CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ortodocşii au devenit a doua comunitate religioasă din Austria. VIDEO

                         Imagine similară

 

În timp ce în Austria sunt dezbateri intense pe tema populației musulmane, ortodoxia s-a dezvoltat discret, până ce a devenit a doua comunitate religioasă din țară, scrie Der Standard, citat de Orthodoxie.

În contextul valurilor de migranți din ultimii ani, islamul a deținut mult timp primul loc în ceea ce privește afilierea religioasă a imigranților, informeaza basilica.ro

Potrivit unor statistici din 2017, în Austria trăiesc 700.000 de musulmani, însă numărul membrilor Bisericii Ortodoxe este mai mare.

Ultimele cifre oficiale datează din 2014, când se vorbea despre 500.000 de creștini ortodocși în Austria.

Deși datele exacte nu au fost colectate de către un recensământ recent, potrivit secretariatului Mitropoliei Ortodoxe grecești din Austria, se poate vorbi despre o comunitate de 750.000 – 800.000 de creștini ortodocși în această republică federală.

Florian Wegscheider, reprezentant al fundației Pro Oriente, a declarat pentru cotidianul Der Standard că „în ultimii ani, cel mai mare grup de imigranți reprezentând 50% dintre aceștia au fost românii.

Cu toate acestea, ei nu sunt percepuți ca migranți clasici, deoarece se deplasează în spațiul intern al Uniunii Europene”.

În prezent, există 17 parohii și filii ortodoxe românești în Austria, care depind în mod direct de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Germaniei, Austriei și Luxemburgului.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/18/ziua-de-18-septembrie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/18/o-istorie-a-zilei-de-18-septembrie-video/

 

 

 

 

18/09/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

De ce şi-a ferecat graniţele Ungaria, cea mai mare asimilatoare de etnii !?

Foto: Orban Viktor, primul ministru al Ungariei

 „Noi nu-i considerăm pe acești oameni drept refugiați, ci o forță invadatoare musulmană”, a afirmat Orban, întrebat despre motivul pentru care Ungaria refuză să primească solicitanți de azil. 

 

De ce şi-a „betonat” graniţele cel mai mare asimilator de etnii!?

Prin poziţia sa foarte fermă de a nu accepta picior de islamic pe pământul Ungariei, premierul Orban Viktor (foto) şi-a făcut o mare reclamă, el devenind purtătorul de cuvânt al celor care-i împărtăşesc mai mult sau mai puţin idealurile.

Idealuri care sunt, lucru ştiut, în contrasens cu punctul de vedere al mai-marilor Europei. Evident că nici nouă nu ne convine împânzirea Ţării cu cine ştie ce refugiaţi, care pe termen mediu şi lung pot deveni o bombă demografică, dar de la o atitudine raţională la isterie este o cale destul de lungă.
Dată fiind atitudinea vehementă a celor care în decursul veacurilor şi-au clădit o naţiune pe asimilarea etnică, această întorsătură de 180 de grade surprinde pe oricine şi cu atât mai mult pe noi, cei care le ştim bucătăria.

Şi aici sunt mai multe aspecte. Este de amintit faptul că studiile genetice elaborate de specialiştii unguri pe bază de ADN arată că cel mult 10 la sută din actuala populaţie ar fi formată din unguri get-beget, adică din uralici.

Majoritatea covârşitoare a populaţiei maghiare, după origini, are următoarea componentă: 50 la sută – slavi maghiarizaţi, 30 la sută – români maghiarizaţi, iar ultimele 10 procente aparţin evreilor, germanilor, ţiganilor etc…

Această distribuire antropologică dovedeşte că naţiunea maghiară, în unitatea ei, este mai mult una culturală decât biologică, ea fiind o creaţie a hungarismului, o doctrină a trufiei revanşarde şi a superiorităţii de rasă, ademenitoare pentru mulţi din cei de altă etnie, care au căzut sub incidenţa ei şi au dorit să parvină.
De notorietate sunt cazurile slovacului Kosuth Lajos, devenit un maghiar înrăit, al poetului de origine sârbă Petofi Sandor, al lui Horthy Miklos, provenit dintr-o familie de maramureşeni maghiarizaţi, imediat după 1848, dar şi al multor conţi, baroni, nu puţini de provenienţă românească, şi care în calitatea lor de convertiţi devin duşmani ai propriului neam etc..

Să nu uităm, de asemenea, de Matei Corvin (1458- 1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, considerat cel mai mare rege al Ungariei din toate timpurile.
Lăsând la o parte dramatismul acestei metode, asimilarea etnică a adus în decursul veacurilor mari beneficii, Ungariei şi hungarismului, ea reuşind să ţină la un nivel ridicat creşterea demografică, astfel încât, prin educaţia primită, specifică acestei etnii, să menţină numărul populaţiei instruite într-un anumit fel, la un nivel care să-i asigure dominaţia asupra altor naţiuni, chiar în condiţii de inferioritate numerică.

De altfel, trebuie arătat faptul că în compoziţia demografică a Transleithaniei (partea ungurească a imperiului austro-ungar, de după 1867), ponderea elementului maghiar era de numai 41 la sută din totalul populaţiei acestui semi-imperiu.

Pentru a face faţă, în decursul veacurilor, presiunii mari a etnicilor nemaghiari, din imperiul lor, fie că este vorba de români, slavi, germani etc., autorităţile maghiare au menţinut la cote înalte procesul de asimilare etnică, el devenind la un moment dat principala politică de stat, cu scopul de a şterge orice urmă a altor etnii din arealul lor de dominaţie.

Aşa se explică creşterea demografică, unică în felul ei, care a atins cote de neimaginat.

Conform datelor ONU privind evoluţia populaţiei pe continentul european, plecând de la anul 1000, rezultă că în vreme ce populaţia continentului nostru a crescut în intervalul 1000-2016 de 12,3 ori, populaţia Ungariei a crescut de 42 de ori.

Dacă populaţia Ungariei ar fi crescut ca şi cea a Europei de numai 12,3 ori, la ora actuală Ungaria s-ar fi ales cu un efectiv demografic de numai 3.075.000 de locuitori, de câteva ori sub nivelul de 9,8 milioane de locuitori, conform ultimului recensământ, şi o densitate de 107 loc./ kmp, în timp ce la nivel european gradul de acoperire al teritoriului este 93 loc./kmp, iar în România de 94 loc./kmp.

 

 

Viktor Orban: Noi îi vedem pe refugiați „o forță invadatoare musulmană”

 
Foto: Refugiaţi musulmani

Deosebirea între atunci şi acum este că în timp ce în secolele trecute masa de asimilaţi era de origine indo-europeană (români, sârbi, slovaci, sloveni, ruteni etc.), acum, ceea ce i se propune Budapestei sunt musulmanii, cu care ungurii au avut o tristă experienţă în perioada 1526-1699, interval de 173 de ani în care, în urma luptei de la Mohaci cu turcii, Ungaria a fost desfiinţată şi transformată în paşalâc turcesc.

De altfel, ungurii înşişi recunosc faptul că, dacă în acea vreme n-ar fi existat „supapa” Transilvania, unde şi-au transferat puterea, cultura şi tradiţiile, supravieţuirea lor ar fi fost pusă sub semnul întrebării.

Iar cine s-a fript odată cu ciorba, suflă şi-n iaurt…

Prin asimilarea forţată pe care a practicat-o imediat după Tratatul de la Trianon, din iunie 1920, acum, în propriul teritoriu, redus la 93.000 kmp, faţă de 368.000 kmp, cât cuprindea Transleithania, adică partea ungurească a imperiului austro-ungar, statul maghiar şi-a realizat o puternică coeziune demografică, el situându-se, la ora actuală, printre ţările Europei cu cea mai mare omogenitate etnică.

Conform ultimului recensământ, 93,3 la sută din cetăţenii acestei ţări s-au declarat unguri, în vreme ce, la noi, în România, procentul românilor este de 88,6 la sută, diferenţa revenind minorităţilor.

