CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SE PUTEA OPRI ARMATA ROMÂNĂ PE NISTRU, DUPĂ ELIBERAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD ÎN 1941?

Acțiunile trupelor române și germane în Basarabia și Bucovina de nord și Herța, 22 iunie – 26 iulie 1941

Ne puteam opri pe Nistru în 1941

Comemorarea intrării României în Al Doilea Război Mondial, la 22 iunie 1941 este prilej pentru unii de a-şi da cu părerea pe la televiziuni despre una sau despre alta, despre ce ar fi trebuit România să facă atunci şi nu a făcut sau despre ce ar fi trebuit să nu facă dar a făcut.

Am văzut peregrinându-se fel de fel de specialişti şi experţi în datul cu părerea, dar prea puţini au reuşit să puncteze situaţia de atunci şi adevărul, iar chiar dacă au făcut-o, părerea lor s-a pierdut în corul pseudoanaliştilor de conjunctură. A mai zis şi preşedintele o chestie şi de aici a ieşit o păruială care a aruncat în desuetitudine orice analiză clară şi la rece a evenimentelor. Este tipic pentru media românească, orice dezbatere serioasă necesară este aruncată în contextul luptelor electorale, de parcă noi am fi permanent într-o campanie electorală.

Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.

Am rămas uluit de ceea ce se discuta pe la televizor, indiferent de post, aceşti aşa zişi analişti dădeau sentinţe şi exprimau păreri după opinia lor de nezdruncinat, cam ce ar fi trebuit să facă România atunci, exemplul cui să-l urmeze, ce cale ar fi trebuit să apuce ca nouă să ne fie mai bine în prezent. I-aş întreba pe aceşti analişti care se pricep extraordinar de bine, au un simţ nemaipomenit asupra căii ce ar fi trebuit urmate atunci, în 1941, sau ce ar fi trebuit să facă sau să dreagă Antonescu tot în 1941, i-aş întreba pe aceşti analişti, dacă se pricep atât de bine să simtă care ar fi trebuit să fie tendinţa şi orientarea ţării, de ce nu au cumpărat la greu acţiuni la IBM la momentul potrivit, astăzi ar fi putut fi miliardari în dolari, nu? A, era pe vremea lui Ceauşescu şi nu puteau, dar atunci de ce nu au cumpărat acţiuni la Google sau la Facebook în anii 2000?

Adevărul este că e foarte uşor să faci o analiză post factum. Adică să analizezi un eveniment după ce acesta s-a petrecut. Poporul român, în înţelepciunea sa, a etichetat şi această meteahnă prin proverbul „După bătălie, mulţi viteji se arată!„, proverb extraordinar de potrivit în contextul temei în discuţie. Adaptându-l puţin, putem spune că „…mulţi analişti se arată!„. Ceea ce vreau să evidenţiez este aspectul că poţi să îţi dai cu părerea foarte autorizat despre un eveniment odată ce acesta a trecut, este foarte uşor să zici una sau alta odată ce faptul s-a consumat, când deja se ştie ce turnură au luat evenimentele. Ce poate fi mai simplu decât să spui că l-ai fi putut consilia pe kaiser în 1914 să nu pornească războiul, deoarece era clar că va pierde şi îşi va pierde şi tronul? Sau pe Napoleon în 1815, la Waterloo, spunându-i să nu-l trimită pe Grouchy după Blucher, deoarece Grouchy nu va ajunge la timp, dar Blucher o va face, schimbând soarta bătăliei. Ca şi o concluzie, am vrut să spun că este foarte uşor să fii deştept după ce lucrurile s-au petrecut. Este foarte uşor să-ţi dai cu părerea din fotoliu, la TV, când toată lumea ştie deja cum au evoluat lucrurile şi ce s-a petrecut. Totuşi, revin, de ce aceşti deştepţi nu au cumpărat acţiuni la Google? Nu voi putea să-mi răspund la această întrebare poate niciodată. Şi cred că nici ei.

Revenind, rămân multe întrebări asupra participării României în Al Doilea Război Mondial, respectiv asupra multor lucruri rămase cu semn de întrebare. Mi-am propus să încerc să răspund punctual la fiecare dintre ele, pe rând, deoarece subiectul este extraordinar de vast, cu neputinţă de expediat într-un singur articol. În acest articol mi-am propus să răspund la întrebarea pusă deja din titlu, respectiv, în 1941 ne puteam opri pe Nistru? O întrebare grea, pe marginea căreia a curs multă cerneală, dar din păcate prea puţine argumente solide pro şi contra. Voi încerca să răspund la această întrebare după părerea mea, dar aducând şi argumente, nu doar afirmaţii fără acoperire. Iar aceste argumente le-am grupat în mai multe părţi, după tipul lor. Sunt sigur că vor genera alte controverse, dar este bine dacă vor ajuta la lămurirea unor aspecte rămase în suspensie tocmai de către unii analişti prea puţin pregătiţi sau informaţi. Dar pentru o cât mai bună înţelegere, trebuie revăzut contextul internaţional al momentului 1941.

Calea spre trecerea Prutului

În 1919 am reuşit să realizăm România Mare. Am spus 1919, deoarece istoriografia comunista ne-a învăţat greşit şi am rămas cu această dată, de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde delegaţii români transilvăneni au votat pentru unirea cu România, dar acest lucru s-a realizat doar abia mai târziu, şi a fost nevoie de un război crunt pentru asta, războiul româno-ungar de la 1919 (vezi.. Războiul româno-ungar de la 1919 din Apuseni pe Tisa).

La fel, Basarabia s-a unit cu România prin decizia Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, dar bolşevicii au fost izgoniţi nu de declaraţii şi şedinţe, ci de tăişul baionetei soldatului român. Şi la fel a fost peste tot. Să nu ne facem iluzii fără rost, România Mare a fost realizată şi confirmată de puterea armelor, nu de negocierile diplomatice din cancelariile europene. Putea Brătianu să negocieze până cădea jos la Paris, dacă Ardealul rămânea ocupat de trupele maghiare. Ce s-ar fi întâmplat atunci, cu toată diplomaţia? Dădea Parisul o rezoluţie şi ungurii s-ar fi retras de spaima rezoluţiei? Dacă nu s-ar fi retras, risca Franţa viaţa unui singur soldat francez ca să-i facă dreptate României? Cei ce cred asta dau dovadă de naivitate extremă. Atunci, Antanta a dat rezoluţia necesară, dar impunerea ei s-a făcut de către armata română, cu forţa armelor.

De ce tratatul de la Trianon s-a semnat abia după ce ungurii au fost înfrânţi, abia la 4 iunie 1920? Abia după ce au fost bătuţi fără drept de apel de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919. Ar fi mişcat Franţa sau Anglia vreun soldat ca să impună graniţele României Mari? Ba dimpotrivă, noi am fost chemaţi să acoperim flancul francez în primăvara lui 1919, atunci când aceştia cedau Odessa şi se retrăgeau spre Nistru. Atunci am trecut Nistrul, am ocupat Tiraspolul şi alte localităţi ca să protejăm stânga francezilor şi a celor trei divizii greceşti ce evacuau în grabă Odessa din calea bolşevicilor. Francezii au plecat cu tot cu trupele lor coloniale, şi noi am rămas singuri pe frontiera de est cu sovieticii. Ne-am bătut cu ei până la 1924 şi chiar după asta, un război de uzură lung şi costisitor (vezi… Lupte antibolşevice după Unire).

Vecinii noştri nu s-au împăcat niciodată cu ideea României Mari, le stătea ca sarea în ochi. În primul rând, ruşii, deveniţi sovietici. Dar nu numai noi intram în planurile lor expansioniste, ci întreg globul trebuia cuprins în coşmarul ideologiei roşii. Numai că noi, polonezii şi finlandezii eram cei mai aproape, primii în calea lor. Ungurii şi bulgarii, învinşi în primul război mondial, aveau ţelurile lor revizioniste şi revanşarde, mai ales primii. Pentru a-şi redobândi imperiul pierdut s-au făcut aliat şi cu Hitler în politica sa revizionistă. Asta după ce au fost rând pe rând monarhişti procentrali, apoi revoluţionari şi republicani antantofili din 16 noiembrie 1918, apoi din martie 1919 bolşevici, până la ocuparea de către români a Budapestei la 4 august 1919. Recunoştinţa lor pentru că i-am scăpat de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn a fost politica clar antiromânească şi deschis pentru revizuirea frontierelor României, bineînţeles în favoarea Ungariei. Şi era clar pentru oricine că Ungaria nu va ezita să lovească pe la spate atunci când va găsi momentul favorabil, dar nu singură, ci în alianţă cu alţii.

Pentru a se proteja de un astfel de eveniment, România a încheiat mai multe tratate şi alianţe cu statele care aveau interesul în păstrarea status-quo-ului şi a păcii în estul european. Tratatul şi Convenţia Militară cu Polonia au fost semnate la 3 martie 1921, reînnoite în 1926 şi 1931, la care se adăuga Tratatul de Garanţii (1926). Conform acestor tratate, România şi Polonia se angajau să se sprijine reciproc în cazul unei agresiuni din est. Între 1920 şi 1922 se încheie convenţiile politice şi militare bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), iar la 14 septembrie 1923 era semnată la Praga Convenţia Militară a Micii Antante, cum avea să se numească această alianţă. Aceasta prevedea faptul ca România şi Iugoslavia să se susţină reciproc în cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, iar în 1929 s-au încheiat condiţiile de conlucrare ale celor trei armate, pentru ca la 19 decembrie 1931 să se încheie o nouă convenţie militară ce stipula în cazul unui război generalizat scoaterea din cauză a Ungariei printr-o acţiune comună. Era necesară această convenţie, dacă ne amintim că în 1919 noi le-am venit în ajutor cehoslovacilor, iar sârbii nu au intervenit în războiul nostru contra Ungariei bolşevice.

Mai târziu, în 1934, miniştrii de externe ai României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei încheiau pactul de constituire a Înţelegerii Balcanice cu scopul coordonării statelor antirevizioniste din Balcani şi garantarea graniţelor actuale. În 1936 urmează şi convenţia militară, care prevedea inclusiv zonele de concentrare şi cuantumul forţelor în cadrul unei agresiuni a Bulgariei. Franţa garantase graniţele României Mari încă din 1920, iar Tratatul de Amiciţie şi Colaborare româno-italian a fost semnat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acesta din urmă, România şi Italia se angajau să-şi acorde sprijin reciproc pentru apărarea graniţelor confirmate de tratatele de pace. În urma politicii revanşarde a lui Mussolini şi a apropierii acestuia de Hitler, Italia va denunţa tratatul în 1934.

Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933), politica sa revanşardă, ezitările franco-britanice, iar mai apoi alianţa sovieto-germană (Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) vor pulveriza alianţele României ducând la dezmembrarea ţării din vara lui 1940. Pe rând, atribuirea regiunii sudete din Cehoslovacia Germaniei în cadrul Acordului de la Munchen (29-30 septembrie 1938), cu aprobarea Angliei şi Franţei, apoi dezmembrarea Cehoslovaciei (15 martie 1939), a dus la dispariţia unuia dintre aliaţii din Mica Antantă. Dispariţia Poloniei, înghiţită de germani şi sovietici, a fost un alt pas. A urmat căderea Franţei în mai puţin de şase săptămâni, armistiţiul fiind semnat la 25 iunie.

A doua zi, U.R.S.S. ne cerea ultimativ cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Iniţial sovieticii intenţionau să ceară întreaga Bucovină (Ribbentrop a fost informat de sovietici la 24 iunie) dar în 26 iunie au venit cu pretenţiile reduse la jumătatea de nord a Bucovinei, posibil şi la intervenţia lui Hitler pentru care Bucovina a fost o surpriză, deoarece nu era prevăzută în anexa secretă a acordului dintre Ribbentrop şi Molotov. Ameninţaţi de un război pe două sau chiar trei fronturi, cu ungurii şi bulgarii care abia aşteptau să ne înfigă cuţitul în spate, ne-am adresat aliaţilor rămaşi. Grecia şi Iugoslavia ne-au conjurat să cedăm şi să nu tulburăm pacea din regiune, singura ţară care a declarat că îşi va îndeplini întocmai obligaţiile militare asumate a fost Turcia. În acest caz, dacă intram în război cu U.R.S.S. şi eram atacaţi de bulgari, turcii ar fi pornit la război împotriva acestora. Dar ce făceam cu Ungaria, care ar fi atacat în mod sigur? Am fi avut nevoie de sprijinul Iugoslaviei, singura în măsură să intervină la timp împotriva ungurilor. Dar Iugoslavia, ca şi Grecia, a spus nu. Ca o ironie, atât Iugoslavia, cât şi Grecia, în mai puţin de un an vor fi ocupate de germani.

Mai departe, un aspect asupra căruia ar trebui insistat, mai ales că prezintă similitudini şi cu situaţia noastră de astăzi. Politicianismul nostru, veşnica gâlceavă între partide, lipsa de scrupule şi corupţia politicienilor ne-au făcut ca în zorii celui de-al doilea război mondial să avem prea puţini militari capabili la posturile de decizie din cadrul armatei, iar armata să fie insuficient dotată cu armament modern. Nu eram prea diferiţi faţă de ziua de astăzi, când chiar imnul naţional este ciuntit pentru sterila gâlceavă politică. Norii se adunau de mult deasupra României, dar politicienii îşi vedeau liniştiţi de veşnicele lor certuri meschine. Am avut parte şi de un rege mai preocupat de putere decât de nevoile apărării, astfel că am ajuns la situaţia din 1940 insuficient dotaţi şi înzestraţi militar.

Doar câteva exemple. Cu un an înainte s-a văzut în campania germană din Polonia importanţa tancurilor şi aviaţiei care să lucreze împreună, coordonat. Au fost militari care au scris asta în lucrările de specialitate, printre ei fiind generalul Gheorghe Dabija sau Radu R. Rosetti, ultimul susţinând numeroase conferinţe la Academia Română pe această temă. Câţi politicieni s-au obosit să înveţe ceva, erau mai importante scandalurile de corupţie tocmai pe furniturile armatei. În mai începe campania germană contra Franţei, din nou un blietzkrieg bazat pe binomul tanc-avion. Întreb, câte tancuri avea România nu în iunie 1940, la ultimatumul sovietic, ci un an mai târziu, la trecerea Prutului? 70 (şaptezeci) de tancuri R-2 Skoda, depăşite şi acestea. Încă din anii ’20 s-a elaborat un program de construire a 3 000 (trei mii) de cazemate întărite pe malul Nistrului, ca apărare înspre U.R.S.S.. Câte au fost gata mai bine de zece ani mai târziu, la 26 iunie 1940? O sută. Scuze se pot găsi ulterior, că a fost criza din 1929-1933, şi multe altele. Chestia cu criza vă sună cunoscut? Nici azi nu se găsesc bani pentru achiziţionarea de avioane de luptă moderne, doar e criză, nu?

În Consiliul de Coroană doar şase au fost pentru rezistenţă (Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu), restul de 20 fiind pentru acceptarea ultimatumului. După cedarea a jumătate de Ardeal (cu arbitrajul inclusiv al Italiei, reprezentată de Ciano, cu care avusesem un tratat de garantare a frontierelor), este chemat la putere generalul Ion Antonescu care îl forţează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai.

Ce putea face Antonescu în momentul următor? Trec pe scurt peste partea asta, ar trebui ea singură să fie un studiu mai aprofundat. Avea două soluţii, nu exista cale de mijloc. Ori cu sovieticii, ori cu germanii. Franţa dispăruse ca putere politică şi militară, Anglia lupta izolată pentru insula ei. Urma bătălia Angliei, dar dacă germanii ar fi debarcat în 1940, la superioritatea lor tehnică din acel moment, Anglia nu ar fi avut prea mulţi sorţi de izbândă. Antonescu putea să se orienteze spre sovietici, când avea informaţii despre barbaria cu care aceştia trataseră românii doar cu o săptămână în urmă? Când asistase, ca militar, la toate tentativele de destabilizare a României prin invaziile bolşevicilor din anii ’20 care doreau să bolşevizeze România, aşa cum făcuseră deja cu ţările baltice?

Să se înţeleagă cu Stalin, cel care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise? Opţiunea cealaltă era logică şi normală. Dacă nu alegea, România era ocupată ori de către unul, ori de către altul, se afla între ei. Sau, cel mai probabil, s-ar fi ajuns la o împărţire ca şi în cazul Poloniei.

De ce nu ne puteam opri pe Nistru?

La 22 iunie 1941, generalul Antonescu dă celebrul ordin „Români, vă ordon, treceţi Prutul!„, angajând armata română în război alături de Germania împotriva U.R.S.S. (operaţiunea Barbarossa). 22 iunie 1941 rămâne data oficială a intrării României în Al Doilea Război Mondial. Dar oare să fie aşa? Oficial, da, dar neoficial? S-a încheiat pacea dintre România şi soviete, după declaraţia de război a acestora din 1 mai 1919? Dar 26 iunie 1940, atacarea soldaţilor care se retrăgeau, nu era parte a unui război?

Căpitanul Ioan Boroş, împuşcat mortal la Herţa de către trupele sovietice la 29 iunie 1940, când a ieşit în faţa lor spunându-le că au depăşit linia de demarcaţie, nu a căzut în război? Aşa a fost ocupat şi ţinutul Herţa în iunie 1940, chiar dacă nu era parte a cererii ultimative a lui Stalin. Dar interminabilele provocări de la frontieră dintre iulie 1940 şi iunie 1941, ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării, luptele de uzură, ciocnirile pe graniţă rezultate cu morţi şi răniţi, nu fac parte din război? Mai trebuie amintite avioanele de recunoaştere sovietice care survolau zilnic teritoriul românesc încă din mai 1941? De aceea spun că data oficială este mai mult decât discutabilă.

Am atacat Rusia Sovietică la 22 iunie 1941 (s-ar putea spune că am contraatacat-o) alături de armata germană. Frontul românesc era parte a Grupului de Armate Sud condus de generalul Gerd von Rundstedt, practic partea sudică a acestui front. Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă, corpurile 3,5,11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 inf, 1 gardă, 1 grăniceri, brig 7 cav, brig 1 şi 2 fortificaţii şi reg 17 inf) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert, corpurile 11, 30 şi 54 germane cu diviziile 46, 50, 76, 170, 198, 239 şi ulterior 72 infanterie, la care se adăugau Corpul de cavalerie român, cu brig 5 şi 6 cav, şi diviziile române 5,6,8,13,14 inf şi 1 blindată) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu, cuprinzând Corpul de munte cu brigăzile 1,2,4 munte, divizia 7 infanterie, brigada 8 cavalerie), toate formând împreună Grupul de armate „General Antonescu„.

În primă fază, acest grup de armată avea sarcina de a fixa forţele inamice, împiedicându-le deplasarea spre nord, acolo unde configuraţia frontului făcea necesară executarea primei lovituri şi înaintarea trupelor germane până la obţinerea unei continuităţi logice a frontului. Întreg frontul avea o formă înaintată în partea de sud, de aceea trebuia aşteptat ca ofensiva Grupului de Armate Centru să ajungă aliniamentul Grupului de Armate Sud. Dar pentru fixarea inamicului erau necesare dese incursiuni pentru testarea tăriei şi voinţei de luptă a inamicului, pregătind ofensiva viitoare prin ocuparea unor capete de pod de esenţiale pentru desfăşurarea operaţiunilor.

În faţa lor, Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor.

Ne-am bătut bine, dar am şi avut pierderi importante, 5011 morţi, 14898 răniţi şi 4487 dispăruţi, nu numai datorită lipsei de experienţă inerentă la un început de campanie, dar şi faptului că aveam în faţă poate cel mai puternic corp de armată din întreaga Armată Roşie, Armata a 9-a sovietică. Şi fără îndoială, corpul cel mai puternic de izbire a fost Armata a 11-a germană, împreună cu unităţile româneşti din cadrul acesteia.

Cam atât, deocamdată, despre campania pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar ca să răspund la întrebarea din titlu, va trebui să iau în calcul mai multe tipuri de cauze.

Cauzele operaţionale

Chiar şi din forma porţiunii dintre Prut şi Nistru, mai lată la sud şi mai îngustă la nord, se putea deduce că nu am fi avut cum să atingem Nistrul concomitent. Mai era şi natura terenului şi gradul de rezistenţă opus de adversar.

De exemplu, divizia a 35-a română este înfrântă în faţa masivului Corneşti, fapt care a dus la necesitatea schimbării planului tactic şi operaţional prin obligativitatea schimbării direcţiei de înaintare a unităţilor vecine către noul pericol.

Astfel, Armata a 4-a română a oprit ofensiva ca să nu rămână cu stânga descoperită şi a manevrat stânga sa spre nord într-o mişcare de învăluire coordonată cu Armata a 11-a germană care manevra spre sud (corpul 54 german, div 72 inf germană, 1 blindată şi 35 inf române).

Mai erau desele contraatacuri sovietice însoţite de tancuri, după cum spuneam Armata a 9-a era poate cea mai puternică din întreaga Armată Roşie.

Astfel s-a ajuns ca Armata a 3-a română să ocupe Bucovina de Nord mult mai repede decât Armata a 4-a română şi a 11-a germană centrul şi sudul Basarabiei. Astfel, Armata a 3-a a atins Nistrul la vest de Hotin la 7 iulie eliberând oraşul în ziua următoare, pe când centrul Basarabiei a fost eliberat total abia la 24 iulie, iar sudul la 26 iulie.

Cimitirul militar al eroilor români căzuți la Țiganca în al Doilea Război Mondial

Ce-ar fi trebuit să facă militarii Armatei a 3-a? Să stea şi să se uite peste Nistru la sovieticii de pe linia fortificată „Stalin„? Şi ce ar fi făcut sovieticii? Ar fi lăsat efective de acoperire în spatele fortificaţiilor şi ar fi deplasat trupe în Basarabia, contra Armatelor a 3-a şi a 11-a.

Atunci următoarea misiune a fost forţarea Nistrului în dreptul oraşului Moghilev, forţare realizată în 17 iulie 1941 ora 3.45, până seara se edifică două capete de pod la est de Nistru care sunt dezvoltate prin lupte grele, ajungând ca în seara de 20 iulie să aibă 8 km frontal şi 7 km adâncime (cel realizat de corpul de cavalerie), respectiv 15 km frontal şi 8-10 km adâncime (cel al vânătorilor de munte).

Din aceste capete de pod, fiind situaţia prielnică, la 21 iulie 1941 Armata a 3-a română a trecut la ofensiva generală spre Voznesensk pe Bug. În acelaşi moment, corpul 54 german forţa Nistrul la Dubăsari. Fără îndoială că acţiunea de la Moghilev şi ofensiva ulterioară au fost de un real folos celorlalte două armate care luptau în Basarabia, Cetatea Albă fiind ocupată abia 5 zile mai târziu, la 26 iulie.

Aşadar, să ne oprim pe Nistru când noi deja îl trecusem cu zece zile în urmă? Iar ofensiva declanşată de Armata a 3-a care a facilitat curăţirea Basarabiei de sovietici, n-ar fi trebuit pornită, ca să nu călcăm prea mult pe teritoriul sovietic? Nu uitaţi că sovieticii s-au retras din sudul Basarabiei spre Odessa şi datorită pericolului de a fi învăluiţi de la nord de trupele româno-germane ce declanşaseră ofensiva spre Bug.

