CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN SECOL DE LA GENOCIDUL CREȘTINILOR DIN TURCIA

Cadavre de Armeni: fotografie făcută de către Biserica Apostolică Armeană și transmisă lui Henry Morgenthau⁠(d), în 1915, în apropiere de Ankara.
Publicată în 1919 în Memoriile ambasadorului Morgenthau, ambasadorul american scria în legendă: „Cei care au căzut pe drum. Scene similare erau fapt divers în toate provinciile armenești, în primăvara și în toamna lui 1915. Moartea în toate formele ei — masacre, foamete, epuizare — îi distrugea pe mare parte din refugiați. Politica turcă era exterminarea sub acoperirea deportării.” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din 1894 până în 1924, o campanie barbară de genocid cum puține a cunoscut istoria, a vizat nu doar armenii din Turcia, ci și comunitățile creștine grecești și asiriene din Imperiul Otoman care își trăia ultimii ani de existență.

 Istoricii israelieni și coautorii cărții Thirty Year Genocide Dr. Benny Morris și Dr. Dror Ze’evi au publicat următorul eseu în ediția din 17 mai 2019 a publicației The Wall Street Journal. Eseul a fost republicat în întregime mai jos în publicația The Pappas Post.


Când Turcia și-a masacrat creștinii

Între 1894 și 1924, numărul creștinilor din Asia Mică care reprezenta cca.20% din populatia băștinașă, a scăzut de la aproximativ 3-4 milioane, la doar câteva zeci de mii, ajungând sub 2%. 

Turcia a atribuit acest declin războaielor și haosului general al perioadei, care ar fi afectat în egală măsură și multe vieți musulmane.

Dar descendenții creștinilor din Turcia, mulți dintre ei împrăștiați în întreaga lume începând cu anii 1920, susțin că turcii au ucis programat aproximativ jumătate dintre strămoșii lor și i-au expulzat pe restul.

Creștinii au dreptate. Datele și mărturiile existente le verifică afirmațiile probând faptul că mare parte din comunitățile armene, grecești și asiriene (sau siriace) din Turcia au dispărut ca urmare a unei campanii de genocid care a început în 1894, și care până în 1924 a dus la distrugerea populațiilor creștine din Turcia și teritoriile limitrofe.

În ultimul deceniu, cercetările efectuate în arhivele turcești, americane, britanice și franceze, precum și unele materiale grecești și documentele ministerelor de externe german și austro-ungar, au făcut posibilă dezvăluirea atrocităților etno-religioase desfășurate pe parcursul a trei decenii, de guvernul, armata, poliția și populația Turciei.

Măcelul organizat împotriva armenilor din Turcia din 1915-1916, cunoscut sub numele de Genocidul armean, a fost bine documentat și recunoscut în întreaga lume (în afara Turciei, care încă se opune cu obstinație acuzațiilor care i-au fost aduse). 

Genocidul armean, deși a fost piesa centrală a unei lungi perioade de epurări etnice care a durat aproximativ 30 de ani, a reprezentat doar o parte a lungului șir de crime în masă care au avut loc în acea perioadă.

 Lucrarea de față oferă o descriere și analiză detaliată a masacrelor din 1894-96 și a distrugerii comunităților grecești și armene în 1919-24 de către Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia.

Junii turci -  foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Foto: Junii turci, conducătorii Turciei post-imperiale

Ataturk e le "Sei Frecce" - Frammenti di Storia
Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image.jpeg

Foto: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Kemal Atatürk

Un rol important în vărsarile de sânge de atunci l-au avut conflictele de ordin religios provocate in timpul cărora turcii musulmani — ajutați de coreligionari kurzi, circasieni, ceceni și arabi — au ucis aproximativ două milioane de creștini în crize de măcel imediat înainte, în timpul și după Primul Război Mondial.

Aceste masacre au fost organizate de trei guverne turcești succesive, cele ale sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea, aleTinerilor Turci și, în cele din urmă, de cel condus de Kemal Atatürk. 

Aceste guverne au expulzat, de asemenea, între 1,5 și 2 milioane de creștini, majoritatea în Grecia.

Convenția ONU definește genocidul ca fiind o serie de acte comise „cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”. Astfel de acte includ uciderea, cauzarea de vătămări corporale sau psihice, impunerea de condiții care să conducă distrugere fizică, impunerea de măsuri menite să prevină nașterile și „transferarea forțată a copiilor din grup într-un alt grup”. Evenimentele din 1894-1924 se încadrează efectiv în această definiție.

Oficial, Turcia a negat și neagă adevărul despre existența oricărei intenții sau politici de eliminare sistematică a creștinilor care ar fi fost pusă în practică în acele vremuri. 

Nu cu mult timp în urmă, președintele Recep Tayyip Erdogan i-a scris patriarhului armean al Turciei pentru „a oferi sincere condoleanțe” nepoților „armenilor otomani care și-au pierdut viața în [condițiile] dure ale Primului Război Mondial” și „pentru a evita să-i ajutăm pe cei care caută să creeze ură, ranchiune și ostilitate prin denaturarea istoriei noastre comune.”

creștini din Turcia
(1922) Sat de corturi în umbra Templului lui Tezeu, Atena, unde refugiații greci își fac casele. (Foto: Biblioteca Congresului SUA)

Măcelul petrecut atunci nu poate fi în nici un fel justificat cu argumente care să atribuie cauzele masacrelor unor așa zise „exigențe ale războiului”. 

Alături de crimele abominabile comise atunci, un alt aspect îngrozitor al barbariei dezlănțuite acum un secol a fost acela al violurilor în masă ale căror victime au căzut zeci de mii de femei creștine precum și convertirea forțată la islam a acestora , împreună cu copiii lor și alte mii de copii ai căror părinți fuseseră uciși . 

Violențele sexuale și răpirile au fost atât de răspândite atunci, încât mulți dintre turcii de astăzi, indiferent dacă știu sau nu, descind din acele victime creștine.

Tragedia a început în perioada 1894-96, când sultanul turc Abdul Hamid al II-lea a ordonat o serie de masacre împotriva membrilor minorității armene, temându-se că acestia ar amenința integritatea imperiului său. 

Au fost uciși aproximativ 200.000 de oameni,în majoritate etnici armeni, la masacre participând mii de săteni turci, orășeni, oficiali, polițiști și soldați, precum și membri ai triburilor kurde. 

Peste tot, pe lângă jafuri și crime, mai multe mii de femei armene au fost violate sau răpite. Unele aveau să fie în cele din urmă ucise, dar multe au fost forțate să intre în familii musulmane și convertite cu forța, devenind pentru tot restul vieții lor soții, concubine sau servitoare.

În ianuarie 1896, în orașul Palu din sudul Turciei, un misionar american a raportat că turcii „continuă să sechestreze fete și femei, ținându-le câteva zile și apoi întorcându-le cu viețile distruse”.

Într-un raport din august 1896 un alt misionar din Mardin consemna că : „Am văzut fete nu puține care s-au întors din mâinile răpitorilor lor plângând amar, țipând și strigând: „Suntem spurcate! Nimeni nu ne va lua în căsătorie’”.

Turcia și Germania au fost aliate în Primul Război Mondial, dar pe 7 iulie 1915, ambasadorul Germaniei la Constantinopol, baronul Hans von Wangenheim, raporta cum coloanele de deportați armeni din orașul Erzurum din estul Erzurum erau ambuscate de trupe kurde, că „ bărbați și copii… erau măcelăriți și femeile duse.” 

Pe 27 iulie, un inginer german de pe calea ferată din Bagdad a raportat că un sergent turc „a răpit 18 femei și fete și le-a vândut arabilor și kurzilor pentru 2-3 Mejidieh”( o monedă care reprezenta o cincime dintr-o liră turcă).

creștini din Turcia
Așezările de corturi create în orașele grecești pentru a găzdui cei peste 1 milion de refugiați din Asia Mică în 1922 (Biblioteca Congresului SUA)

În timpul războiului, au apărut piețe de sclavi în Alep, Damasc și mai multe orașe din Anatolia în care fetele armene care fuseseră răpite de trupele otomane erau vândute. 

Oficialii Ministerului de Interne otoman încurajau răpirea și convertirea la Islam cu forța. 

În decembrie 1915, o telegramă a ministerului decreta că „este necesar ca tinerele armene să fie căsătorite cu musulmani”.

În perioada 1919-22, pe fondul războiului împotriva forțelor grecești din vestul Anatoliei, trupele naționaliste turce comandate de Atatürk au lansat o campanie de curățire etnică împotriva comunităților grecești, concentrate pe teritoriul turc de-a lungul Mării Negre și a coastei Mării Egee.

 Pretinzând că grecii din Turcia sprijineau armata greacă invadatoare, turcii au profitat de ocazie pentru a ucide sute de mii dintre ei, precum și pentru a expulza peste un milion de etnici greci în Grecia.

După înfrângerea armatei grecești, multe mii (probabil zeci de mii) de locuitori greci și armeni din Smirna (cunoscută acum sub numele de Izmir) au fost uciși. 

Consulul general american din oraș, George Horton, a raportat că una dintre „trăsăturile remarcabile ale grozăviilor de la Smirna” a fost „ răpirea în masă a femeilor și fetelor”.

 În 1924, Ministerul Britanic de Externe a evaluat că „nu mai puțin de 80.000 de creștini, jumătate dintre ei armeni și probabil mai mulți” erau încă deținuți în casele turcești, „mulți dintre ei în sclavie”.

Genocidul impotriva armenilor

În această perioadă tragică ,s-a constatat că zeci de mii de femei creștine au suferit violuri, răpiri și au fost convertite forțat la Islam,după uciderea în masă și expulzarea soților, fiilor și taților lor.

Poporul și guvernul german au exprimat oficial regrete profunde pentru crimele oribile comise de Germania nazistă, a recunoscut de mult ororile genocidului comis în timpul celui de-al Treilea Reich, și a plătit reparații financiare.

Iată însă că din 1924, fiecare guvern turc, sprijinit de majoritatea populației, a continuat să nege istoria dureroasă a masacrelor în masă petrecute în urmă cu un secol în această țară.

10/12/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Genocidul Armean – primul genocid al secolului XX. VIDEO

100 de ani de la masacrarea armenilor în Turcia

La 24 aprilie 2015 se împlinesc 100 de ani de la tragedia care a marcat puternic istoria poporului armean. La aceeaşi dată în 1915, mii de lideri ai comunităţii armene din Istanbul au fost deportaţi, adăugându-se la numeroase alte comunităţi armene deportate de pe teritoriul Turciei, cei mai mulţi dintre aceştia fiind executaţi sau murind din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuşi pe timpul deportării.

Ceea ce în Armenia se numeşte “genocidul armean”,a fost recunoscut de numeroase state ale lumii (23 ţări în 2014)  şi instituţii internaţionale ca atare ( Rusia, Canada, Olanda, Italia, Grecia, Vatican, Polonia, Franţa, Elveţia.s.a)

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, la 24 aprilie 1998, o Rezoluţie în care se menţionează “Azi comemorăm aniversarea a ceea ce a fost denumit primul genocid al secolului XX şi salutăm memoria armenilor victime a acestei crime împotriva umanităţii”.

O formulare identică “primul genocid al secolului XX” se regăseşte în mesajul de la 12 aprilie 2015 al Papei Francisc, la Vatican, adresat cu ocazia aniversării a 100 de ani de la “Metz Yeghren” (Marea Crimă).

Biserica Armeană i-a canonizat pe cei 1,5 milioane de armeni masacraţi de forţele otomane în urmă cu 100 de ani.

Liderii Bisericii Armene şi oficiali de stat au participat la ceremonia desfăşurată in ziua de 23 aprilie 2015 la Catedrala Echmiadzin, din apropierea capitalei armene Erevan, pentru a marca 100 de ani de la începutul masacrului.Ceremonia de două ore s-a încheiat în mod simbolic la ora 19.15 (18.15, ora României), când clopotele bisericilor au bătut de 100 de ori, un gest repetat de toate bisericile armene din lume.

Preşedintele Turciei  l-a criticat pe Papa Francisc, după ce acesta a denunţat atrocităţile „primului genocid din secolul al XX-lea”, cerându-i pur şi simplu Suveranului Pontif să nu mai spună „prostii”.

Preşedintele turc Recep Tayyp Erdogan a atenţionat, la 15 aprilie 2015, că Turcia va ignora orice decizie care va defini uciderea armenilor din perioada Primului Război Mondial ca genocid, Ankara luând măsura rechemării trimisului său la Vatican, în semn de protest la declaraţia a Papei Francisc şi a convocat la ministerul turc de externe trimisul papal, pentru a-i solicita clarificări.

Numărul victimelor este contestat de Turcia, care respinge de asemenea folosirea termenului „genocid”.

Ankara acceptă că au fost comise atrocităţi, dar susţine că nu au existat încercări sistematice de a extermina poporul armean creştin. 

La 14 aprilie SUA au cerut o recunoaştere a crimelor împotriva armenilor în Primul Război Mondial, fără însă a le califica drept genocid.

Mai recentă este politica de pedepsire a negării Genocidului armean, în logica pedepsirii negaţionismului faţă de Holocaust. Iniţiativa a aparţinut Franţei, unde Senatul a adoptat o lege în acest sens, promulgată de către preşedintele Nicolas Sarkozy, la începutul anului 2012, în ciuda protestelor vehemente ale Turciei.

O lună mai tîrziu, legea a căzut în urma unei decizii de neconstituţionalitate a Consiliului Constituţional.

Între timp, însă, au fost adoptate legi de sancţionare a negării Genocidului armean de către Cipru, Elveţia, Grecia şi Slovacia.

Armenian-genocide-bones

Genocidul Armean

Ceea ce avea să fie calificat drept primul genocid al secolului XX urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume – cea referitoare la anihilarea fizică.

Al doilea aspect al aneantizării întreprinse în acei ani îl constituie negarea genocidului.

Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost: mai întâi, eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis.

Nu s-a aflat, însă, în intenţia Junilor Turci supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de nimicire a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă armenocidul n-a reuşit să extermineze total o etnie, el s-a completat cu un genocid alb, prin asimilarea diasporanilor armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc.

Genocidul exemplar, integral, ca etnocid continuat în deceniile de după consumarea evenimentelor propriu-zise, va fi avut loc atunci când armenii din diasporă un vor mai fi supravieţuind decât prin trupurile lor, când memoria originii lor va fi rămas ruptă de realitate, când ei se vor fi înecat în valorile ideologiilor dominante în străinătăţi, când unii vor fi crezut că prin bani sau prin carieră ar putea zăgăzui mormanele de cadavre ignorate, iar alţii se vor fi dedicat unui cult anacronic şi steril al lumii defuncţilor, în sfârşit – când noile generaţii, din cauza aculturalizării, nu vor fi ştiut să aprecieze valorile pro-priului lor neam.

*

          Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor în 1914. Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu.

Turcizarea Anatoliei, plănuită de Junii Turci, avea să se facă prin purificare etnică, vizând toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni.

Modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor.

          Organizarea genocidului armean a fost facilitată, în plus, de contextul primului război mondial, care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente.

De mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre panturcişti îşi exprimau dorinţa de a se debarasa de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene.

genocidul armean

Şi astfel, planul elaborat în cel mai strict secret este pus în aplicare. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de trei dintre capii Junilor Turci de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman – Talaat, Şakir şi Naazım.

         Comitetul Central al Ittihadului (Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci, cu denumirea originală completă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabilea ca debarasarea de elementul armean să se facă, spre deosebire de masacrele anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, curat, discret, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. În privinţa datei, ea depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext.

În funcţie de acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor.

                 Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă – decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“.

Valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului sunt informaţi oral sau prin telegrame asupra misiunii pe care o au.

Executarea programului este încredinţată jandarmilor şi bandelor din Organizaţia Specială.

Este instituită  o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, avându-şi centrul operativ în Alep, unde  se  afla  sub direcţia  generală.

Marea inovaţie a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa.

Deportarea trebuia să soluţioneze definitiv  Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi  şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului.

Pretextul furnizat de război este îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, în fapt – cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului.

După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni sunt acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni sunt suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii sunt învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.

La începutul lui februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în batalioane de muncă de câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi.

Circa 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în Armata Otomană sunt dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce va face imposibilă rezistenta armată a armenilor, cum se întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni sunt concediaţi, iar documentele care le permit armenilor să se deplaseze în interiorul ţării sunt anulate.

Cenzura militară va asigura discreţia şi va bloca informaţiile.

      Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ame-liorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia anihilării prin exterminare.

        Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către colegii lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este  un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială.

S-a făcut evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea programului.

 

*

 

           Când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze Chestiunea armeană.

          Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene private astfel de liderii săi.

Ea începe la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi se continuă la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc., dintre care mulţi erau prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia continuă câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600.

Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii Junilor Turci li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când vor fi duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt  ucişi  cu  bestialitate.

  Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera.

El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv.

Ministrul de interne Talaat, capul Junilor Turci, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

 

*

CRIMINALII

Unknown-11

1. Mehmet Talaat sau Talaat Pasa, mare vizir în timpul Primului Război Mondial. A fost asasinat pe 15 martie 1921 la Berlin, unde se refugiase, de catre un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie.

La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

Unknown-12

2. Mehmet Cavit Bey (1875–1926), ministru otoman al finanțelor, un dönmet din Salonic, individ care provenea dintr-o familie de origine evreiască, convertită la islam încă din secolul al XVII-lea.

A fos executat pentru trădare în 1926 de catre regimul lui Kemal Ataturk.

Unknown-14 Unknown-15

3. Despre Ayetullah Bey si Enver Pasa nu se cunoaste mare lucru decat ca au avut un rol important in genocidul despre care vorbim

Unknown-16

4. Marcel Samuel Raphael Cohen, cunoscut și ca Tekin Alp, născut într-o familie evreiască din Salonic, unul dintre teoreticienii panturcismului.

Este liderul Junilor Turci care a trait cel mai mult, pana in 1961, dar a preferat o discretie totala fata de evenimentele legate de genocidul armean, foarte probabil sub amenintarea Turciei lui Kemal Ataturk ce voia sa ingroape problema armenilor in tacere.

         Cabinetul Marelui Vizir (prim-ministru) Said Halim a aprobat, în mai 1915, proiectul Legii temporare de deportare, care-i fusese trimis la 13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai, cu o zi înainte de acceptul guvernului său.

Talaat n-a aşteptat formalităţile oficiale: încă la 14 mai, presa anunţa promulgarea legii, iar procedura deportărilor demarase cu săptămâni în urmă, devenind un fapt împlinit înainte de a fi fost autentificată.

Talaat ataşase un memorandum secret la propunerea sa făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru a soluţiona Chestiunea orientală prin exterminarea armenilor. În acel text, el formulase sintagma soluţie radicală, care apărea pentru prima oară într-un document oficial, ca un eufemism pentru exterminare: „Este necesară o soluţie radicală pentru a încheia şi a şterge complet problema“.

Pretinzând că armenii nu sunt demni de încredere şi l-ar putea ajuta şi susţine pe inamic, întrucât se află într-o stare de iminentă rebeliune generalizată, Talaat ordonă deportarea acestora din zonele de război în deşerturile Siriei şi Mesopotamiei.

În perioada mai-iulie, armenii din vilayetele răsăritene, adică circa 1,2 milioane de persoane, aveau să dispară de pe un teritoriu care fusese centrul Armeniei Mari istorice.

Teatrul de operaţii acoperă îndeosebi trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis. Deplasarea de populaţie este o soluţie extremă în caz de război, dar strategică.

S-ar putea crede că autorităţile militare au cerut evacuarea populaţiei armene din zonele de operaţii şi transferarea ei în interiorul ţării pentru a asigura securitatea liniilor de comunicaţii şi pentru a preveni divulgarea planurilor şi a mişcărilor de trupe.

Dar, dacă s-ar admite că armenii, care reprezentau un pericol militar în timp de război, trebuiau îndepărtaţi de teatrul de operaţii, se pune întrebarea de ce au fost ei deportaţi din zone aflate adânc în spatele liniilor frontului, mai mult – au fost trimşi în interiorul zonelor de luptă, foarte aproape de Armata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor, sau în spatele Armatei a 4-a, din Hawrān.

O asemenea deplasare, pe de altă parte, necesita luarea de măsuri pentru ca populaţia să nu sufere prejudicii.

Însă nu au fost asigurate condiţiile minime necesare unei existenţe decente fie pe drum, fie la destinaţie, iar asistenţa oferită de state străine şi de organizaţii internaţionale a fost refuzată.

Faptele contrazic presupusa intenţie a autorităţilor şi fac evident adevărul că deportarea a fost pretextul în spatele căruia se ascundea o operaţie de exterminare minuţios pregătită şi sistematic executată.

Deportările au început în februarie 1915, ca măsuri de război locale, în Cilicia.

              O telegramă dispunea ca „niciun singur armean să nu rămână în regiunea Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la Ceyhan“. Pretextul l-a constituit spionajul britanic din zonă.

Tineri armeni au fost trimişi la lucrările de drumuri, dar curând a sosit ştirea că ei fuseseră ucişi de colegii lor musulmani.

A urmat, în martie, deportarea locuitorilor din Zeytun care, la începutul lui aprilie, au fost expediaţi spre interiorul Anatoliei, iar apoi – împinşi spre deşertul Deir    ez-Zor.

Guvernul decretează deposedarea armenilor de proprietăţile lor considerate abandonate şi ordonă băncilor transferarea valorilor armeneşti către comisiile de lichidare instituite de stat.

Ordinul din 1 ianuarie 1916 al Ministerului comerţului către bănci dovedeşte inconsistenţa teoriei turceşti că deportările au fost temporare.

Mai mult, directivele din telegramele lui Talaat dispuneau ca aşezările, munţii, râurile etc. preluate de musulmani în provinciile armeneşti „curăţate“ de prezenţa autohtonilor să fie rebotezate dacă aveau nume armeneşti sau în general creştine.

         Operaţia se desfăşoară, aşadar, în două etape: asasinarea bărbaţilor valizi şi deportarea restului populaţiei.

Deportarea este doar a doua fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos, uneori în căruţe, cu un minim de bagaje.

Unele convoaie sunt nimicite chiar la ieşirile din localităţi, cei care continuă drumul urmând a fi decimaţi pe parcurs.

Jandarmii puşi să escorteze convoaiele fac, adesea,  ei înşişi această operaţie.

În regiunile populate de kurzi, grupuri de nomazi îi atacă pe armeni, jefuindu-i   şi răpind femei şi copii.

           Bandele Organizaţiei Speciale înfiinţate ad-hoc şi formate din persoane declasate şi infractori, la rândul lor, masacrează convoaie întregi.

Cei din convoaie nu primesc hrană după ce li se termină proviziile luate cu ei. Selecţia naturală completează opera criminalilor şi a tâlharilor.

Bolnavi şi epuizaţi, unii dintre deportaţi se opresc fără a mai putea continua drumul şi sunt ucişi de jandarmi.

Treptat, populaţia supravieţuitoare se scurge spre sud, destinaţia teoretică a deportărilor, în care cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo îşi vor lăsa oasele în deşert.

         Măsurile de deportare trebuiau să acopere o suprafaţă de 880.000 km2: Armenia apuseană, Kurdistan, Asia Mică, Siria de Nord, Mesopotamia.

Ele nu puteau avea, deci, cauze întâmplătoare, care să fi scăpat de sub control. În Imperiul Otoman, elementele etnice şi religioase au trăit împreună în pace vreme de veacuri.

Abia la sfârşitul secolului XIX metoda de guvernare a sultanilor – divide et impera – a redus populaţia la un sfert, iar la începutul secolului XX, măsurile luate de Guvernul Otoman au depopulat şi mai mult imperiul, dar nu prin aţâţarea reciprocă a etniilor, ci pe cale administrativă.

Nu poate fi acuzată populaţia musulmană de a-i fi masacrat pe concetăţenii armeni, ba chiar au existat cazuri disparate ale unor familii de turci care au ascuns şi salvat armeni sortiţi deportării.

Deşi au existat bande şi grupuri de criminali organizate, asmuţite împotriva deportaţilor, marea majoritate a victimelor trebuie puse în seama guvernanţilor, a jandarmilor şi a miliţiilor otomane.

 

*

 

              Supravieţuitorii genocidului, fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat şi au găsit adăpost în alte ţări. Idealul otoman de a suprima întreaga naţi-une armeană pentru a se facilita joncţiunea panturanică spre est cu cele-lalte neamuri musulmane asiatice eşuase, în ciuda masei mari de victime rezultate din acţiunea genocidară întreprinsă de Junii Turci.

Junii turci

Naţiunii armene urgisite de soartă   i-a fost însă refuzată o evoluţie istorică firească şi clivajul produs de genocid a fost fatal pentru viitorul său.

Dizlocarea populaţiei de pe teritoriul propriei sale patrii a definitivat acapararea unei ţări şi implicit distrugerea civilizaţiei autohtone de către o hoardă nomadă. Diaspora armeană rezultată din golirea Armeniei istorice de locuitorii săi milenari s-a edificat, în mare parte, cu preţul a un milion şi jumătate de jertfe.

O parte dintre armenii scăpaţi din masacre şi din deportări au trecut în Armenia răsăriteană, aflată sub dominaţie rusească şi în care, în 1918, avea să fie proclamată o Republică Armeană independentă, cu o existenţă efemeră de numai doi ani şi jumătate, urmând bolşevizarea acelui stat devenit apoi o republică sovietică în componenţa URSS.

Ceilalţi supravieţuitori s-au stabilit, prin forţa împrejurărilor sau prin conjunctura faptelor, în ţări învecinate din Orientul Mijlociu-Liban, Siria, Iordania, Irak, Iran etc, ori au ajuns, prin diferite mijloace, în Europa, în SUA şi chiar în Africa – în state ca Egipt şi Etiopia.

Astfel s-a format o diasporă armeană comparabilă ca mărime şi ca răspândire cu cea evre-iască, acoperind circa 70 de state.

            În fapt, existenţa diasporei armene se întinde mult în urmă faţă de începutul de veac XX. Începuturile acesteia datează din anul 368, când regele pers Şapur II, ocupând Arme-nia, a deportat câteva mii de armeni în Persia.

Etapa următoare   în istoria diasporei armene, cea a emigrării în Bizanţ, a fost determinată de prigoana continuată de aceiaşi perşi sasanizi, dar şi de strămutările făcute de bizantini în Balcani.

Serviciul militar în armata bizantină staţionată în Africa de nord şi în Levant, stăpânirea arabă în Armenia cu consecinţele ei (războaie, jafuri, biruri, convertiri religioase), incursiunile selgiucizilor – toate acestea au dus la difuzia populaţiei armene în alte regiuni ale Mediteranei şi ale Rusiei kieviene.

 Odată cu întemeierea Armeniei Mici Ciliciene, în secolul XI, are loc stabilirea armenilor în această zonă nord-estic mediteraneană (sau în sud-estul Asiei Mici), iar căderea acestui ultim regat armean, în 1375, va duce la răspândirea populaţiei cu precădere în Italia şi în Franţa.

La începutul secolului XVI, o nouă deportare comisă de un şah pers, de data aceasta Abbas I, prin care Armenia răsăriteană şi o parte din Armenia apuseană se depopulau, a făcut să apară pe hartă o nouă localitate persană, Noua Djulfa, curând prosperă datorită comerţului armean.

La fel, un veac mai târziu, armenii din Moldova, stabiliţi acolo încă din secolul XI, după căderea capitalei Ani a Armeniei Mari, emigrând în Transilvania în urma prigoanei dezlănţuite de domnitorul Ştefan Rareş aveau să întemeieze în noul lor ţinut de reşedinţă două localităţi, Armenopolis (actuala Gherla) şi Elisabetopol (Dumbrăvenii de azi), în care au înflorit meşteşugurile şi negoţul.

Genocidul impotriva armenilor

Genocidul impotriva armenilor

            Ultimul mare exod al armenilor din propria lor ţară ocupată de otomani a fost determinat de genocidul comis în 1915-1918. Generaţiile actuale din comunităţile diasporei armene sunt descendenţii celor care au scăpat cu viaţă ori au fugit în cursul masacrelor perpetuate încă din 1895.

Există, în primul rând, o aşa-zisă „diasporă internă“, cea din fostele republici sovietice şi în special din Rusia, unde armenii s-au stabilit vieţuind, în definitiv, în acelaşi stat, dar unde continuă să rămână, ba chiar să emigreze şi astăzi, din cauza condiţiilor social-economice precare din patria lor acum independentă.

Un aflux nedorit din Armenia, diminuând populaţia de puţin peste trei milioane a ţării, se produce în zilele noastre înspre statele occidentale, unde creşte astfel ponderea diasporei.

Comunitatea cea mai puter-nică nu doar numeric, de circa un milion de suflete, o constituie cea din SUA, care s-a întărit cu precădere pe seama emigrării din alte ţări şi îndeosebi din Orientul Mijlociu, în urma destabilizării situaţiei politice din această regiune intens populată de armeni.

Alte două state americane cu importante comunităţi armene sunt Canada şi Argentina, iar în Europa, cei mai mulţi cetăţeni de origine armeană, în număr de peste 400.000, trăiesc în Franţa.

            Se cuvine spus că există o relaţie patrie-diasporă de cooperare şi de reciprocă ajutorare.

Este semnificativ că în Armenia a fost înfiinţat un Minister al diasporei, după cum e concludent că oameni de afaceri armeni din diasporă investesc sume mari în proiecte importante de ameliorare a infrastructurii, de ridicare a nivelului de trai şi altele în Armenia.

Transferul mutual de valori materiale şi spirituale între patrie şi diasporă e menit să ducă la propăşirea aceluiaşi unic neam risipit pe o întindere planetară.

Diaspora armeană şi-a asumat dintotdeauna o vocaţie culturală care a contribuit hotărâtor la supravieţuirea unei naţiuni lipsite de statalitate vreme de cinci secole şi jumătate.

Oriunde în lume s-au stabilit, armenii mai întâi au înălţat un lăcaş religios, apoi au clădit o şcoală şi au înfiinţat o publicaţie – premise pentru conservarea identităţii naţionale, a limbii şi implicit a conştiinţei de neam.

Primul ziar în limba armeană avea să apară în India, la Madras, în 1794, după cum prima carte tipărită în armeneşte a fost editată în 1512 la Veneţia, acolo unde fiinţa şi activa congregaţia călugărilor catolici arme-ni mkhitarieni, cea care, vreme de secole, în condiţiile absenţei unui stat armean a îndeplinit cu succes rolul de ferment cultural pentru păstrarea şi continuarea valorilor spirituale armeneşti.

            Problema diasporei este, însă, alta şi este cea a oricărei diaspore de orice etnie. Este problema inevitabilei asimilări a unei comunităţi alogene în masa populaţiei locale în cadrul căreia aceasta vieţuieşte.

În funcţie de mărimea acelei comunităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de sine, asimilarea se produce variabil în timp, mai rapid sau mai lent, însă are ca punct final un singur rezultat – anihilarea.

Pierderea limbii materne, adoptarea valorilor străine, renunţarea la cutumele populare, ignorarea propriei istorii naţionale sunt tot atâţia factori care duc la metamorfozarea din persoane cu o identitate etnică precisă în elemente incerte tolerate într-o societate deschisă unui multiculturalism amorf.

Nu altfel se întâmplă cu diaspora armeană, înregistrându-se consecinţe diversificate de la o comunitate la alta.

Astfel, în ţările de cult musulman din Orientul Mijlociu, armenii trăiesc – în mod civic adaptaţi – nu neapărat ca într-un ghetto, însă concentraţi pe viaţa lor comunitară datorită apartenenţei lor la creştinism, de aceea fără a fi asimilaţi în restul populaţiei.

În ţările creştine din Europa şi din cele două Americi, asimilarea se produce în mod natural prin căsătorii mixte şi depinde doar de mărimea comunităţii pentru ca această asimilare să nu fie recepţionată ca fenomen diasporan sau de conştiinţa individuală pentru ca ea – la modul ideal – pur şi simplu să nu aibă loc.

În unele ţări, cum e Australia, s-a format o diasporă a diasporei, adică o comunitate de armeni imigraţi din alte ţări în care anterior fie ei, fie ascendenţii lor imigraseră din patria străbună; lipsa de vechime şi lipsa  de coeziune ale unei astfel de comunităţi o fac vulnerabilă unei asimilări mult mai facile decât la alte comunităţi care dăinuiesc de veacuri şi au o unitate structurală rezistentă la destrămarea lor.

Există, în sfârşit, un aspect care ţine de multiplul paradox armean. În acest caz, paradoxul genocidului pune în discuţie efectul… benefic al armenocidului.

Fără a ignora sau a diminua câtuşi de puţin caracterul monstruos al ororilor petrecute în anii 1915-1918 pe teritoriul otoman, se poate afirma că diaspora rezultată ca o consecinţă a acelor deportări şi masacre este utilă şi eficientă pentru progresul naţiunii armene, deci are un atribut pozitiv.

Lăsând de-o parte realitatea amară a unei vieţi de apatrid şi luând în considerare ipoteza menţinerii valorilor naţionale în cadrul comunitar, se pot consemna atât succese individuale sau colective care, în con-diţiile ofertante pentru realizarea lor, impun pe plan internaţional noţiunea de armenitate, cât şi valorificarea în folosul Armeniei a unor oportunităţi de ordin politic, economic, ştiinţific, cultural etc. Diasporanul armean poate deveni, astfel, un mesager în străinătate al patriei sale virtuale, acţionând după propriile puteri în pentru prosperitatea întregii lui naţiuni.

În definitiv, trei comandamente ar trebui să călăuzească existenţa oricărui armean din diasporă: să conserve limba maternă ca element fundamental şi decisiv în păstrarea identităţii naţionale, să propage valorile armeneşti de orice fel în interiorul societăţii în care trăieşte pentru a face cunoscute în acest fel străinilor istoria şi civilizaţia armeană, să ajute pe orice cale Armenia în efortul acesteia de a se redresa din starea sa precară.

A te naşte armean e simplu; a rămâne armean e dificil. Dar merită.

 

Surse:

    Sergiu Selian

 (articol aparut in Revista Siamanto, nr.1 (2)/ 04.2013)

ingepo.ro

Cititi si : 

cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/04/25/un-nurnberg-nefinalizat-pentru-genocidul-armean-video/

24/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un Nürnberg nefinalizat pentru GENOCIDUL ARMEAN. VIDEO.

 

Iată-mă, eu sunt Armeanul Etern, de strajă între Genocid şi Cutremur, cu ochii însângeraţi aţintiţi spre Masis”,

De jos sunt lovit de elementele naturii, de sus de Dumnezeu, din faţă de duşman, din mijloc de prieteni, din dreapta de Apus, din stânga de Răsărit,

Dar eu nu încetez să exist,

Văd de pe acum Ziua Judecăţii de Apoi,

Căci eu sunt Armenia şi nu este posibil să fiu ucis, căci eu sunt totul, pretutindeni, nemuritor”.

David Hovhannes – „Armeanul Etern”,1989  (traducere în limba română de Madeleine Karacaşian, în  revista „Ararat”, no.10, 16-31 mai 2004.

 

 

 

 Genocidul impotriva armenilor

 

 

Genocidul armenilor  din 1915, este un moment tragic în istoria unei naţiuni greu incercate de-a lungul istoriei sale.

 

Genocidul armean, cunoscut si ca Holocaustul armenilor sau Masacrul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, “Marele Rău”), se referă la doua evenimente distincte dar care au legatură între ele: primul este campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, şi a doua este deportarea şi eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916.

 In fiecare an, pe 24 aprilie, armenii din intreaga lume isi amintesc de omorarea sistematica a 1,5 milioane dintre stramosii lor. PE 24 aprilie 1915 guvernul Junilor Turci a strans si executat cateva sute de intelectuali si lideri religiosi armeni, aceast fiind inceputul unei campanii de anihilare a populatiei armenesti.

Pana in 1923, guvernul turc de la acea vreme omorase peste jumatate din populatia armeana si deportase alte sute de mii din tinuturile lor ancestrale.

 

 

Genocidul impotriva armenilor Genocidul impotriva armenilor Genocidul impotriva armenilor

Genocidul impotriva armenilor

ISTORIA  NU UITA

 

 

Revoluţia Junilor Turci din 1908, pierderile suferite de imperiu în războaiele balcanice (1912-1913), au amplificat naţionalismul turcesc în acelaşi timp cu exacerbarea sentimentelor naţionaliste ale populaţiilor creştine .Au loc crime şi masacre reciproce, de­vas­tări ale satelor, expulzări de popu­laţie.

În noiembrie 1915 Poar­ta Otomană intră în război cu An­tan­ta, susţinând Germania şi, în noile condiţii create, mai ales că armenii sunt consideraţi periculoşi în spatele frontului turco-rus din Caucaz, hotărăşte să tranşeze definitiv problema.

 Într-o şedinţă se­cretă a Comitetului Central al partidului de guvernământ, Itti­had, raportorul principal, Nazîm, a afirmat printre altele: „…trebuie să lichidăm din rădăcini poporul armean, să fie dat uitării numele de armean. În prezent ne aflăm în război; nu se va găsi prilej mai fa­vorabil; intervenţia marilor puteri şi vocea de protest a ziarelor nu va putea atrage atenţia şi chiar dacă ar atrage atenţia, problema va deveni un fapt împlinit şi se va închide. De astă dată va fi o operaţiune de ex­terminare”.

După cum arată  francezul  Yves Ternon, istoric al genocidelor, „în locul unor masacre anarhice, asistăm la executarea u­nui plan ale cărui faze se succed în mod riguros”. Deportarea armenilor este inaugurată la Zeithun (Ci­licia) la începutul lui aprilie.

 Case­le sunt golite de locuitorii lor şi convoaiele sunt îndreptate spre deşertul sirian. Ordinul de deportare este extins şi în alte zone. În noaptea de 24 pe 25 aprilie au fost arestaţi 235 de intelectuali armeni din Constantinopol, iar numărul lor se va ridica curând la 800. Ei au fost aduşi în partea asiatică fără un act de acuzare, fără a fi ju­decaţi, au fost apoi asasinaţi pe as­cuns.

La Istanbul şi Izmir masa armeană nu a fost afectată, dar pentru restul teritoriului, guvernul turc, sub semnătura ministrului de interne Talaat, a emis o circulară secretă prin care se ordonă au­torităţilor din vilaete să extermine populaţia armeană, precizându-se că „guvernul îşi asumă întreaga răspundere” şi ordonă să nu fie cru­ţaţi nici copiii din leagăne.

 În unele cazuri au existat, ce-i drept, do­vezi de solidaritate cu armenii din partea populaţiei turce sau kur­de. S-au întâmplat crime în­grozitoare, la care au participat ar­mata şi poliţia dar şi formaţiuni paramilitare civile. Bărbaţii şi tinerii erau de regulă omorâţi, iar fe­meile şi copiii trimişi în deşerturile Meso­po­tamiei. Scriitorul Jean Bart, ca­re a fost martor ocular al evenimentelor din Trebizonda, scri­a în „Jurnal de Bord”: „turcii din sa­tele vecine au năvălit cu cu­ţitele prin ca­sele creştinilor şi îi în­jun­ghi­au în pragurile caselor şi pe scările bisericilor. Nu­mai cei ce s-au refugi­at pe vasele stră­ine din port au putut scă­pa”.

Deşi autorităţile otoma­ne au în­cer­cat să dea operaţiunii un ca­racter religios, de Djihad (război sfânt) împotriva creştinilor, con­du­cătorii religioşi ai lumii ara­be au condamnat masacrarea ar­me­nilor.

 

 

 Recunoaşterea genocidului

 

 

Cu toată cenzura şi măsurile de precauţie impuse de autorităţi, veştile despre masacrele din Turcia au răzbătut înafară şi au provocat reacţii vehemente. Astfel că, la 24 mai 1915, Antanta a trimis un a­ver­tisment guvernului otoman pentru a pune capăt masacrelor, făcând răspunzători pe membrii gu­vernului şi pe executanţi.

Gu­vernul Junilor Turci s-a văzut ne­voit să re­cunoască în parte cele întâmplate, oficializând prin de­crete ordinul de de­portare, cu men­ţiunea că a fost obligat la a­ceastă măsură din cau­ză că armenii ar fi co­mis acte de sabotaj şi acţiuni teroriste.

După încheierea armistiţiului de la Mudros cu puterile Antantei, la 30 octombrie 1918, căpeteniile Junilor Turci au fugit în străină­tate. În februarie 1919 tribunalul militar turc din Istanbul a început judecarea lor în contumacie şi, du­pă 6 luni de dezbateri, a condamnat la moarte pe marele vizir şi mi­nistrul de interne, Talaat, pe mi­nistrul de război Enver, pe mi­nistrul marinei Djemal, pe doctorul Nazîm pentru crima de a fi antrenat Turcia în război şi de a fi de­por­tat şi masacrat populaţia ar­meană.

Deşi fugiţi în străinătate aceştia nu au scăpat de pedeapsa ce le-a fost hărăzită. La 15 martie 1921 tânărul Solomon Tehlerian (singur supravieţuitor al familiei sale) l-a împuşcat cu un foc de re­volver, pe străzile Berlinului, pe Ta­laat, predându-se apoi poliţiei.

În acelaşi an Enver a fost ucis în Asia Centrală, fostul prim ministru Sa­id Halim paşa a fost asasinat la Roma.

Opinia publică mondială, in­clusiv din România, a luat atitudine împotriva evenimentelor din Turcia. Genocidul a fost recunoscut de mulţi oameni politici impor­tanţi. Winston Churchill scria în 1929: „Nu există nici o îndoială că această crimă a fost pregătită şi executată din raţiuni politice.

Se ivise un prilej pentru a face să dispară din ţară un popor creştin”. Este de reţinut în mod deosebit rezoluţia adoptată cu majoritate de voturi de către Parlamentul European de la Strasbourg, în şedinţa sa din 18 iunie 1987, în care se recunoaşte că: …evenimentele tragice care s-au desfăşurat împotriva armenilor, în anii 1915-1917, pe teritoriul Im­periului Otoman constituie ge­nocid în sensul convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea Gene­rală a ONU, la 9 decembrie 1948.

Numărul exact al morţilor este într-adevăr controversat, dar indiferent de statistici rămân faptele ca­re, iată, trezesc şi astăzi sentimente adverse, provoacă dispute între state. O recunoaştere mă­car formală a genocidului ar netezi calea spre împăcare. Pen­tru că oricum ai număra victimele rămâne realitatea tristă că în Turcia de astăzi nu­mărul armenilor este de doar 30 de mii, fiind lipsită astfel de a­portul la dezvoltare a unei po­pulaţii harnice şi între­prin­ză­toare.

 Junii turci

 

 

După ce în 1918 Imperiul Otoman a pierdut războiul (fiind de partea Puterilor Centrale) şi s-a predat aliaţilor, noul Guvern turc a hotărît să intenteze un proces împotriva Comitetului pentru Uniune şi Progres, Junilor Turci pentru vina de a fi tîrît Turcia în tăvălugul Primului Război Mondial cu rezultate dezastruoase şi pentru a fi organizat Genocidul împortriva armenilor.

Această  mişcare a noului guvern a avut drept intenţie tocmai detaşarea şi neimplicarea faţă de acţiunile Junilor Turci şi de a preveni eventualele acţiuni punitive ale Aliaţilor învingători.

În decembrie 1918 noul guvern turc a constituit o comisie legislativă care urma să strîngă  probe şi evidenţe pentru un viitor proces al Junilor Turci. Comisia a fost constituită sub conducerea fostului guvernator de Ankara Mazhar Bey.

S-au format 10 comisii de investigaţii în provinciile Imperiului iar în componenţa acestora intrau procurori, judecători si secretari responsabili pentru fiecare provincie.

Astfel comisiile au început să străngă divezi, telegrame, scrisori oficiale, oridine de zi şi intrucţiuni, precum şi martori oculari, pe scurt tot ceea ce ţinea de  deportarea sistematică a armenilor.

Începînd cu 8 ianuarie 1919 a avut loc primul proces în care s-a demonstrat că principalii vinovaţi directi implicaţi în deportarea şi masacrearea armenilor au fost membrii Comitetului pentru Uniune şi Progres precum şi alte personalităţi din partidul Junilor Turci.

În contextul legilor în vigoare de atunci, principalii vinovaţi urmau să fie judecati şi condamnaţi în provinciile în care au comis sau organizat crimele, însă la 5 februarie 1919, Tribunalul Militar din Istanbul a decis ca aceştia să fie executaţi public în Istanbul.

Procesul a început la 27 aprilie 1919 finalizîndu-se la 26 iunie 1919, timp în care s-au desfăşurat 13 şedinţe de judecată, în timpul cărora 11 înalţi demnitari turci au fost condamnaţi în contumacie, iar alţi 20 au fost condamnaţi în prezenţa lor. Inexplicabil, comandamentul britanic a exilat spre Malta la 28 mai 77 de prizonieri turci, ce urmau să fie judecaţi în acest proces.

Prima execuţie în procesul Junilor Turci a avut loc la data de 5 iulie 1919. Printre cei condamnaţi la moarte în contumacie se numărau fostul mare vizir  şi ministru de interne Talaat Paşa, ministru de război Enver Paşa, ministrul marinei Jemal Paşa şi ministrul educaţiei publice Doctor Nazim.

27 de oficiali turci au fost condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea în timp ce un grup mic de oficiali au fost achitatţi din lipsă de probe.

Verdictul nu a conţinut nicio referire la criminalii exilaţi de comandamentul britanic în insula Malta. Cînd au revenit din exil, mulţi ani mai tîrziu, aceştia au deţinut funcţii de conducere în administraţia noii Republici Turcia.

Un nou proces deschis în urma dovezilor aduse de către secretarii regionali ai Tribunalului Militar, cei care au strîns dovezi împotriva crimelor a dus la un verdict finalizat la 8 ianuarie 1920. Astfel, 3 dintre cei 36 de acuzaţi au fost condamnaţi la cîte 10 ani de închisoare iar ceilalaţi la  cîţiva ani de detenţie.

În ceea ce priveşte alte condamnări, verdictele au fost date astfel: în provincia Yozgat, viceguvernatorul provinciei (care era şi guvernatorul provinciei Boghazlyan) Kemal Bey a fost condamnat la moarte. Şeful poliţiei din Yozgat Tevik Bey a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Sentinţa pentru cei care au pregătit crimele împotriva armenilor din Trabzon, au fost pronunţate la 22 mai 1919.

Doi dintre cei opt criminali, guvernatorul Trabzonului Jemal Azmi Bey şi secretarul comitetului Junilor Turci pentru Trabzon, Nayim Bey au fost condamnaţi la moartea în contumacie. Ceilalţi au fost condamnaţi cu diferite sentinţe la închisoare. Verdictul pentru cei ce a pregătit crimele împotriva armenilor şi grecilor din Byoyukdere a fost pronunţat la 24 mai 1919.

Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Sentinţa împotriva organizatorilor deportării şi masacrării armenilor din Harpoot a fost pronunţată la 13 ianuarie 1920. Behaeddin Shakir Bey, membru al Comitetului pentru Uniunea şi Progres a fost condamnat la moarte. Iar secretarul general Resneli Nazim Bey a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.

Tratatul de la Sevres semnat la 10 august 1920 a autorizat Liga Naţiunilor să aibă grijă pentru ca pedepsele criminalilor răspunzători de masacreele împotriva armenilor să fie duse la bun sfîrşit.

Conform tratatului guvernul turc se obliga să predea Aliaţilor persoane sau oficialităţi care ar fi fost bănuite şi mai tîrziu, în urma anchetelor, s-ar fi dovedit responsabile pentru masacrele comise împotriva armenilor în Imperiul otoman în timpul războiului.

Deciziile şi rapoartele proceselor din 1919 pînă în 1920 au fost publicate în ziarul “Takvim Vekayi” oficiosul guvernului turc. Toate articolele purtau titlul “Raportului procesului criminalului  militar prin ordonanţa Maiestăţii Sale Sultanul de la 8 martie 1335 (anul Hegirai) – 1919. De asemenea aceste articole au apărut în presa armeană contemporană.

Multe alte documente (precum telegrame şi scrisori decodificate) au fost ataşate ca probe la proces şi au atestat faptul că armenii nu au fost deportaţi sau masacraţi din motive de securitate şn timpul războiului. Mai mult documentele prezentate au dovedit Curţii că deportarea armenilor a urmărit anihilarea lor totală.

Planul pentru această “soluţie finală”  a fost pregătit în mod special la iniţiativa comitetului central pentru Uniune şi Progres şi a urmat instrucţiuni şi ordine clare secrete trimise de la centru.

Procesul Junilor Turci finalizat în 1920 dovedeşte clar că genocidul armean a fost un act politic organizat şi comis deliberat. Acest proces, precum şi sentinţele sale constituie elemente importante împotriva denigrării genocidului armean de către istoriografia turcă oficială.

Mulţi dintre oficialii turci găsiţi vinovaţi în timpul procesului au devenit parteneri ai generalului Kemal Ataturk. După fondarea Republicii Turcia în 1923, aceşti criminali au ocupat poziţii importante în Guvern, precum şi în armata turcă.

 

 

Concluzii

 

 

»Acest prim genocid al secolului XX s-a soldat cu moartea a un milion cinci sute de mii de armeni (in functie de surse, cifrele oscileaza intre 600.000 si 1.500.000).

»Faptele au fost cunoscute la nivel international inca din luna mai a anului 1915, pe calea rapoartelor unor diplomati neutri si prin intermediul catorva martori apartinand unor misiuni, scoli sau spitale. In afara de morti, au existat rapiri de femei si reeducari in orfelinate musulmane pilot.

Cei care au scapat ca prin minune (in afara situatiilor deja mentionate) au fost adapostiti de vecini sau de prieteni musulmani, ori au fost crutati prin milostenia cate unui caimacam.

»In 1919, are loc la Constantinopol Procesul Unionistilor. Principalii responsabili pentru genocid sunt condamnati in contumacie, pentru ca fugisera din tara in 1918, dupa ce distrusesera toate documentele compromitatoare.

»Pe 10 august 1920, este semnat Tratatul de la Sèvres, prin care statele aliate (intre care si Romania) recunosc, in spatiul a doua articole (88 si 89) si sub semnatura de angajament a Turciei, „Armenia ca stat liber si independent“.
»Pe 15 martie 1921, la Berlin, Talaat Pasa, care a planuit si ordonat genocidul impotriva armenilor, este doborat cu un glont de revolver. Cel care a tras a fost un tanar armean de 23 de ani, Soghomon Tehlirian, supravietuitor al genocidului in cursul caruia si-a pierdut intreaga familie.

La scurt timp dupa asasinat, Tehlirian a fost judecat la Tribunalul din Berlin, care, in cele din urma, l-a achitat.

 

 

 

genocidul armean

 

Conflictul ARMEANO-TURC a ajuns in Parlamentul Romaniei

 

 

O declaraţie politică a reprezentantului în parlament al turcilor din România riscă să inflameze spiritele în comunitatea armeană, după ce Iusein Ibram neagă genocidul armean și acuză confraţii liberalului Varujan Vosganian de fraternizare cu rușii împotriva Imperiului Otoman, acum un secol. ”Cînd milioane de turci mureau pe cîmpul de luptă, armenii își vedeau de afacerile lor” acuză deputatul turc.

Într-o declaraţie politică susținută în Cameră, deputatul Uniunii Democrate a Turcilor, Iusein Ibram, se referă la evenimentele petrecute în Imperiul Otoman în anul 1915, mai cunoscute sub numele de genocidul armean, și cere reanalizarea acestora.

”Ar trebui să ne întrebăm care au fost cauzele care au dus la acest conflict. Se ştie că cele două popoare implicate au avut o istorie, au convieţuit, au creat o cultură împreună. Acest conflict nu s-a produs din senin. Dar aceste evenimente petrecute în perioada anilor 1915-1918 vor fi elucidate atunci când cele două ţări îşi vor relua relaţiile diplomatice întrerupte acum 20 de ani. După declanşarea Primului Război Mondial, armata ţaristă împreună cu armeni trecuţi de partea Rusiei au ocupat o mare parte a Anatoliei de Nord-Est.

În această situaţie, Guvernul Otoman a hotărât să strămute o parte a populaţiei armene din spatele frontului, în zone mai îndepărtate din Sud-Estul Anatoliei, care atunci se întindea în tot Orientul Apropiat. Evident s-au ivit neajunsuri, dar în niciun caz nu poate fi tratat ca un genocid. De altfel, statisticile de după Primul Război Mondial demonstrează că cei mai mulţi dintre armenii dispăruţi apar în Siria, Liban sau în alte părţi din Orientul Apropiat.

În încheiere, ar trebui să amintim de privilegiile de care s-au bucurat armenii pe timpul Imperiului Otoman faţă de alte comunităţi creştine, ocupând funcţii de ambasadori, parlamentari, miniştri, cu o Patriarhie Armeana înfiinţată de Sultanul Mohamed al II-lea în 1453, care funcţionează şi astăzi.

De asemenea, când milioane de turci mureau pe câmpurile de luptă pentru apărarea teritoriilor lor, membri ai comunităţii armene erau scutiţi de serviciul militar şi îşi vedeau în continuare de comerţul şi afacerile lor”, afirma deputatul turc.

 

 

 

Armenian-genocide-bones

 

În octombrie 1914, Imperiul Otomat a intrat în Primul Război Mondial alături de Germania şi Imperiul austro-ungar.

La 24 aprilie 1915, mii de armeni bănuiţi de sentimente naţionale ostile guvernului central au fost arestaţi. La 26 mai, o lege specială a permis deportarea de persoane “din raţiuni de securitate internă”.

Populaţia armeană din Anatolia şi Cilicia, catalogată de autorităţi “inamic intern”, este constrânsă să plece în exil în deşertul Mesopotamiei.

Numeroşi armeni au fost ucişi pe drum sau în tabere de refugiaţi. Turcia afirmă că şi-au pierdut viaţa până la 500.000 de armeni în cursul confruntărilor şi al deportărilor forţate spre Irak, Siria şi Liban, foste provincii otomate, negând însă orice intenţie de exterminare a armenilor şi insistând că zeci de mii de turci au fost ucişi la rândul lor de armeni.

Guvernul turc continuă şi astăzi să nege genocidul, acesta fiind unul dintre cauzele principale a controverselor dintre Uniunea Europeană şi Turcia.

O lege recentă franceză pedepseşte cu închisoarea negarea genocidului armean.

 Pe de altă parte, de mai mult timp magistratura turcă pedepseşte cu arest şi închisoare până la trei ani pe cei care vorbesc în public despre genocidul armenilor, considerându-l un gest nepatriotic

 Presedintele Comisiei pentru Drepturile Omului din parlamentul European, Charles Tannock, a aratat ca: “se spune ca genocidul armenesc a inspirat planurile naziste de exterminare a evreilor.Cu toate acestea in comparatie cu Holocaustul, majoritatea oamenilor stiu putine despre acest episod sumbru”.

 Astazi, peste 20 de ţări recunosc genocidul armean, inclusiv Vaticanul, Parlamentul European adoptând o decizie similară încă din 1987.

Cei mai mulţi istorici au ajuns la concluzia că cifra estimativă a armenilor care au pierit în una dintre primele crime în masă de la începutul secolului al XX-lea este de 1,5 milioane.

Printre statele care recunosc genocidul armean se numără câteva ţări din America de sud, precum şi Libanul sau Canada, Grecia, Cipru, Italia, Polonia, Elveţia, Rusia şi Slovacia, dar şi mai multe state din componenţa SUA.

În Franța, spre exemplu, negarea “Holocaustului armean” se pedepseşte cu închisoarea.

Surse: Asbarez,http://www.araratonline.com/?p=626http://www.descopera.ro/cultura/2753288-genocidul-impotriva-armenilor FrontPress.ro Wikipedia.ro ; Hotnews.ro

 

 

 

 

 

25/04/2013 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: