Câteva rânduri de istorie despre Golgota Basarabiei. VIDEO

Basarabia și Golgota Neamului Românesc!

 

E Săptămîna Mare, Săptămâna Neagră, a Patimilor, așa că nu merită să facem politică. Mai curând câteva rânduri de istorie despre o Golgotă românească…

După lupte grele duse în perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, trupele române şi germane au eliberat Basarabia. În timpul retragerii, trupele sovietice au devastat şi ars totul în cale, scrie Florian Bichir în www.evz.ro, preluat de Romanian Global News.

Omul care a trăit şi a suferit pentru întregirea neamului românesc

Preotul Vasile Ţepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău, s-a dedicat învăţământului, funcţionând la licee de tradiţie din oraş. A editat şi condus revistele „Raza” şi „Basarabia” şi a publicat mai multe cărţi.

În cuvântul cucerniciei sale de până în 1940, s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri.

În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz.

Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.

 

 

 

 

Preotul Vasile Ţepordei, revenit pe plaiurile natale, scria în amintirile sale publicate sub titlul „Amintiri din Gulag”:

„Am regăsit Basarabia românească ruinată, pustiită şi îndoliată, cu populaţia decimată de execuţii şi deportări în anul înrobirii sovietice. Regimul sovietic a exploatat-o barbar, a înjosit-o, a încercat să o desfiinţeze, să-i mutileze sufletul şi s-o îndepărteze de ţara-mamă, România.

În Basarabia am găsit ruine, încă fumegânde, pretutindeni morminte, trei mii de case goale ale celor deportaţi, văduve, orfani, lacrimi, durere şi suferinţă obştească”.

În timpul retragerii, bolşevicii au incendiat şi aruncat în aer mai multe şcoli, clădiri ale unor instituţii publice, clădiri administrative, mori, poduri, şosele şi calea ferată, precum şi multe biserici.

Toate clădirile Mitropoliei: palatul, Consiliul eparhial, splendida „Casă eparhială”, fabrica de lumânări şi alte construcţii, în valoare de câteva miliarde, împreună cu tot inventarul, au fost aruncate în aer şi incendiate”.

Într-un articol scris la scurt timp după eliberarea Basarabiei, pr. prof. Sergiu C. Roşea descria astfel starea în care a fost găsită Biserica basarabeană:

„I. Parohii lipsite de preoţi, unii se refugiase sau se repatriase în Ţara rămasă liberă, alţii au fost omorâţi sau deportaţi;

II. Biserici distruse total sau în parte, Mitropolia din Chişinău, Catedrala oraşului, care, după cum se ştie, a fost incendiată de comunişti în timpul retragerii;

III. Biserici devastate, (Buna-Vestire, grecească, capelele Liceelor Alecu Russo, B. P. Hasdeu, Sfatul Ţării, Şcoala Normală de învăţători, Liceul Eparhial de fete etc.), prefăcute în muzee anti-religioase (capela Liceului de fete Regina Măria), cluburi politice (capela militară de lângă închisoarea centrală, capela fostului Liceu militar), teatru (frumoasa capelă a Seminarului teologic) sau în arhive pentru NKVD (Biserica Maica Domnului „Bucuria tuturor scârbiţilor” de pe lângă Azilul Alexandru cel Bun, fost Aleksandru Nevski) etc. etc;

IV. Averile bisericeşti şi imobilele eparhiale distruse, istorica „Sală eparhială” în care s-au sărbătorit atâtea evenimente istorice, palatul mitropolitan, muzeul arheologic-bisericesc etc; V. Arhivele şi sigiliile confiscate.

Relatările martorilor oculari sunt zguduitoare. Autorităţile bolşevice au comis multe crime chiar în subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde se aflase Consistoriul Bisericesc şi fabrica de luminări, iar sovieticii stabiliseră acolo secţia de spionaj a N.K.V.D.- ului. Aici s-au găsit şi instrumentele de tortură.

La fel, s-au profanat şi clădirile Seminarului şi a Facultăţii de Teologie, şcolile bisericeşti etc., toate fiind transformate în închisori pentru civili, militari, inclusiv şi preoţi. Majoritatea bisericilor din Chişinău au fost transformate în depozite, grajduri, săli de spectacole, cinematografe.

Crucile de pe turle au fost coborâte, iar cele în relief au fost acoperite cu panouri roşii ce reprezentau secera şi ciocanul sau portretele lui Stalin şi Lenin.

În Transnistria situația era similară. După 23 de ani de putere sovietică, în Transnistria mai funcționa doar o singură biserică, în raza cimitirului nr. 2 din Odesa, avându-l ca paroh pe preotul de origine română Vasile Braga.

Nici un ierarh ortodox nu exercita jurisdicție canonică în teritoriu. Din cele 891 de biserici ortodoxe parohiale sau mănăstirești care funcționau în provincie în 1917, fuseseră demolate 258, altele 269 fuseseră distruse parțial, iar 363 fuseseră transformate în clădiri cu destinație profană (depozite, cluburi, centre de agitație comunistă etc).

Nici una din cele 13 mănăstiri și schituri de până la 1917 nu mai funcționa în 1942. Din sută în sută de ani (vezi 1812-1918), Basarabia urcă Golgota Neamului Românesc. Poate – și mă voi ruga acum în Săptămâna Patimilor – vine și Învierea!

 

 

 

Surse:  

https://www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-tepordei/1791-amintiri-despre-preotul-vasile-tepordei

Romanian Global News/București, România

 

 

Un erou al Armatei Române ucis în lupta pentru apărarea Basarabiei de hoardele comuniste

 

Generalul – erou  român Stan Poetaş  si  lupta pentru apărarea Basarabiei de hoardele comuniste

Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918 s-a realizat numai datorită clasei politice basarabene, numai susţinerii din partea Guvernului României şi datorită eroismului Armatei Române, care s-a încadrat direct în luptele cu bandele comuniste venite din Rusia.

Un caz aparte care ne arată eroismul forţelor armate româneşti este lupta eroică a unităţilor militare sub conducerea generalului Stan Poetaş în nordul Basarabiei.
Stan Poetaş s-a născut la 5 decembrie 1870 în România. A urmat şcoala primară, gimnaziul, mai apoi şcoala militară, pe care a absolvit-o în 1889. La vârsta de 19 ani devine ofiţer.

Din acest an începe ascensiunea în cariera militară de la gradul de sublocotenent, comandant de pluton până la gradul de colonel, comandant al Regimentului 40 Infanterie Călugăreni în 1916, când România a intrat în războiul pentru întregirea Ţării.

În 1916-1918, Stan Poetaş a condus ostaşii săi în luptele din Dobrogea, a participat la luptele pentru Bucureşti din decembrie 1916.

Mai apoi s-a retras la Mărăşeşti. Fiind în fruntea Brigăzii 17 Infanterie, a luptat eroic şi a realizat în practică deviza: „Pe aici nu se trece!”.

La Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz armatele austro-germane au fost oprite.
Trebuie menţionat faptul că, după cum scrie col. (r.) Gheorghe Timofte din Botoşani, „armata română era prezentă în Basarabia şi Bucovina la solicitarea reprezentanţilor legali ai acestor fruntarii.

Ea a asigurat numai ordinea şi apărarea populaţiei de atacurile bandelor de soldaţi proveniţi din armata rusă aflată în descompunere şi nu a intervenit în hotărârile pe care le-a luat Sfatul Ţării şi Congresul General al Bucovinei”.
Conducerea României a fost nevoită să folosească armata pentru a apăra populaţia Basarabiei de incursiunile grupărilor comuniste ale Rusiei Sovietice care activau în Ucraina.
În această zonă (Hotin-Soroca), în 1918 a fost transferată Brigada 17 Infanterie sub conducerea generalului Stan Poetaş.

Aici erau multe semne privind pregătirile grupărilor teroriste de peste Nistru, însă „unităţile române, neavând încă în această zonă un serviciu de informaţii corespunzător, n-au luat măsurile necesare pentru prevenirea unui atac prin surprindere, cu toate că un ordin al generalului Constantin Prezan, comandantul Marelui Cartier General, le cerea să aibă o atitudine binevoitoare faţă de populaţia paşnică şi să le apere averile şi viaţa, iar faţă de inamici şi răufăcători să se procedeze cu toată asprimea” (Gheorghe Timofte).
Sosind la Drochia şi mai apoi la Hotin, generalul Stan Poetaş a organizat unităţile militare în aşa mod, ca să nu fie atacaţi prin surprindere.

Situaţia era foarte complicată. Râul Nistru era îngheţat şi unităţile teroriste treceau liber în Basarabia. Teroriştii din aceste unităţi au înarmat populaţia unor sate din această zonă.

Au angajat şi unele elemente din rândurile moldovenilor, precum era G.I.Bărbuţă, basarabean din Călăraşi. În nordul Basarabiei, după cum scrie istoricul român Costin Scurtu, au existat trei sectoare de trecere din Ucraina în Basarabia:

1) Zveniek-Hotin,

2) Berezovo-Lamancăuţi şi

3) Moghiliov-Otaci. În zona Hotinului era concentrată banda lui G.Bărbuţă. La 5/18 ianuarie 1919 au fost primite anumite informaţii despre pregătirea bandelor bolşevice şi petliuriste de a trece Nistrul. S-au luat măsuri de întărire a frontierei.

Însă la 6-7 ianuarie 1919, la orele 3.40, bandele comuniste au trecut Nistrul într-un număr de 5.000 de oameni, 300 de călăreţi şi 10 tunuri şi au atacat trupele române din zona Otaci, între satele Călăraşi şi Verzani. Companiile 11 şi 27 grăniceri s-au retras spre Ocniţa, Secureni, Briceni şi Româncăuţi. În zona de atac se aflau două batalioane de infanterie şi două baterii sub comanda generalului Stan Poetaş.

La orele 9 dimineaţa el a primit informaţii că bolşevicii au trecut Nistrul şi în alte sate de frontieră.

Trupele române au fost atacate din spate din unele sate  unde populaţia ruso-ucraineană s-a răsculat.

Secţia mitraliere a batalionului 1 din Regimentul 34 Infanterie ce apăra podul de la Otaci a fost nevoită să se retragă spre Otaci, de unde supraveghea satele Vălcineţ, Călărăşăuca şi Otaci.

Văzând că situaţia este complicată, generalul Stan Poetaş a decis să inspecteze sectorul din dreapta Batalionului 2 din Regimentul 34 Infanterie. S-a îndreptat pe şoseaua Otaci-Călărăşăuca. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călăraşovca, a fost împuşcat din spate de către oamenii din banda lui G.Bărbuţă.

A fost omorât şi cadavrul batjocorit. Cercetările ulterioare au stabilit că generalul Stan Poetaş a fost ochit de către un bandit rusificat din banda lui G.Bărbuţă – un oarecare S.Fosu.

Acest S.Fosu a fost prins, judecat şi condamnat la moarte în anul 1929, iar G.Bărbuţă şi bandiţii lui au fost prinşi şi executaţi de către forţele hatmanului Petliura dincolo de Nistru.

Moartea generalului Stan Poetaş a fost un fapt întâmplător. El putea să se protejeze, să rămână în viaţă.

Dar nu credea că locuitorii satului Călărăşăuca se vor răscula şi vor aplica armele. El pur şi simplu nu cunoştea ce-a însemnat, la acea oră, dominaţia Rusiei timp de peste 106 ani în Basarabia.

Mentalitatea basarabenilor fusese rusificată şi trădătorii, lichelele ruso-ucrainene din aceste sate au participat la prădarea populaţiei şi săvârşirea mai multor acte de terorism.

Cunoscutul istoric român Constantin Chiriţescu a subliniat următoarele despre moartea generalului Stan Poetaş:

„I-a fost dat să moară, lovit de un glonţ mişel, tras din spate, acestui eroi legendar al armatei române, care la Topraisar, Neajlov şi la Mărăşeşti, înfruntase de atâtea ori moartea în faţă, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”.

Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul Diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier” (Constantin Chiriţescu. Istoria războiului pentru întregirea României, Buc., 1989).
Între timp, oştirile române sub conducerea colonelului Ion Petrescu s-au regrupat în direcţia satului Sauca.

De la 9 ianuarie 1919 se începe ofensiva armatelor române pentru a elibera judeţele Hotin şi Soroca de bandele bolşevice.

În această zi, Bateria 7 din Regimentul 13 Artilerie şi Bateria 3 din Regimentul 35 au format detaşamentul sub conducerea maiorului Lascăr, care a înaintat spre Ocniţa.

Au fost întâmpinaţi cu focuri de armă în satul Bârnova, dar au preluat iniţiativa şi au respins bandele bolşevice din sat. Mai apoi au eliberat localităţile Arioneşti, Unguri, Călărăşăuca, Ocniţa, Otaci, Vălcineţ, Mereşeuca, Soroca, Lincăuţi, Postava, Drepcăuţi, Româncăuţi, Sauca, Codreni.

La 10 ianuarie au fost aduse trupe suplimentare. Ostaşii din divizia a 9-a aduşi din Dobrogea au pus stăpânire pe înălţimile de pe malul Nistrului şi au oprit înaintarea bandelor de peste Nistru.

Detaşamentele maiorului Butunoiu au atacat de la sud de-a lungul Nistrului.

În această zi de 11 ianuarie 1919, „corpul mult regretatului comandant Poetaş a fost dezgropat din zăpadă, depus în sicriu şi evacuat spre Soroca”. A fost înmormântat la 14 ianuarie 1919 în orasul Soroca.

În această zonă a fost dislocată Brigada 2 Roşiori, comandată de generalul Cleante Davidoglu; la Hotin, Regimentul 4 Roşiori; la Noua Suliţă, Brigada 1 Roşiori şi Regimentul 3 Călăraşi; la Colomeea, Regimentul 1 Roşiori; subunităţi ale Regimentului 40 Infanterie la Larga, Briceni, Secuieni; Regimentul 5 Roşiori la Otaci, însărcinat cu paza Nistrului de la Otaci la Soroca” (Gheorghe Timofte).

Detaşamentul generalului Davidoglu a constatat că bandele bolşevice au pierdut în lupte peste 400 de persoane.

Cercetând teritoriile şi satele eliberate, comandamentul român a găsit sute de cadavre ale soldaţilor români cu urme de torturi, omorâţi de bolşevici: la Hotin, Otaci şi alte localităţi, zeci de corpuri neînsufleţite ale ostaşilor români, care au fost torturate până la moarte, având ochii scoşi, limbile tăiate sau smulse pentru că vorbeau în limba română.

Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaţilor români din regimentul 3 roşiori 

(sub comanda generalului Stan Poetaş) torturati şi multilati de  bolşevicii ruşi

sursa: Memorie şi onoare, Românii în primul război mondial, 2008

Corpurile lor erau atârnate în copaci de-a lungul şoselelor.
În concluzie, vom sublinia că mai multe sate din zona Hotinului şi Sorocii s-au scufundat în mocirla bolşevicilor ruşi.

Populaţia satelor Sauca, Otaci, Hotin, Călărăşăuca, Ladona, Naslavcea, Aristovca, Progoradca, Medibăuţi, Stânceni, Dobzac, Cristineşti, Verzani, Ocniţa, Secureni, Briceni, Româncăuţi, Vălcineţ, Mereşeuca, Lencăuţi, Parcova, Grăzdăuţi, Arioneşti, Unguri, Bârnova şi altele a rămas vinovată de moartea generalului Stan Poetaş şi a zeci de ostaşi şi ofiţeri români, care şi-au dat viaţa pentru apărarea Basarabiei de bandele bolşevice trimise de Lenin, Stalin şi Troţki, Rakovski şi Dzerjinski.

În istoria acestor sate perioada ianuarie-februarie 1919 va rămâne ca o pată neagră, sângeroasă pe sufletul fiecărui locuitor.

Trădătorii au fost pedepsiţi şi restabilit adevărul istoric.

După cum ne mărturiseşte acad. Demir Dragnev, în 1920, la propunerea preotului Gavriil Vâşcu, satul Cureşniţa din judeţul Soroca a fost denumit cu numele generalului Poetaş.

Totodată, în 1929 în oraşul Soroca, în semn de stimă şi recunoştinţă, a fost înălţat un monument al generalului Stan Poetaş.

Statuia generalului Stan Poetaş la Soroca

(foto: Wikipedia.ro)

Propunem ca edilii oraşului Soroca să studieze problema de a restabili monumentul generalului Stan Poetaş, iar primăriile satelor rebele din regiunea Hotin şi Soroca să susţină material şi financiar restabilirea monumentului generalului Stan Poetaş.

Acesta va fi un act de recunoştinţă faţă de Armata Română şi toţi acei ostaşi care au murit pentru apărarea libertăţii şi democraţiei în Basarabia.

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

prof. univ. Gheorghe CERNEA, http://www.literaturasiarta.md 

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu şi colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius şi Smaranda Cutean, Memorie şi onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluţionară rusă şi România în 1917, Editura militară, 2005

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000.

 

 

cristiannegrea.blogspot.ro d 

Iulie 1941: Trecerea Nistrului, o decizie istorică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? (…) Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? (…) Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! (…) Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.

 

Mareşalul Ion Antonescu declaratie   în şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dincolo de Nistru: Da sau nu?

 

 

 

Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s-a făcut „din mers” şi a scindat opinia publică românească, decizia lui Ion Antonescu de a continua operaţiile militare după eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Hotărârea lui Antonescu a fost determinată de un considerent militar şi de un altul politic. Din punctul de vedere al desfăşurării operaţiilor militare, oprirea pe un aliniament — în speţă Nistrul — înainte ca inamicul să fi fost înfrânt sau să manifeste intenţia de a cere pace era o imposibilitate de ordin strategic.

La procesul său din 1946, Antonescu avea să citeze exemplul romanilor, care nu s-au mulţumit cu înfrângerea lui Hannibal, ci au mers în Africa pentru a distruge Cartagina, şi cel al lui Alexandru I, victorios asupra lui Napoleon în Rusia, dar care avea să-şi ducă, apoi, armatele până la Paris.

Cum s-ar fi putut opri armata română pe Nistru, aşteptând refacerea inamicului, când rezistenţa sa înverşunată dovedea că, şi sub loviturile de berbec ale Wehrmachtului, Armata Roşie îşi păstra capacitatea de luptă?

Hitler însuşi a spus amiralului Canaris la 20 iulie 1941, că, dacă ar fi ştiut de existenţa tancurilor supergrele ale sovieticilor, nu ar fi atacat, iar două săptămâni mai târziu îi mărturisea generalului Guderian, expertul numărul unu în blindate al Wehrmachtului: „Să fi ştiut că au (ruşii — n.n.) atâtea tancuri, m-aş fi gândit de două ori înainte de a invada”.

A rămâne pe Nistru şi a lăsa teritoriul românesc expus contraloviturilor sovietice — pe uscat, din aer şi pe apă — ar fi fost o imensă eroare.

Cel de al doilea motiv al deciziei lui Antonescu de a continua operaţiile militare dincolo de Nistru era de caracter politic. Generalul, aşa cum s-a arătat, voia să refacă frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de la Viena.

El îşi imagina că dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, că forjând o frăţie de arme româno-germană trainică îl va determina pe Fuhrer să revină asupra deciziei dată la Viena la 30 august 1940.

Credinţă naivă, pentru că sentimentalismul nu-şi are locul în politică. Schimbul de scrisori dintre Hitler şi Antonescu privind operaţiile militare dincolo de Nistru relevă această percepţie anacronică a lui Ion Antonescu, potrivită rânduielilor cavalereşti din evul mediu.

Nu dispunem de scrisoarea adresată de el lui Hitler, înainte de 27 iulie, dar din răspunsul Fuhrerului, la această dată, reiese că Antonescu îi scrisese, exprimându-şi „hotărârea […] de a duce până la ultima consecinţă, alături de Reichul german, acest război”.

Hitler ţinea să sublinieze: „Ştiu, domnule general Antonescu, că aceasta este, în primul rând, hotărârea dvs. Voinţa dvs., puterea de acţiune şi curajul dvs. bărbătesc au determinat poporul dvs. de a urma această cale…”

Hitler preciza în continuare operaţiile militare la care armata română urma să participe dincolo de Nistru.

Răspunsul lui Antonescu din 30 iulie este o afirmare categorică a hotărârii sale de fi, până la sfârşit, alături de Reich: „Vă confirm şi acum că voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la Răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al Ţării mele: bolşevismul rus.

 

 

 

Cavaleria română trece Nistrul (iulie 1941)

 

De aceea nu pun nici un fel de condiţii şi nu discut cu nimic această cooperare militară pe un nou teritoriu. Voi îndeplini misiunea militară prevăzută în scrisoarea Excelenţei Voastre”[urmează datele de ordin militar — n.n.]. Voi îndeplini această acţiune din convingerea adâncă că slujesc nu numai Neamul Românesc şi populaţiile româneşti de peste Nistru, dar comandamentele civilizaţiei şi nevoia de a lupta conştient la întemeierea nouei soarte a Europei”.

Această formulă, „nu pun nici un fel de condiţii”, sună straniu în politică, mai ales când este vorba de a acorda un concurs militar.

Nu se făgăduieşte sprijinul armatei fără a stabili condiţii şi beneficii. Sângele unei naţiuni este bunul suprem pe care nu-l poate nimeni face cadou unei alte puteri.

 

 

 

 

 

 

 

Este adevărat că Antonescu era convins, aşa cum spunea el însuşi în scrisoarea către Hitler, că acest sprijin necondiţionat serveşte intereselor naţiunii române, că Fuhrerul, impresionat de atitudinea cavalerească a generalului, va constrânge Ungaria să restituie teritoriul ardelean anexat în 1940.

Mai târziu, în 1942, Antonescu va încerca să fixeze anumite condiţii ale colaborării româno-germane. La 22 septembrie 1942, Mihai Antonescu va spune lui Ribbentrop, în legătură cu diferendul dintre România şi Ungaria şi eventualitatea unui act de forţă a celei din urmă:

„dl von Ribbentrop şi guvernul Reichului n-a (sic!) discutat nimic cu guvernul român atunci când a cerut participarea trupelor noastre în Răsărit şi s-a mărginit la unele convorbiri militare, împiedicându-ne astfel să facem o acţiune diplomatică, în care am fi pus aceste condiţiuni din vreme”.

Este puţin probabil ca Mihai Antonescu să fi vorbit atât de răspicat lui Ribbentrop (şeful diplomaţiei române avea obiceiul să întocmească note de conversaţie ce îl arătau ferm şi tranşant în discuţiile cu germanii, dar nu trebuie uitat că este o practică obişnuită în diplomaţie ca redactorul notei de convorbire să se pună pe el în cea mai bună lumină) ;

aşa cum se va vedea, la acea dată, Ion Antonescu voia un tratat bilateral care să fixeze obligaţiile şi drepturile părţilor contractante, şi evocarea — chiar dacă nu atât de categorică — a absenţei oricărei fixări în scris a condiţiilor participării armatei române la războiul din Est dezvăluie regretul generalului de a nu fi făcut-o la vreme.

Poate că nici atunci germanii nu ar fi acceptat-o, cum nu aveau să o accepte nici în 1942, dar Antonescu a fost cel care a spus: „Nu pun nici un fel de condiţii”.

 

 

Militari şi tehnică de luptă sovietică în retragere (1941)

 

Care au fost obiectivele lui Antonescu la intrarea în război a României? Refacerea frontierelor României Mari: prin acţiunea militară în Est, printr-una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i-a spus-o lui Hitler:

„O voi lua înapoi — era vorba de Transilvania — şi fără dvs., căci dacă un popor de 16 1/2 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 11/2 milioane de fraţi, asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”); despre Cadrilater Antonescu a păstrat discreţie.

A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug — Transnistria de mai târziu — şi a spus-o încă înainte de intrarea României în război şi de discuţia cu Hitler din 12 iunie 1941.

Ministrului României la Berlin, Raoul Bossy, Antonescu îi mărturisise, cu o zi înainte, că ştia de la generalul Hansen despre iminentul război germano-sovietic şi că, în afară de teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, putea „merge cât de departe înspre Răsărit”, ceea ce îi va spune şi Hitler a doua zi: „Nu va accepta să înainteze spre est, mai departe de Bug.

Dar Bugul trebuie să ne fie frontieră, cum a fost în secolul al XVII-lea pe vremea lui Duca Vodă (domnul Moldovei, Gheorghe Duca a fost numit de Poarta otomană şi hatman al Ucrainei, demnitate deţinută în anii 1681-1683), pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odessei.

Dar, o dată curăţit acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut”. Întrucât frontierele fuseseră puse în mişcare de război, Antonescu şi-a reamintit şi de promisiunile Antantei făcute lui Ion I. C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Generalul nu s-a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare, care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, dar a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc.

La întâlnirea cu Hitler din 12 iunie, i-a spus lui Hitler că „nu-1 va lăsa în pace până nu-1 convinge (în problema Banatului — n.n.). «Eu aşa sunt, când dau de rezistenţă mă fac ciocan, lovesc într-una până reuşesc»”. Hitler ar fi râs — notează R. Bossy — şi ar fi făgăduit că „nu va lua vreo decizie până la sfârşitul războiului.”

Mihai Antonescu, lipsit ca întotdeauna de măsură, ar fi vrut ca România să primească şi Pocuţia!

La 30 august 1941, un acord româno-german, semnat la Tighina, prevedea instaurarea administraţiei civile române în teritoriul dintre Nistru şi Bug, denumit ad-hoc Transnistria. De fapt, sub conducerea profesorului Gh. Alexianu, această administraţie îşi începuse activitatea la 19 august 1941, care avea să continue până la 29 ianuarie 1944, contribuind la bunăstarea şi progresul acestui teritoriu, realizările româneşti fiind însă umbrite de folosirea Transnistriei şi ca loc de deportare şi suprimare a evreilor şi ţiganilor.

Acordul de la Tighina era însă ambiguu, şi istoricul german Andreas Hillgruber observă că românii l-au considerat definitiv, iar germanii provizoriu.

Dacă cei dintâi nu au stăruit pentru precizarea caracterului înţelegerii de la Tighina, faptul se explică prin preocuparea de a nu lăsa impresia că România ar accepta o compensaţie teritorială în Est pentru pierderea Transilvaniei de Nord.

Aşa se explică şi declaraţia transmisă de guvernul român secretarului de stat al SUA, Cordell Huli (prin însărcinatul cu Afaceri la Washington, Brutus Coste, la 4 septembrie 1941); prin această declaraţie se arată că România a intrat în război numai pentru a recupera teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 şi că depăşirea Nistrului s-a făcut numai din necesităţi strategice;

ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Bug era determinată de exigenţe militare şi ca despăgubire pentru deţinerea timp de un an a teritoriilor româneşti răpite de URSS, în vara precedentă; România nu avea pretenţii teritoriale faţă de URSS şi considera redobândirea Transilvaniei de Nord ca „o problemă prioritară a politicii naţionale.”

 

 

 

 

 

Trupele române intră în Odessa (octombrie 1941)

 

 

Sunt indicii că, cel puţin în acea perioadă, guvernul SUA era dispus să accepte o prezenţă românească între Nistru şi Bug. Este sigur însă că guvernul SUA recunoştea că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt „provincii româneşti”, termen folosit în nota de răspuns din 25 septembrie semnată de subsecretarul de stat S. Wells.

Atitudinea comprehensivă a SUA a fost compromisă prin depăşirea Bugului de către trupele române.

 

 

Surse:

 

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 403-407, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

*  http://adevarul.ro/cultura/istorie/