La fel s-a întâmplat şi în cadrul ofensivei pe Tisa în aprilie 1919 (vezi.. Războiul româno-ungar de la 1919, Expectativa pe Tisa). În cursul contraofensivei declanşate la 16 aprilie 1919 am ajuns din Apuseni la linia Tisei, iar Antanta insista să nu trecem Tisa deoarece încerca să-l aducă zadarnic pe Bela Kuhn la raţiune prin mijloace diplomatice, lucru nereuşit cum se va vedea mai târziu. Dar noi trecuserăm deja Tisa, Grupul de Nord, pentru a face legătura cu cehoslovacii. Abia mai târziu, în iunie, când bolşevicii unguri i-au atacat pe cehoslovaci şi aceştia s-au retras, descoperindu-ne dreapta, ne-am retras dincolo de râu cu toate efectivele.

Cauze politice

Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să-şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată. În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania. Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i-a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi U.R.S.S., Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939. Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s-a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în S.U.A. era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să-i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i-a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma.

Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour. Şi chiar după aceea, era dificil să-i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război S.U.A., o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne-au declarat război nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când treceam Bugul. Prin asta Churchill recunoştea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei, necesităţile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecţie, dar trecerea Bugului era prea mult şi trebuia să-şi facă datoria de aliat de conjunctură al ruşilor, poate au existat şi presiuni pentru asta.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu ruşii, cu cine era logic şi normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat şi aprobat asta, ca şi o monedă de schimb şi de şantaj între noi şi unguri. Prin aceasta îşi asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât şi a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru şi ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeţi că le-ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s-au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S-au tot făcut comparaţii total deplasate cu Finlanda, că ei s-au oprit pe vechea graniţă pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit-o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii nu aveau trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front alături de germani şi nici încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le-ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să-i preseze sau să-i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi-ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi-ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să-l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat? În fine, exerciţiul este de-a dreptul ridicol.

Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i-a ocupat pe finlandezi fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei? Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le-a folosit la nimic faptul că s-au oprit pe vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i-a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940. Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să-şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s-au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. S-au pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i-a ajutat cu nimic faptul că s-au oprit la vechea graniţă, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut-o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s-ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s-ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i-a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară. În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.

Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într-o discuţie cu ofiţeri români: „Voi vreţi ca germanii să-i bată pe ruşi şi apoi englezii să-i bată pe germani. Şi le-aţi da o mână de ajutor amândurora„. Câtă clarviziune politică!

 

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s-a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei.

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu şti când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi-a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le-a făcut publice şi le-a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi-a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne-a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi… Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi-au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându-l pe Iorga să vorbească de „hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile„? Ce putea face Antonescu într-un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?

A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât. Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost. Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce-am făcut 20 de ani? Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într-un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere. Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros: „trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente„.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru „viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română„.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale: „de cele mai multe ori, românii s-au bătut cu mult curaj„. Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română: „… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta„.

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă. Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger: Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? el a răspuns simplu şi clar: Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi-le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune. Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud? Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu: „Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului„, lucru evident. Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?

Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le-aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într-un război, într-o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face. Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă

Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt. Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într-un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate.

Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase. În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu-i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l-a bătut pe Brucher, 8 000 de prusaci morţi. Pentru a-l scoate definitiv din luptă, l-a trimis pe Grouchy să-l urmărească cu 30 000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo. Problema este că Grouchy nu numai că nu l-a găsit pe Brucher, dar nici nu l-a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul ci trebuie să-l urmăreşti ca să-l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să-i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i-am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit-o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv. Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Dacii îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne-am câştigat-o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu-se la Bucureşti. În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi. Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut-o noi în 1919. Nu i-am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne-au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne-am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându-i din nou peste Tisa. (vezi… Războiul româno-ungar de la 1919, de la Tisa la Budapesta) Au fost voci în Antanta care ne-au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei (vezi… Ocuparea Budapestei de armata română).

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l-a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l-a urmărit şi nu l-a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003.

În 2008, ruşii i-au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud? Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian.

Iar noi, nu era normal şi logic să-i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s-ar fi regrupat şi ne-ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într-un război, trebuie să ai stomacul să-l duci până la capăt. Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să-l ducem până la capăt. L-au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi-au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i-a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s-au încheiat ostilităţile. Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s-au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s-a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei. Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de douăzeci de ani.

Autor: Cristian Negreahttp://istoria.md.

Publicitate

03/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SĂ NE AMINTIM TRATATUL DE LA BUFTEA-BUCUREȘTI, IMPUS ROMÂNIEI DE PUTERILE CENTRALE ÎN ANUL 1918

File de istorie. La ceas aniversar, să nu uităm Tratatul de la București, din anul 1918, impus României de puterile centrale

Foto: 1918 – Alexandru Marghiloman, primul ministru al Guvernului României semnează la București Tratatul de pace cu Puterile Centrale.

SĂ NU UITĂM TRATATUL DE LA BUCUREȘTI, DIN ANUL 1918, IMPUS ROMÂNIEI DE PUTERILE CENTRALE.

Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 24 aprilie/7 mai 1918 cu Puterile Centrale, în decursul Primului Război Mondial.
Pentru o scurtă rememorare, Puterile Centrale (în limba germană: Mittelmächte) au fost Germania, Austro-Ungaria, Imperiului Otoman și Bulgaria, care au luptat împotriva Aliaților (Antantei) în timpul Primului Război Mondial.

Antanta (sau Tripla Înțelegere) a fost un bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial, format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a fost semnată pe data de 4 /17 august 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excepția Rusiei, care a ieșit din război în 1917.


Preliminariile Tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei și au stat la baza tratatului de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. (Petre Otu, op. cit. p. 67).

Prin acest Tratat de pace țara noastră a fost obligată să acceptate condiții/dispoziții dure, dintre care se menționează:

  • România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (așa zisul “Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja “Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la semnarea unui tratat ulterior definitiv;
  • România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați și o parte importantă a regiunii muntoase de graniță.
  • România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere;
  • șantierele navale române intrau în stăpânirea statului german;
  • dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.

CONTEXTUL INTERNAȚIONAL ȘI SITUAȚIA DIN ROMÂNIA

Prin revoluția din 7 noiembrie 1917, bolșevicii, conduși de Lenin și finanțați de Germania preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război.

Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din Primul Război Mondial, din 1916-1917. În această situație dramatică, Guvernul Român, refugiat la Iași, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului.

Soldații ruși bolșevizați, care refuzau să mai lupte, important acum fiind consolidarea revoluției din octombrie, părăseau în masă frontul românesc.
Miniştrii aliaţi în România trimiteau rapoarte detaliate în capitalele ţărilor lor asupra stării în care se afla statul român şi armata română, însă, în ciuda acestui lucru, Marea Britanie, Franţa, Italia şi SUA cereau României să reziste şi să nu semneze pace separată cu Puterile Centrale. În prima decadă a lunii ianuarie 1918 preşedintele francez Raymond Poincare transmite o telegramă regelui Ferdinand în care îşi exprimă veto-ul său asupra încheierii unei păci separate.
La rândul lor, demersurile ministrului Marii Britanii, George Barclay, şi ale celui al Italiei, Carlo Fasciotti, de a-l sfătui pe premierul român să continue rezistenţa erau nerealiste mai ales că frontul din sudul Rusiei nu mai putea rezista, iar România se găsea într-o situaţie de izolare politico-diplomatică şi nu dispunea de rezervele şi resursele necesare continuării luptei.
Cel mai bine descrie situaţia generală în care se afla România la începutul anului 1918 premierul Ion I. C Brătianu la 19 ianuarie/1 februarie 1918 într-o convorbire cu generalul francez Henri Berthelot:

trenurile cu provizii nu mai sosesc, guvernul Comisarilor Poporului din Petrograd, declarând război României, a dispus arestarea concetăţenilor noştri. N-avem nimic de aşteptat deci de la nimeni, nici chiar din partea aliaţilor occidentali, care, rupţi de noi, nu pot face altceva decât să ne trimită încurajări sterile. În România este foamete, muniţiile sunt insuficiente pentru o campanie de lungă durată; cea mai mare parte a muniţiilor a rămas în depozitele noastre din Rusia şi mai ales din Ucraina.

În aceste condiţii ce putem face? (…) Vreau să sper ca va interveni un fapt nou, că voi putea reţine cât mai mult timp posibil pe frontul nostru diviziile inamice care se găsesc acolo. Războiul nu l-aş putea relua pentru că asta ar însemna un inevitabil dezastru. (…) Nu văd decât o soluţie şi anume de a intra în negocieri cu Germania şi de a le face să dureze cât mai mult timp posibil”, se arată în lucrarea ”România în Anii Primului Război Mondial” (Editura Militară, Bucureşti, 1987).
Pe plan internaţional, la 27 ianuarie/9 februarie 1918 a fost semnat tratatul între Puterile Centrale şi Ucraina, care prevedea printre altele faptul că statul ucrainean trebuia să livreze numai în 1918 un milion de tone de cereale pentru necesarul Germaniei şi Austro-Ungariei. Acest fapt venea să întărească poziţia Puterilor Centrale din punct de vedere economic. La 18 februarie/3 martie 1918 a fost semnat şi tratatul dintre Puterile Centrale şi Republica Sovietică Federativă Rusă.
La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Puterile Centrale au transmis guvernului român un ultimatum de patru zile pentru începerea negocierilor păcii separate. Ultimatumul german a fost pus în dezbaterea Consiliului de Miniştri la 25 ianuarie/7 februarie 1918. Reprezentanţii Partidului Conservator s-au pronunţat pentru denunţarea armistiţiului şi continuarea războiului, iar cei ai Partidului Liberal pentru prelungirea armistiţiului şi angajarea negocierilor pentru pace. Alexandru Averescu a lansat ideea unei păci separate doar ca o încercare de ieşire din impas.

Pe fondul disputelor şi pentru tergiversarea răspunsului ce trebuia trimis Puterilor Centrale, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a demisionat la 26 ianuarie/8 februarie 1918.

Câteva zile mai târziu, la 29 ianuarie/11 februarie s-a constituit un nou guvern sprijinit de liberali sub conducerea generalului Alexandru Averescu, care deţinea şi portofoliul de ministru de externe, ad-interim.
În perioada 5/18 – 11/24 februarie 1918 generalul Alexandru Averescu a luat primele contacte la Buftea cu August von Mackensen, şi apoi cu Ottokar von Czernin şi Richard von Kuhlmann, înţelegând termenii duri în care se desfăşoară negocierile, condiţia începerii tratativelor fiind cedarea Dobrogei.
La 17 februarie/2 martie are loc Consiliul de Coroană care s-a întrunit pentru analizarea situaţiei politice şi militare, prilej cu care Alexandru Averescu a punctat că ”armata nu poate face decât o scurtă rezistenţă: că ne lipsesc subzistenţele şi muniţiile şi că aceasta ar fi şi părerea comandanţilor de armată”, potrivit volumului ”România în anii primului război mondial”.

La 18 februarie/3 martie 1918 are loc un al doilea Consiliu de Coroană, prilej cu care se acceptă faptul că singura soluţie realistă este pacea cu Puterile Centrale. Al treilea Consiliu de Coroană, din 19 februarie/4 martie 1918, concluzionează că aşa-zisa pace nu va fi negociată, regele n-o va semna iar Parlamentul n-o va ratifica, potrivit lucrării ”România în Anii Primului Război Mondial”.
La 20 februarie/5 martie 1918, Constantin Argetoianu, ministrul Justiţiei, a semnat la Buftea, în casa lui Barbu Ştirbei, cu reprezentanţii Puterilor Centrale – Ottokar von Czernin, Richard von Kuhlmann, Talaat-Paşa şi N. Momcilov – prelungirea cu încă 14 zile a armistiţiului între România şi Puterile Centrale şi preliminariile de pace de la Buftea, document diplomatic impus României de Puterile Centrale, potrivit lucrării ”România în Relaţiile Internaţionale 1916-1918” (Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008).

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este TratatPace1918-2.jpeg.jpg

Prin acest document, Dobrogea era cedată până la Dunăre Puterilor Centrale, care urmau să amenajeze pentru România un drum comercial până la Constanţa la mare; România trebuia să demobilizeze cel puţin 8 divizii din armata ei, acest proces urmând să fie realizat în înţelegere cu Mackensen; România era obligată să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odesa.

De asemenea, România se obliga să licenţieze pe toţi ofiţerii străini şi să asigure repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Antantei în cel mai scurt timp posibil, iar articolul final al documentului stipula că tratatul se va aplica imediat în patru zile, începând de la 5 martie, potrivit volumelor ”România în Primul Război Mondial” şi ”Texte şi Documente privind Istoria Modernă a Românilor 1774-1918” (coord. Iulian Oncescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).
Condiţiile acestei păci preliminare erau deosebit de grele pentru România, Germania ţintea petrolul românesc, chiar presa germană scriind la acel moment despre ”un control nelimitat” pe care Germania vroia să îl aibă asupra industriei de petrol a României, conform sursei citate anterior.
Pe plan intern, liberalii s-au opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, drept pentru care, pierzând susţinerea acestora, Alexandru Averescu demisionează din fruntea guvernului la 27 februarie/12 martie 1918, iar regele Ferdinand l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe Alexandru Marghiloman, în speranţa că şeful Partidului Conservator ar putea obţine îmbunătăţiri ale condiţiilor de pace, dată fiind încrederea de care se bucura acesta din partea Austro-Ungariei, menţionează volumul ”România în Primul Război Mondial” (Editura Militară, Bucureşti, 1979).

File:RomaniaLosses1918.jpg

Harta: Teritorii care urmau să fie cedate de România în urma Tratatului de pace de la Buftea-București din 24 aprilie/7 mai 1918;(În roșu: teritoriul cedat de România Austro-Ungariei, în verde, cel cedat Bulgariei, în galben, cel cedat Puterilor Centrale în mai 1918).

Surse:

AGERPRES/(Documentare – Liviu Tatu, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Irina Giurgiu).

Note

  • „1918, ANUL MARII UNIRI: Pacea preliminară de la Buftea”, Agerpres.ro, 20 februarie 2018, accesat la 8 martie 2018
  • Petre Otu, România în primul război mondial. Marea Unire 1918. Ed. Litera, 2017, București, p. 65
  • Câncea, Paraschiva și colaboratori (1983). Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din Romania până la 1918. Ed. Academiei Republicii Socialiste România. p. 472
  • Deși nedocumentată amplu, ratificarea Tratatului de la București de către Parlament are loc la datele menționate. Referințe apar și în memorialistica vremii. Exemple: Vasile Cancicov – Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României : jurnal zilnic : 13 august 1916-31 decembrie 1918. Volumul 2; Vasile Bianu – Însemnări din răsboiul României Mari. Volumul 2 [Dela Pacea din București până la Încoronarea Regelui tuturor Românilor din Alba-Iulia]. Regele Ferdinand a avut rolul decisiv – a respins Tratatului și nu l-a promulgat niciodată.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Un comentariu

Scurt istoric al evoluţiei comunitaţilor evreieşti in Romania de-a lungul timpului

 

 

Motto:

 

„Exista un popor care este raspindit printre toate popoarele din toate provinciile regatului tau. Legile lor sunt diferite de legile altor natiuni si nu respecta decretele regale; asadar, nu se cade ca domnia ta, regele, sa-i tolerati.” (Estera 3:8).

 

 

PANDATIV DIN ARGINT STEAUA LUI DAVID foto

 

 

Scurt istoric


Cercetarile arheologice atesta prezente iudaice in Dacia Romana incepand din secolul al II-lea e.n.

Armata romana, venita sa cucereasca Dacia, includea o multitudine de etnii provenite din provinciile imperiului din randul carora nu lipseau nici iudeii.

O dovedesc unele inscriptii de la Sarmizegetusa, textele funerare legate de divinitati iudaice la Orsova, monezile iudaice din anii 133-134, semnalate inca de B.P. Hasdeu.

Apoi dupa un hiatus de aproape un mileniu, in anul 1165, ii pomeneste invatatul calator evreu, Benjamin din Tudela, descriind raporturile bune dintre vlahii sud-dunareni si comunitatile evreiesti din Bizant; judecand dupa unele acte comerciale ale medievalitatii timpurii, in secolul al XIII-lea evreii se aflau printre negustorii care practicau comertul intre Bizant, Rusia si Polonia, traversand Bulgaria si meleagurile dunarene.

Rolul lor in acest comert a fost remarcat si de istoricul Nicolae Iorga care scria in istoria comertului romanesc: „singuri evreii bateau inca inainte de 1480 aceste drumuri, venind de-a dreptul din Constantinopol”.

 Primele asezari de evrei au aparut in Tara Romaneasca, in timpul Imperiului Otoman.

Tot in aceiasi perioada apar si evreii care s-au asezat in Transilvania, ei venind din vestul Europei.

Numarul evreilor in Tara Romaneasca si in Moldova a crescut sub domniile lui Matei Basarab, Vasile Lupu si Constantin Brancoveanu. Doctorul lui Stefan cel Mare era evreu.

Evreii erau organizati in comunitati numite bresle. Evreii erau discriminati si se “bucurau” de un statut inferior celui pe care il avea majoritatea crestina.

 

In Transilvania evreii sunt prezenti inca din secolele XI-XII din timpul regelui Ladislau I. La 1251 Bela al IV-lea care este mentionat in documente ebraice pentru atitudinea sa favorabila fata de evrei, stimuland asezarea lor in Ungaria, deci si in Transilvania.

Un complex de imprejurari geografice si istorice favorizeaza ivirea primelor comunitati stabile pe meleagurile romanesti abia in secolele XIV-XV.

Conform unor marturii documentare la Cetatea Alba exista un cartier evreiesc inca din prima jumatate a secolului XIV.

B.P. Hasdeu si Mihail Kogalniceanu consemneaza ca Tarile Romane au devenit la sfarsitul secolului al XIV-lea principalul azil pentru evreii alungati din Ungaria de regele Ludovic I pe motivul ca au refuzat sa se converteasca la religia catolica.

 

 

 

 

 

 

Se pare chiar ca Dan I, domnul Tarii Romanesti (1383-1386), dorind sa dezvolte negustoria, acorda deosebite privilegii unor evrei veniti din Ungaria si stabiliti in Muntenia, „dandu-le chiar dreptul de a cumpara mosii cu anul nu insa si de veci”. (Cf. M.Kogalniceanu, Arhiva Romaneasca, p.180).

Peste doua-trei secole insa, in Ungaria puternic influentata de spiritul reformei un principe ca Gabriel Bethlen (1613-1629) va invita negustori evrei din Imperiul otoman pentru a dezvolta comertul. El emite la 1623 o Diploma de privilegii care prevede pentru evrei dreptul de stabilire, siguranta indeletnicirilor, libertatea exercitarii cultului si altele. Aceste „privilegii” s-au dovedit, insa, in multe cazuri a fi doar pe hartie.

Privilegiile acordate de domnitorii romani interesati in dezvoltarea comertului favorizau inmultirea asezarilor evreiesti. Istoricul evreu dr. M.A. Halevy bazandu-se atat pe izvoare primare cat si pe mentiunile unor carti de istorie situeaza inceputul unui comert evreiesc stabil cu Tarile Romane pe la mijlocul secolului al XVI-lea.

In aceasta epoca apar informatii privind si existenta unei comunitati evreiesti la Bucuresti, constituita in principal din evrei sefarzi (denumirea evreilor izgoniti din Spania in 1492) veniti din Constantinopol, Salonic si alte localitati din Peninsula Balcanica.

Dar afluenta evreilor spre Tarile Romane nu era doar dinspre sud dar si dinspre nordul si vestul continentului european de unde au venit asa zisii evrei aschenazi (denumire, data evreilor din tarile germane, Polonia si Rusia). Ei s-au asezat in special in Moldova, avand un rol important in tranzitul comercial pe drumul moldovenesc, intre Imperiul Otoman si Polonia.

In secolul XVIII numarul evreilor continua sa creasca: in ciuda acestui fapt sau poate din aceasta cauza libertatile lor au fost ingradite: ei puteau locuii legal numai in anumite orase (de exemplu Alba Iulia in Transilvania) si nu aveau voie sa detina pamanturi in propropietate.

La fel ca si in alte tari din Europa, evreiilor din regiune li se permitea sa faca comert si alte profesii libere.

Documentele vremii consemneaza pentru secolul al XVII-lea in Moldova si in special la Iasi, o viata comunitara evreiasca asezata, unde functiona o sinagoga si exista deja un vechi cimitir evreiesc.

Precizarile referitoare la evrei in Pravila de la Govora (1640) din timpul domnitorului Matei Basarab si prevederile juridice cuprinse in Cartea Romaneasca de invatatura alcatuita in vremea domnitorului Vasile Lupu (1646) dovedesc inceputul implicarii evreilor in relatiile sociale autohtone.

In acelasi timp, in Transilvania – evreii ardeleni contand pe o dinamizare a afacerilor lor au fost in curand deceptionati de unele restrictii de asezare, de unele restrangeri ale dreptului de a-si extinde activitatile de import-export in tari straine s.a.m.d.

La finele veacului XVIII, imparatul Iosif al II-lea acorda evreilor dreptul de a se aseza in toate orasele libere regesti, de a-si exercita liber activitatile comerciale s.a.

Se mentin insa inca destule restrictii privind modul de viata pe care evreii doreau sa-l duca pe firul traditiei lor stravechi. Secolul al XVIII-lea inregistreaza o crestere a ritmului de imigrare a evreilor in tarile romane.

Fenomenul se afla in stransa legatura cu directiile noi spre care se angajase societatea romaneasca. In acest context evreii au contribuit si ei la formarea pietii interne; mesterii si negustorii evrei au avut un rol important in continuitatea si regularitatea schimbului, in fluxul permanent al marfurilor, in integrarea noului organism economic in cuprinsul pietii europene.

Evreii se adaptau lesne civilizatiei, negotului, meseriilor si capitalismului incipient, necesare societatii romanesti. Rolul si importanta populatiei evreiesti in societatea romaneasca sunt recunoscute de domnitori mai ales in epoca fanariotilor, prin asigurarea unui statut juridic in virtutea caruia comunitatea evreiasca beneficia de libertatea cultului si de autoadministrare.

Conducatorii comunitatii, numiti hahambasa sau starosti, erau confirmati de domnitori si se bucurau de privilegii fiind scutiti de dari, taxe fiscale si vamale, avand prerogative de demnitar.

Numeroase acte domnesti din secolul al XVIII-lea dovedesc ca evreii au fost chemati sa populeze sate si orase si sa intemeieze targuri. Imigrantii capatau terenuri pentru construirea de locuinte, sinagogi, bai rituale, scoli s.a. Fenomenul a fost caracteristic in special pentru Moldova unde pe aceasta cale s-au dezvoltat localitati cu o populatie preponderent evreiasca denumite in limba idis stetl adica targusoare.

In general evreii in diaspora lor au vegheat intotdeauna si pretutindeni la mentinerea si cultivarea traditiei lor.

De aceea drepturile acordate erau conditii de importanta existentiala atat pentru evreii sefarzi cat si pentru aschenazi, astfel numiti dupa locul provenientei lor, primii din Imperiul otoman si peninsula iberica, ceilalti din nordul, nord-vestul si estul Europei.

Conduita lor moral-juridica, viata lor traditional-religioasa erau reglementate insa de aceeasi invatatura cuprinsa in Thora (Vechiul Testament) si in Talmud (comentarile rabinice la Thora).

De aceste drepturi specifice pentru practicarea vietii cultual-comunitare evreii au beneficiat din plin in Tarile Romane, viata lor comunitara avand sprijin mai ales din partea domnitorilor fanarioti.

Domnitorii fanarioti au promovat si masuri antievreiesti, astfel evreii nu aveau acces la proprietate funciara, marturia lor in instanta impotriva unui crestin ortodox nu avea valabilitate s.a.

La inceputul secolului al XIX-lea, odata cu aparitia Codului Callimachi (1817) in Moldova si al lui Caragea (1818) in Tara Romaneasca, apar noi reglementari cu referire la straini in general si la evrei in special.

Codul Callimachi prin articolul 1430 acorda dreptul evreilor sa-si cumpere case si magazine la orase, interzicand insa cumpararea oricaror proprietati in mediul rural.

Aceste disocieri in statutul juridic al evreilor, incetatenite mai degraba prin obiceiul pamantului decat printr-o lege scrisa, au fost in vigoare pana la introducerea Regulamentului Organic (1831-1832) in care s-a formulat pentru prima data, principiul ca necrestinii nu pot beneficia de drepturi civile si politice.

In general, Regulamentul Organic a avut o serie de prevederi restrictive si discriminatorii pentru evreii din Tarile Romane: orice evreu care nu-si putea demonstra o sursa de existenta era considerat vagabond si era supus expulzarii.

S-a desfiintat breasla si institutia hahambasiei, seful cultului nemaibeneficiind de sistemul de privilegii; s-a instituit o organizare comunitara subordonata autoritatii statale. O singura masura era favorabila evreimii, aceea privind dreptul la invatamantul de stat.

In ciuda unor masuri restrictive adoptate impotriva evreilor, numarul lor creste pe tot parcursul secolului al XIX-lea, in special dupa pacea de la Adrianopol (1829) cand in Tarile Romane patrunde capitalul apusean.

Domnitorul Mihai Sturdza duce o politica de atragere a evreilor in Moldova. Astfel, daca la recensamantul din 1803 in Moldova erau aproximativ 12.000 de evrei, in 1859 erau in jur de 130.000, reprezentand 3% in ansamblul populatiei.

In Muntenia intre 1838 si 1859 numarul evreilor creste de la 1960 la peste 17.000. In aceeasi perioada evreii cunosc un proces de integrare social-economica si de aculturatie specifica devenirii moderne a evreimii de diaspora.
Daca unii exponenti ai doctrinelor antisemite considerau ca fiind o veritabila tragedie pentru natiunea romana integrarea evreimii in societatea romaneasca, exegetii importantei capitalului strain pentru modernizarea Romaniei subliniaza aportul constructiv al evreimii in acest context istoric.

Conducatorii Revolutiei din 1848 tocmai pe temeiul recunoasterii rolului evreimii cer in Dorintele Partidei Nationale in Moldova, emaniciparea treptata a israelitilor, iar in Proclamatia de la Islaz, la punctul 21, „Emanciparea israelitilor si drepturi politice pentru toti compatriotii de alta credinta”.,
Aceasta revendicare isi capata aplicare practica imediata prin numirea bancherului evreu, Hillel Manoach, in Consiliul Municipal din Bucuresti.

In acelasi timp numerosi intelectuali evrei s-au alaturat Revolutiei din 1848: pictorii Barbu Iscovescu si Daniel Rosenthal, cel din urma fiind autorul renumitului tablou „Romania revolutionara”. Unii bancheri evrei precum Hillel Manoach si Davicion Bally au acordat importante sume pentru sprijinirea revolutiei.

Infrangerea revolutiei a impiedicat procesul de emancipare a evreilor din Tarile Romane. Totusi, evreii au beneficiat dupa revolutie de unele drepturi civile.

Dupa Unirea Principatelor (1859), domnitorul A.I.Cuza care i-a numit pe evrei „romani de cult mozaic”, a depus toate eforturile pentru a grabi emanciparea „romanilor de rit israelit”.

In cea de a doua jumatate a secolului XIX, situatia juridica a evreilor s-a inrautatit: dreptul de a locuii in orice asezare le-a fost ingradit la fel ca si dreptul de a practica anumite activitati comerciale.

In ciuda faptului ca Programele Revolutiei de la 1848 prevedeau emaciparea evreilor, aceste planuri nu au fost puse in practica, chiar daca intelectuali evrei precum Hilel Manoach, Constantin D Rosenthal  (pictorul tabloului “Romania Revolutionara”), Iuliu Popper, Barbu Iscovescu si Davicion Bally au participat la Revolutie in mod activ.

Imediat dupa Revolutie, evreii,  numiti de Alexandru Ioan Cuza “ romani de cult mosaic”, devin o “problema evreiasca” si apatrizi.

Dar inlaturarea lui A.I. Cuza de la domnie si aducerea in tara a printului Carol de Hohenzollern a insemnat pentru evrei instaurarea unui nou regim de vexatiuni caci prima Constitutie moderna adoptata in 1866 in loc sa fi consfintit dreptul la cetatenie pentru locuitorii evrei considerati pamanteni si hrisoveliti, i-a transformat prin articolul 7 in apatrizi. Initial, Ion Bratianu a promis acordarea cetateniei pentru evrei.

Dar in final, sub presiunea unor grave tulburari antisemite de strada si a protestelor din parlament s-a introdus aliniatul 2 la articolul 7 in urmatorii termeni : Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea oficializandu-se astfel o problema evreiasca in societatea Romaniei moderne.

Desi obligati sa efectueze serviciul militar si sa se supuna tuturor legilor tarii, desi plateau toate contributiile si impozitele ca toti ceilalti locuitori, evreii au devenit straini, supusi unui regim restrictiv si discriminatoriu.

Daca in Tara Romaneasca evreii erau o “problema” si erau despuiati de drepturi in ciuda aportului lor la dezvoltarea culturala si economica a societatii, in Transilvania anului 1867 ei primeau, din partea Imperiului Austro-Ungar, toate drepturile civice.

In anii razboiului pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei, populatia evreiasca a contribuit la eforturile tuturor locuitorilor tarii pentru cauza dobandirii independentei de stat.

Numerosi evrei au fost mobilizati, luand parte activa la operatiunile militare pe campul de lupta, unii distingandu-se prin acte de bravura.

Pentru sprijinirea materiala a razboiului s-au constituit in toata tara comitete evreiesti de ajutorare care au strans importante fonduri banesti si daruri in natura.

 

In anul 1878, dupa Razboiul de Independenta, sub presiunea Congresului de pace de la Berlin, s-a modificat articolul 7 al Constitutiei din 1866. Conform noului articol si locuitorii necrestini au putut dobandi cetatenia romana.

Dar, in ultima instanta modificarea a fost astfel conceputa de legiuitorii romani incat s-au introdus noi masuri restrictive, caci noul articol preciza: „Naturalizarea nu poate fi acordata decat individual si prin lege”.

Ceea ce insemna acordarea naturalizarii de catre parlament, care indeobste refuza sistematic cererile de naturalizare. Singurii care au beneficiat de o incetatenire imediata si colectiva au fost cei 888 de evrei, participanti la Razboiul de Independenţa.

Prin modificarea articolului 7 al Constitutiei, masa evreilor a ramas fara cetatenie, devenind victima legislatiei restrictive aplicata strainilor. Evreii au fost exclusi de la practicarea anumitor profesiuni si meserii, au avut acces limitat la invatamantul de stat.

Inrautatirea situatiei populatiei evreiesti la sfarsitul secolului al XIX-lea a determinat un puternic val de emigrare a zeci de mii de evrei in special din randul meseriasilor.

Astfel, daca conform recesamantului din 1899 in Romania se aflau 299.632 locuitori evrei, la recesamantul din 1912 au fost inregistrati 239.967 suflete, procentul in ansamblul populatiei scazand dela 4,5% la 3,4%.

Dar politica de eliminare a locuitorilor evrei din corpul social al tarii a venit de multe ori in contradictie cu nevoile obiective ale dezvoltarii social-economice, care nu s-a putut lipsi de capitalul evreiesc, de experienta profesionala a evreilor in domeniul organizarii si administrarii activitatii industriale si comerciale, al retelei bancare s.a.

In acest context a aparut miscarea sionista la care se alaturau evreii care doreau sa creeze Statul Israel, statul in care, sperau ei, puteau sa traiasca o viata decenta si fara ingradirile si discriminarile de care sufereau déjà de prea mult timp.

Inainte de primul razboi mondial, “problema evreiasca” era inca in voga si nerezolvata; in ciuda presiunilor internationale, in ciuda faptului ca erau pamanteni si nascuti in Romania, evreii inca erau lipsiti de drepturi civice.

Relevand importanta elementului evreiesc pentru economia romaneasca, economistul Gheorghe Tasca sublinia contributia lui calitativa prin puterea sa dinamica, avand o pondere importanta in mica si marea burghezie a tarii, ca si in viata culturala de altfel.

Factori activi in dinamica societatii romanesti, in ciuda tuturor tensiunilor si conflictelor interetnice, evreii s-au considerat evrei-romani, si-au insusit limba si cultura romaneasca, realizand de multe ori o originala simbioza dintre traditia si cultura lor iudaica, a experientei lor de diaspora, pe de o parte si spiritualitatea romaneasca pe de alta parte.

Evreii si-au asumat destinul istoric al poporului roman, implicandu-se si participand activ la marile evenimente economice, culturale ale acestei tari.
Desi in majoritatea lor nu erau cetateni romani, totusi au participat si la primul razboi mondial.

Un numar aproximativ de 23.000 de evrei au fost inrolati in armata romana, aproape 10% din totalul populatiei evreiesti. Conform unor date publicate in Monitorul Oficial au fost inregistrati 882 de morti cazuti pe campul de lupta, 740 de raniti, 449 prizonieri si 3.043 disparuti.

Pentru fapte de arme pe front, au fost decorati 825 de soldati si ofiteri evrei.

Evreii si-au dat adeziunea la Marea Unire din 1918, sustinand si in plan international dreptul poporului roman asupra provinciilor integrate Romaniei in 1918.

Unirea din 1918 a dus la cresterea populatiei Romaniei in general, triplandu-se si numarul locuitorilor evrei.

Conform cifrelor oficiale, la inceputul secolului XX in Basarabia traiau 267.000 de evrei, in Bucovina 89.000 iar in Transilvania 181.340. Asadar, la cei circa 750.000 de evrei, cati au fost inregistrati la recensamantul din anul 1930, s-a ajuns prin infaptuirea unirii din 1918.

Cresterea ponderii populatiei evreiesti in ansamblul populatiei din Romania interbelica si incetatenirea colectiva a evreilor nascuti in Romania si fara supusenie straina, printr-o legislatie special adoptata in anul 1919 si consfintita prin noua constitutie din 1923, au favorizat si amplificat contributia evreilor la procesul de modernizare a societatii romanesti.

Potrivit datelor publicate in Enciclopedia Romaniei, in Romania interbelica evreii detineau 31,14% din totalul intreprinderilor industriale si comerciale. In acelasi timp multi evrei continuau sa fie meseriasi si muncitori; in unele zone ca in Maramures si Basarabia au fost si agricultori si crescatori de animale, in primul rand oieri.

Se remarca o orientare tot mai accentuata spre profesiuni intelectuale. In ajunul celui de al doilea razboi mondial din cei peste 8.000 de medici existenti in Romania, 2.000 erau evrei, peste 2.000 de ingineri au fost inregistrati in Asociatia Inginerilor Romani, in jur de 3.000 de avocati in Baroul Avocatilor s.a.

In 1930, in Romania Interbelica traiau 756930 evrei adica 4.2% din populatia tarii. 13.6% din evreii romani locuiau “la oras”.

10% din populatia capitalei Bucuresti era, la acea data, populatie evreiasca (69.885 de persoane)

In pofida faptului ca in 1934 a fost promulgata “Legea pentru folosirea personalului romanesc in intreprinderi”, pana in 1937,  evreii romani s-au bucurat de o perioada relativ relaxata.

 

 

 

 

 

 

In epoca interbelica evreii au participat la viata politica a tarii, au contribuit la consolidarea statului national unitar roman, la dezvoltarea democratiei si pluralismului politic.

S-au raliat fortelor politice de orientare democratica, combatand extremismul de dreapta in frunte cu legionarii si cuzistii, care promovau o politica agresiva antisemita de calomniere si de culpabilizare a populatiei evreiesti, trecand de multe ori la actiuni de violenta si batai in special in institutiile de invatamant superior.

Evreii s-au afirmat in viata politica interbelica, atat prin aderarea la diferite partide politice burghezo-democratice si socialiste, cat si prin organizatii si partide politice proprii cum au fost: Uniunea Evreilor Romani (infiintata in 1909 cu titulatura Uniunea Evreilor Pamanteni, schimbata in UER in 1923), Clubul Parlamentar Evreiesc (1928), Partidul Evreiesc (1930), numeroase organizatii sioniste si Uniunea Comunitatilor Evreiesti din Vechiul Regat (1928) transformata in 1937 in Federatia Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania.

La alegerile parlamentare din 1926, 1928, 1931 si 1932 au fost alesi intre 4-5 deputati evrei in parlament ca reprezentanti ai organizatiilor evreiesti.

Jacob Niemirower in calitate de sef rabin al cultului mozaic din Vechiul Regat, a fost senator de drept pana in anul 1939, cand a decedat, locul sau fiind preluat de sef rabinul dr. Alexandru Safran.

Istoria evreilor nu a fost doar o istorie politica sau o istorie de integrare social-economica in mediul romanesc, dar a fost si o istorie cultual-comunitara si cultural-spirituala.

S-au ridicat zeci si sute de sinagogi in Bucuresti si orasele de provincie, s-au creat sute de institutii cultuale, culturale, de asistenta si de invatamant; au aparut sute de ziare si reviste evreiesti in limbile romana, franceza, germana, maghiara, idis si ebraica; au fost editate carti de iudaistica care toate reflecta varietatea curentelor si ideologiilor specifice vietii evreiesti de la hasidism si ortodocsie la luminism si integrationism, de la asimilism si socialism la autonomism cultural.

 

 

 

 

 

 

Numerosi oameni de stiinta, scriitori, actori, pictori, compozitori si muzicieni evrei au imbogatit cu opere esentiale viata stiintifica, literara, cultural-spirituala si artistica romaneasca.

Activitatea creatoare in contextul societatii romanesti a fost intrerupta brusc de evenimentele dramatice din ajunul si din timpul celui de al doilea razboi mondial.

In contextul ciuntirii teritoriale si a unei izolari internationale, in Romania, impinsa in mod fatal in sfera de influenta a Germaniei naziste, a avut loc ascensiunea la putere a cercurilor politice, de extrema dreapta, antisemitismul si eliminarea sistematica a populatiei evreiesti din corpul social al tarii devenind politica de stat.

In ianuarie 1938 guvernul Goga-Cuza introduce legea de revizuire a cetateniei a tuturor locuitorilor evrei din tara.

S-a retras cetatenia romana la peste 220.000 de evrei care, intrand sub jurisdictia legilor restrictive aplicate strainilor, au pierdut dreptul la munca si la proprietate.

 

In 1940, in timpul guvernarii Gigurtu a fost legiferat un statut juridic pentru reglementarea situatiei evreilor din Romania.

Au fost eliminati din armata, li s-au impus restrictii in practicarea unor profesiuni si in exercitarea drepturilor asupra proprietatilor rurale.

Politica antievreiasca s-a amplificat dupa instaurarea statului national legionar roman (septembrie 1940), cand s-a continuat elaborarea si aplicarea unei legislatii antievreiesti de eliminare a evreilor din viata economica-sociala, politica si culturala romaneasca, de deposedarea lor de bunurile imobiliare si de jefuire a bunurilor mobiliare.  

 

 

 

Evreii-din-romania-nemultumiti-de-nominalizarea-lui-sova-vezi-de-ce-cfc46

 

 

In timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), au fost ucisi in Bucuresti 120 de evrei.

Politica antievreiasca continua si dupa inlaturarea legionarilor de la guvernarea tarii (23 ianuarie 1941), mai ales dupa intrarea Romaniei in razboiul alaturi de Germania nazista (22 iunie 1941), cand practic s-a  declansat procesul de distrugere, in primul rand a evreilor din Basarabia, Bucovina si partial din Moldova, un moment culminant fiind pogromul de la Iasi si trenurile mortii (29 iunie, 6 iulie 1941) .

Din cei aproximativ 600.000 de evrei ramasi sub administratia romaneasca dupa cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei Hortyste (30 august 1940), aproximativ jumatate traiau in Basarabia si Bucovina de Nord, care au fost ocupate de Uniunea Sovietica intre iunie 1940 si iunie 1941.

Rapoartele militare germane ale Oficiului de Studii strategice precum si documentele romanesti din perioada razboiului duc la concluzia ca din cei 300.000 de evrei din Basarabia si Bucovina de Nord in jur de 100.000 au fost deportati de autoritatile sovietice in Siberia, au fost incorporati in Armata Rosie ori s-au retras cu autoritatile sovietice.

 Mii de evrei au fost internati in lagare de tranzit si ghetouri create pe teritoriul Basarabiei si Bucovinei de Nord de unde in toamna anului 1941 au fost deportati in Transnistria, exceptand 20.000 de evrei din ghetoul de la Cernauti din care 4.000 au fost deportati in vara anului 1942.

Conform rapoartelor Inspectoratului General al Jandarmeriei pe parcursul anilor 1941-1942 au fost deportati in jur de 126.000 de evrei . In acelasi timp sursele ambasadei germane la Bucuresti din perioada razboiului mentionau cifre intre 160.000 si 185.000 de evrei deportati in Transnistria.
In Vechiul regat evreii au fost trimisi in detasamente de munca, au fost privati de orice drepturi civice, au fost jefuiti si adeseori maltratati, evacuati cu zecile de mii dintr-o zona in alta, dar nu exterminati.

In Transnistria au mai fost deportati toti evreii din Bucovina de Sud si peste 2.000 de evrei din Vechiul Regat si Sudul Transilvaniei. Autoritatile antonesciene si-au dat consimtamantul ca autoritatile germane naziste sa deporteze in lagarele de exterminare din Polonia peste 4.500 de evrei cetateni romani aflati in Belgia, Franta, Germania, Austria s.a.
Dintr-un complex de motive de natura interna si externa, in toamna anului 1942, regimul antonescian a decis sa stopeze deportarea evreilor din sudul Transilvaniei si din Vechiul regat in Transnistria si sa nu dea curs presiunilor Germaniei naziste pentru deportarea evreilor in lagarul de exterminare de la Belzec.

Aceste proiectate deportari n-au mai avut loc. De asemenea in 1943 si 1944 anumite categorii de evrei dintre cei deportati in Transnistria au fost repatriati.

Astfel toate aceste masuri au permis supravietuirea evreilor aflati in Romania.   
Antonescu  a  incercat sa „curete” tara de evrei prin sprijinirea emigrarii lor in Palestina, Romania fiind singura tara europeana de unde evreii mai puteau emigra in Palestina sau in alte tari,avand astfel posibilitatea sa scape de primejdia politicii naziste promovate de Hitler pe intregul continent.
Dar aceasta emigrare implica atunci mari riscuri caci Marea Britanie a interzis imigrarea evreilor in Palestina, iar Germania nazista a interzis emigrarea evreilor din Romania.

Doua vase cu emigranti au fost scufundate in apele Marii Negre pierind astfel din totalul de 3.000 de emigranti, o treime.

Capitolul privind istoria evenimentelor petrecute in acei ani  nu poate fi incheiat fara evocarea faptelor de generozitate si solidaritate umana de care au dat dovada zeci de ne-evrei, care au reusit sa salveze de la pieire evrei aflati in trenurile mortii, destinati sa fie deportati la Auschwitz din Transilvania de Nord aflata sub ocupatia maghiara.

Pentru faptele lor de omenie Statul Israel le-a conferit titlul de „Drepti ai popoarelor”.

La o jumatate de se­col dupa consumarea evenimentelor din Romania, in cadrul unei dezbateri publice desfasurate in Israel, martorul Marius Mircu, unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme,consemneaza ca prin legile guvernarii antonesciene si mai ales prin legea Centralei Evreilor din Romania, „a fost creat in Romania un stat (evre­iesc) in stat, spre a-i mentine evrei, pe evrei”.

In felul acesta au fost posibile unele realizari cu totul extraordinare in contextul european de atunci si nu numai de atunci.Si anume, in perioada 1940-1944″:

– au fost redeschise toate scolile evreiesti din Romania, inchise de regimurile precedente si au fost infiintate multe scoli noi; – a fost creata, pentru prima data in Romania, o universitate evreiasca;- au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreiesti si azilele de batrani care mai inainte fusesera rechi­zi­tionate de armata; – au fost reanfiintate cele doua teatre evreiesti, de la Bucuresti si Iasi;

– au fost infiintate cantine gratuite pentru evreii saraci; – evreii aflati in lagarele de munca obligatorie sau in inchisori au fost mereu aprovizionati cu imbraca­minte si medicamente;

– evreii deportati in Transnistria au fost aprovizionati cu imbracaminte, alimente, medicamente, unelte gospo­daresti si unelte specifice meseriasilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readusi in România – deci salvati, din Transnistria -, cca 2000 de copii orfani; – autorii evrei si-au putut publica o serie de lucrari (numai eu am scos trei). […]. – nicicand, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Bareseum” n-a avut si nu va avea asemenea sali arhipline, desi functionau doua sali;

– nicicand n-au facut asemenea dever cafenelele, ceai­nariile, restaurantele evreiesti, magazinele alimentare evre­iesti, tot atatea prilejuri de adunari evreiesti;

Urmariti colecţia „Gazeta evreiasca” din acei ani: pentru fiecare zi e anuntata cel putin o manifestare evreiasca, spectacol de teatru/revista, concert, conferinta.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernarii legio­nare – n.n.), evreii au obtinut de la Ministerul Educatiei Natio­nale aprobarea pentru infiintarea „Colegiului pentru Studentii Evrei”, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenti. […]

Un sprijin important l-a acordat Crucea Rosie din Romania (presedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sanatatii a ajutat „facultatea“ evreiasca de medicina sa deschida o policlinica pentru practica studentilor.

Această policlinica a ser­vit si populatia saraca din cartier, in marea majoritate evrei. […]. Important a fost si sprijinul acordat de unele cadre didactice romani din invatamantul superior de stat care au ajutat la intocmirea programelor de invatamant si punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cat mai corespunzator celor de stat, ceea ce a fost esential pentru viitorul studentilor.”

Marius Mircu ne ofera si marturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein:

„Aceste scoli evreiesti din Romania au fost unice printre tarile bantuite de fascism, au fost o componenta a rezistentei poporului evreu.”

Si concluzia aceluiasi onest martor Marius Mircu: „Dar daca aceste scoli n-ar fi fost sustinute de oficialitatile romanesti, daca nu ar fi fost tolerate de maresalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest « mic Israel » din Bucuresti, anticipatie a Statului Israel?”.

 

 

Marturii ale unor  lideri evrei romani  intru restabilirea adevarului istoric.

 

 

Shimon Peres – fost preşedinte al Statului Israel

 

 

 

 

 

 

 

“Nu vom uita niciodata ca, in perioada cea mai intunecata a istoriei – perioada nazista, Romania a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei de aici, care au venit in Israel, au ajutat la construirea Israelului, dar, in acelasi timp, nu si-au uitat iubirea pentru Romania, si-au pastrat cultura romaneasca.

Pentru aceasta, doresc sa multumesc poporului roman si sa ii spun ca aceasta este o prietenie care nu se va termina si care va continua multa vreme in viitor, nu doar in istorie”, a afirmat presedintele israelian, in timpul  unei conferintei de presa  la Palatul Cotroceni,în urma unei viziteoficiale efectuată în România in august 2010.

 

 

 

 

 

WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor

Evreieşti din România în anii ’40 – declaratie data in 1955 :

 

 

 

 

 

 

“Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Broadway at 71 St, declar următoarele: (…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti (s.n.).

Trebuie să subliniez că populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist în Europa.

Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple: Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina; El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol; Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară  pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

 Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică.”

 

Alexandru Şafran, fost Şef Rabin al Cultului Mozaic din România din 1940 pana in 1947.

 

 

 

 

”ROMANIA  nu şi-a trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz “

( Extras din cuvântarea  rostitǎ în plenul Parlamentului României2 de rabinul șef Alexandru Șafran pe 8 martie 1995)

”Aşadar, România, din acest punct de vedere al deportǎrii evreilor în Polonia, se situeazǎ în rândul acelor puţine ţǎri europene cotropite de armatele lui Hitler ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, (eu adaug si Albania), care nu şi-au trimis copiii de obârşie evreiascǎ sǎ piarǎ în gazul şi în focul de la Auschwitz”

Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor senatori”

Iatǎ pilde de autentic românism, învederat în vremea de cumplitǎ oprelişte când am pǎstorit obştea evreiascǎ din România, pilde pe care am onoarea sǎ le citez din înǎlţimea tribunei Senatului, cǎruia am avut onoarea sǎ aparţin şi care pǎstreazǎ un loc de predilecţie în inima mea recunoscǎtoare.
De aici, din acest loc însemnat din viaţa mea, îndrept ruga mea cǎtre Dumnezeu sǎ reverse harul sǎu în belşug asupra frumoasei ţǎri româneşti şi asupra bunului şi dragului popor român.”

 

 

 

MOSHE CARMILLY WEINBERGER-Fost rabin sef al Clujului în anii razboiului .

 

 

Declaratia data în 1988,a fost publicata în revista “Luceafarul românesc”, Montreal, noiembrie 1997.

„În mod incontestabil, în spatiul Europei Centrale si sud–estice a existat o singura posibilitate pentru evrei de a iesi din cercul de foc al teroarei naziste, o singura speranta de a se salva.

 Refugiatii evrei ajunsi în România din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau sansa de a pleca din porturile românesti spre Palestina.

Oricum ar fi privita aceasta stare de lucruri, în orice fel s–ar analiza cele petrecute cu evreii în România, din punct de vedere politic, international etc…, ramâne un lucru care nu se poate nega : faptul ca atunci când lumea a privit insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusa sa primeasca refugiatii evrei si a fost gata sa deschida pentru ei porturile sale. Veneau evreii din Varsovia strivita sub bombardamente, din Austria, din Cehoslovacia, veneau si evreii din Ungaria. (…)

Ion Antonescu a trebuit sa publice, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii care treceau granita clandestin erau condamnati la moarte, ca si cei care le ofereau adapost.

În legatura cu acest decret, trebuie sa mentionez ca nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasa a frontierei României, în perioada mai–septembrie 1944. (…) Ungaria a asasinat 80 % din evreii sai, pe care i–a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz–Maidanek, în timp ce România a vrut sa salveze ceea ce se mai putea salva si a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericolul de a se îneca.

Hitler a pierdut razboiul ; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii sai ; lumea si–a pierdut umanitatea, la fel si iubirea crestineasca a aproapelui. Poporul român s–a straduit în schimb sa–si salveze credinta în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem si îi ramânem recunoscatori pentru aceasta (s.n.)”.

 

 

 NICOLAE MINEI GRÜNBERG, istoric evreu:

 

 

 “În România, Holocaustul nu a avut loc (s.n.) tocmai pentru ca, cu foarte putine si nesemnificative exceptii, calaii cu zvastica nu numai ca nu s–au bucurat de concursuri binevoitoare, oferite din proprie initiativa, dar s–au lovit de refuz în tentativele lor de a recruta complicitati, cu caracter privat sau oficial, pentru organizarea deportarilor sau a altor actiuni de genocid (…)

Deportarile dincolo de Nistru, efectuate de autoritatile antonesciene, nu au avut drept scop, fie el marturisit sau ascuns, exterminarea celor în cauza. Pieirea unui numar dintre ei are drept cauză principală interventia asasinilor nazisti organizati în Einsatzkommando–uri, care, în plina retragere pe frontul de est, au patruns cu forta în lagare, exterminând pe detinuti.

Victimele din aceasta categorie reprezentau un multiplu important al totalului celorlalte doua : Râbnita, de pilda, a fost înecata în sânge de hitleristi, numai doi deportati scapând cu viața.

 Dar si în aceasta privinta, România înscria, în 1943 si 1944, un alt fapt unic în analele celui de–al doilea razboi mondial (s.n.) : readucerea în tara a tuturor supravietuitorilor, care s–a operat fara a se tine seama de furibunda împotrivire a Wermachtului, a SS–ului, a Gestapoului, de imensele riscuri implicate de aceasta încalcare a dispozitiilor naziste, de dificultatile de transport si aprovizionare etc. (…)

La procesul acestor bande de experti ai asasinatelor în massa, Sturmbannführerul Heinz Ohlendof, care comandase Einsatzkommando D „ si–a asumat personal raspunderea pentru un total de aproximativ 90.000 de victime, printre care si cele de la Iasi, în iunie 1941 „(s.n.).

La acelasi proces s–a stabilit în mod incontestabil ca „ începând din primele zile ale anului 1941, initiativa în actiunile de exterminare a evreilor a apartinut pe de–a întregul emisarilor lui Hitler (Richter, Killinger si altii) „

(Vezi Prefata semnata de Nicolae Minei la cartea Zile însângerate la Iasi, 28–30 iunie 1941, scrisa de Aurel Karetki si Maria Covaci, Editura politica, 1978, pag. 25–26).

S-ar parea ca s-a ales praful de tot tam-tam-ul facut de anumite cercuri antiromanesti in ultimii ani in legatura cu un asa zis”antisemitism”al romanilor si cu  soarta evreilor romani din in timpul razboiului .

 

 

”Evreii din Basarabia şi mareşalul I. Antonescu” :

În anii interbelici, pe teritoriul României, dar în special în Basarabia, Uniunea Sovietică a dus o intensă activitate subversivă care punea în pericol întreg statul roman. La Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează dosarele a circa 25000 persoane care între 1918-1940, în spaţiul pruto-nistrean, au avut activităţi orientate împotriva statului roman şi au fost condamnate la diverse termene de dentenţie.

În majoritatea cazurilor, acele persoane erau în legătură cu autorităţile sovietice şi, peste 90 % din acei care luptau împotriva statului român erau … evrei.

În iulie 1941, după ce trupele germane au intrat în Basarabia, în pofida voinţei autorităţilor române, naziştii germani au executat circa 20000 evrei. În iulie 1941, la Bălţi, gen. I. Antonescu a dat armatei române indicaţii clare ca populaţia evreiască să fie luată sub pază însă acest lucru n-a putut s-o salveze.

 Naziştii germani foloseau diverse pretexte pentru a pune mâna pe evrei. În Chişinău, de exemplu, s-au înregistrat mai multe cazuri când evreii erau luaţi din ghetouri, chipurile, pentru munci ca, în scurt timp, să fie împuşcaţi…

Cunoscând simpatiile faţă de sovietici a unei mari părţi din evreimea basarabeană, în primele luni de război împotriva Uniunii Sovietice, mareşalul Ion Antonescu a fost pus în faţa următoarei dileme: ignoră problema simpatizanţilor sovietici şi va avea un spate al frontului nesigur (înţesat cu partizani şi ilegalişti sovietici) sau izolează această minoritate în lagăre (la est de Nistru) … A ales a doua variantă…

Autor: Dr. Veaceslav Stavila, istoric

Nota: Dl.Veaceslav Stavila este un  istoric din R.Moldova care a efectuat în perioada 1988-1994  cercetări de arhivă în scopul documentării asupra  temei:

Situaţia internă a Basarabiei în perioada celui de-al doilea război mondial. 1939-1945.

Aceasta a fost teza sa de doctorat. În anul 2000 a publicat şi o monografie pe acceastă temă (“De la Basarabia românească – la Basarabia sovietică. 1939-1945.”)

 

 

Date demografice

 

Evreii din Romania reprezinta azi, in raport cu populatia totala a tarii, in jur de 0,5 la mie, dupa ce in perioadele de varf, dupa estimari si recensaminte, detineau o pondere de 4,5% la 1899, 4,4% la 1920, 4,2% la 1930, 3,8% la 1939 si tot atat la 1 iunie 1940.

Daca in 1930 traiau in Romania 756.930 de evrei, iar in 1947, 428.312 in 1992 nu mai erau decat- potrivit recensamantului populatiei si locuintelor din 7 ianuarie 1992 – im jur de 9.000.

La recensamantul din 1956, se inregistrau in Romania 146.000 de evrei, la cel din 1966, 42.900, la cel din 1977, 24.700. Intrucat aceste cifre rezulta din libera declaratie a fiecarei persoane recenzate (unii minoritari evrei declarandu-se de nationalitate romana, maghiara etc.), ele impun o anume corectura pe care o facem pe baza unor izvoare comunitare evreiesti existente, nici acestea complete sau recoltate cu metode statistice omologate.

Pornind de la asemenea izvoare, se poate totusi opera o anume corectura in sensul aprecierii ca in Romania existau, in preajma anului 1945, peste 350.000 de evrei, in 1947, circa 450.000, in 1956, in jur de 170.000, in 1966, 60.000, in 1977, 35.000, in 1990, 18.000, iar in 1992, in jur de 15.000. Pentru 1995, se estimeaza existenta a circa 14.000 de evrei, din care „activi” circa 3.000, iar in 2005 circa 8.000, activi 1/3.

Potrivit cifrelor de mai sus, descresterea populatiei evreiesti din Romania a fost de 75 de ori fata de 1930 si de circa 43 de ori fata de 1947. Au emigrat din Romania, in jumatatea de veac scursa de la ultimul razboi, circa 400.000 de evrei: in jur de 300.000 s-au stabilit in Israel, iar circa 80.000 in diferite tari ale lumii occidentale.

Daca etnia evreiasca constituia, numeric, la finele secolului trecut, a doua nationalitate a Regatului Romaniei, iar in Romania reintregita de dupa 1918, a patra, astazi ea se afla pe ultime locuri.

Sub raport calitativ, aceasta etnie care in trecut prezenta o piramida a varstelor, echilibrata, iar a populatiei active, cu o predominanta a palierelor „mijlocii” – meseriasi, comercianti etc. – astazi aproape trei sferturi sunt varstnici, patura activa fiind constituita preponderent din specialisti si intelectuali.

Pana la crearea statului Israel, evreii din Romania emigrau cu precadere spre continentul nord-american.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial din cei cca. 80.000 de emigranti proveniti in Vest din Romania, majoritatea s-au orientat spre aceleasi destinatii, unde se aflau deja rudele lor si incotro se indreptau pentru refacerea familiilor.

Daca, insa, pana la 1930 evreii din Romania, emigrati, totalizau cca. 225.000 in toate tarile amintite, iar in Palestina doar 10.000, dupa aceasta data orientarea aproape exclusiva a celor ce emigrau era tocmai acea tara ce urma sa devina din 1948 statul Israel.

Aici au venit intre 1919 – 14 mai 1948 – 41.105 persoane emigrate din Romania, din care in intervalul 1945-1948 cca cca 30.000.

In perioada 15 mai 1948-1951, au emigrat din Romania cu destinatia Israel 117.950 de evrei.

Anul 1951 este an de varf al emigratiei evreimii din Romania. Etapa inscrisa intre 1952 si 1960, cand dupa o intrerupere a emigrarilor statul roman admite o noua plecare in masa a evreilor, totalizeaza 32.462 persoane.

Etapa 1961-1964, cand dupa o intrerupere, se reia din nou emigrarea evreilor spre statul Israel in numai 4 ani emigreaza 63.549 persoane. Etapa 1965-1971 – in conditiile in care populatia evreiasca a Romaniei nu mai totaliza decat in jur de 60.000 persoane – numarul celor emigrati se ridica la peste 1/3, respectiv 22.635. Intre 1972-1979, emigreaza 18.418 persoane.

La recensamantul din 1977 s-au declarat evrei, dupa cum aratam, doar 24.700, desi dupa unele estimari existau 35.000.

Altminteri nu s-ar explica cum de numarul emigrantilor spre Israel sa mai poata totaliza, in toti anii ce au urmat, circa 20.000 de persoane, iar cei ramasi in tara sa fie de circa 15.000 persoane. Membrii de familie neevrei emigrati in Israel nu au depasit cifra de cateva sute de persoane.


Literatura, arta, personalitati

 

 

Pe parcursul secolelor, dar mai ales al ultimului veac si jumatate, din randul populatiei evreiesti s-au ridicat cateva generatii de oameni de cultura si arta reprezentative si pentru spiritualitatea romaneasca, in general, ca si o serie de personalitati de seama reprezentative pentru iudaismul evreilor de aici.

In primul sens amintit, evocam oameni de stiinta, dublati de eminenti pedagogi ca Emanoil David, L. Edeleanu, M. Haimovici, M.Bercovici, I. Blum, T.Revici, cu indelungi state de activitate in domeniul invatamantului tehnic si universitar; I. Barasch, F. Zicman, I. Fuhn, A. Kanitz s.a. in domeniul biologiei: A. Haimovici, I.Barbalat, A. Hollinger, T. Ganea, I. Schoenberg, A. Sanielevici, I.S. Auslander, S. Sternberg, E. Soru, E. Marcus, in domeniul stiintelor exacte si tehnice; N. Blatt, R. Brauner, M. Cajal, M.H. Goldstein, S.Iagnov, A. Kreindler, L.Meierosohn, B. Menkes, M. Popper, A. Radovici, O. Sager, L. Strominger, A. Teitel, M. Wortheimer si altii in domeniul medicinei; J. Byck, Al. Graur, M. Gaster, L. Saineanu, I.A. Candrea, H. Tiktin in domeniul lingvisticii si filologiei; E. Barasch, A. Schwefelberg, I. Rosenthal, W. Filderman, A. Stern, in domeniul stiintelor juridice; C. Dobrogeanu – Gherea, H. Sanielevici, I. Brucar, M.A. Halevy in domeniul gandirii social – filozofice. Lista ar putea fi continuata.

 

Profilul spiritual

 

Evreimea din Romania, fiind constituita din comunitatii relativ distincte – cele din Moldova, ca si cele din Basarabia, cu alura mai evident rasariteana ; cele din Muntenia, oarecum mai occidentale, iar cele din Ardeal si Bucovina, de factura central-europeana (granitele dintre ele nefiind, desigur, rigide) , se poate vorbi de caracteristici diferentiale originare privind : limba vorbita, modul de viata, standingul, traditia, nivelul aculturatiei, gradul de integrare s.a., toate reflectate in ideologii corespunzatoare.

Caci insasi secularizarea si modernizarea au cunoscut ritmuri relativ deosebite de la o provincie la alta. Astfel, in Moldova, miscarea zisa haskalista, de modernizare, era mai tarzie decat cea din vestul tarii ; insesi cultura si nivelul cunostiintei iudaice erau mai putin conturate decat la cei din Basarabia, de pilda.

In schimb, evreii din Muntenia, mai ales sefarzii, vadeau atat o buna-stare, cat si un nivel ideologico-integrationist superioare askenazilor „coborati” din provincii spre Capitala tarii sau spre alte orase din Muntenia.

Toate aceste particularitati se repercutau si in plan cultural-politic; in Bucovina, s-a dezvoltat, inca de la inceputul secolului, o miscare cultural-idisista, dublata de una politica, concretizata in Partidul Popular-National Evreiesc, in frunte cu Beno Straucher, sustinator al ideii idisiste si al autonomiei nationale extrateritoriale. Spre deosebire de “Bund” si “Poale Zion” din Basarabia, cele de mai sus nu aveau un caracter socialist.

In Basarabia, se afirma si organizatia politico-religioasa numita „Agudat Israel” in frunte cu rabinul I.L. Zirelsohn (1860 – 1940). In Transilvania „Agudat Israel” care avea oarecare influenta era, mai ales in Maramures, net antisionista si antiluministra.

Aici, fanatici hasidimi, mai ales conducatorii lor, tzadikimii, erau vestiti pentru opozitia fata de orice forma de emancipare, secularizare si viata publica a obstilor evreiesti.

De o trista celebritate in acest sens, s-a insotit Satmarer-rebe, a carui opozitie fata de integrationism si sionism s-a mentinut pana azi. Evreii din Romania Mare se dovedeau, astfel, diversificati atat din pricina locurilor de bastina, cat si a orientarilor dominante din acele locuri: adepti ai politicii nationaliste evreiesti, in teritoriile noilor provincii, dar si ai politicii evreiesti integrationiste, in Vechiul Regat.

Comunitatile evreiesti din perioada interbelica se imparteau in cele de rit ortodox si cele de rit neolog (in Ardeal). Reformatii (neologii) erau adeptii unor modernizari ritologice.

Comunitatea israelita de rit spaniol, constituita de la 1730 ca o institutie de cult, invatamant si caritate, s-a mentinut ca rit pana in zilele noastre. Uniunea Comunitatilor Evreiesti din Vechiul Regat a fost constituita in 1928.

Evreii aveau un Sef Rabin la Bucuresti, care, in perioada interbelica, reprezenta Comunitatea evreiasca in Senatul tarii. Comunitatea evreiasca era alcatuita din askenazimi (majoritatii), proveniti din nordul si vestul continentului si sefardimi, proveniti din sud si sud-vest.

In 1930, credinciosii mozaici constituiau 4,3% din populatia tarii. Erau 922 de sinagogi si case de rugaciuni, 731 de rabini. In 1937, ia fiinta Federatia Uniunii Comunitatilor Evreiesti din Romania (F.U.C.E), care functioneaza pana in decembrie 1941, cand activitatea ei este interzisa prin Decretul conducatorului statului. Intre 1942 si 1944, unicul for de conducere al evreilor din Romania creat si recunoscut de regimul antonescian a fost Centrala Evreilor din Romania (C.E.R.).

Potrivit statutului de organizare a Cultului Mozaic, aprobat in iunie 1949, activitatea confesionala a minoritatii evreiesti din Romania este condusa de catre F.C.E. (Mozaica) din Romania: ea cuprinde toate comunitatile si obstile din tara.
Istoria de peste 40 de ani a F.C.E (Mozaica) a inceput cu o prima etapa de refacere comunitara dupa Holocaust (1944 – 1948), urmata de o etapa de dominare a comunitatii de catre liderii comunisti (1948 – 1964) si alte cateva etape (de dupa 1964) in care seful rabin dr. Moses Rosen, a detinut conducerea FCER imprimandu-i un fagas original de devenire.

In 1967 dr. Moses Rosen, a obtinut permisiunea Guvernului Roman de a alcatui un program de asistenta sprijinit de organizatia „Joint”. In acelasi timp s-au obtinut unele aprobari pentru revigorarea unor manifestari culturale si iudaice.

In 1956 a luat fiinta Revista Cultului Mozaic, in 1978 a fost deschis Muzeul de Istorie a Comunitatilor Evreiesti din Romania si infiintat Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania. Pentru tineret s-au organizat cursul de initiere iudaica Talmud Tora si coruri cu repertorii evreiesti. F.C.E.R a devenit membra a principalelor organizatii religioase evreiesti din intreaga lume, la a caror activitate participa in mod nemijlocit dr. Moses Rosen.

Dupa 1989 (decembrie), cand dictatura comunista a fost abolita, viata comunitar-religioasa a evreilor din Romania a fost simtitor diversificata. In noul context liberal al tarii, pe langa activitatea de asistenta a capatat o pondere deosebita activitatea culturala si de sociabilitate.

In 1991 ia fiinta Editura Hasefer care, in deceniul scurs, a editat sute de titluri de carti privind evreii din Romania, iudaistica etc. Incepand cu 1995 periodicul Revista Culturala Mozaica a devenit o productie bilunara, cu un continut deosebit de variat, intitulat ”Realitatea Evreiasca”.

Centrul de Studii pentru Istoria Evreilor si-a amplificat activitatea de cercetare si publicistica. Muzeul de istorie a fost refacut si modernizat, iar pe langa el functioneaza, la Bucuresti, un Muzeu al Holocaustului ; in orasele Iasi, Bacau si Cluj au fost create muzee locale. O casa de cultura asigura la Bucuresti o intensa activitate culturala, luata drept model si in alte centre ale tarii.

 

Actualitate

 

Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (F.C.E.R), organul conducator si reprezentativ al populatiei evreiesti din Romania, este condusa de un comitet alcatuit din 45 de membri, avandu-l in frunte ca presedinte, intre 1994-2004 pe acad. prof. dr. Nicolae Cajal (decedat in 2004) si ca secretar general pe av. Iulian Sorin.

Sectia de cult a F.C.E.R., il are in fruntea sa pe Marele Rabin Menachem Hacohen si ca deserventi de seama pe rabinul Eliezer Glanz (decedat) la Bucuresti si dr. Ernst Neuman (neolog) la Timisoara (pana la decesul acestuia in 2004).

Actualmente F.C.E.R. coordoneaza activitatea a 40 de comunitati, cu un total de 10.876 membrii – in Bucuresti 4597 si in provincie 6279. Dintre membrii comunitatilor, circa 1/5 reprezinta tineretul, care se bucura de forme specifice de activitate: o organizatie de tineret, educatie iudaica, cultura, activitati practice in domeniul informaticii s.a. Sunt organizate si forme specifice de activitate pentru varsta de “mijloc”.

In grija F.C.E.R. exista 801 cimitire, din care 105 in functiune. Din cele 681 cimitire inchise, 621 se gasesc in localitati fara evrei. Pe teritoriul Romaniei exista un numar de 106 temple, sinagogi din care 15 sunt declarate monumente istorice si arhitectonice protejate prin lege, cum sunt: Templul Coral si Sinagoga Mare (Bucuresti), Sinagoga Mare (Iasi), Templul din Cetate (Timisoara), Templul Vechi (Botosani) s.a. Activitatea de asistenta sociala si medicala – realizata in principal cu fonduri puse la dispozitie de „Joint” – consta in: camine de batrani (Bucuresti, Arad si Timisoara); restaurante rituale; Centrul medical din Bucuresti si cabinetele medicale si puncte sanitare in provincie.

Avand in vedere toate cele de mai sus se poate aprecia ca sistemul comunitar din Romania dezvolta activitati de mare eficienta si necesitate.

Pentru o colectivitate mica de evrei, diversitatea si calitatea prestatiilor materiale si cultual – culturale depuse o situeaza printre cele mai dinamice din estul Europei.

Din randul etniei evreiesti, imputinata numeric, continua sa se afirme un numar, ce-i drept limitat, de intelectuali si specialisti valorosi cu contributii in stiinta, arte, litere, ca si in managementul economic, in viata social-politica, s.a.

 

 


Surse : 

–   http://tinyurl.com/mnqrq (http://www.romania-israel.com)

–   Evreii din Romania, de Dinu C. Giurascu: http://tinyurl.com/of4op

–    http://biserica.org/ro/compendium/articole/viatacrestina/2006/NoIV/evreii.htm

–   http://antisemitism.ro/istorie/evreii-din-romania

–   http://glasul.info/2015/04/07/scriitorii-evrei-despre-antonescu/

–   https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/romania-in-razboi/

10/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: