CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Iulie 1941: Trecerea Nistrului, o decizie istorică

 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

 

 

 

 

„Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (…) Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (…) Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! (…) Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.

 

Mareşalul Ion Antonescu declaratie   în şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dincolo de Nistru: Da sau nu?

 

 

 

Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s-a făcut „din mers” şi a scindat opinia publică românească, decizia lui Ion Antonescu de a continua operaţiile militare după eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar şi de un altul politic. Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic.

La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris.

Cum s-ar fi putut opri armata română pe Nistru, aşteptând refacerea inamicului, când rezistenţa sa înverşunată dovedea că, şi sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Roşie îşi păstra capacitatea de luptă?

Hitler însuşi a spus amiralului Canaris la 20 iulie 1941, că, dacă ar fi ştiut de existenţa tancurilor supergrele ale sovieticilor, nu ar fi atacat, iar două săptămâni mai târziu îi mărturisea generalului Guderian, expertul numărul unu în blindate al Wehrmachtului: „Să fi ştiut că au (ruşii — n.n.) atâtea tancuri, m-aş fi gândit de două ori înainte de a invada”.

A rămâne pe Nistru şi a lăsa teritoriul românesc expus contraloviturilor sovietice — pe uscat, din aer şi pe apă — ar fi fost o imensă eroare.

Cel de al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operaţiile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul, aşa cum s-a arătat, voia să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de la Viena.

El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăţie de arme româno-germană trainică îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940.

Credinţă naivă, pentru că sentimentalismul nu-şi are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler şi Antonescu privind operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rânduielilor cavalereşti din evul mediu.

Nu dispunem de scrisoarea adresată de el lui Hitler, înainte de 27 iulie, dar din răspunsul Fuhrerului, la această dată, reiese că Antonescu îi scrisese, exprimându-şi „hotărârea […] de a duce până la ultima consecinţă, alături de Reichul german, acest război”.

Hitler ţinea să sublinieze: „Ştiu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs. Voinţa dvs., puterea de acţiune şi curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma această cale…”

Hitler preciza în continuare operaţiile militare la care armata română urma să participe dincolo de Nistru.

Răspunsul lui Antonescu din 30 iulie este o afirmare categorică a hotărârii sale de fi, până la sfârşit, alături de Reich: „Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al Ţării mele: bolşevismul rus.

 

 

 

Cavaleria română trece Nistrul (iulie 1941)

 

De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenţei Voastre”[urmează datele de ordin militar — n.n.]. Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea nouei soarte a Europei”.

Această formulă, „nu pun nici un fel de condiţii”, sună straniu în politică, mai ales când este vorba de a acorda un concurs militar.

Nu se făgăduieşte sprijinul armatei fără a stabili condiţii şi beneficii. Sângele unei naţiuni este bunul suprem pe care nu-l poate nimeni face cadou unei alte puteri.

 

 

 

 

 

 

 

Este adevărat că Antonescu era convins, aşa cum spunea el însuşi în scrisoarea către Hitler, că acest sprijin necondiţionat serveşte intereselor naţiunii române, că Fuhrerul, impresionat de atitudinea cavalerească a generalului, va constrânge Ungaria să restituie teritoriul ardelean anexat în 1940.

Mai târziu, în 1942, Antonescu va încerca să fixeze anumite condiţii ale colaborării româno-germane. La 22 septembrie 1942, Mihai Antonescu va spune lui Ribbentrop, în legătură cu diferendul dintre România şi Ungaria şi eventualitatea unui act de forţă a celei din urmă:

„dl von Ribbentrop şi guvernul Reichului n-a (sic!) discutat nimic cu guvernul român atunci când a cerut participarea trupelor noastre în Răsărit şi s-a mărginit la unele convorbiri militare, împiedicându-ne astfel să facem o acţiune diplomatică, în care am fi pus aceste condiţiuni din vreme”.

Este puţin probabil ca Mihai Antonescu să fi vorbit atât de răspicat lui Ribbentrop (şeful diplomaţiei române avea obiceiul să întocmească note de conversaţie ce îl arătau ferm şi tranşant în discuţiile cu germanii, dar nu trebuie uitat că este o practică obişnuită în diplomaţie ca redactorul notei de convorbire să se pună pe el în cea mai bună lumină) ;

aşa cum se va vedea, la acea dată, Ion Antonescu voia un tratat bilateral care să fixeze obligaţiile şi drepturile părţilor contractante, şi evocarea — chiar dacă nu atât de categorică — a absenţei oricărei fixări în scris a condiţiilor participării armatei române la războiul din Est dezvăluie regretul generalului de a nu fi făcut-o la vreme.

Poate că nici atunci germanii nu ar fi acceptat-o, cum nu aveau să o accepte nici în 1942, dar Antonescu a fost cel care a spus: „Nu pun nici un fel de condiţii”.

 

 

Militari şi tehnică de luptă sovietică în retragere (1941)

 

Care au fost obiectivele lui Antonescu la intrarea în război a României? Refacerea frontierelor României Mari: prin acţiunea militară în Est, printr-una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i-a spus-o lui Hitler:

„O voi lua înapoi — era vorba de Transilvania — şi fără dvs., căci dacă un popor de 16 1/2 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 11/2 milioane de fraţi, asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”); despre Cadrilater Antonescu a păstrat discreţie.

A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug — Transnistria de mai târziu — şi a spus-o încă înainte de intrarea României în război şi de discuţia cu Hitler din 12 iunie 1941.

Ministrului României la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu îi mărturisise, cu o zi înainte, că ştia de la generalul Hansen despre iminentul război germano-sovietic şi că, în afară de teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, putea „merge cât de departe înspre Răsărit”, ceea ce îi va spune şi Hitler a doua zi: „Nu va accepta să înainteze spre est, mai departe de Bug.

Dar Bugul trebuie să ne fie frontieră, cum a fost în secolul al XVII-lea pe vremea lui Duca Vodă (domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit de Poarta otomană şi hatman al Ucrainei, demnitate deţinută în anii 1681-1683), pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odessei.

Dar, o dată curăţit acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut”. Întrucât frontierele fuseseră puse în mişcare de război, Antonescu şi-a reamintit şi de promisiunile Antantei făcute lui Ion I. C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Generalul nu s-a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare, care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, dar a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc.

La întâlnirea cu Hitler din 12 iunie, i-a spus lui Hitler că „nu-1 va lăsa în pace până nu-1 convinge (în problema Banatului — n.n.). «Eu aşa sunt, când dau de rezistenţă mă fac ciocan, lovesc într-una până reuşesc»”. Hitler ar fi râs — notează R. Bossy — şi ar fi făgăduit că „nu va lua vreo decizie până la sfârşitul războiului.”

Mihai Antonescu, lipsit ca întotdeauna de măsură, ar fi vrut ca România să primească şi Pocuţia!

La 30 august 1941, un acord româno-german, semnat la Tighina, prevedea instaurarea administraţiei civile române în teritoriul dintre Nistru şi Bug, denumit ad-hoc Transnistria. De fapt, sub conducerea profesorului Gh. Alexianu, această administraţie îşi începuse activitatea la 19 august 1941, care avea să continue până la 29 ianuarie 1944, contribuind la bunăstarea şi progresul acestui teritoriu, realizările româneşti fiind însă umbrite de folosirea Transnistriei şi ca loc de deportare şi suprimare a evreilor şi ţiganilor.

Acordul de la Tighina era însă ambiguu, şi istoricul german Andreas Hillgruber observă că românii l-au considerat definitiv, iar germanii provizoriu.

Dacă cei dintâi nu au stăruit pentru precizarea caracterului înţelegerii de la Tighina, faptul se explică prin preocuparea de a nu lăsa impresia că România ar accepta o compensaţie teritorială în Est pentru pierderea Transilvaniei de Nord.

Aşa se explică şi declaraţia transmisă de guvernul român secretarului de stat al SUA, Cordell Huli (prin însărcinatul cu Afaceri la Washington, Brutus Coste, la 4 septembrie 1941); prin această declaraţie se arată că România a intrat în război numai pentru a recupera teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 şi că depăşirea Nistrului s-a făcut numai din necesităţi strategice;

ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Bug era determinată de exigenţe militare şi ca despăgubire pentru deţinerea timp de un an a teritoriilor româneşti răpite de URSS, în vara precedentă; România nu avea pretenţii teritoriale faţă de URSS şi considera redobândirea Transilvaniei de Nord ca „o problemă prioritară a politicii naţionale.”

 

 

 

 

Nu, nu am greşit cu nimic... când am trecut Nistrul

 

Trupele române intră în Odessa (octombrie 1941)

 

 

Sunt indicii că, cel puţin în acea perioadă, guvernul SUA era dispus să accepte o prezenţă românească între Nistru şi Bug. Este sigur însă că guvernul SUA recunoştea că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt „provincii româneşti”, termen folosit în nota de răspuns din 25 septembrie semnată de subsecretarul de stat S. Wells.

Atitudinea comprehensivă a SUA a fost compromisă prin depăşirea Bugului de către trupele române.

 

 

Surse:

 

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 403-407, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

*  http://adevarul.ro/cultura/istorie/

08/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

UN SECOL PENTRU România. VIDEO

29/09/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RĂZBOIUL DE ELIBERARE NAŢIONALĂ: BASARABIA IN VARA ANULUI 1941

 

 


Pagini de istorie

PROLOG

 

 

      SECRETELE ISTORIEI CU ALEXANDRU MORARU În perioada 3 iulie 1940- 22 iunie 1941, URSS a încercat să ocupe mai multe teritorii Româneşti, a declanşat 39 de operaţii teroriste, care s-au soldat cu morţi, răniţi, răpiri de persoane, capturarea vaselor militare şi civile ale României de la Dunăre.

La 25-26 octombrie 1940, trupele sovietice au atacat 4 monitoare româneşti, au încercat să ocupe insulele Dalerul Mare şi Salangik. La 2 ianuarie 1941 nouă nave militare sovietice au atacat mişeleşte forţele armate române de pe canalele Starî-Stambul şi Bistriţa.

 

Între 3 iulie 1940- 22 iunie 1941 aviaţia sovietică a violat spaţiul aerian românesc de 265 de ori, pătrunzând banditeşte până în Valea Siretului şi Vatra Dornei din Carpaţi.

U.R.S.S. avea pe teritoriul Basarabiei 420.000 de ostaşi şi ofiţeri, mai mult decât contingentul armatelor a 3-a şi a 4-a româneşti luate împreună. României i s-a impus o stare nedeclarată de război.

După 28 iunie 1940 U.R.S.S. pregătea consistent noi operaţiuni militare. Prevenind o eventuală agresiune, România s-a pregătit, şi la 22 iunie 1941 a început lupta sfântă pentru eliberarea teritoriilor, care se aflau temporar sub ocupaţia sovietică.

 

Se ştie, că la 23 noiembrie 1940 Ion Antonescu a semnat la Berlin protocolul de aderare a României la pactul tripartit sau „pactul anticominternist”. N-a existat nici un document prin care România ar fi devenit aliat al Germaniei. Hitler şi Stalin erau deopotrivă primejdioşi pentru România.

Participarea României în lupta pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord n-a făcut precedată de încheierea unei convenţii militare, care ar reglementa multiplele aspecte ale relaţiilor dintre România şi Germania. În concepţia lui Hitler, mai presus de tot era Germania. El nu admitea o adevărată coaliţie, în care toţi partenerii se întâlneau să realizeze o strategie unică.

 

 

 SECRETELE ISTORIEI CU ALEXANDRU MORARUArmata română n-a avut misiuni de luptă independentă de armata germană, dar îndeplinea anumite misiuni speciale. România nu avea statutul de aliat, ci era considerată ca „stat participant”. În luptele de eliberare a Basarabiei au participat armatele a 3-a şi a 4-a române şi armata a 11-a germană.

Armata a 3-a română (comandant-general de corp de armată, Petre Dumitrescu) avea scopul de a înainta şi a elibera Bucovina şi Ţinutul Herţa, iar Armata a 4-a română (comandant General de corp de armată Nicolae Ciupercă) activa pe linia Iaşi-Ungheni şi până la Dunăre. Pe tot frontul româno-sovietic acţiona Armata a 11-a germană (comandant Eugen von Schobert).

Ea lupta pe linia dintre Comarna şi Cârlibaba. În Basarabia şi Bucovina se aflau în faţa armatelor române, armatele a 19-a şi a 9-a sovietice şi armata specială sovietică de pe litoralul Mării Negre.

 

În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează un număr considerabil de documente de arhivă, care oglindesc cu lux de amănunte evenimentele la tema propusă- Basarabia în cel de-al II război mondial 1939-1944. Este vorba de documentele administraţiei româneşti, documente germane şi sovietice.

Cu regret, trebuie de constatat, că valorificarea acestor documente de arhivă se află la o etapă destul de modestă de cercetare. Există fonduri arhivistice la tema nominalizată, care au fost cercetate sau numai studiate parţial.

 

 

 

 

 

 

                                              ÎNCEPUTUL

 

La mijlocul verii anului 1941, în arşiţă şi praf, în noroaiele drumurilor şi terenului desfundat în urma ploilor de vară, cei 10.000 de ofieri, subofiţeri şi soldaţi ai Diviziei I blindate au dus lupte grele pentru eliberarea Basarabiei, în podişul de nord al acesteia (4- 11 iulie ) în podişul central al Basarabiei (12- 22 iulie) şi în afara teritoriului României, la est de Nistru, pe căile de acces spre Odessa, în zona geografică a Ucrainei Sovietice (5-22 august 1941).

 

În podişul de nord al Basarabiei, pe teritoriul aparţinând administrativ de judeţul Soroca, din dimineaţa zilei de 4 iulie 1941, Divizia I blindate a acţionat în ofensivă, în eşalonul întâi al Corpului 11 armată german, pe direcţia Ştefăneşti- Moghilev, pentru ca împreună cu un puternic detaşament înaintat german să ajungă şi să ocupe cât mai repede trecerea peste Nistru de la Moghilev, realizând un cap de pod la est  de cursul apei, creind condiţii favorabile pentru dezvoltarea ulterioară a ofensivei Armatei 11 germane spre est.

 

 

Datorită schimbărilor intervenite în cadrul operativ ale marilor unităţi din Grupul de armate general Ion Antonescu, Divizia I blindate, care, la 11 iulie ajunsese la Nistru, la Moghilev la 12 iulie 1941 îşi schimba zona de operaţii din podişul de nord al Basarabiei în cel central, pe teritoriul judeţului Lăpuşna: a fost integrată operativ Corpul 54 armată german şi îndreptată spre partea de nord-vest al masivului păduros Corneşti, situat la vest de Chişinău. 

 

Divizia I blindate a străbătut  între 13- 15 iulie o zonă de teren aparent inaccesibilă pentru acţiuni cu mijloace blindate.

Prin deplasări executate, timp de 3 zile cu tehnica de luptă din dotare, a traversat prin râpe şi două văi (Culei şi Ikelului) codrii Bâcului, din masivul împădurit Corneşti, şi a ajuns în spatele inamicului sovietic, care se apăra cu forţe importante în masiv. Această manevră a rămas necunoscută adversarului.

 

 

Maresalul-Ion-Antonescu-catre-Armata-Romana

 

Este greu de imaginat deplasarea celor 2000 automobile ale diviziei, printre care maşini grele Skoda, cu impunîtoarele tunuri calibru 105 mm prin codri seculari ai pădurilor situate pe înălţimi, care ajungeau până la 400 metri, pe drumurile înguste care abia permiteau trecerea motocicletelor cu ataş (motomitralierelor).

 

Străbaterea unei zone accidentate şi acoperite, constituie una din cele mai frumoase performanţe ce s-au realizat în materie de deplasare şi surprindere în campania din vara anului 1941 a diviziei blindate.

 

 

                                             ELIBERAREA

 

Aplicând în practică concepţa îndrăzneaţă a comandamentului Corpului 54 armată germană, Divizia I blindate a deschis „lacătul” apărării Chişinăului. Acţiunea ofensivă dinspre nord asupra Chişinăului a diviziei blindate a permis cucerirea oraşului înainte ca inamicul să poată organiza apărare.

 

În ziua de 16 iulie 1941, la ora 8.20 sublocotenentul Aurel Marinescu, din statul major al batalionului I comandat de maiorul Gheorghe Spirescu din Regimentul I care de luptă, sub privirile locuitorilor cu ochii înlăcrimaţi, a înălţat pe turla bisericii Sfânta Treime din Chişinău, tricolorul românesc.

 

După 35 de zile de lupte (22 iunie- 26 iulie 1941) trupele româno- germane au reîntregit ţara, eliberând pământurile Bucovinei de nord şi Basarabiei. Obiectivul principal al oştirii- realipirea teritoriilor cotropite cu forţa, cu un an în urmă, fără nici un telei legal, fusese îndeplinit.

 

 

Alături de ostaşii români care au luptat cu eroism, au sângerat departe de familiile lor, pentru îndeplinirea idealurilor naţionale româneşti şi mulţi camarazi germani.

 

În mersul operaţiilor militate mulţi au căzut cu moarte de erou, pentru eliberarea   Basarabiei de  ocupanţii sovietici. Aceştea au fost înmormântaţi în cimitirele militare de la Cania, Ţiganca şi Stoeneşti (judeţul Cahul). După 1944 datorită barbariei comuniste, toate aceste cimitire au fost devastate şi profanate.

 

Dar să le luăm pe rând. 1 iulie 1941- comuna Ştefăneşti, aşezată aproape de apa Prutului, scufundată în vereaţa livezilor trăia o vie animaţie. Batalionul de cercetaşi moto al diviziei comandate de locotenent- colonelul Ion Bădiceanu amenaja punctul de trecere peste Prut, prin care trupele româno-germane urmau să ajungă de pe malul drept pe cel stâng. 

 

Prin noroiul drumurilor desfundate în urma ploilor mărunte de vară, oamenii căpitanului Ermil Popescu, comandantul campaniei I cercetaşi moto, munceau cu sârguinţă sub conducerea comandanţilor de plutoane: locotenentul Bădescu- comandantul plutonului I şi sublocotenenţii Stan Munteanu şi Nicolae Gheorghievici, comandanţii plutoanelor 2 şi 3 cercetaşi (pionieri) moto.

 

Sublocotenentul Stan Munteanu cu ostaşii săi, împreună cu toţi ceilalţi- făceau cercetarea, amenajarea malurilor, rampelor şi drumurilor de acces pentru pionieri şi împreună cu comandantul de companie, deminarea malului basarabean al Prutului.

 

 

Artileriştii colonelului Gheorghe Constantinescu comandantul Regimentului I artilerie moto făceau pregătiri pentru a trece la îndeplinirea primei misiuni: sprijinul de foc, sub protecţia căruia, forţau Prutul pe la Ştefăneşti infanteriştii Diviziei 22 germane în noaptea de 1 iulie 1941.

 

Prin bateriile de obuziere şi tunuri ale regimentului care au ocupat poziţii de tragere de-a lungul malului drept al Prutului ( cu observatoare pe înălţimile de la vest de râu), se afla şi bateria 8 comandată de căpitanul Ion Maftei.

 

Întregul personal al bateriei aştepta, în poziţie de tragere cu emoţie, clipa primirii comenzii „FOC”- salvele proiectilelor tunurilor asociate cu cele ale obuzierelor, constituind focul eficace masiv şi nimicitor, sub protecţia căruia tot şuvoiul de oameni şi tehnică al diviziei blindate, împreună cu infanteriştii germani, se vor revărsa dincolo la est, spre podişul central al Basarabiei, în cadrul corpului 11 din Armata 11 germană.

 

Ofensiva diviziei a fost susţinută de atacurile constante din aer ale aviaţiei grele de bombardament, precedată de o intensă cercetare şi recunoaştere aeriană făcută în prealabil de către unităţile aviaţiei de informare.

 

Pe malul basarabean al Prutului, în faţa armatelor româno-germane se aflau zeci de mii de ostaşi din Armata 9 şi 18 sovietică. Tineri ostaşi, mulţi dintre ei voluntari veniţi în armată şi care abia depăşiseră pragul adolescenţei, răspunse la chemarea Ţării şi au plecat să lupte sub conducerea comandanţilor lor, cei mai mulţi la fel de tineri ca şi ei şi fără experienţă de luptă.

Cu toţii plecau să înfrunte destinul cu un adversar experimentat, cu experienţă de război acumulată de ruşi în campaniile din Spania, Finlanda şi Polonia. Armata Roşie (sovietică) pe lângă superioritatea numerică în efective de dotare cu tehnică, folosea  în multe cazuri viclenia.

 

Într-un document de arhivă depozitat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova se spune că „ Marele Cartier General face cunoscut, că infanteria sovietică urmăreşte cu atenţie scoaterea din luptă a ofiţerilor: ca atare, aceştia să adopte măsuri ca să fie  identificaţi cât mai freu; ostaşii sovietici se prefac că sunt morţi- după depăşirea lor, deschid foc prin surprindere. Se folosesc de metode josnice: un punct de sprijin purtând uniforme germane, a lăsat ostaşii germani să treacă de ei , după care au deschis foc puternic asupra lor din spate.”

 

Era binecunoscut şi faptul, că sovieticii pe prima linie a frontului împingeau pe soldaţii de alte naţionalităţi, pentru a cruţa pe ruşi.

 

Armata 3 română, într-o informaţie secretă avertiza, că aviaţia sovietică poartă fie crucea germană, fie tricolorul românesc- zburând jos, împuşcă din mitraliere ţăranii de pe câmp şi trupe, care nu se adăpostesc, considerând că avioanele sunt ale noastre sau ale aliaţilor.

 

Etapa cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 este cunoscută sub denumirea de „bătălia aşteptării”. Potrivit concepţiei comandamentului  suprem german, în această etapă, grupul de armate „Sud” s-a găsit în apărare.

O apărare activă, care a  purtat amprenta unor acţiuni combinate aero-terestre. Aviaţia militară ( care a avut un rol foarte important) a întreprins numeroase misiuni de recunoaştere şi de bombardament pe toată adâncimea de la Prut şi până la Nistru, concomitent cu recunoaşteri, infiltrări, incursiuni şi cucerirea unor mici capete de pod la est de Prut de către trupele româno-germane. „Bătălia aşteptării” a avut ca scop să fixeze cât mai multe forţe sovietice, permiţând grupului de armate „Centru” să dezvolte ofensiva în fâşia sa având asigurat flancu drept şi a pregătit trecerea la ofensivă la 2 iulie 1941 al grupului de armate „Sud”.

 

La  3 iulie 1941, către orele 3 dimineaţa, grupul de cercetare al diviziei, întărit cu un pluton de cercetaşi germani, atrecut Prutul. Aflat la punctul de comandă al comandamentului Diviziei 22 infanterie germane, maiorul Căţoiu, după ce stabileşte cu acesta modalitatea depăşirii liniei de contact a infanteriei, a început marşul spre Zăicani. Grupul a primit misiunea ca să cerceteze localităţile Moşeni, Brătuşenii Noi, Fântâna Albă, Glodeni, Corbul, Climăuţi şi să ocupe împreună cu detaşamentul înaintat al locotenent-colonelului Lindemann trecerea peste Nistru de la Moghilev.

 

 

la-luptaDetaşamentul german trimis cu misiune similară pe direcţia Moşeni, Frasin, Scăeni, Corbu, Moghilev, Podolschi se afla deja din seara zilei de 2 iulie bine implantat pe malul de est al Prutului, la Mălăeşti, Pătruşeni (aproximativ 12 km dincolo de Prut).

 

Tot în ziua ceea la ora 16.00 divizia părăseşte  raionul de concentrare.

Drumul dinspre Truşeşti spre Ştefăneşti este ocupat de coloane de automonile de tot felul care se apropie de pod unde căpitanul Victor Davidescu (din statul major al diviziei) veghează respectarea graficului de trecere al unităţilor pe malul opus întocmit de biroul operaţii.

 

Prima unitate a diviziei blindate care a trecut Prutul şi care a ajuns pe celălalt mal imediat a şi întrat în luptăa fost Regimentul 3 vânători moto. Odată trecuţi pe malul stâng, vânătorii moto au participat nemijlocit cu infanteriştii germani la consolidarea şi lărgirea capului de pod.

 

Alarmat de realizarea de capete de pod la est de Prut, comandamentul sovietic a acţionat imediat şi energic. Prevăzut în cadrul său operativ, în ansamblul operaţiunilor menite să zădărnicească înaintarea Corpului 11 armată spre Moghilev, (zona de trecere vizată pentru retragerea forţelor sovietice la est de Nistru), momentul declanşării contraatacului  de către rezerva mobilă păstrată la Bălţi sosise.

Sub protecţia întunericului, o brigadă de tancuri a fost adusă la 30 km de Prut, în pădurile şi văile de la est de satul Brătuşenii Noi, cu care trebuia să fie rupt dispozitivul Diviziei 76 infanterie germane, să arunce şi să înece în apa Prutului unităţile obosite ale acesteia.

 

Pe o ploaie care continua să se reverse, infanteriştii ruşi susţinuţi de aproximativ 40-50 care de luptă şi focul a numeroase baterii de artilerie, au executat un puternic contraatac în fâşia de ofensivă a Diviziei 76 infanterie germane, în sectorul nord Brătuşenii Noi- Moşeni pe direcţia Ciubari- Brătuşeni.

 

 

 

SECRETELE ISTORIEI cu ALEXANDRU MORARU

 

 

Sunt de remarcat acţiunile curajoase şi pline de risc ale unui şir întreg de ofiţeri şi ostaşi care au săvârşit fapte eroice. Printre aceştea se numără şi locotenentul Cristea Cristescu, sergentul major Alexandru Măcriş, soldatul Ionel Stănel, ultimii doi fiind înmormântaţi în cimitirul din Brătuşeni, judeţul Soroca.

 

La 6 iulie, Corpul 54 armată german, cu diviziile 50 şi 72 infanterie, comandat de generalul  Erik Hansen împreună cu Corpul 30 armată german şi Diviziile 5, 8, 13 şi 14 infanterie române a forţat râul Prut prin capetele de pod de la Ţuţora, Sculeni şi Ungheni.

Corpul 54 armată, aflat în eşalonul întâi al Armatei 11 pe direcţia loviturii principale a acesteia, a dezvoltat concomitent cu Corpul 11 armată german ofensiva pe direcţia Sculeni, Ungheni, Bălţi, Vadul Raşcu, reuşind ca în ziua de 11 iulie, după 5 zile de luptă, să străbată podişul central al Basarabiei şi să elibereze oraşul Bălţi.

 

Trupele româno-germane au eliberat nişte ruine arse şi nu un oraş care fusese cândva al doilea oraş după mărime şi importanţă al Basarabiei, după Chişinău.

 

 

                                 BĂTĂLIA DE LA ŢIGANCA

 

 

După cum menţionează locotenent-colonelului Alexandru Duţu, cele mai grele lupte desfăşurate în timpul campaniei eliberatoare din Basarabia s-au desfăşurat în capul de pod, situat la est de Fălciu, în zona Ţiganca, Stoieneşti, Cania. Ele au fost duse de Diviziile I gardă şi 21 infanterie din componenţa Corpului 5 Armată, care primise misiunea să asigure flancul drept al frontului şi ofensiva forţelor principale ale Armatei 4 române spre Chişinău.

 

   Forţarea Prutului a început la 4 iulie 1941, pe la Bârzica Mare şi prin bucla râului denumită„La Plopi”, după numeroasele incursiuni şi recunoaşteri cu subunităţi din Divizia 1 gardă, comandată de generalul Nicolae Şova. Desfăşurată cu multă vigoare, acţiunea s-a soldat doar cu realizarea unui cap de pod de dimensiuni mici, datorită puternicei rezistenţe  opusă de forţele sovietice, dificultăţilor provocate de terenul inundat şi mlăştinos, dar şi nerealizării surprinderii de către trupele noastre (atacul s-a declanşat la amiază, cu mari posibilităţi de observare de către inamic) şi faptul că artileria sovietică a efectuat trageri continui şi precise asupra sectorului de forţare.

 

 

   Cu toată abnegaţia de care au dat dovadă, batalioanele Diviziei 1 gardă au fost oprite de focurile puternice executate de inamic de pe versantul vestic al dealului Epureni şi din imediata apropiere a satelor Stoieneşti şi Ţiganca. În acest context, comandantul Corpului 5 Armată a hotărât, la 5 iulie, întroducerea în luptă a diviyiei 21 infanterie, comandată de generalul Nicolae Dăscălescu. Ordinul de luptă prevedea că „Terenul cucerit nu se mai cedează sub nici un motiv; oric ostaş care se retrage sub foc inamic va fi împuşcat pe loc, iar ofiţerii care vor şovăi a-şi împnge unităţile înainte sau vor da înapoi fără ordin vor fi arestaţi imediat şi înaintaţi curţii marţiale”.

Exigenţele şi severitatea acestui ordin erau determinate de importanţa deosebită a zonei de acţiune şi de pericolul grav pe care l-ar fi constituit o eventuală pătrundere a inamicului la vest de Prut, în zona Fălciu, de unde putea ameninţa spatele forţelor principale ale Armatei 4, angajată puternic în masivul Corneşti.

 

   Trecută succesiv în capul de pod, la flancul stâng al Diviziei 1 gardă, Divizia 21 infanterie a acţionat în capul de pod în sectorul Stoieneşti, Epureni. Succesele realizate prin luptă şi jertfă vrednică au fost obţinute însă cu pierderi considerabile. Regimentul 24 infanterie, de exemplu, şi-a diminuat, în numai 2 zile de luptă (6 şi 7 iule), forţa combativă cu 50 la sută, la Batalionul 1, cu 25 la sută. La Batalionul 2 cu 60 la sută, la Batalionul 3 cu 76 la sută, la Compania de cercetare, cea ce a determinat înlocuirea lui cu Regimentul 11 dorobanţi, care la rându-i a pierdut, la 8 iulie, 50 la sută din ofiţeri şi 40 la sută trupă.

 

    Documentele epocii însemnează dramatismul extraordinar al luptelor, vitejia şi spriginul de sacrificiu al militarilor noştri, atât în zona dealului Epureni, cât şi la Stoieneşti, Leca sau Ţiganca, atât în atac, cât şi-n acţiunile de oprire a contraatacurilor numeroase executate de inamic cu infanterie însoţită de tancuri şi sprijinită de artilerie şi aviaţie.

În luptele din această zonă, până la 16 iulie, când rezistenţa opusă de inamic a scăzut, ca urmare a înfrângerilor înregistrate în masivul Corneşti şi pierderii Chişinăului, diviziile 21 infanterie şi 1 gardă au pierdut peste 1700 de militari ucişi. În afara rezistenţei puternice, opusă de forţele sovietice, cauza principală, care a făcut ca cele două brave divizii române să lupte peste 10 zile şi să înregistreze mari pierderi umane într-un cap de pod de dimensiuni reduse, a constat în nerealizarea neutralizării de către artilerie şi aviaţie a artileriei inamice, care a tras aproape continuu asupra poziţiilor trupelor române, producându-le mari pierderi umane.

 

    Cu toate acestea luptele de la Ţiganca, Stoieneşti, Epureni şi Cania au relevat vigoarea şi dârzenia de care au dat dovadă militarii noştri în luptă, eroismul şi spiritul de sacrificiu, hotărârea de-a alunga, indiferent de jertfe, inamicul de pe teritoriul strămoşesc. 

 

 

                         LUPTELE DE LA LĂPUŞNA

 

 

Luptele de apărare de la Lăpuşna, duse de Divizia 15 infanterie( din componenţa Corpului 3 armată) în zilele de 10, 11, şi 12 iulie 1941, în partea de sud a masivului Corneşti au fost consecinţa unor puternice reacţii ofensive ale inamicului, dezlănţuite în scopul opririi înaintării trupelor române şi germane către Nistru.

 

Divizia 15 infanterie forţase Prutul la 4 iulie în sectorul Nemţeni, Răşeşti, realizând până în seara zilei un cap de pod pe malul răsăritean al râului pe un front de circa 10 km şi adânc de 2-3 km. În zilele următoare, înfrângând rezistenţa dârză a inamicului, trupele diviziei au dezvoltat capul de pod şi ulterior au trecut la urmărire împreună cu Divizia 11 infanterie, întrodusă în luptă la flancul drept al Diviziei 15 infanterie, ambele mari unităţi ajungând la 9 iulie cu avangărzile pe  aliniamentul Stolniceni, Hânceşti, Cărpineni, la 30-35 km est de Prut.

 

Întrucât în după-amiaza zilei de 8 iulie, Divizia 35 infanterie, care înainta spre est, la flancul stâng al Corpului 3 armată, făcând legătură cu Armata 11 germană, suferise o gravă înfrângere pe valea Bucovăţului, iar la 9 iulie cercetarea aeriană descoperise importante concentrări de trupe sovietice, în faţa şi la flancul drept al Corpului 3 armată, generalul Ion Antonescu, comandantul frontului româno-german a ordonat să se treacă temporar la apărare, într-un dispozitivîn „arici”, prevăzând un iminent contraatac în forţă al inamicului.

 

Într-adevăr, în dimineaţa zilei de 10 iulie inamicul a contraatacat în sectorul Regimentului 35 infanterie, la flancul drept al Diviziei 15 infanterie, cu forţe în valoare de circa două batalioane, puternic spriginite de artilerie, iar la 11 iulie a intensificat atacul întroducând în luptă două regimente de infanterie, de o parte şi de alta a şoselei Hânceşti- Lăpuşna, forţe sprijinite de 4-5 divizioane de artilerie şi 8-10 tanchete. Trupele de la flancul drept al Diviziei 15 infanterie şi de la flancul stâng al diviziei 11 infanterie, unde s-a produs lovitura, au rezistat cu dârzenie, necedând nici un pas, iar în dimineaţa zilei de 12 iulie inamicul a fost complet înfrânt şi aruncat înapoi, în urma unui contraatac executat în flancul său de două batalioane din Detaşamentul tactic „general Dimitriu”, ce se deplasa de la Stolniceni spre Bujor pentru a intra in sectorul său de apărare.

 

 

Colonelul(r) Ştefan Balasan îşi aminteşte: „Am participat la aceste lupte în cardul Regimentului 23 artilerie, unde îndeplineam funcţia de comandant al subunităţilor de tragere din Bateria a 8-a (Divizionul II obuziere „Skoda”, calibrul 100 mm) şi am fost mândru că divizionul din care făceam parte a contribuit la obţinerea acestui succes al trupelor noastre, sprijinind cu promtitudine şi precizie Regimentul 35 infanterie.

 

Succesul Corpului 3 armată în luptele de la Lăpuşna  a avut o importanţă deosebită pe plan operativ, fiindcă a dat posibilitatea întoarcerii ulterioare a masivului Corneşti, pe la sud-est cu forţele de la flancul stâng al Armatei 4 română şi pe la nord-vest cu forţele de la flancul drept drept alArmatei 11 germane, manevră ce a dus la cucerirea rapidă a acestui masiv şi la eliberarea Chişinăului. Totodată, aceste lupte au permis conducerii militare superioare române s ajungă la unele constatări şi concluzii deosebit de utile pentru organizarea şi conducerea vitoarelor operaţii.

 

 

În ceea ce priveşte inamicul, s-a infirmat ipoteza că acesta, sub influenţa puternicelor lovituri ale trupelor germane ce acţionau la nord, se va retrage din Basarabia fără a opune rezistenţe serioase. Dimpotrivă, s-a evidenţiat  hotărârea adversarului de a rezista cu îndârjire pentru a menţine teritoriul ocupat, precum şi capacitatea acestuia de a-şi regrupa repede forţele pe anumite direcţii, pentru a obţine superioritatea şi a reacţiona ofensiv cu deosebită vigoare.

S-a evidenţiat, de asemenea, buna sa pregătire în ce priveşte camuflajul,  predilecţia pentru acţiunile prin surprindere, precum şi marile cantităţi de muniţii de care dispunea (şi de care nu făcea deloc economie).

 

În ceea ce priveşte trupele proprii s-a constatat că atât comandamentele de mari unităţi, cât şi comenzile unităţilor au dovedit o bună pregătire tactică şi supleţe în conducere, reuşind să treacă repede de la urmărire la apărare, să închege în grabă dispozitivul defensiv şi să riposteze cu calm şi îndrăzneală la loviturile puternice ale inamicului.

 

Trupele de infanterie au confirmat că sunt temeinic instruite şi dârze în apărare, iar artileria- că este capabilă să intervină promt şi cu precizie în sprijinul infanteriei, cu care a realizat din timp o bună legătură şi care a menţinut-o pe tot timpul luptei.

 

Au rezultat totodată şiunele lipsuri în ce priveşte camuflajul dispozitivelor de luptă, la toate eşaloanele, precum şi dificultăţile provocate de capacitatea redusă a mijloacelor de transport destinate aprovizionării cu muniţii, îndeosebi la muniţia de artilerie, de care unităţile au resimţit lipsa chiar numai după 2-3 lupte.”

     (va urma)

 

                                                                

Autor: Alexandru Valeriu Moraru, istoric-arhivist şi publicist

mazarini.wordpress.com

 

06/11/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: