AROMANII DIN GRECIA

Tot la sud sau sud-vest de tara noastra si tot in Peninsula Balcanica, pe langa acei numerosi frati ai nostri (romani banateni, romani timoceni etc.) elementul romanesc isi gaseste o larga reprezentare printre aceia pe care, ca aromani, ii intalnim si astazi in Grecia, Albania, Macedonia sau Croatia.

Pentru a intelege mai bine prezenta acestora, uneori chiar masiva in aceste teritorii ceva mai departe de noi, se cere sa ne reamintim si cateva cunostinte de istorie mai veche.

Astfel, trebuie retinut faptul ca daca romanizarea de la nord de Dunare a stramosilor nostri traci a dus in Dacia Traiana la formarea poporului roman in sec. I i. Ch., apoi, expansiunea romanilor in Peninsula Balcanica, sub numele mai frecvent de valahi, aromani, macedo-romani, megleno-romani sau istro-romani.

De asemenea este necesar sa precizam ca, daca crestinarea celor de la nord a beneficiat, in timpul romanizarii lor, de invataturile Apostolului Andrei («cel dintai chemat»), cei din sud de Dunare au avut de profitat de pe urma invataturilor Apostolului Pavel, care i-a si vizitat de doua ori. Acestea ne permit sa dam deplina dreptate lui Vlad Bejan si Ion Caprean (1998), cand sustin ca, intr-adevar, «crestinismul nostru este peste tot, de origine latina».

 

 

 

ROMANII SI AROMANII-aria de raspandire

 

Din punct de vedere lingvistic, asemanarea mare dintre limba vorbita de cei din nord si limba vorbita de cei de la sud, de aceeasi origine latina, ne permite sa ne alturam acelora care sustin ca este vorba de o singura limba (formata inainte de orice alta influenta), cu eventual, doua dialecte.

Sub raport etnic si istoric, este necesar sa mai facem si precizarea ca dintre popoarele nomade, de origine germanica, mongola sau slava, care au ajuns in rasaritul Europei si in Peninsula Balcanica, un rol mai semnificativ le revine slavilor care, in sec. V s-au oprit la sudul Dunarii, dislocandu-i spre sud, pe acei traci romanizati care traiau aici.

Imprejurari ca acestea au dus mai la sud, la aparitia aromanilor care, mai ales la inceput, s-au raspandit cu deosebire in jurul Muntilor Pindului, ocupand in acest principal «leagan», teritorii intinse (Terra Valachorum), in zone cunoscute si dupa numele lor semnificativ de Valahia Mare, Valahia Mica, Valahia de Sud etc.

Numarul aromanilor de aici, din Grecia, cunoscuti si sub numele de «cuto-vlahi», «valahofoni» sau «farseroti» (de la Farsala), dupa unele statistici, ar putea fi cuprins intre 700 000 si 1 200 000. Daca putem vorbi de o reala prezenta romaneasca in Grecia, este destul sa-l citam pe istoricul Alexandru D. Dutu care, intr-un articol referitor la romanii din Grecia (aparut in «Dosarele istoriei», nr.6/1998, p.55-56) ne ofera date exacte asupra numarului mare de scoli si de biserici romanesti care functionau in aceasta tara, in perioada 1940 – 1942. (n.n. vezi si Adina Berciu Draghicescu – in lucrarea Romanii din Balcani : cultura si spiritualitate. Sf. Sec. XIX-inceputul sec. XX, Ed. Globus, Bucuresti 1996, dar si in alte lucrari de acelasi autor).

Astfel autorul inscrie printre altele Liceul Comercial si Gimnaziul Industrial de fete, din Salonic, Liceul din grebena si Gimnaziul din Ianina, cu un nr total de 410 elevi si 56 de profesori, precum scolile primare din Salonic, Veria, Doleani, Vodena, Fetita, Gramaticova, dandrova, Paticina, Nevesca, Beclamen, Vlaho-Clisura, Hrupiste, Cupa, Livezani, Ianina, Grebena, Baiasa, Breaza, Turia, Furca, Samarina si multe altele, cu un numar total de aproape 2 200 de elevi. La lunga lista a scolilor A. Dutu adauga si o lista a bisericilor romanesti, in care sunt mentionate cele din Veria, Doleani, Selia, Xilorivad, Gramaticea, Hrupiste, Grebena, Avdela, Turia, Drandova si Panadia, in care slujeau 25 de preoti romani.

Asemenea date ne fac sa deducem ca, intr-un trecut nu prea indepartat, numarul aromanilor din Grecia putea sa treaca de cifra de 1 million, cum apreciaza recent si Vasile Gh. Ion (2001). Aromanii din Grecia, considerati inca, de multe ori, ca «greci romanizati», au trebuit sa faca fata unei «ostilitati fatise», ori de cate ori au dorit sa-si manifeste apartenenta la romanism.

Cu o sensibilitate aparte, in special fata de cuto-vlahi (aromani), grecii au nesocotit interesele acestora, desi guvernul lor a subscris la Conventia Internationala referitoare la drepturile omului si ale minoritatilor. Asa se explica faptul ca, in anul 1945 au inchis scolile cu limba de predare romana si faptul ca in Grecia nu apare nici un ziar de limba aromana (n.n. !?), si ca nici macar la Atena nu exista o biserica romaneasca, (‘) iar procesul de asimilare la care sunt supusi in mod sistematic aromanii din aceasta tara, continua nestingherit. Cei 3 000 sau poate chiar 4 000 de romani, care reprezinta exilul romanesc de astazi (diaspora romaneasca), nu par, din pacate, sa poata face ceva substantial in acest domeniu, iar bursele pe care le acorda Statul roman copiilor confratilor nostri din Grecia, nu vor putea stopa procesul de asimilare la care sunt supusi.

Daca oficialii romani nu pot face mai mult in aceasta directie, este de dorit ca organismele internationale, mai vechi sau mai noi, din cadrul Uniunii Europene, sa-si spuna cuvantul, inainte de a fi prea tarziu.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat o grija si mai mare se impune sa fie acordata in aceasta zona si meglenoromanilor, acestui grup dialectal romanesc, care s-a constituit in Meglenia, situata la nordul Golfului Salonic.
Raspanditi pe un teritoriu de aproximativ 40 kmp, aromanii din Megleni, sau meglenitii, au devenit obiectul de studiu a numerosi cercetatori romani sau straini. Astfel, pe langa F. Weigland care, in 1892 a publicat la Leipzig o lucrare despre meglenii in limba germana, alte lucrari despre acestia sunt publicate de I. Nenitescu (1885), apoi de Pericle Papahagi (1900 si 1902) si indeosebi merita sa fie amintita lucrarea in trei volume a lingvistului Th. Capidan (1925 – 1935).

O reluare a interesului pentru megleni se face mai tarziu, in 1980, prin cercetarile lingvistice ale Matildei Caragiu-Marioteanu si prin studiul «Despre muzica megleno-romanilor» al lui Gh. Oprea, aparut in 1981 (‘). Un volum de Basme megleno-romane, de Maria Papagheoghian apare la Salonic, in 1984 iar, mai incoace, Petar Atanasov publica la Hamburg, in 1990, lucrarea Les megleno-romains de nos jours. Une aproche lingvistique. (n.n. aceasta lucrare a aparut si in limba romana in vara anului 2002 editata de Academia Romana). Tot Petar Atanasov scrie un articol recent Despre starea actuala si perspectivele romanitatii Sud-Dunarene, aparul in Scara, martie 2001, p. 170-173.

Tot interesul pentru megleno-romani l-a dus si pe cercetatorul roman Viorel Coman sa inregistreze cu atentie obiceiurile acestora, pe care le-a gasit «apropiate de cele ale romanilor nord-dunareni».

Am tinut sa citam toate acestea pentru a arata marele interes pe care l-a starnit, in lucrarea cercetatorilor, aceasta „enclava lingvistica” compacta, componenta evidenta a romanitatii balcanice. (n.n. iar noi tinem sa subliniem cu toata responsabilitatea ca exista curente de opinie obscure in special in Occident, dar care isi gasesc acoliti si pe meleagurile noastre dar mai ales la fratii nostri din Balcani, care vor sa acrediteze dialectul aroman drept limba, cu toate ca dovezile stiintifice si istorice dovedesc apartenenta sa la limba romana).

In monumentala lucrare «Marturii romanesti peste hotare » Acad. Virgil Candea are nevoie de aproape 200 de pagini pentru a se referi pe scurt la numeroasele marturii romanesti (asezaminte, documente, manuscrise, carti rare) din Grecia.

Cunoscutul cercetator roman afirma inca din introducerea lucrarii ca «pentru romanii din intreaga zona a Mediteranei Orientale a insemnat teritoriu de actiune culturala» si aceasta pentru faptul ca, dupa autor, «poate nu exista alt popor care sa fi inteles aria de manifestare a darniciei sale culturale, atat de largi, ca poporul nostru».

(«Romanii din jurul Romaniei» redactor coordonator prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003 , p.478-481)