Numai că în vreme ce la noi ponderea cea mai mare de minoritari o deţin maghiarii, cu 6,5 la sută, în Ungaria recensământul plasează pe primul loc, ca pondere, ţiganii, care, după unele surse, ar deţine un procent de 6,1 la sută din totalul populaţiei acestei ţări.

Mai mult decât atât, aflăm că mişcarea de conştientizare a ţiganilor în ţara vecinilor este foarte puternică.

În Budapesta se vorbeşte de un cartier întreg controlat de aceştia, în care autorităţile nu prea au ce căuta, iar la nivel naţional, în patru judeţe din estul Ungariei, a luat amploare mişcarea de constituire a unui Ţinut ţigănesc, după modelul Ţinutului secuiesc de la noi.
Aşadar, cumulate, cele două probleme, una venită din istorie, iar cealaltă din actualitate, creează suficiente motive, Ungariei, domnului Orban Viktor, să joace rolul pe care-l joacă, simulând că se face „luntre peste punte” pentru menţinerea şi asigurarea purităţii propriei naţii.

Acesta ar fi şi unul din motivele pentru care se încearcă prin orice motive, inclusiv mai puţin ortodoxe, reaprinderea spiritului de apartenenţă la naţiunea-mamă a maghiarilor din diasporă, pe care-i doreşte recuperaţi, atrăgându-i într-un periculos joc al reconstituirii Ungariei Mari, prin constituirea de Ungarii mici înăuntrul ţărilor în care domiciliază, gen Ţinutul secuiesc şi Regiunea Autonomă Maghiară în România, dar şi în Ucraina Subcarpatică, Slovacia şi Serbia, până chiar şi în Austria.

Şi pentru a nu da impresia unui act de sinucidere, şi a se da puternic, domnul Orban Viktor a mai făcut un pas în propriul interes, aliniindu-se, nu cu oricine în demersul său, ci cu la fel de aventurierul Putin al Rusiei, fapt care ne obligă să nu subestimăm ameninţările la care suntem supuşi atât din est, cât şi din vest, dar şi din interior.

Mai mult decât atât, aura pe care pretinde că o are, de apărător al Europei creştine în faţa valului de refugiaţi islamici, bine garnisită cu o propagandă adecvată, constituie un atu în plus, care îl poate face credibil în faţa multora: europeni, americani şi chiar chinezi, cum că nedreptatea de la Trianon, marea lor durere, se cere şi ea repusă pe tapet, iar primii din cei vizaţi nu pot fi alţii decât românii.

Aşadar, domnilor guvernanţi şi parlamentari, consilieri judeţeni, locali, vă invităm să reflectaţi mai cu atenţie la legile, hotărârile pe care le adoptaţi, la înţelegerile pe care le încheiaţi, pentru acel permanent „pumn de voturi” după care alergaţi mereu în goana după menţinerea puterii, ca vouă să vă fie bine, făcând astfel un imens rău poporului, Naţiunii Române.

Din toate acestea, câştigătorul nu este altul decât Orban Viktor, cel care, prin introducerea dublei cetăţenii a reuşit să-şi asigure rezerva electorală, dar şi creşterea demografică de care dispune din resurse proprii, pentru că, nu-i aşa, „fiecare ungur contează”, lucru de care în cazul românilor, guvernanţii noştri habar nu au.

(Articol, de Ioan Cismaş, preluat din cotidianul „Cuvântul liber” de la Târgu-Mureş, din data de 26 aprilie 2018).

 

 

09/06/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Viitorul aparţine statelor mici ? „Şocul identităţilor”şi Teoria statelor mici

 

 

 

 

 

 

În ultimul timp în Europa au crescut  revendicările identitare şi există riscul ca mai multe state să se confrunte în curând cu un separatism etno-teritorial.

Metamorfozele  identitare de pe continentul european sunt catalizate şi de unele fenomene de anvergură internaţională, cum ar fi migraţia musulmană şi globalizarea.  
Faptul că ţările europene se confruntă cu un aflux masiv de imigranţi musulmani, care obţin cetăţenia şi oficial se pot numi francezi, italieni, elveţieni, spanioli etc., creează o frustrare identitară în rândul băştinaşilor, care  în replică,  regăsesc în procesul de regionalizare un refugiu şi o formă de conservare identitară şi culturală.
Evident, nou-veniţii pot obţine naţionalitatea, însă nu şi etnia. Un turc poate deveni german, însă nu va deveni niciodată bavarez sau saxon…
 
Migraţionismul şi globalizarea sînt un catalizator al regionalismelor şi revendicărilor identitare.

Revenirea la identitatea regională este însoţită şi de revenirea la specificitatea lingvistică.

În Franţa, unde există numeroase limbi şi dialecte vorbite, la tendinţa de folosire a limbilor tradiţionale aderă chiar şi reprezentanţi ai generaţiei  tinere, care îşi revendică dreptul la „diglosie” (vorbire populară), prin care îşi demonstrează apartenenţa la un grup etnic tradiţional francez. 

 Cât priveşte efectele colaterale ale globalizării, observăm că în ultimii ani procesului de globalizare i se propune drept alternativă diametral opusă procesul de “glocalizare”, adică de dezvoltare a identităţilor regionale/locale.

Inclusiv din acest motiv, tot mai multe entităţi etno-culturale şi lingvistice din Europa râvnesc la obţinerea statutului de autonomie, sau pretind chiar să devină regiuni independente, practic state separate, care să le ofere mai mult confort în plan identitar.

Există deja unele scenarii de fragmentare a Europei, care se conturează şi pe hartă. Aceste scenarii,  pot fi privite astăzi ca o viziune utopică sau teribilistă, însă mâine, ar putea deveni cel puţin parţial, o realitate factologică.

Iată mai jos una din hărţile-proiect a „Europei de mâine”, în care ţările europene sunt fragmentate în zeci şi zeci de regiuni etno-culturale autonome sau independente; sînt 73 de regiuni, care reflectă tot atâtea entităţi etno-culturale şi lingvistice (proiectul e inspirat din harta Adunării Regiunilor Europene).

 

Harta-proiect a „Europei regiunilor”, elaborată în baza materialelor Mesei Rotunde a Ligii Jurnalismului Conservator cu genericul „Regiunile unite ale Europei: Kosovo ca înaintaş în procesul de glocalizare europeană” (13 marte 2008); proiectul hărţii a fost coordonat cu harta Adunarea Regiunilor Europene.Autori: О.B. Nemenensky, A.Yu. Tereshchenko, G.N. Engelhardt .

Deşi e o viziune aproximativă asupra realităţii în plan identitar, această hartă reprezintă totuşi o parte esenţială a revendicărilor existente.  

Cum ar arăta Europa dacă toate regiunile cu tendinţe separatiste şi-ar câştiga independenţa ? În acest scenariu, totuşi foarte puţin probabil, Europa ar avea peste 100 de state…

Potrivit acestui  scenariu Marea Britanie, Spania, Franţa, Elveţia, Germania, Italia, dar şi România şi multe alte ţări ar fi pur şi simplu fărâmiţate.

Au fost  identificate trei amenințări principale care amenință stabilitatea Europei. Acestea includ:  

  • situația geopolitică nouă : o China din ce în ce mai prezentă, politica agresivă a Rusiei față de Ucraina și vecinii săi, războaiele și anarhia în Orientul Mijlociu și Africa (cu Islamul radical care joacă un rol major) și politica îngrijorătoare ale noii administrații americane care fac viitorul extrem de imprevizibil.

  • situația internă din ţările UE: o  creștere a sentimentului naționalist, din ce în ce mai xenofob.

  • starea de spirit a elitelor proeuropene: declinul credinței în integrarea politică, ofensiva populismului, riscul ca multe state să se confrunte în curând cu un separatism etnic-teritorial extrem de periculos, în urma căruia pierderile teritoriale ale cuiva ar însemna câştigul altcuiva.

În 1950, Organizaţia Naţiunilor Unite avea 50 de ţări-membre; astăzi, numărul acestora depăşeşte cifra de 190.  Şi acest trend nu se opreşte, ci se accentuează.  

Dacă studiem una dintre cele mai strategice zone ale lumii, Eurasia de Est, putem vedea că Rusia este în continuare cea mai mare țară din lume, iar China este cea mai populată. Și împărtășesc o graniță terestră lungă…

Ceea ce nu vedem pe  hartă, este că majoritatea celor 150 de milioane de oameni ai Rusiei se concentrează în provinciile sale occidentaleDoar 30 de milioane de oameni se află în zonele sale estice, iar statistica arată că populația Rusiei  este în scădere, aceasta îndreaptându-se spre aproximativ 120 de milioane de oameni în următoarele decade.

Și mai este un lucru pe care nu îl vedem pe  hartă. Stalin, Hrușciov și alți lideri sovietici au trimis forțat rușii în estul îndepărtat în gulaguri, lagăre de muncă, orașe nucleare etc., însă  nimic nu a afectat mai rău distribuția demografică a Rusiei, decât  oamenii  care nu au vrut niciodată să ajungă în extremul orient şi s-au întors spre vest. 

Drept urmare, în Orientul Îndepărtat al Rusiei astăzi, care este de două ori mai mare decât India, trăiesc exact șase milioane de ruși…

De aceea şi în spaţiul rus este posibil să apară  mai multe enclave.

James Minahan, care s-a ocupat de editarea “Enciclopediei naţiunilor lipsite de stat: grupurile etnice şi naţionale din întreaga lume” (“Encyclopedia of the Stateless Nations: Ethnic and National Groups Around the World”), a enumerat peste 300 de etnii care formal au dreptul de a revendica crearea unui stat propriu.

Marea majoritate a acestor populaţii ocupă un teritoriu distinct, îşi dezvoltă propriii markeri identitari, propria simbolistică ideologică şi politică, încearcă să creeze frontiere administrative sau neconvenţionale prin care să se separe de celelalte grupuri etno-culturale; multe dintre aceste grupuri identitare îşi afişează propriile drapele în perimetrul teritoriului pe care îl populează compact.

Or, aceşti markeri sunt o formă de surogat de independenţă. Cercetătorul francez, Michel Pastoureau, studiind rolul emblemelor, stemelor şi drapelelor în formarea ideii de naţiune, remarcă importanţa identificatorie şi de afirmare a acestor markeri pentru minorităţile etnice, ajungându-se azi, ca şi pe vremuri, la confruntări identitare simbolice în acest sens.

El menţionează: „Exemplele contemporane sunt numeroase şi adeseori dureroase: drapelul corsican contra drapelului francez, drapelul cecen contra drapelului rus, drapelul tibetan contra drapelului chinez, drapelul basc contra drapelelor mai multor state. Aceste drapele ale popoarelor ce nu şi-au cucerit independenţa statală fac trimitere mai mult decât oricare altele la ideea de naţiune [în sens de „naţiune-etnie – n.n.”]”

 Nu ar trebui deci să ne mire că, aşa cum arată studiile de specialitate, în a doua jumătate a secolului XX  o treime din ţările lumii au avut experienţa unor conflicte civile şi că majoritatea acestor conflicte s-au produs din cauza clivajelor etnice.

În consecinţă, existenţa unor diviziuni etnice reprezintă unul din principalii indicatori în prognozarea conflictelor la nivel de state.Polarizarea şi fragmentarea socială sunt în relaţie directă cu geneza conflictelor civile, şi aceste conflicte pot fi cu uşurinţă instrumentate. În secolul XXI, care va fi unul al revendicărilor identitare, suma acestor tipuri de  conflicte interne va creşte semnificativ.

Pe acest fundal, al numeroaselor revendicări etno-culturale ale unor popoare ce se regăsesc în cadrul aceloraşi frontiere, putem înclina să-i acordăm dreptate lui Thierry Camous, care ca  alternativă pentru termenul huntingtonian de „şoc al civilizaţiilor” (sau „ciocnire a civilizaţiilor”), îl propune ca fiind mai oportun, pe cel de „şoc al identităţilor”.

Un şoc conflictogen, a cărui matrice sunt, aşa cum am văzut, „identităţile, comunitarismele şi exaltarea diferenţelor culturale sau fizice”. Apropo, un critic al teoriei lui Samuel Huntington (însă dintr-o altă perspectivă decât Camous) este şi economistul indian Amartya Sen, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie.

În cartea sa “Identitatea şi Violenţa: Iluzia Destinului” (“Identity and Violence: The Illusion of Destiny”), Sen susţine că împărţirea lumii în “civilizaţia occidentală”, “civilizaţia islamică”, “civilizaţia hindusă”, “civilizaţia buddhistă” etc. este incorectă, deoarece în interiorul acestor “civilizaţii” există diferenţieri deosebit de variate, pe diferite dimensiuni: rasiale, etnice, de clasă, regionale, de limbaj, de gen, de confesiune, de ideologie ş.a.m.d.

De aceea, a împărţi omenirea în câteva “civilizaţii religioase” reprezintă o privire reducţionistă şi încorsetată asupra realităţilor, care sunt mult mai complexe; împărţirea simplistă a lumii “miniaturizează” umanitatea şi reprezintă una din căile care duc spre distanţare, gândire stereotipă, ură şi violenţă.

Greşeala fundamentală a acestuia, ca şi a altor filosofi liberali, este că ei percep conflictele umane ca pe o eroare intelectuală omenească. Se pare însă că motivaţiile conflictelor identitare sunt mult mai profunde; motivaţiile oamenilor implicaţi în conflicte, violenţă şi atrocităţi nu sunt de ordin raţional, ele sunt generate de trăiri emotive arhaice, de ură, disperare, cruzime. Iar emoţiile arhaice nu pot fi potolite prin “terapii conceptuale” şi prin apeluri la căutarea afinităţilor identitare.

Exemplele unor mari proiecte politice, ca URSS, SUA sau UE, demonstrează efectul minor al apelurilor la “afinităţile identitare” şi dificultatea de a construi o conştiinţă supranaţională comună; mai ales în epoca noilor migraţii în masă.  

  Câtă lume vorbea engleza acum 200 de ani?, 40-50 milioane?, și câți o vorbesc acum?, răspunsul este aproape 2 miliarde, cu cea mai accelerată rată de creștere.

Diversitatea etnică din SUA este enormă, însă incluziunea s-a făcut prin folosirea unei limbi globale, singura de fapt – engleza.

Vrei nu vrei, îți place sau nu, dar pe măsură ce engleza va fi vorbită de tot mai mulți oameni, uniformizarea comunicației va reduce conflictele pe care granițele, diversele limbi și etniile le-au creat pe parcursul secolelor.

SUA este dovada că ideile enunțate mai sus sunt doar idei, dar fără merit.

Cu siguranţă ca vasta majoritate a tinerilor europeni care vorbesc engleza vor fi de acord că viitorul este unul de incluziune, și că în deceniile următoare vom vedea probabil în Europa o uniune politică, înfăptuirea Statelor Unite ale Europei, în care diverse regiuni se vor administra cum doresc, ceea ce le va da cetăţenilor acestora o identitate atât locală, cât și europeană. 

Surse:

 

 

http://dorianfurtuna.com/identitate/separatismul-european

adev.ro/nj02u0

http://www.descopera.ro/dnews/16194757-a-fost-intocmita-o-harta-a-europei-in-care-toate-regiunile-cu-tendinte-separatiste-sunt-independente-cum-ar-arata-romania

http://foter.ro/cikk/20150205_hora_iu_pepine_a_kis_allamoke_a_jovo

http://www.apn.ru/opinions/article19815.htm

12/04/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: