CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

AROMÂNII DIN GRECIA

La sud sau sud-vest de tara noastra, in Peninsula Balcanica, pe langa acei numerosi frati ai nostri romani banateni, romani timoceni etc., elementul romanesc isi gaseste o larga reprezentare printre aceia pe care, ca aromani, ii intalnim si astazi in Grecia, Albania, Macedonia sau Croatia.

Pentru a intelege mai bine prezenta acestora, uneori chiar masiva in aceste teritorii ceva mai departe de noi, se cere sa ne reamintim si cateva cunostinte de istorie mai veche.

Astfel, trebuie retinut faptul ca daca romanizarea de la nord de Dunare a stramosilor nostri traci a dus in Dacia Traiana la formarea poporului roman in sec. I i. Ch., apoi, expansiunea romanilor in Peninsula Balcanica, sub numele mai frecvent de valahi, aromani, macedo-romani, megleno-romani sau istro-romani.

De asemenea este necesar sa precizam ca, daca crestinarea celor de la nord a beneficiat, in timpul romanizarii lor, de invataturile  Apostolului Andrei («cel dintai chemat»), cei din sud de Dunare au avut de profitat de pe urma invataturilor Apostolului Pavel, care i-a si vizitat de doua ori. Acestea ne permit sa dam deplina dreptate lui Vlad Bejan si Ion Caprean (1998), cand sustin ca, intr-adevar, «crestinismul nostru este peste tot, de origine latina».

ROMANII SI AROMANII –  aria de raspandire

Din punct de vedere lingvistic, asemanarea mare dintre limba vorbita de cei din nord si limba vorbita de cei de la sud de Dunare, de aceeasi origine latina, ne permite sa ne alturam acelora care sustin ca este vorba de o singura limba (formata inainte de orice alta influenta), cu eventual doua dialecte.

Sub raport etnic si istoric, este necesar sa mai facem si precizarea ca dintre popoarele nomade, de origine germanica, mongola sau slava, care au ajuns in rasaritul Europei si in Peninsula Balcanica, un rol mai semnificativ le revine slavilor care, in sec. V s-au oprit la sudul Dunarii, dislocandu-i spre sud, pe acei traci romanizati care traiau aici.

Imprejurari ca acestea au dus mai la sud, la aparitia aromanilor care, mai ales la inceput, s-au raspandit cu deosebire in jurul Muntilor Pindului, ocupand in acest principal «leagan», teritorii intinse (Terra Valachorum), in zone cunoscute si dupa numele lor semnificativ de Valahia Mare, Valahia Mica, Valahia de Sud etc.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, un demnitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, de obicei în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităţilor bizantine.

Despre originea aromânilor, Kekaumenos ne povesteşte într-o diatribă contra acestora, pe care îi vedea veşnic răsculaţi contra autorităţilor:

Vă sfătuiesc deci pe voi şi pe urmaşii voştri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios şi stricat, neavând credinţă dreaptă nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de împărat, nici faţă de rudă sau de prieten… şi deoarece n-a păstrat niciodată credinţă faţă de cineva, nici faţă de împăraţii mai de demult ai romeilor.

Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor.

De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus,împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, Bucureşti, 1975, p. 39-41, s.n. – M.D.).

 

Originea aromânilor în primele izvoare bizantine: dacii lui Kekaumenos…

 

Potrivit acestei relatări, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmaşii dacilor învinşi de Traian. Dar cum au ajuns între Sava şi Dunăre, adică în actuala Serbie? Dacă ne uităm prin istoriile romane contestate de istoriografia română, care povestesc despre retragerea aureliană, în urma căreia s-au înfiinţat două provincii sud-dunărene cu numele Dacia, ne apropiem de regiunea indicată de Kekaumenos la originea vlahilor.

Dar dacă acceptăm teoria cronicarului bizantin, ar trebui să acceptăm că cel puţin o parte a populaţiei romanizate din Dacia romană s-a retras, în 275, în sudul Dunării. Povestea despre Decebal a preluat-o din istoriile romane păstrate în mediul bizantin.

Care este sursa celorlalte informaţii? Cum face legătura între dacii lui Decebal şi vlahii din Balcani? Parcursul acestora este clar delimitat de autor: învinşi de bizantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia şi Elada, adică în regiuni în care sunt atestaţi din Evul Mediu până azi. Autorul i-a cunoscut destul de bine pe vlahi: descrie implicarea lor în răscoala antibizantină şi le cunoaşte obiceiul transhumanţei.

Cu ocazia pregătirii unei răscoale în vara anului 1066, vlahii, la întrebarea despre locul în care se aflau animalele şi nevestele lor în acel moment, au răspuns că în munţii Bulgariei, identificaţi de specialişti cu Munţii Balcanici până în Pind şi Rodope. Kekaumenos completează: „Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p. 31-33). Este prima dovadă a migraţiei sezoniere sau transhumanţei practicate de aromâni până la mijlocul secolului al XX-lea şi este prima atestare a principalei ocupaţii a aromânilor – păstoritul.

…şi romanii lui Kinnamos

Un secol mai târziu, un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, relatează episodul unei lupte dintre bizantini şi unguri. În 1166, împăratul bizantin plănuia să atace regatul maghiar din două părţi.

Una dintre oşti, comandată de Leon Vatatzes, urma să îi atace dinspre Marea Neagră. Vatatzes aducea o oaste numeroasă „ba chiar şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia” (Fontes Historiae Daco – Romanae, III, p. 239, s.n. – M.D.).

Părerile istoricilor despre localizarea acestor vlahi sunt împărţite, unii susţinând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alţii îi plasează în Balcani sau Dobrogea.

În condiţiile în care bizantinii nu aveau autoritate în nordul Dunării, nu se poate accepta plasarea lor aici.

Nici Dobrogea, locuită de multe populaţii, printre care izvoarele nu îi amintesc de români, nu putea sta la originea unui contingent de români suficient de numeros încât să fie remarcat de comandanţii militari bizantini şi de cronicar.

Singura localizare plauzibilă a lor este în Peninsula Balcanică, teritoriu supus bizantinilor, de unde aceştia puteau recruta oaste şi unde sursele îi atestă cu sarcini militare. Dar mult mai importantă este consemnarea tradiţiei despre originea acestor români sud-dunăreni: „despre care se spune” arată o tradiţie care circula deja în cercurile culte de la Bizanţ despre originea romană a aromânilor.

Este o tradiţie cultă, care se vehicula în mijlocul învăţaţilor bizantini. Este exagerat să considerăm că exista o conştiinţă a originii romane la români, cu atât mai mult la românii nord-dunăreni (apologia acestei idei la A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp. 31-32).

Mica Valahie

Aceeaşi origine romană a românilor din sudul Dunării era invocată de Ioniţă cel Frumos, ţarul Ţaratului Româno-bulgar, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea.

Este frumos să credem că exista o conştiinţă a romanităţii la nivelul poporului (A. Armbruster, op.cit., pp. 33-35), însă mă îndoiesc că afirmaţia istoricilor poate fi susţinută. Să nu uităm că această corespondenţă cu Papa a fost iniţiată de mitropolitul ortodox, Vasile de Târnovo.

În condiţiile în care recunoaşterea titlului imperial pentru Asan de către papalitate presupunea recunoaşterea supremaţiei papale, adică o unire bisericească regională, trebuie să acceptăm rolul mitropolitului.

Iar acest mitropolit se putea forma doar în mediul bizantin, ceea ce poate sugera sursa cunoştinţelor despre originea vlahilor balcanici. În capitala bizantină se păstrau consemnate informaţiile despre popoarele cu care imperiul intra în contact, care locuiau în imperiu sau cu care aveau războaie.

În condiţiile în care o mare parte a izvoarelor bizantine au fost distruse, mai ales cu ocazia cuceririi otomane, putem admite că în Bizanţul secolelor XI-XI se aflau lucrări care au stat la baza acestor discuţii despre originea vlahilor, dar care nu s-au păstrat până azi.

Însă Kekaumenos, Kinnamos şi probabil mitropolitul Vasile de Târnovo le-au cunoscut. Mai amintim un alt izvor necunoscut istoriografiei româneşti.

Despre vlahii din Akarnania, în sudul Thesaliei, conduşi de un anume Constantin Aurelian, cronicarul bizantin Apokaukos afirma că se aflau un număr mare de colonişti romani, care acum se numeau vlahi (apud A. Koukoudis, The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, p. 86). Regiunea respectivă a fost denumită mai târziu Mica Valahie.

Potrivit primelor surse bizantine, care discută despre originea vlahilor balcanici, adică a aromânilor, este invocată originea romană (Kinnamos, Apokaukos şi Ioniţă cel Frumos cu papa Inocenţiu al III-lea) sau dacă (Kekaumenos), trecută probabil printr-un proces de romanizare. Trebuie să reţinem că deşi în secolele următoare aromânii apar adesea în surse bizantine şi otomane, locuind în special în regiunea muntoasă din Balcani, pe teritoriul de azi al Greciei, Albaniei, Macedoniei sau Bulgariei, nu se mai discută originea lor.

La intervenţia României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de numeroase conflicte regionale, în condiţiile răscoalelor sau a războaielor antiotomane.

În plus, după 1864 au apărut şcolile româneşti în Balcani, care au creat disensiuni între comunităţile de aromâni, împărţite între susţinători ai românismului, aşa-numiţii românofoni, şi adversarii, cunoscuţi sub numele de grecomani.

Conflictul a evoluat spre distrugeri de şcoli şi biserici, arderea cărţilor în limba română, terorizarea populaţiei românofone, chiar cu concursul autorităţilor turce locale.

În 1903, aromânii s-au implicat în răscoala macedonenilor împotriva turcilor, aşa-numita revoluţie Ilinden.

Dintre faptele lor de arme se remarcă bătălia de la Cruşevo (azi în Macedonia), unde aromânii, sub comanda lui Pitu Guli, au luptat o zi întreagă cu o armată turcă net superioară numeric şi ca armament.

Peste doi ani, la intervenţia diplomatică a României, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la şcoală şi biserică în limba lor, de fapt în limba română.

La 23 mai 1905 a fost publicata , de către sultanul turc Abdül Hamîd, o IRADE (un decret imperial), prin care recunostea oficial pentru prima data naţionalitatea română (ullah millet) in  Imperiului Otoman protejandu-i totodata  si  autonomia culturală şi dreptul de autoguvernare locală.

De atunci,aromanii  sarbatoresc pe 23 mai in fiecare an  Ziua naţională a tuturor aromânilor , numiţi laolaltă de turci, greci şi slavi -vlahi,sau vlasi.

Iata  ce continea IRADEAUA  sultanului Abdül Hamîd cu privire la aromani  :

 „Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi religie, luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi ca să fie acordate facilităţi de autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile Imperiului  în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

Data acordării acestui privilegiu, numit Iradea, 23 mai (stil nou), a devenit Ziua Internaţională a Aromânilor.

Adevăratul salt al aromânilor în viaţa politică din Imperiul otoman a fost determinat de revoluţia junilor turci.

În urma alegerilor parlamentare, doi aromâni au ajuns în Parlamentul Otoman şi au deţinut funcţii importante în administraţia otmană.

Succesul aromânilor a fost efemer din cauza războaielor balcanice. Nu au apucat să se bucure de libertăţile garantate prin Iradeaua din 1905 şi nici de libertăţile democratice câştigate de Junii turci.

Războaiele balcanice i-au găsit pe aromâni împrăştiaţi în diverse aşezări din Balcani şi divizaţi între statele care îi revendicau.

Încă de la declanşarea conflictului, grecii i-au terorizat pe profesorii şi preoţii finanţaţi de România. Abia în urma presiunilor diplomatice, când Grecia a înţeles că are nevoie de România pentru interesele sale în Balcani, guvernul de la Atena a luat măsuri pentru corectarea situaţiei celor arestaţi.

În schimb, presa greacă nu a încetat cu diatribele împotriva românilor şi românofonilor.

Cu ocazia negocierilor de pace de la Londra, o delegaţie de aromâni, rezidenţi în România, a făcut un turneu în capitalele Marilor Puteri, cu sprijinul României, pentru a susţine înfiinţarea unui stat macedonean în sistem federativ, în care sperau că şi ei, aromânii, îşi vor găsi, în sfârşit, drepturile.

În ciuda manifestărilor publice şi a articolelor de presă favorabile din România şi din Europa, interesele Marilor Puteri nu îi aveau în vizor nici pe aromâni, nici un stat macedonean. Nici măcar România nu a susţinut consecvent acest proiect politic, mai ales după ce s-a prefigurat urcarea pe tronul Albaniei a prinţului de Wied, nepotul reginei României.

Pacea de la Bucureşti a consfinţit împărţirea aromânilor între Grecia, Bulgaria şi Serbia, plus partea consistentă din Albania.

Practic, războaiele balcanice au îngropat orice speranţă a aromânilor spre o viaţă naţională proprie, fiind sortiţi de Marile Puteri să fie împărţiţi între statele balcanice, care i-au supus în deceniile următoare unei ofensive de asimilare.

Până la formarea statelor moderne din Balcani, asimilarea aromânilor a fost voluntară, prin căsătorii mixte şi amestecarea lor cu alte etnii. Religia ortodoxă a facilitat asimilarea prin căsătorii mixte cu grecii, bulgarii sau sârbii.

Lupta naţională a popoarelor balcanice împotriva stăpânirii otomane şi formarea statelor naţionale moderne au creat instrumentele asimilării în masă a aromânilor.

Primii aromâni asimilaţi de greci au fost cei care locuiau în aşezările urbane mixte. Biserica a fost primul instrument de asimilare, deoarece slujbele se oficiau în limba greacă, ce era limba de cult în regiune.

Tot prin intermediul Bisericii greceşti s-au format şi primii intelectuali aromâni, cei care au fondat Noua Academiei de la Moscopole. Practic, Academia moscopoleană a fost un instrument al luptei naţionale greceşti în secolul al XVIII-lea şi un moment de vârf al iluminismului grec.

Distrugerea oraşului Moscopole şi exodul locuitorilor, în special către Imperiul Habsburgic, i-a scos pe o parte a lor de sub influenţa grecilor.

Primii intelectuali aromâni din diaspora au sesizat pericolul grecizării, ceea ce le-a adus anatemizarea lor de către înaltul cler grec (cazul lui Mihail Boiagi, autorul primei gramatici aromâne, este elocvent).

Odată cu fondarea statului grec modern, în 1828, începe campania agresivă de asimilare a aromânilor. Unii aromâni şi-au asumat deja aspiraţiile poporului grec şi au avut un rol important în războiul de independenţă.

Statul grec a urmărit cu consecvenţă extinderea teritoriului său pentru a-i cuprinde pe toţi vorbitorii de limbă greacă din Imperiul Otoman, care au fost consideraţi automat greci.

Printre cei vizaţi au fost şi aromânii, mulţi dintre ei vorbitori de greacă. Până în momentul înfiinţării şcolilor româneşti printre aromânii balcanici, nu au prea existat piedici în asimilarea aromânilor. Cei care se pronunţau împotriva grecizării erau anatemizaţi de clerul grec, chiar dacă locuiau în diaspora.

Şcolile româneşti au împărţit în două tabere populaţia aromână: unii au considerat şcolile româneşti instrumentul necesar împotriva grecizării şi au devenit susţinători fervenţi ai învăţământului în limba română, în timp ce alţii considerau că prin acele şcoli se dorea românizarea lor şi au optat pentru identitatea greacă.

La finele secolului al XIX-le,a diverşi călători au sesizat diferendele dintre cele două tabere – de românofoni şi de grecomani – în aceeaşi comunitate, uneori chiar în cadrul aceleiaşi familii.

Conflictul greco-român în jurul aromânilor s-a acutizat după 1905, când sultanul a recunoscut minoritatea aromână şi dreptul la şcoală şi biserică în limba lor. Chiar şi documentul sultanului a fost obţinut la intervenţia fermă a României în urma unui abuz greco-otoman împotriva învăţătorilor aromâni.

Bandele greceşti au terorizat satele aromâne, omorând învăţătorii şi preoţii aromâni, arzând cărţile bisericeşti româneşti şi torturându-i pe liderii aromâni. În 1908, statul român a întrerupt relaţiile diplomatice cu Grecia din cauza acestor atrocităţi, sub presiunea opiniei publice, manipulată cu eficienţă în România de imigranţii aromâni.

În timpul Primului Război Balcanic, guvernul grec a refuzat să accepte finanţarea şcolilor româneşti de către Bucureşti în teritoriile otomane cucerite. La un moment dat au condiţionat acordul de sprijinirea de către România a integrării în graniţele greceşti a teritoriilor locuite de aromâni în Albania.

Până la urmă, deoarece aveau nevoie de România împotriva Bulgariei, în preajma celui de-Al Doilea Război Balcanic, grecii au promis autonomia şcolară şi bisericească pentru aromâni cu finanţare de la Bucureşti.

După Pacea de la Bucureşti din 1913, Grecia şi-a respectat angajamentele luate şi, în perioada interbelică, au funcţionat mai multe şcoli şi licee finanţate de statul român cu acordul tacit al guvernului de la Atena, în care, pe lângă programa din România, se mai preda şi limba greacă, precum şi istoria şi geografia Greciei (Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit., pp. 375-376.).

În schimb, bisericile româneşti au fost rând pe rând preluate de preoţii greci.

Deşi au supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial, sub ocupaţia italiană şi germană (în condiţiile în care România era aliatul Germaniei), şcolile româneşti au fost închise de greci în februarie 1946.

Implicarea aromânilor în războiul civil din Grecia din anii următori a oferit guvernelor de la Atena pretextul strămutării masive a aromânilor (E. Ţârcovnicu, Aromânii din România, astăzi, în Revista Română de Sociologie, 2011, nr. 1-2, p. 160).

Abia după 1970, aromânii din Grecia au fost lăsaţi să fondeze asociaţii nonguvernamentale pentru promovarea identităţii lor culturale. Oficial, ei sunt consideraţi greci de limbă latinofonă.

Toate studiile istoricilor şi lingviştilor greci care se ocupă de vlahi susţin această teorie a originii greceşti a aromânilor, care sunt eleni latinizaţi sub stăpânirea romană, deşi uneori, printre rânduri, se observă în cărţile serioase de istorie că este o teorie de conjunctură (cea mai bună carte de istorie a aromânilor scrisă de un istoric grec este The Vlachs: Metropolis and Diaspora, Thessaloniki, 2003, scrisă de Asterios Koukoudis).

În prezent, toţi aromânii din Grecia acceptă, cel puţin oficial, această teorie, dar nu sunt de acord să fie trataţi ca minoritate etnică şi resping orice ingerinţă a românilor în această chestiune. Cel puţin oficial asistăm la un succes deplin al asimilării greceşti.

Românii nord-dunăreni ştiau de existenţa aromânilor sud-dunăreni cel puţin din secolul al XVII-lea. Rămâne o sarcină pentru istorici să clarifice dacă domnitorul Vasile Lupu era aromân de origine sau albanez; cert este că îşi avea originea în Epir, regiune cu o numeroasă populaţie aromână.

Tot în secolul al XVII-lea, primii negustori aromâni înfiinţează la Braşov prima companie grecească, care, în curând, va domina comerţul în regiune. Ori datorită negustorilor aromâni ajunşi în nordul Dunării, ori datorită contactelor personale în Imperiul Otoman, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir îi cunosc pe aromâni şi menţionează existenţa lor şi identitatea lingvistică cu românii.

 La mijlocul secolului al XIX-lea, aromânii balcanici au intrat în atenţia elitei intelectuale şi politice româneşti. Pe fondul renaşterii naţionale şi a euforiei idealurilor naţionale, intelectualii români s-au organizat pentru a acorda sprijin aromânilor să întemeieze şcoli în limba română. Unirea Principatelor Române a canalizat idealurile naţionale şi intelectualii din cele două principate unite s-au văzut la momentul respectiv în postura de lideri ai unei mişcări naţionale româneşti de ansamblu, atotcuprinzătoare.

Nu întâmplător, între 1860-1880 erau agitaţii româneşti în Transilvania, pe care autorităţile austriece şi maghiare le puneau pe seama guvernului României.

Sub influenţa acestor intelectuali, principele Alexandru Ioan Cuza aprobă alocarea unei sume de bani pentru instruirea unor învăţători aromâni la Bucureşti, cale necesară pentru dezvoltarea unui învăţământ românesc în sudul Dunării, menit să trezească conştiinţa naţională românească printre aromânii balcanici.

Astfel că, de la burse pentru formarea învăţătorilor, s-a ajuns rapid la susţinerea financiară a şcolilor româneşti din Balcani şi la conturarea unei politici a României faţă de aromâni.

Coordonarea politicii româneşti printre aromânii balcanici a revenit Societăţii Culturale Macedo-române, organizaţie non-profit ce adunase personalităţi importante ale culturii româneşti şi politicieni cu influenţă. Din ce în ce mai mulţi aromâni au venit la studii în România şi au rămas aici definitiv.

Ei constituie prima fază de emigrare a aromânilor în România. Deşi au fost emigrări individuale, au fost destul de numeroase. Mulţi aromâni s-au integrat societăţii româneşti şi au ocupat relativ repede funcţii în administraţie, chiar în aparatul guvernamental sau în instituţiile academice.

Numărul mare de aromâni stabiliţi în România, precum şi poziţia lor în societate, au avut un rol esenţial în susţinerea cauzei aromânilor la începutul secolului al XX-lea. Iradeaua din 1905 prin care aromânii erau recunoscuţi în Imperiul otoman a fost un succes al diplomaţiei româneşti. Ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia a fost determinată de atrocităţile grecilor faţă de învăţătorii şi fruntaşii aromânilor.

La începutul Primului Război Balcanic, problema aromânilor a fost în prim-planul obiectivelor politicii româneşti, surclasată însă curând de pretenţiile asupra Cadrilaterului.

Războaiele balcanice au cauzat un val masiv de imigrare în România din cauza atrocităţilor la care au fost supuşi aromânii. Pentru liderii aromânilor balcanici, formaţi intelectual sub influenţa şcolilor româneşti, România devenise ţara-mamă la care şi-au căutat scăparea. În acele condiţii, cetăţenia română se obţinea foarte uşor.

În ciuda eforturilor guvernului român de a-i repatria pe aromânii imigraţi în timpul războaielor balcanice, mulţi au rămas în nordul Dunării.

 

 

 

 

 

În Grecia, minoritatea aromână e considerată o ramură latinofonă a poporului grec

Numarul aromânilor  din Grecia, cunoscuti si sub numele de «cuto-vlahi», «valahofoni» sau «farseroti» (de la Farsala), ar putea fi cuprins dupa unele statistici,intre 700 000 si 1 200 000.

Daca putem vorbi de o reala prezenta romaneasca in Grecia, este destul sa-l citam pe istoricul Alexandru D. Dutu care, intr-un articol referitor la romanii din Grecia (aparut in «Dosarele istoriei», nr.6/1998, p.55-56) ne ofera date exacte asupra numarului mare de scoli si de biserici romanesti care functionau in aceasta tara, in perioada 1940 – 1942. (n.n. vezi si Adina Berciu Draghicescu – in lucrarea Romanii din Balcani : cultura si spiritualitate. Sf. Sec. XIX-inceputul sec. XX, Ed. Globus, Bucuresti 1996, dar si in alte lucrari de acelasi autor).

Astfel autorul inscrie printre altele Liceul Comercial si Gimnaziul Industrial de fete, din Salonic, Liceul din grebena si Gimnaziul din Ianina, cu un nr total de 410 elevi si 56 de profesori, precum scolile primare din Salonic, Veria, Doleani, Vodena, Fetita, Gramaticova, dandrova, Paticina, Nevesca, Beclamen, Vlaho-Clisura, Hrupiste, Cupa, Livezani, Ianina, Grebena, Baiasa, Breaza, Turia, Furca, Samarina si multe altele, cu un numar total de aproape 2 200 de elevi. La lunga lista a scolilor A. Dutu adauga si o lista a bisericilor romanesti, in care sunt mentionate cele din Veria, Doleani, Selia, Xilorivad, Gramaticea, Hrupiste, Grebena, Avdela, Turia, Drandova si Panadia, in care slujeau 25 de preoti romani.

Asemenea date ne fac sa deducem ca, intr-un trecut nu prea indepartat, numarul aromanilor din Grecia putea sa treaca de cifra de 1 million, cum apreciaza recent si Vasile Gh. Ion (2001). Aromanii din Grecia, considerati inca, de multe ori, ca «greci romanizati», au trebuit sa faca fata unei «ostilitati fatise», ori de cate ori au dorit sa-si manifeste apartenenta la romanism.

Cu o sensibilitate aparte, in special fata de cuto-vlahi (aromani), grecii au nesocotit interesele acestora, desi guvernul lor a subscris la Conventia Internationala referitoare la drepturile omului si ale minoritatilor.

Asa se explica faptul ca, in anul 1945 au inchis scolile cu limba de predare romana si faptul ca in Grecia nu apare nici un ziar de limba aromana (n.n. !?), si ca nici macar la Atena nu exista o biserica romaneasca, (‘) iar procesul de asimilare la care sunt supusi in mod sistematic aromanii din aceasta tara, continua nestingherit.

Cei 3 000 sau poate chiar 4 000 de romani, care reprezinta exilul romanesc de astazi (diaspora romaneasca), nu par, din pacate, sa poata face ceva substantial in acest domeniu, iar bursele pe care le acorda Statul roman copiilor confratilor nostri din Grecia, nu vor putea stopa procesul de asimilare la care sunt supusi.

Daca oficialii romani nu pot face mai mult in aceasta directie, este de dorit ca organismele internationale, mai vechi sau mai noi, din cadrul Uniunii Europene, sa-si spuna cuvantul, inainte de a fi prea tarziu.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat o grija si mai mare se impune sa fie acordata in aceasta zona si meglenoromanilor, acestui grup dialectal romanesc, care s-a constituit in Meglenia, situata la nordul Golfului Salonic.
Raspanditi pe un teritoriu de aproximativ 40 kmp, aromanii din Megleni, sau meglenitii, au devenit obiectul de studiu a numerosi cercetatori romani sau straini.

Astfel, pe langa F. Weigland care, in 1892 a publicat la Leipzig o lucrare despre meglenii in limba germana, alte lucrari despre acestia sunt publicate de I. Nenitescu (1885), apoi de Pericle Papahagi (1900 si 1902) si indeosebi merita sa fie amintita lucrarea in trei volume a lingvistului Th. Capidan (1925 – 1935).

O reluare a interesului pentru megleni se face mai tarziu, in 1980, prin cercetarile lingvistice ale Matildei Caragiu-Marioteanu si prin studiul «Despre muzica megleno-romanilor» al lui Gh. Oprea, aparut in 1981 (‘).

Un volum de Basme megleno-romane, de Maria Papagheoghian apare la Salonic, in 1984 iar, mai incoace, Petar Atanasov publica la Hamburg, in 1990, lucrarea Les megleno-romains de nos jours. Une aproche lingvistique. (n.n. aceasta lucrare a aparut si in limba romana in vara anului 2002 editata de Academia Romana). Tot Petar Atanasov scrie un articol recent Despre starea actuala si perspectivele romanitatii Sud-Dunarene, aparul in Scara, martie 2001, p. 170-173.

Tot interesul pentru megleno-romani l-a dus si pe cercetatorul roman Viorel Coman sa inregistreze cu atentie obiceiurile acestora, pe care le-a gasit «apropiate de cele ale romanilor nord-dunareni».

Am tinut sa citam toate acestea pentru a arata marele interes pe care l-a starnit, in lucrarea cercetatorilor, aceasta „enclava lingvistica” compacta, componenta evidenta a romanitatii balcanice. (n.n. iar noi tinem sa subliniem cu toata responsabilitatea ca exista curente de opinie obscure in special in Occident, dar care isi gasesc acoliti si pe meleagurile noastre dar mai ales la fratii nostri din Balcani, care vor sa acrediteze dialectul aroman drept limba, cu toate ca dovezile stiintifice si istorice dovedesc apartenenta sa la limba romana).

In monumentala lucrare «Marturii romanesti peste hotare » Acad. Virgil Candea are nevoie de aproape 200 de pagini pentru a se referi pe scurt la numeroasele marturii romanesti (asezaminte, documente, manuscrise, carti rare) din Grecia.

Cunoscutul cercetator roman afirma inca din introducerea lucrarii ca «pentru romanii din intreaga zona a Mediteranei Orientale a insemnat teritoriu de actiune culturala» si aceasta pentru faptul ca, dupa autor, «poate nu exista alt popor care sa fi inteles aria de manifestare a darniciei sale culturale, atat de largi, ca poporul nostru».

Surse :

 

«Romanii din jurul Romaniei» redactor coordonator prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003 , p.478-481.

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/articol/cine-sunt-aromanii

01/11/2014 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

O altfel de istorie.Substanța ne-greacă a grecilor din Grecia.Zanafilla e Greqisë moderne është kryekëput shqiptare

O imagine de epoca in care se vede  clar  cine a luptat pentru eliberarea Greciei

Din cand in cand apar in mas media europeana discutii privind istoria Balcanului. Cea mai fierbinte tema este disputa vechie intre greci si albanezi, Exista o confuzie mare asupra originii si apartenentei popoarelor din  Balcani.

Multi pseudo- istorici au creat (prin falsuri) imaginea helenista a populatiei locale din sudul Greciei, pentru a veni in sprijinul ideologiei adoptata de Fanarioti si Patriarhia Fanarului.

Marilor puteri (Franta, Anglia si Rusia) le-a convenit aceasta teorie atunci cand se pregateau sa imparta teritorile Imperiului Osman din Balcani.

Acum confuzia este asa de mare si a devenit greu de acceptat  ca toata istoria servita in secolul XX nu este altceva decat un produs al  politicii si al  intereselor geopolitice.

Substratul Greciei moderne este albanez

Autor : Salih Mehmeti

Obsesia bolnava a Greciei pentru a-si insusii nu numai prezentul dar si trecutul antic este descrisa si de ziarul New York Times (1994) care se refera la pozitia Greciei ca la o ‘isterie pentru istorie’. Iar un diplomat necunoscut occidental, citat in New York Times (1995) a descris pozitia Greciei ca fiind “complet irationala”. Strigatele isterice ale trupelor speciale ale marinei Greciei, care in timpul paradei din 2010 spuneau “grec te  nasti, grec nu poti deveni” este  caraghioasa si in acelasi timp este un indicator ce ne arata ca ideologia greaca  de azi habar n’are de semnificatia din antichitate a termenului “grec”, care sub niciun mod nu trebuie confundat cu cel de azi.

Mantra exprimarii etnonationale din Grecia are la baza crearea mitului modern asa numitei “continuitate neintrerupta” istorica si culturala, unde grecii de azi nu sunt altceva decat drept urmasii lui Pericle, Platon si Solon. Se ajunge azi pina acolo, incat in Grecia ‘Bizantina’ se canibalizeaza si eretizeaza verbal apartenenta albaneza. Cu un secol inainte nu era asa.

Pe harta Balcanului,nu se vede Grecia nicaieri.

Albanezii in teritoriul care azi se numeste Grecia.

‘The Atlantic Monthly’ scria: “…. nu exista nume mai nobile si mai de onoare in Atena, nu exista familii cu influenta mai mare in cercurile politice, ca cele ale conducatorilor albanezi in razboiul din 1821, cum ar fi Tombazisi, Miauli si Kundurioti” (1882:31).

Intr-adevar, inceputul Greciei moderne este complet albanez. Oricare scriitor cronicar sau istoric din secolul nouasprezece, sublineaza in mod regulat fatada albaneza a celei care azi se numeste Grecia.

C.M.Woodhouse scrie: “…. ma mira faptul ca acei conducatori ai apararii libertatii Greciei din acel timp, in  majoritatea lor nu erau greci”

Dupa antropologul Roger Just, majoritatea ‘grecilor’ din secolul nouasprezece, nu numai ca nu se cheamau heleni (aceasta eticheta au invatato mai tarziu de la intelectualii nationalisti), dar nici nu vorbeau greceste, in general se vorbea in diferite dialecte ale limbilor albaneze, vlaha (armani) sau slava.

Misha Glenny, un cercetator american al Balcanului, pune in evidenta ca filohelenii din America, Britania si Europa occidentala clamau un stat liber grec; aceasta a fost o incercare romantica pentru a readuce in viata cultura helena a trecutului. Putini printre ei cunosteau schimbarile majore petrecute pe pamantul oraselor – state antice. Multi dintre ei au fost dezamagiti rau de lipsa similaritatii fizice cu helenii – asa cum era imaginata intruchiparea lor clasica.

Natiunea greaca a fost creata de catre Franta, Anglia si Rusia!

Nu a existat niciodata o natiune greaca, aceasta a fost create de marile puteri, Franta, Anglia si Rusia in colaborare cu Fanariotii si biserica ortodoxa,  in sec.XIX. In acest cadru, chiar statul Grec este un produs al celor numiti mai sus.

Cine erau Fanariotii?!

 Fanariotii erau o patura intelectuala compusa din diferite etnii ale Balcanului care foloseau limba Bisericii Ortodoxe (inventata tot de biserica bizantului, sec.IX) pentru invatatul lor. Era tocmai aceasta patura multietnica, care a format nucleul ideologic al helenismului. Teritoriile care astazi se numesc Grecia, in sec.XVIII – XIX,  erau locuite in cea mai mare parte a lor de albanezi. In perioada 1821 – 1829, albanezii din Peleponez si cei din Atika etc., au luptat pentru eliberarea pamanturilor de sub ocupatia Imperiului Osman. Aceasta lupta de eliberare a fost exploatata de catre Clerul ortodox si de Marile Puteri pentru a crea un stat independent, pe care l-au numit Grecia.

Cand a  fost creata Grecia, nimeni nu a intrebat populatia de etnia pe care o avea, si astfel au fost  numiti cu totii automat “populatia greaca”. Aceasta denumire i s-a dat poporului albanez si altor minoritati care locuiau in regiune, in asa fel incat  puteau fi identificati mai usor cu grecii antici.

Misha Glenny, in “The Balkans, Nacionalizm, War and the great powers”, pagina 26 scria: “… ani in urma, conceptul statului grec (produs al marilor puteri) nu a existat niciodata. Grecii nu stiau ce erau”. Mai mult, dupa antropologul Roger Just, majoritatea “grecilor” din sec.XIX,  proaspat eliberati de sub ocupatia turca, nu numai ca nu se numeau heleni (titulatura inventata de Fanarioti – Sh.B. ), dar nici nu vorbeau greceste, vorbeau in limba albaneza, vlaha (aromana)  si slava.

Iliricum se intindea si in Grecia de azi, creata de marile puteri.

Cine a creat ideologia helena, identitatea mitica greaca?!

Cercetatorul Vamik Volkan, la “Blood Lines form Ethnikc Pride to Ethnic Terorism”pagina 121-122 spune: “britanicii, francezii si rusii doreau ca identitatea grecilor moderni sa fie helena, ca sa raspunda nostalgiei europene pentru restaurarea civilizatiei precrestine helene”. Intre timp, in studiul “The Greece Might Still Be Free” scrie ca “grecii moderni aveau posibilitate sa descopere singuri ce erau si sa hotarasca dupa aceea cum sa fie numiti ei si tara lor. Lumea de afara (marile puteri) a decis in locul lor, pentru ca ei sa fie numiti greci si tara lor Grecia”.

Adica, helenismul nu este o entitate etnica si nicio identitate nationala, ci o ideologie al carei scop este sa converteasca toate etniile de acolo in greci. Acestia au fost  numiti heleni, iar filozofia : helenista.

Nu exista nicio harta antica, si nici medievala, in care sa fie stipulata denumirea Grecia, chiar si in sec. XVII – XIX se foloseau denumirile din Grecia antica. Deaceea, sub haina ideologiei helene (ca sa faca legatura dintre antichitate si epoca moderna) au fost create o natiune si un stat artificial (alcatuit din nationali albanezi si altii asimilati), denumit Grecia.

David Holden, autorul cartii ”Greece without Columns: the making of the modern Greeks” afirma : ”pentru mine, filohelenismul este o problema de dragoste cu un vis care imagineaza ”Grecia” iar ‘grecii’ nu au  un loc actual  al sau ca un popor adevarat, dar au niste simboluri de o perfectiune imaginara” (1972:12). Mai departe continua: ”…statul – natiunea greaca era o fabricatie a interventiei politice occidentale  – ideea fatala –  cum a numito Arnold Toynbee, exclusiv un nationalism occidental care lovea traditiile multinationale ale lumii din est. Ridicat la o scara teoretica, era un copil al  Renasterii si Rationalismului occidental”.

Cine au fost acesti majoritari non-greci, care in mod continuu sunt observati de aceiasi occidentali si care au alcatuit “natiunea” greaca???

 George Finlay, unul dintre istorici filohelenisti inflacarati, care a participat cu arma in mana la rascoala din 1821 –  1831, da o imagine albaneza aceleia care mai tarziu s-a numit Grecia: ”Maratona, Platsea, Leuktra, Salamisi, Mantinea, Ira si Olimpia, acum sunt populate de albanezi si nu de greci. Chiar si pe strazile Atenei, capitala regatului grec de un sfert de secol, inca se aude copiii vorbind albaneza in tmp ce se joaca in apropierea templului Tezeu-lui” (Istia revolutii din Grecia 1861).

Alti autori pun in evidenta majoranta albaneza in populatia oraselor principale ale Greciei acelor timpuri. Edmond About scrie in 1855: “Atena, acum 25 de ani, nu era altceva decat un sat albanez. Albanezii erau si inca sunt cei care constituie aproape toata populatia Aticii; printre cele trei categorii ale capitalei, sunt sate unde limba ”greaca” a lor abea se intelege.”

Consulul Frantei – Puqueville vorbeste despre majoritatea  albaneza a Aticii.

Henry A. Dearborn scrie  in 1819: “Elfis, aflanduse in drumul intre Megara si Atena – un sat sarac locuit de albanezii”. Cu alte cuvinte, bazandu-ne pe descrierile lu G.Finlay si F.Martin, albanezii populau toata Atica si Mesenia, partea cea mai mare a Beotiei, tot Salamisul, Korintul, Argolisul, si alte regiuni interiore ale Moreei (Peleponezul).

Albanezii au luptat, iar marile puteri au castigat Grecia!

John Hobhouse (1809), contemporan cu Bayron, vorbind despre intinderea Pasalacului lui Ali Pasa din Janina, spune ca in sud, referindu-se la o parte a Tebei, toata Negroponta (Eubeea), Livadia, Atica, zonele din jurul golfului Lepantos (Korintului) si a Moreei (Peleponezul), apartineau unuia dintre fii lui.

Sami Frasheri in enciclopedia lui multi volume “Kamus Al-alam”, la capitolul – elemente biografice ale albanezilor renumiti, scrie ca fii  lui Ali Pasa, respectiv Veli Pasa si Muhtar Pasa erau numiti ca Mytesarifi ai Atenei (Muhtar) si Moreei (Veli).

Acest fapt dovedeste ca zece ani inaintea formarii Regatul Grec, ea se numea Albania nu numai din aspectul politic dar in mod special cel etno-lingvistic.  Exista nenumarate documente etnografice ce apartin timpului, care evidentiaza caracterul albanez al locutorilor zonei unde a fost creat acest regat numit Grecia.

Jakob Philipp Fallmerayer, calatorind prin Grecia, a intalnit in Atika Beoti, iar intro mare parte a Peleponezului – albanezi, care nu intelegeau nicio boaba greaca. “Daca cineva numeste aceasta tara Albania Noua, scrie autorul, va da numele ei adevarat”. Pentru el, aceste provincii ale Regatului Greciei sunt asa de legate cu helenismul, cat sunt scotieni in muntii Kandaharului si Kabulului din Afganistan.

A.Vasilev autor al unor volume intregi despre Imperiul Bizantin scrie: ”cu toate ca teoria lui Fallmerayer in general  este exclusa, si in zilele noastre este adevarat ca  o mare parte a insulelor din Arhipelag si aproape toata Atica, inclusiv si la Atena – traiesc albanezi”. Tocmai, acest popor luptator (despre care vorbesc cu admiratie europenii timpului) va fi avangarda rascoalei care a incoronat o Grecie independenta. ”Kundurioti – scrie Misha Glenny – cea mai puternica familie de navigatori din insola Hidrei de origina albaneza, a condus un grup important al luptei pentru eliberarea tarii”.

Woodhous precizeaza ca cel care  conducea rezistenta din nordul golfului Korintului era ‘suliotul Marko Bocari urmat de o majoritate de albanezi‘.

Lord Bayron, in timp ce cauta fapte contemporane pentru a arata ca spiritul helenic n-a disparut, s-a adresat tocmai  albanezilor sulioti. In perceptia europeana de atunci, helenii antici care au iluminat civilizatia Europei, erau vazuti ca albanezii acelei perioade.

David Roessel zice : ‘…..cind Disrael (primul ministru britanic) a facut grec eroul albanez Skanderbeg in  nuvela lui – Ridicarea lui Iskander (1831), el nu a incercat sa revizuiasca istoria sau sa elimine identitatea albaneza.

El pur si simplu nu vedea greci si albanezi ca termeni care se excludeau unul  pe celalalt‘.(cartea – In Byron’s Shadow:Modern Greece in the English and American Imagination).

Aici este de remarcat afirmatia sincera si legitima a profesorului grec Niko Dimous la un intreviu acordat  pentru New York Time :’Noi vorbeam albaneza si ne  numeam pe noi insine – romǎ (ro-më (alb) = sa mai traiesti) , dar mai tarziu Winkelman, Gate, Victor Hugo, Delakroiks ne-au spus – nu , voi sunteti heleni, urmasii directi ai lu’ Platon si  Sokrat-, si asa ne-am facut‘ (23 iunie 2009).

Regele Otto I cu fustanela albaneza.

In afara celor spuse mai sus, in cronicile razboiului pentru eliberarea Greciei, eroii, capitania si soldatii erau albanezi. Despre aceasta vorbeste si faptul ca imediat dupa razboi, in timpul regelui bavarez Otto I, imbracamintea emblematica albaneza – cu fusta, a fost adaptata ca imbracaminte oficiala a Greciei, care este folosita chiar de catre garda militara de azi. De aceea, steagurile laudaroseniei grecilor sunt un indicator al falsitatii pretentiilor pe care le au.

Sensul ne-grec al numelui ‘Grec’

Insusi originea termenilor ‘Greci’ si ‘Grec’ este ilira. Majoritatea istoricilor contemporani afirma ca termenul ‘Grec’ este fara dubii legat de numele ‘ Graikhos’ ( Γραικός) pe care l-a pomenit primul Aristotel (Meteorologica I. Xiv), studiile au aratat ca acest nume se folosea de catre iliri pentru a deosebii Dorieni din Epir (pentru care se accepta in mediul istoriografic mondial ca aveau partial caracter iliric) de  Graii, nume autohton pentru o populatie din Epir.

Irad Malkin (1998), istoric de la Universitatea din  Tel-Aviv , spune ca termenul ‘Graikoi’ s-a raspandit in sudul Italiei de catre Ilirii si Mesapi (Irad Malkin: The returns of Odysseus – colonization and ethnicity).

Henry Welsford (1845) spune ca ‘ pellasgii’ au fost cei care au adus numele ‘Graikoi’ ( Γραικόi) in Italia, in acest timp,  Wilhem Ihne (1871) credea ca acest lucru a fost facut de Epirioti. In acest caz, unicitatea pellasgo-iliro-epiriota este de netagaduit, tocmai datorita confuziei continue a cercetatorilor insusi, fata de istoria Pellasgilor, Ilirilor si Epiriotilor.

George Grote in Istoria Greciei, zice ca ‘Graikoi’ erau un popor Ilir, al caror nume presupunea ‘munteni’ (George Grote: History of Greece).

Osborn William Tancock (1874) spune ca Graecii era un trib mic asezat pe litoralul Ilir. Mai tarziu romanii vor chema toti helenii antici cu denumirea generala – Greci sau mai concret ‘Graeci’.

Leonard Robert Palmer (1988) spune raspicat – numele ‘Graeci’ este Ilir, iar Eric Patridge (1977) il considera de ‘origine pellasge’.

Malte Brun (1829) in timpul cercetarilor lui pentru a demostra ‘structura helenica’ a limbii albaneze spune ca ‘Graia’ (Γραία) se explica prin cuvantul albanez ‘Grua’. Si profesorul literaturii grecesti de la Universitatea din Palermo, Xhyzepe Krispi (1831) sustine descifrarea propusa de Malte Brun: ‘ Γραία’ se numea femeia batrana, dar poate sa semnifice foarte bine si pe doamna casei (gospodara), in sensul femeii cu experienta. In orice caz cuventul Grua este un cuvent foarte vechi.

Nicholas C.Eliopoulos (2002) afirma ca, in perceptia romana, prin ‘Graeci’ se identificau cu identitatea lor matriarhala. Aceasta se intareste si prin marturiile bogate ale autorilor greco-romani care povestau ca in lumea Iliro-Epiriota exista un respect deosebit pentru genul feminin, in mod deosebit pentru sotie. William Ridgeway, istoric britanic spune ca Aristotel avea in vedere ilirii cand spune ca popoarele de luptatori si militari, in afara de Celti, au fost sub dominatia femeilor. Iliri erau sub gineokratie ( dominatia femeilor) in secolul al treila inainte de Hristos, asa ca nu trebuie sa ne suprinde ca cel mai important monarh ilir a fost femeie. Aceasta era Teuta, regina ilira care in 228 inainte de Hristos i-a ucis pe solii trimisi de Roma.

In ‘Encyclopaedia Britannica’ (1911) se afirma la fel: ‘se pare ca femeile din Iliria au avut o pozitie inalta in societate si aveau chiar putere politica’. Marturia a Pseudo-Skylaksi la ‘Periplus’ (21) despre faptul ca liburni se supuneau  puterii femeilor este interpretat de un sir de cercetatori contemporani ca un fel de matriarhat. Iar Stipceviq (1974) crede ca avem de a face cu ‘ramasitele unei institutii antice, radacinele careia trebuie cautate in perioda preindoeuropeane’.

Strabon,  in scrisurile lui (7.7.12) vorbeste de o casta de preoti ai Dodonei pellasgice(perioada prehelena), unde  preotese erau trei femei (ὕστερον δ’ ἀπεδείχθησαν τρεῖς γραῖαι, ἐπειδὴ καὶ σύνναος τῷ Διὶ προσαπεδείχθη καὶἡ Διώνη.

In cadrul legendelor pellasgice, mai ales in legenda lui Perseu, se pomeneste de trei zeite, numite GRAIAI, care in imaginatia mitologica se prezentau ca femei batrane, nascute batrane. Pentru a-i da legitimitate stiintifica etimologiei mai sus mentinute, unde ‘graia’ se suprapune cu ‘grua’ in albaneza, ne serveste destul  textul  lui Strabon (VII,2) care spune ca in limba molosilor si thesprotilor, batranele se numeau ‘ γραίας πελίας‘ (graias pelias). Cu alte cuvinte, descifrarea definitiva a numelui Grek – ‘Graikoi’ este legata de cuvantul iliro-albanez ‘gra plaka’ ca o referinta directa pentru cultul mamei si al sotiei in lumea antica pellasgo-Ilira.

In multitudinea dialectala a limbii albaneze, gasim corespondente pentru  γραίας cum ar fi de exemplu gra (in plural), graria, granimi, etc. Si mai tarziu cu etnonomul ‘grec’ sau ‘greci’ erau subintelesi in mod substantial albanezii. Un exemplu clar a fost atunci cand o localitate ‘Piana del Greci’ din Palermo in Sicilia, era locuita permanent de albanezi din ritul ortodox. Mai tarziu in jurul anilor 30 din secolul trecut,  denumirea localitatii s-a schimbat in Piana degli Albanesi (Hora e Arberesheve).

——————————–

Tradus de Perparim Demi:

Nota tr.

Cat de putin stim despre adevarata istorie, ne-am obisnuit cu politica, cu interesele lor si cu minciuna, si am uitat sa punem intrabarea – ce este real din tot ce ni se spune???.

Steagul Greciei nu reprezinta nici un simbol al culturii stavechi  a Balcanului, este pur si simplu crucea bisericii ortoxe bizantine, iar culoarea bleu se trage tot din Bizant . Imbracamintea popular a grecilor (daca scoatem din socoteala pe cea a albanezilor si a vlahilor) nu poarta nici un semn al popoarelor stravechi din regiune. Muzica greceasca iti aduce aminte de curtea imparatilor bizantini, cand se stie ca muzica autohtona este celebra polifonie, pe care o gasim in  toate variantele la folclorul albanez. In muzeul Londrei si la Louvre, toate picturile realizate de celebrii pictori occidentali, care au calatorit in regiunea Greciei in sec. XVII – XIX,  reprezinta numai personaje istorice albaneze sau dansatori si razboinici din Epir.

Ce au facut ei, nu are decat un nume: furt de istorie, furt de folclor, furt de identitate nationala!!! Si ca sa faca aceasta helenizare au apelat la cele mai crude metode – crime, epurari, deportari, genocid, care au durat un secol.

Totul a plecat de o idee romantica,  a unor intelectuali occidentali pasionati de literatura antica –  filoelenii.

Info – Wikipedia:

Regatul Greciei (limba greacă: Βασίλειον τῆς Ἑλλάδος, Vasíleion tīs Elládos) a fost un stat înființat în urma prevederilor Convenției de la Londra din 1832 a Marilor Puteri – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Monarhia din iulie Franceză și Imperiul Rus. Statul a fost recunoscut internațional prin tratatul de la Constantinopol, Imperiul Otoman aceptându-i independență totală. Regatul Greciei a fost urmașul Guvernului provizoriu grec al primei Republici Elene, stabilite în timpul războiului de independență al Geciei. Regatul a durat până în 1924, când a fost abolită pentru prima oară monarhia și a fost proclamată a doua Republică Elenă. Momarhia a fost restaurată în 1935, și a durat până în 1974, când, la sfârșitul perioadei de șapte ani de dictatură militară, a fost abolită monarhia pentru a doua oară și a fost proclamată a treia Republică Elenă.

Grecii s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman în 1821 și au continuat lupta până în 1829. Grecia a fost condusă de contele Ioannis Kapodistrias până în 1831, când contele a fost asasinat. Din 1831, Grecia s-a scufundat în luptele unui război civil. În acest moment, Marile Puteri au hotărât să transforme Grecia în regat. În timpul Conferinței de la Londra din 1832, Regatulu Unit, Franța și Imperiu Rus au oferit tronul princepelui bavarez de 17 ani Otto din casa regală de Wittelsbach. Otto era minor în momentul în care a ajuns în Grecia, și de aceea a fost instituit un consiliu de regență, care a condus țara în numele monarhului până în 1835. După această dată, Otto a început o perioadă de conducere absolutistă, principalii săi consilieri fiind conaționali bavarezi. În acele vermuri, chiar și monarhul se autointitula „consilier șef”.

Sursa

 

 

Substanca jo’greke e grekëve dhe Greqisë

 

 

ZANAFILLA E GREQISË MODERNE ËSHTË SHQIPTARE

 Zanafilla e Greqisë moderne është kryekëput shqiptare

   Obsesioni i sëmurë i Greqisë për të përvetësuar jo vetëm të tashmen por edhe të kaluarën e moçme është qesëndisur nga gazeta si New York Times (1994) e cila i referohej pozicionit të Greqisë si ‘histeri mbi historinë’. Kurse një diplomat i panjohur perëndimor i cituar në New York Times (1995) e përshkruante pozicionin e Greqisë si “tërësisht iracional”. Klithjet histerike të togës së marincave grek që përçarteshin se “grek lindesh, grek nuk bëhesh” jo që janë qesharake por edhe janë tregues se ideologjia e sotme greke s’e ka haberin e domethënësisë së termit “grek” në lashtësi dhe sot, që për hir të së vërtetës nuk duhen ngatërruar në asnjë mënyrë. Mantra e ligjërimit etnonacional në Greqi ka të bëjë me sajimin e mitit modern të së ashtuquajturës “vazhdimësi e pakëputur” historike e kulturore nga ku grekët e sotëm s’janë gjë tjetër pos pasardhës vijëdrejtë të Perikliut, Platonit e Solonit. Derisa sot në Greqinë bizantine kanibalizohet e heretizohet verbalisht me të qenurin shqiptar, para një shekulli nuk ishte kështu.

Salih Mehmeti

http://www.pashtriku.org/

29/08/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

AROMANII DIN GRECIA

Tot la sud sau sud-vest de tara noastra si tot in Peninsula Balcanica, pe langa acei numerosi frati ai nostri (romani banateni, romani timoceni etc.) elementul romanesc isi gaseste o larga reprezentare printre aceia pe care, ca aromani, ii intalnim si astazi in Grecia, Albania, Macedonia sau Croatia.

Pentru a intelege mai bine prezenta acestora, uneori chiar masiva in aceste teritorii ceva mai departe de noi, se cere sa ne reamintim si cateva cunostinte de istorie mai veche.

Astfel, trebuie retinut faptul ca daca romanizarea de la nord de Dunare a stramosilor nostri traci a dus in Dacia Traiana la formarea poporului roman in sec. I i. Ch., apoi, expansiunea romanilor in Peninsula Balcanica, sub numele mai frecvent de valahi, aromani, macedo-romani, megleno-romani sau istro-romani.

De asemenea este necesar sa precizam ca, daca crestinarea celor de la nord a beneficiat, in timpul romanizarii lor, de invataturile Apostolului Andrei («cel dintai chemat»), cei din sud de Dunare au avut de profitat de pe urma invataturilor Apostolului Pavel, care i-a si vizitat de doua ori. Acestea ne permit sa dam deplina dreptate lui Vlad Bejan si Ion Caprean (1998), cand sustin ca, intr-adevar, «crestinismul nostru este peste tot, de origine latina».

 

 

 

ROMANII SI AROMANII-aria de raspandire

 

Din punct de vedere lingvistic, asemanarea mare dintre limba vorbita de cei din nord si limba vorbita de cei de la sud, de aceeasi origine latina, ne permite sa ne alturam acelora care sustin ca este vorba de o singura limba (formata inainte de orice alta influenta), cu eventual, doua dialecte.

Sub raport etnic si istoric, este necesar sa mai facem si precizarea ca dintre popoarele nomade, de origine germanica, mongola sau slava, care au ajuns in rasaritul Europei si in Peninsula Balcanica, un rol mai semnificativ le revine slavilor care, in sec. V s-au oprit la sudul Dunarii, dislocandu-i spre sud, pe acei traci romanizati care traiau aici.

Imprejurari ca acestea au dus mai la sud, la aparitia aromanilor care, mai ales la inceput, s-au raspandit cu deosebire in jurul Muntilor Pindului, ocupand in acest principal «leagan», teritorii intinse (Terra Valachorum), in zone cunoscute si dupa numele lor semnificativ de Valahia Mare, Valahia Mica, Valahia de Sud etc.

Numarul aromanilor de aici, din Grecia, cunoscuti si sub numele de «cuto-vlahi», «valahofoni» sau «farseroti» (de la Farsala), dupa unele statistici, ar putea fi cuprins intre 700 000 si 1 200 000. Daca putem vorbi de o reala prezenta romaneasca in Grecia, este destul sa-l citam pe istoricul Alexandru D. Dutu care, intr-un articol referitor la romanii din Grecia (aparut in «Dosarele istoriei», nr.6/1998, p.55-56) ne ofera date exacte asupra numarului mare de scoli si de biserici romanesti care functionau in aceasta tara, in perioada 1940 – 1942. (n.n. vezi si Adina Berciu Draghicescu – in lucrarea Romanii din Balcani : cultura si spiritualitate. Sf. Sec. XIX-inceputul sec. XX, Ed. Globus, Bucuresti 1996, dar si in alte lucrari de acelasi autor).

Astfel autorul inscrie printre altele Liceul Comercial si Gimnaziul Industrial de fete, din Salonic, Liceul din grebena si Gimnaziul din Ianina, cu un nr total de 410 elevi si 56 de profesori, precum scolile primare din Salonic, Veria, Doleani, Vodena, Fetita, Gramaticova, dandrova, Paticina, Nevesca, Beclamen, Vlaho-Clisura, Hrupiste, Cupa, Livezani, Ianina, Grebena, Baiasa, Breaza, Turia, Furca, Samarina si multe altele, cu un numar total de aproape 2 200 de elevi. La lunga lista a scolilor A. Dutu adauga si o lista a bisericilor romanesti, in care sunt mentionate cele din Veria, Doleani, Selia, Xilorivad, Gramaticea, Hrupiste, Grebena, Avdela, Turia, Drandova si Panadia, in care slujeau 25 de preoti romani.

Asemenea date ne fac sa deducem ca, intr-un trecut nu prea indepartat, numarul aromanilor din Grecia putea sa treaca de cifra de 1 million, cum apreciaza recent si Vasile Gh. Ion (2001). Aromanii din Grecia, considerati inca, de multe ori, ca «greci romanizati», au trebuit sa faca fata unei «ostilitati fatise», ori de cate ori au dorit sa-si manifeste apartenenta la romanism.

Cu o sensibilitate aparte, in special fata de cuto-vlahi (aromani), grecii au nesocotit interesele acestora, desi guvernul lor a subscris la Conventia Internationala referitoare la drepturile omului si ale minoritatilor. Asa se explica faptul ca, in anul 1945 au inchis scolile cu limba de predare romana si faptul ca in Grecia nu apare nici un ziar de limba aromana (n.n. !?), si ca nici macar la Atena nu exista o biserica romaneasca, (‘) iar procesul de asimilare la care sunt supusi in mod sistematic aromanii din aceasta tara, continua nestingherit. Cei 3 000 sau poate chiar 4 000 de romani, care reprezinta exilul romanesc de astazi (diaspora romaneasca), nu par, din pacate, sa poata face ceva substantial in acest domeniu, iar bursele pe care le acorda Statul roman copiilor confratilor nostri din Grecia, nu vor putea stopa procesul de asimilare la care sunt supusi.

Daca oficialii romani nu pot face mai mult in aceasta directie, este de dorit ca organismele internationale, mai vechi sau mai noi, din cadrul Uniunii Europene, sa-si spuna cuvantul, inainte de a fi prea tarziu.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat o grija si mai mare se impune sa fie acordata in aceasta zona si meglenoromanilor, acestui grup dialectal romanesc, care s-a constituit in Meglenia, situata la nordul Golfului Salonic.
Raspanditi pe un teritoriu de aproximativ 40 kmp, aromanii din Megleni, sau meglenitii, au devenit obiectul de studiu a numerosi cercetatori romani sau straini. Astfel, pe langa F. Weigland care, in 1892 a publicat la Leipzig o lucrare despre meglenii in limba germana, alte lucrari despre acestia sunt publicate de I. Nenitescu (1885), apoi de Pericle Papahagi (1900 si 1902) si indeosebi merita sa fie amintita lucrarea in trei volume a lingvistului Th. Capidan (1925 – 1935).

O reluare a interesului pentru megleni se face mai tarziu, in 1980, prin cercetarile lingvistice ale Matildei Caragiu-Marioteanu si prin studiul «Despre muzica megleno-romanilor» al lui Gh. Oprea, aparut in 1981 (‘). Un volum de Basme megleno-romane, de Maria Papagheoghian apare la Salonic, in 1984 iar, mai incoace, Petar Atanasov publica la Hamburg, in 1990, lucrarea Les megleno-romains de nos jours. Une aproche lingvistique. (n.n. aceasta lucrare a aparut si in limba romana in vara anului 2002 editata de Academia Romana). Tot Petar Atanasov scrie un articol recent Despre starea actuala si perspectivele romanitatii Sud-Dunarene, aparul in Scara, martie 2001, p. 170-173.

Tot interesul pentru megleno-romani l-a dus si pe cercetatorul roman Viorel Coman sa inregistreze cu atentie obiceiurile acestora, pe care le-a gasit «apropiate de cele ale romanilor nord-dunareni».

Am tinut sa citam toate acestea pentru a arata marele interes pe care l-a starnit, in lucrarea cercetatorilor, aceasta „enclava lingvistica” compacta, componenta evidenta a romanitatii balcanice. (n.n. iar noi tinem sa subliniem cu toata responsabilitatea ca exista curente de opinie obscure in special in Occident, dar care isi gasesc acoliti si pe meleagurile noastre dar mai ales la fratii nostri din Balcani, care vor sa acrediteze dialectul aroman drept limba, cu toate ca dovezile stiintifice si istorice dovedesc apartenenta sa la limba romana).

In monumentala lucrare «Marturii romanesti peste hotare » Acad. Virgil Candea are nevoie de aproape 200 de pagini pentru a se referi pe scurt la numeroasele marturii romanesti (asezaminte, documente, manuscrise, carti rare) din Grecia.

Cunoscutul cercetator roman afirma inca din introducerea lucrarii ca «pentru romanii din intreaga zona a Mediteranei Orientale a insemnat teritoriu de actiune culturala» si aceasta pentru faptul ca, dupa autor, «poate nu exista alt popor care sa fi inteles aria de manifestare a darniciei sale culturale, atat de largi, ca poporul nostru».

(«Romanii din jurul Romaniei» redactor coordonator prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003 , p.478-481)

 

 

 

 

 

 

13/03/2010 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: