiilor deja mentionate) au fost adapostiti de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost crutati prin milostenia cate unui caimacam.

»In 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unionistilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnati in contumacie, pentru ca fugisera din tara in 1918, dupa ce distrusesera toate documentele compromitatoare.

»Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (intre care si Romania) recunosc, in spatiul a doua articole (88 si 89) si sub semnatura de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber si independent“.
»Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Pasa, care a planuit si ordonat genocidul impotriva armenilor, este doborat cu un glont de revolver. Cel care a tras a fost un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie.

La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

 

 

 

 

Conflictul ARMEANO-TURC a ajuns in Parlamentul Romaniei

 

 

O declaraţie politică a reprezentantului în parlament al turcilor din România riscă să inflameze spiritele în comunitatea armeană, după ce Iusein Ibram neagă genocidul armean și acuză confraţii liberalului Varujan Vosganian de fraternizare cu rușii împotriva Imperiului Otoman, acum un secol. ”Cînd milioane de turci mureau pe cîmpul de luptă, armenii își vedeau de afacerile lor” acuză deputatul turc.

Într-o declaraţie politică susținută în Cameră, deputatul Uniunii Democrate a Turcilor, Iusein Ibram, se referă la evenimentele petrecute în Imperiul Otoman în anul 1915, mai cunoscute sub numele de genocidul armean, și cere reanalizarea acestora.

”Ar trebui să ne întrebăm care au fost cauzele care au dus la acest conflict. Se ştie că cele două popoare implicate au avut o istorie, au convieţuit, au creat o cultură împreună. Acest conflict nu s-a produs din senin. Dar aceste evenimente petrecute în perioada anilor 1915-1918 vor fi elucidate atunci când cele două ţări îşi vor relua relaţiile diplomatice întrerupte acum 20 de ani. După declanşarea Primului Război Mondial, armata ţaristă împreună cu armeni trecuţi de partea Rusiei au ocupat o mare parte a Anatoliei de Nord-Est.

În această situaţie, Guvernul Otoman a hotărât să strămute o parte a populaţiei armene din spatele frontului, în zone mai îndepărtate din Sud-Estul Anatoliei, care atunci se întindea în tot Orientul Apropiat. Evident s-au ivit neajunsuri, dar în niciun caz nu poate fi tratat ca un genocid. De altfel, statisticile de după Primul Război Mondial demonstrează că cei mai mulţi dintre armenii dispăruţi apar în Siria, Liban sau în alte părţi din Orientul Apropiat.

În încheiere, ar trebui să amintim de privilegiile de care s-au bucurat armenii pe timpul Imperiului Otoman faţă de alte comunităţi creştine, ocupând funcţii de ambasadori, parlamentari, miniştri, cu o Patriarhie Armeana înfiinţată de Sultanul Mohamed al II-lea în 1453, care funcţionează şi astăzi.

De asemenea, când milioane de turci mureau pe câmpurile de luptă pentru apărarea teritoriilor lor, membri ai comunităţii armene erau scutiţi de serviciul militar şi îşi vedeau în continuare de comerţul şi afacerile lor”, afirma deputatul turc.

 

 

 

 

În octombrie 1914, Imperiul Otomat a intrat în Primul Război Mondial alături de Germania şi Imperiul austro-ungar.

La 24 aprilie 1915, mii de armeni bănuiţi de sentimente naţionale ostile guvernului central au fost arestaţi. La 26 mai, o lege specială a permis deportarea de persoane “din raţiuni de securitate internă”.

Populaţia armeană din Anatolia şi Cilicia, catalogată de autorităţi “inamic intern”, este constrânsă să plece în exil în deşertul Mesopotamiei.

Numeroşi armeni au fost ucişi pe drum sau în tabere de refugiaţi. Turcia afirmă că şi-au pierdut viaţa până la 500.000 de armeni în cursul confruntărilor şi al deportărilor forţate spre Irak, Siria şi Liban, foste provincii otomate, negând însă orice intenţie de exterminare a armenilor şi insistând că zeci de mii de turci au fost ucişi la rândul lor de armeni.

Guvernul turc continuă şi astăzi să nege genocidul, acesta fiind unul dintre cauzele principale a controverselor dintre Uniunea Europeană şi Turcia.

O lege recentă franceză pedepseşte cu închisoarea negarea genocidului armean.

 Pe de altă parte, de mai mult timp magistratura turcă pedepseşte cu arest şi închisoare până la trei ani pe cei care vorbesc în public despre genocidul armenilor, considerându-l un gest nepatriotic

 Presedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din parlamentul European, Charles Tannock, a aratat ca: “se spune ca genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor.Cu toate acestea in comparatie cu Holocaustul, majoritatea oamenilor stiu putine despre acest episod sumbru”.

 Astazi, peste 20 de ţări recunosc genocidul armean, inclusiv Vaticanul, Parlamentul European adoptând o decizie similară încă din 1987.

Cei mai mulţi istorici au ajuns la concluzia că cifra estimativă a armenilor care au pierit în una dintre primele crime în masă de la începutul secolului al XX-lea este de 1,5 milioane.

Printre statele care recunosc genocidul armean se numără câteva ţări din America de sud, precum şi Libanul sau Canada, Grecia, Cipru, Italia, Polonia, Elveţia, Rusia şi Slovacia, dar şi mai multe state din componenţa SUA.

În Franța, spre exemplu, negarea “Holocaustului armean” se pedepseşte cu închisoarea.

Surse: Asbarez,http://www.araratonline.com/?p=626, http://www.descopera.ro/cultura/2753288-genocidul-impotriva-armenilor;  FrontPress.ro ; Wikipedia.ro ; Hotnews.ro