LA 80 DE ANI DE LA SFÂRȘITUL SĂU, AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL RĂMÂNE UN RĂZBOI PE CARE RUSIA NU-ȘI PERMITE SĂ-L ÎNCHEIE, IAR OCCIDENTUL NU- ȘI PERMITE SĂ-L EXPLICE (II)

 

 

 

 

 

 

Citiți partea a I-a a articolului accesând https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/12/15/la-80-de-ani-de-la-incheierea-sa-al-doilea-razboi-mondial-ramane-un-razboi-pe-care-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie-iar-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice/

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto: 1939 – Generalul german Heinz Guderian  (centru) şi comandantul brigazii 29  sovietice de tancuri, colonelul  Semion Krivoshein (dreapta) conducând  parada militară comună de la Brest- Litovsk, prin care se celebra ocuparea și împărțirea  Poloniei între URSS și Germania nazistă.  

 

 

 

 

 

Dacă în 1939 Hitler a fost păcălit de viclenia lui Stalin, în 1941 Stalin a fost cel păcălit, de nebunia lui Hitler. 

 

 

 

 

Istoricii care insistă pe “orbirea” lui Stalin din 1941 “uită” să amintească că din sutele de rapoarte primite de la NKVD şi GRU, Stalin îşi formase o imagine de detaliu, corectă, asupra armatei germane din acel moment (ceea ce nu era deloc cazul cu Hitler, relativ la armata sovietică), deci ştia că Armata Roşie este net superioară Wermacht-ului la toţi indicatorii, superioritate care mergea până la 8-1 la tancuri, 3-1 la aviaţie şi 5-1 la artilerie, fără a mai menţiona rezerva sovietică de recrutare pe termen scurt de 14 milioane de oameni, la care Germania putea doar visa.

Alt detaliu, doar aparent minor: agenţii recrutaţi de GRU în Ministerul Economiei de la Berlin au raportat la Moscova că, până în iunie 1941, armata germană nu lansase către industrie comenzi pentru hainele de iarnă necesare celor aproape 4 milioane de soldaţi masaţi la frontiera URSS.

Trăgând linie, Stalin nu avea cum să creadă, aplicând logica de bază, că Hitler va ataca cu 3.300 de tancuri o armată care avea 24.000 de tancuri, şi nici că-şi va trimite soldaţii în URSS doar cu haine de vară în dotare.

În logică “liniară”, Hitler “nu putea” să atace, şi totuşi a făcut-o. Şi inclusiv sursele sovietice de după 1945 (memoriile comandanţilor militari, de exemplu) indică aceeaşi concluzie: dezastrul militar al URSS din 1941, care a stat la baza pierderii a 27 de milioane de cetăţeni, s-a datorat faptului că armata germană a atacat ”în cel mai prost moment cu putinţă” pentru armata sovietică, respectiv când aceasta era în proces de concentrare-organizare pe frontiera de vest şi de mobilizare generală în interior.

Cu siguranţă, mişcările Armatei Roşii din prima parte a anului 1941 nu au vizat “strângerea recoltei”: nici Hitler, nici Stalin, nu au avut vreun moment intenţia să respecte pactul Ribbentrop-Molotov, în principal pentru că regimurile totalitare, de factură criminală, nu-şi respectă, prin “definiţie”, angajamentele. Pentru Europa însă, consecinţele au fost funeste.

“Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX” (descrisă de Alexandr Soljeniţîn în cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru înţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (în trecut “a 3-a Romă” şi “revoluţia comunistă mondială”, astăzi “eurasianismul”). Rusia nu a avut însă niciodată soft power-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme.

Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că singura sa opţiune reală constă în acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării, în lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău decât Lenin, dar Moscova oficială îl onorează în continuare, ceea ce spune multe), şi în alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene – ca stat mare şi important, fără îndoială, dar nu “special”, nici “mesianic”, şi nicidecum privilegiat.

Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin – şi cu – Europa. Iluziile “eurasiatice”, adică “joaca de-a Asia” pentru a impresiona SUA, antrenează riscuri cu potenţial grav în primul rând pentru Rusia. Cel târziu la orizontul anului 2050 Asia va fi în măsură să “înghită” (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident. Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta…dar şi Stalin ştia multe, înainte de 22 iunie 1941.

Drumul lui Hitler spre putere: “planul Young” şi tovarăşii Stalin şi Thälmann

“Cu excepţia lui Hitler, Lenin a fost cel mai mare om, iar diferenţele dintre comunism şi concepţia lui Hitler sunt foarte mici” (Joseph Gobbels, citat de corespondentul New York Times în Germania, în ediţia din 28 noiembrie 1925, articolul “Revolte hitleriste la Berlin“, pag. 4)

“Dacă la un oarecare capăt va începe zguduirea revoluţionară a Europei, acesta va fi Germania, iar victoria revoluţiei în Germania înseamnă victoria revoluţiei internaţionale” (I.V. Stalin, 1923)

“Nu se poate termina cu capitalismul, fără să se termine mai întâi cu social-democraţia” (I.V. Stalin, editorial în Pravda, 7 noiembrie 1927).

                                                                        Hitler, încă umil, sub privirile dispreţuitoare ale preşedintelui Hindenburg (1933)

Majoritatea covârşitoare a manualelor de istorie utilizate în şcolile democraţiilor occidentale continuă să propage o idee nu mult diferită de cea prezentă în manualele utilizate în timpul războiului rece în statele comuniste: “Pe fondul efectelor provocate în Germania de criza mondială a sistemului capitalist, izbucnită în 1929, Hitler a ajuns la putere în 1933 prin alegeri libere“. Criza economică mondială dintre 1929 – 1933 a fost cât se poate de reală, dar şocul ei iniţial a fost resimţit în special în SUA, nu în Europa. Ceea ce a făcut din Germania o victimă majoră (şi sigură) a crizei a fost “planul Young” din ianuarie 1930, care a “restructurat” reparaţiile de război datorate de Germania puterilor învingătoare din 1918, conform Tratatului de la Versailles, fixate în 1921 la ameţitoarea sumă de 132 miliarde mărci-aur, respectiv 250% din PIB-ul Germaniei în 1913.

Această “notă de plată”, care a avut un rol determinant, încă dinainte de 1929, în subminarea democraţiei parlamentare a Republicii de la Weimar (1918 – 1933), prin alimentarea celor două extremisme – naţional-socialist şi comunist – rezultase din 3 cifre: la 12 miliarde mărci-aur au fost evaluate distrugerile provocate de armatele germane pe teritoriile ocupate ale Aliaţilor (inclusiv în România); 38 de miliarde mărci-aur constituiau datoriile făcute de Franţa şi Marea Britanie în SUA, pentru a-şi finanţa cheltuielile de război, datorii care au fost, astfel, “transferate” Germaniei învinse; partea cea mai consistentă, de 82 miliarde mărci-aur, avea caracter strict punitiv, şi nu avea altă justificare în afară de articolul din Tratatul de la Versailles care atribuia Germaniei “întreaga responsabilitate pentru declanşarea” Primului Război Mondial (ceea ce reprezenta o exagerare serioasă în interpretarea evenimentelor din 1914, şi care a constituit principala sursă de alimentare a propagandei revizioniste a Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani – NSDAP/nazist, condus de Adolf Hitler).

“Planul Young” a redus factura totală a Germaniei la 112 miliarde mărci-aur, eşalonând plăţile pe 58 de ani (cifră care, odată anunţată, a inflamat şi mai mult propaganda nazistă, care a denunţat “înrobirea a trei generaţii germane de către străini”), şi a fixat o rată anuală de rambursare de 2 miliarde mărci-aur (3% din PIB-ul Germaniei în 1930), din care o treime absolut obligatorie şi prioritară faţă de orice altă plată a statului german, inclusiv faţă de plăţile în contul datoriei externe. Deşi însoţit de unele concesii – promisiunea Franţei de a-şi retrage trupele de ocupaţie din Renania în 1930, cu 5 ani mai devreme faţă de prevederile Tratatului de la Versailles, încetarea “supervizării” de către Aliaţi a Băncii Naţionale şi a căilor ferate germane, şi dizolvarea Comisiei Aliate pentru Reparaţii – “planul Young” a dat o lovitură nimicitoare economiei germane, deoarece i-a distrus, practic, capacitatea de finanţare prin împrumuturi externe.

În plină criză economică mondială – care făcuse deja creditele externe mai scumpe şi mai greu de obţinut – constrângerea Germaniei, printr-un tratat internaţional, să achite anual, “fără discuţii şi fără excepţie”, cel puţin 650 milioane mărci-aur, înaintea oricăror altor plăţi externe sau interne, a avut ca efect imediatdispariţia creditorilor externi, care s-au speriat – justificat, din perspectiva lor – că după plaţile respective bugetul Germaniei nu va avea capacitatea de a rambursa şi împrumuturile de la bănci private. În plus, guvernul german, confruntat cu o astfel de “plată obligatorie anuală” începând chiar din 1930, a fost obligat să ia măsuri imediate de reducere a cheltuielilor pentru a forţa un excedent bugetar, adică exact ce nu trebuia făcut în timpul unei recesiuni economice. S-a deschis astfel o spirală a subfinanţării şi decapializării, care a condus, în vara anului 1931, la prăbuşirea unei mari părţi a sistemului financiar-bancar din Germania (mai multe bănci mari au falimentat) şi la o încetare parţială de plăţi.

Este cel puţin ciudat că naraţiunile istorice ale ascensiunii lui Hitler la putere insistă pe criza economică declanşată în SUA în 1929, dar nu intră în detaliile crahulului financiar-bancar din 1931, din Germania, care a fost unul dintre cele mai mari dezastre economice ale istoriei moderne. Pentru a evita o catastrofă totală, guvernul de la Berlin a fost obligat să adopte măsuri de austeritate draconice (cei care jonglează azi, politic, în Europa, cu “denunţarea austerităţii”, ar putea să analizeze mai atent istoria Germaniei în perioada 1930 – 1932, pentru a pătrunde mai bine sensul termenului “austeritate”). Urmările s-au văzut în 1932: producţia industrială s-a prăbuşit cu 42% faţă de 1928, iar numărul şomerilor a sărit la peste 6 milioane, reprezentând peste 30% din forţa de muncă (înainte de introducerea “planului Young” erau 1,5 milioane de şomeri). În 1932, zeci de milioane de germani “făceau foamea” la propriu, iar mulţi chiar mureau, la 14 ani după război, ca urmare a mizeriei economice generale.

Efectele politice au fost inevitabile şi spectaculoase. După aproape un deceniu de propagandă “turbată”, revizionistă, populistă, antisemită etc., NSDAP-ul lui Hitler era încă, în 1928, un partid “de buzunar”. La alegerile din 20 mai 1928, a obţinut 2,6% din voturi şi 12 deputaţi, ultimul loc (8 din 8) între partidele parlamentare. Spre comparaţie, la aceleaşi alegeri, organizate într-un perioadă când economia germană “duduia”, KPD (comuniştii germani, afiliaţi – şi subordonaţi – Cominternului stalinist) a obţinut 10,6% din voturi şi 54 de deputaţi, respectiv locul 4 din 8.

Următoarele alegeri au avut loc în Germania la 14 septembrie 1930, când efectele conjugate ale crizei economice mondiale izbucnite în octombrie 1929 şi ale “planului Young” din ianuarie 1930 deja “muşcaseră” adânc. Naziştii au obţinut 18,3% din voturi, respectiv 107 deputaţi – de departe cel mai mare salt din istoria electorală a Republicii de la Weimar: de 7 ori mai multe voturi, respectiv de 10 ori mai mulţi deputaţi, în 2 ani. 

În 1930, dintr-un partid marginal şi zgomotos, ignorat de imensa majoritate a societăţii germane, NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar, după social-democraţi (SPD). Comuniştii s-au descurcat şi ei bine, obţinând 13,1% din voturi şi 77 de deputaţi, respectiv locul 3 între partide.

Fără criza economică izbucnită în 1929 şi manevrarea greşită de către democraţiile occidentale a problemei reparaţiilor de război datorate de Germania, NSDAP nu ar fi ajuns niciodată un partid de mari dimensiuni, cu “acoperire” şi audienţă naţională. Aici, toată lumea este de acord. Problema este – ca în multe alte cazuri – că diavolul se ascunde în detalii, şi mulţi fac următorul pas în raţionament greşind grav. Dacă NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar în 1930 ca urmare a crizei economice mondiale şi efectelor exacerbate ale acesteia în Germania, asta nu înseamnă că există un determinism care să valideze afirmaţii de genul: “În contextul efectelor crizei economice, popularitatea naziştilor a crescut masiv, aceştia reuşind să cucerească puterea prin metode democratice”. Rezumând, DA, este adevărat că datorită crizei economice NSDAP a intrat, ca partid, în 1930, în “prima ligă” a politicii din Germania, darNU este adevărat că acest partid “a câştigat la urne” puterea în Germania, şi mandatul de cancelar pentru liderul său, Adolf Hitler. Oricum, nu numai la urne.

Lămurirea modului în care Hitler a ajuns în situaţia de a fi numit Cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933, este mult mai importantă decât pare. Ca “simplu politician” – oricât de extremist, agitator, demagog şi plin de ură era – Hitler nu ar fi putut să­­-şi pună în aplicare obsesiile revanşiste, revizioniste, antisemite, rasiste care au condus, între altele, la decizia de acum 80 de ani (atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939) care a dat foc Europei, distrugând-o în final de la un capăt la altul, nici să trimită la moarte 7 milioane de evrei, nici să lichideze preeminenţa Europei şi civilizaţiei sale la nivel mondial (pentru ca Al Doilea Război Mondial asta a făcut, în esenţă).

Hitler a fost capabil să treacă la “fapte” şi să comită aceste crime în masă şi “crime istorice” doar pentru că a ajuns în poziţia de conducător suprem al celui mai populat şi (potenţial) puternic stat european. De aceea, înţelegerea exactă a mecanismului prin care Hitler a obţinut puterea de stat în Germania este esenţială oricărui efort de înţelegere reală a acelui război.

Ajungem astfel la fascinantul an 1932, decisiv pentru soarta Europei până azi, şi – surprinzător prin raportare la acest fapt – ocolit în general “poveştile istorice la modă”. A fost nu doar anul de vârf al crizei economice din Germania, dar şi anul în care au avut lor trei exerciţii electorale naţionale majore – alegerile prezidenţiale din martie-aprilie, respectiv alegerile parlamentare din 31 iulie şi 6 noiembrie – care “au făcut cărţile” şi au pavat drumul spre deznodământul din 30 ianuarie 1933.

Cei care continuă să circule, până azi, afirmaţii de genul “Hitler a ajuns la putere prin alegeri libere”, uită (sau se prefac că uită) că Republica germană de la Weimar a fost gândită ca una semi-prezidenţială. Ales prin vot direct de întreg electoratul german, preşedintele ei (Reichspräsident) avea puteri executive calibrate corect la legitimitatea sa democratică maximă, printre care puterea de a dizolva Parlamentul (Reichstag) şi de a convoca alegeri legislative anticipate în termen de 2 luni, puterea de a emite legi şi decrete de urgenţă, cu aplicabilitate imedată (pe care Reichstag-ul le putea însă anula în termen de 60 de zile prin majoritate simplă), puterea (exclusivă) de a numi cancelarul (primul ministru) şi comanda supremă a forţelor armate (Reichswehr).

 În istoria Republicii de la Weimar, nici un politician nu “a ajuns” Cancelar “doar trecând pe la urne“, ci prin numirea lui în funcţie de către şeful statului, care nu era obligat de Constituţie să-l numească automat cancelar pe liderul partidului care obţinea o majoritate relativă a voturilor. Fapt cu atât mai evident cu cât, din 1925, preşedinte ales al Republicii de la Weimar era Paul von Hindenburg, fost feldmareşal şi comandant militar suprem al armatelor germane în Primul Război Mondial, considerat de mare parte din populaţie ca erou naţional, şi beneficiar al unei poziţii de autoritate morală neegalată pe timpul vieţii sale de vreun alt politician german.

Primele alegeri germane din 1932 au fost cele prezidenţiale, care s-au derulat în două tururi, la 13 martie şi 10 aprilie. Hindenburg a candidat pentru realegere, avându-i ca oponenţi principali pe liderii NSDAP, Adolf Hitler, şi KPD, Ernst Thälmann. Vom reveni imediat la povestea tovarăşului Thälmann, beneficiarul până azi al unui adevărat mit eroizant total nemeritat la nivelul “stângii progresiste” din Germania şi Europa de Vest, dar să reţinem deocamdată că în campania electorală din primăvara lui 1932, Hitler şi Thälmann nu s-au atacat aproape deloc unul pe celălalt, rezervându-şi toată “muniţia” pentru Hindenburg. Cu tot dezastrul provocat de criza economică, Hindenburg a a fost reales preşedinte cu 53% din voturi şi aproape 20 de milioane de susţinători. Pentru Hitler însă, “înfrângerea” cu 37% din voturi (peste 13 milioane de susţinători şi majoritate în 6 landuri) s-a transformat într-o victorie propagandistică personală, validându-l aparent ca principal challenger “aritmetic” la funcţia de Cancelar.

În evocarea perioadei imediat premergătoare “ajungerii” lui Hitler la putere, confruntarea politică şi electorală foarte dură Hindenburg – Hitler din primăvara anului 1932 este aproape întotdeauna trecută cu vederea, ceea mai plauzibilă explicaţie fiind aceea că invalidează teza Cominternului, prezentă până azi nu doar la Moscova, dar şi în istoriografia occidentală, conform căreia “cercurile capitaliste şi reacţionare din Germania l-au adus pe Hitler la putere”. La o analiză atentă, se observă imediat notele false din această “partitură”. Hindenburg era liderul incontestabil al dreptei naţionalist-conservatoare din Republica de la Weimar.

Există o abundenţă de surse care susţin, concordant, că Hindenburg nu doar că în detesta pe Hitler ca politician, dar îl şi dispreţuia ca individ, în conversaţiile cu apropiaţii săi referindu-se deseori la acesta cu apelative precum “caporal austriac” sau “ţărănoi”. Hindenburg l-a perceput de la început pe Hitler – în mod corect – ca pe un intrus şi impostor în familia politică a dreptei conservatoare germane, ca pe un revoluţionar “sub acoperire patriotică” care urmăreşte să lichideze democraţia constituţională, Hitler însuşi nefăcând vreau efort notabil de a-i atenua această percepţie şi insistând continuu asupra caracterului “socialist” şi “transformist” al “mişcării” pe care o conducea.

Până azi, termenul “nazist”, care este un acronim al titulaturii “Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei – NSDAP / Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani” din care s-au ales, întâmplător, acele litere care evidenţiază naţionalismul, dar evită caracterul “socialist” şi “muncitoresc”, serveşte scopurilor originare, respectiv de a proteja de palpitaţii audicenţele delicate din Occident, dar şi de a închide rapid gura celor tentaţi de “curiozităţi academice” (e “foarte clar” că e de “extremă dreapta”, “fascist”, şi cu asta discuţia s-a încheiat). Cine îşi mai aminteşte azi că acest partid s-a numit la începuturile lui (1919 – 1920) “Deutsche Arbeiterpartei /Partidul Muncitoresc Germani” şi că Hitler, după preluarea conducerii acestuia, intenţionase să-i schimbe numele în “Partidul Revoluţiei Sociale din Germania”, fiind cu greu convins de anturajul său să opteze pentru varianta NSDAP, mai puţin înfricoşătoare pentru alegători?

Primele alegeri parlamentare germane din 1932 au avut loc la 31 iulie şi au provocat “marele şoc”: cu 37,4% din voturi şi 230 de deputaţi, NSDAP a devenit primul partid din Germania. Practic, partidul a egalat performanţa şefului său la alegerile prezidenţiale din primăvară şi şi-a atins punctul maxim de sprijin popular în condiţii democratice, de alegeri libere şi corecte. Chiar dacă rezultatul de 37% nu era rău deloc pentru un partid care în urmă cu 3 ani nu reuşea să obţină nici 3%, evidenţa sare imediat în ochi: nici în cel mai groaznic moment al crizei economice, NSDAP nu a beneficiat de sprijinul majorităţii electoratului german, care să-i permită “accederea la guvernare prin mijloace democratice”. De la 37% la 51% era încă o cale lungă, pe care partidul lui Hitler n-a putut niciodată să o parcurgă la urne atât timp cât alegerile au fost libere. Stânga politică a obţinut 36,2% din sufragii (social-democraţii 21,6%, comuniştii/KPD 14,6%), cu un total de 222 de deputaţi, doar 8 mai puţini decât naziştii.

Partidele centriste şi regionale au obţinut, împreună, 16,7% din voturi şi 101 deputaţi, iar partidele dreptei tradiţional-conservatoare au obţinut 7% din voturi şi 44 de deputaţi. Problema principală deschisă de alegerile din 31 iulie 1932 nu a fost transformarea NSDAP în primul partid (ca dimensiune parlamentară) din Germania, ci faptul că naziştii şi comuniştii, cele două forţe politice extremiste care “canibalizau” puternic criza economică şi socială pentru a câştiga voturi, au obţinut, împreună (în sensul “aritmeticii” parlamentare) 52% din voturi şi din mandatele de deputat din Reichstag. Rezultatul alegerilor din 31 iulie 1932 a însemnat că nici un guvern german bazat pe o majoritate parlamentară (în spiritul Constituţiei Republicii de la Weimar, chiar dacă nu şi obligatoriu în litera ei) nu mai era posibil cu excluderea simultană de la guvernare a NSDAP (naziştilor) şi KPD (comuniştilor).

La 1 august 1932, sistemul politic din Germania a “sărit” brusc de la un “jucător” principal (preşedintele Paul von Hindenburg) la trei: Hindenburg, Adolf Hitler şi Ernst Thälmann. De aceea, înţelegerea exactă a ceea ce s-a întâmplat între 1 august 1932 şi 30 ianuarie 1933, nu poate evita răspunsul la o întrebare simplă: cine era tovarăşul Ernst Thälmann?

Dezertor, în Primul Război Mondial, din armata germană de pe frontul de vest (1918), activ în aripa de extremă stânga a Partidului Social-Democrat, Thälmann a avut un rol major în sciziunea, apoi fuziunea acesteia cu noul KPD (Kommunistische Partei Deutschlands/ Partidul Comunist German), pe platforma politică a aderării necondiţionate la Comintern (Internaţionala Comunistă, cu sediul la Moscova şi controlată cu mână de fier de Lenin, apoi de Stalin, al cărui obiectiv asumat oficial era “răsturnarea prin orice mijloace, inclusiv forţa armată, a burgheziei internaţionale, în vederea stabilirii Republicii Mondiale Sovietice”. Cu asemenea “opinii”, Thälmann a avansat rapid în ierarhia KPD: în 1920 a fost ales membru al Comitetului Central, iar în 1921 a fost unul din delegaţii KPD trimişi la cel de-al 3-lea congres al Cominternului de la Moscova, unde Lenin însuşi şi-a făcut timp pentru a-i acorda o întrevedere.

În 1923, Thälmann a jucat un rol central în organizarea şi desfăşurarea celei de-a doua insurecţii comuniste din Germania (prima avusese loc în 1919), conducând personal operaţiunile din Hamburg. După lichidarea tentativei de puci de către armata germană, dispare “de pe radar” o vreme (fusese concediat din postul de funcţionar public german încă din 1921, dar Moscova îl preluase pe statul ei de plată imediat), şi reapare la Moscova, în ianuarie 1924, unde “jeleşte câteva zile” la catafalcul lui Lenin. Doliul după Lenin, şi revenirea la Moscova, i-au dat un nou imbold în carieră în februarie 1924, când Thälmann a devenit vicepreşedinte al KPD, deputat comunist în Reichstag şi, la al 5-lea congres al Cominternului de la Moscova, a fost “ales” în Comitetul Executiv al organizaţiei.

Anul 1925 a marcat intrarea lui Thälmann, cu adevărat, în marea politică din Germania. În situaţia de subordonare în care se afla KPD faţă de Moscova, este evident că turnura vertiginoasă a carierei lui Thälmann din acel an nu ar fi avut loc fără sprijinul direct al noului lider de la Kremlin, Iosif Stalin. Uvertura a avut loc în februarie, când a devenit comandant al RFB (“Alianţa Luptătorilor Frontului Roşu”, organizaţia paramilitară a KPD, similară, până aproape la nivel de uniformă, organizaţiei paramilitare SA din NSDAP). La alegerile prezidenţiale din aprilie, KPD l-a desemnat candidat pe Thälmann, deşi era evident că un candidat comunist separat de cel susţinut de social-democraţi nu are nicio şansă. Chiar şi cu şanse zero de succes, în sine, candidatura lui Thälmann a contat însă enorm pentru celelalte două, cea a dreptei – Paul von Hindenburg, atunci intrat în premieră în politica Republicii de la Weimar – şi cea a coaliţiei de centru-stânga dintre SPD (social-democraţii), centrul catolic şi Partidul Democrat – Wilhelm Marx, politician catolic de centru. Thälmann a obţinut “doar” 6% din voturi, care au fost însă decisive având în vedere că Hindenburg a obţinut 48%, iar Marx 46%.

 “Rupând” 6% din voturile stângii, Thälmann i-a asigurat în 1925 lui Hindenburg alegerea ca preşedinte al Republicii de la Weimar, ceea ce nu poate însemna decât că Stalin avea opinii cât se poate de clare cu privire la rezultatul respectivelor alegeri. Aviz celor care astăzi încearcă să înţeleagă “influenţarea de căre Rusia a alegerilor din Occident”: “băieţii” de la Moscova au cam 100 de ani de experienţă consemnată în domeniu, timp suficient pentru ultra-perfecţionare.

Pentru ca totul să fie foarte clar, comuniştii germani n-au fost deloc supăraţi că Thälmann a “pierdut” alegerile cu “doar” 6% din voturi, ba chiar l-au “recompensat” în octombrie acelaşi an (1925) cu alegerea în funcţia de preşedinte al KPD. Thälmann avea protectori foarte puternici, nu doar Cominternul fiind în spatele lui, ci şi Stalin personal, care – lucru rar – a intervenit direct pentru “alegerea” lui. Protejatul lui Stalin s-a dovedit o “carte câştigătoare” pentru marea strategie a Moscovei. Thälmann a aliniat total partidul la politica Moscovei, inclusiv la politica enunţată la cel de-al 6-lea congres al Cominternului din 1928, la care deasemenea a participat, prin care, pe “linia” prefigurată de Stalin încă din 1927, social-democraţia şi partidele social-democrate din Europa, în frunte – se înţelege – cu cel german, au fost desemnate, sub eticheta “demascatoare” de “fascism social“, ca “duşmanii principali ai intereselor proletariatului şi ai revoluţiei mondiale“, şi ca “o variantă a fascismului“.

Momentul 1928 este important în înţelegerea ascensiunii lui Hitler la putere. Tovarăşul Thälmann a înghiţit fără să clipească “doctoria” din linguriţa lui Stalin şi a direcţionat toată maşinăria politică şi organizatorică a KPD împotriva SPD. De dragul adevărului, să menţionăm că unii comunişti germani – cei care, la acel moment, încă se iluzionau că partidul lor se ocupă de “interesele clasei muncitoare”, nu de cele ale lui Stalin şi ale URSS – au încercat să reziste grozăviei politice dictate de Thälmann la ordinele Moscovei, conştienţi fiind că fără o alianţă cu social-democraţii, KPD nu avea nicio şansă să ajungă la putere, oricum nu prin alegeri. Greşeala lor, a tuturor, a fost că nu s-au gândit că politica lui Stalin s-ar putea să nu urmărească aducerea lor la putere, ci manipularea KPD într-o “combinaţie operativă” mai amplă. Ceea ce, pe majoritatea lor, inclusiv pe Thälmann, i-a costat viaţa după 1933.

Tot în 1928 s-a consemnat şi ultima şansă a KPD de a “scăpa” de politicle toxice ale lui Thälmann, care – după ce a încercat să “acopere” un amic care devalizase banii partidului – a fost dat afară din toate funcţiile de conducere. A fost nevoie de a doua intervenţie personală a lui Stalin (deja mult mai puternic la Moscova decât în 1925, la prima intervenţie), pentru reinstalarea lui Thälmann la cârma KPD. Drept mulţumire, de la tribuna congresului KPD din 1929, Thälmann a anunţat o politică de “confruntare totală” cu SPD, la care nu a renunţat până în 1933 când, ajuns la putere, Hitler a distrus atât KPD, cât şi SPD.

Revenind la alegerile din 31 iulie 1932, acestea nu au putut produce o majoritate parlamentară funcţională. Hitler a solicitat zgomotos funcţia de cancelar, de pe poziţia liderului “celui mai mare partid parlamentar”, ceea ce preşedintele Hingenburg a refuzat, preferând să menţină în funcţiune “guvernul prezidenţial” condus de Franz von Papen, de orientare conservatoare. Hindenburg i-a propus lui Hitler funcţia de vice-cancelar, pe care acesta a respins-o pe principiul “totul sau nimic”. Stânga şi centrul ar fi avut împreună 53% în Reichstag, dar politica KPD, care era de fapt politica Moscovei, a blocat orice soluţie din direcţia respectivă. Criza economică s-a amplificat, iar violenţele de stradă dintre organizaţiile paramilitare ale NSDAP şi KPD au generat percepţia că ţara se afla în prag de haos şi război civil.

Într-o încercare disperată de deblocare a impasului parlamentar, Hindenburg a uzat încă odată de prerogativa de dizolvare a Reichstag-ului şi a convocat noi alegeri la 6 noiembrie 1932. Naziştii au ieşit “zdruncinaţi” serios. Deşi au rămas primul partid parlamentar, au pierdut 2 milioane de voturi faţă de alegerile din 31 iulie, obţinând “doar” 33,1% şi 196 de deputaţi. Comuniştii însă au făcut un salt semnificativ faţă de alegerile anterioare, obţinând 17% din voturi şi 100 de deputaţi, devenind astfel al doilea partid parlamentar, şi devansându-i pe social-democraţi, care au obţnut doar 20% şi 121 de deputaţi. Tragismul alegerilor din 6 noiembrie 1932 a fost ilustrat de faptul că cele două partide extremiste din Germania au obţinut primele două locuri (fapt explicabil, în primul rând, prin dezastrul economic şi social din acel moment), dar concluzia politică de la alegerile din 31 iulie a fost revalidată: nu se putea alcătui un guvern bazat pe o majoritate parlamentară cu excluderea simultană a naziştilor şi comuniştilor.

Să privim întâi cifrele. “Stânga” (SPD şi KPD) şi centrul (două partide) aveau împreună 50%, iar dacă ar fi cooptat la guvernare şi partidul bavarez (regionalist) ar fi avut 53%. “Dreapta” (NSDAP şi două partide naţionaliste) avea 44%. Concluziile sunt clare: alegerile din 6 noiembrie 1932 au blocat NSDAP într-un “punct mort”, iar pe Hitler l-au scos temporar din joc. Decizia reală s-a restrâns de la 3 la 2 persoane: Hindenburg şi Thälmann. Hindenburg avea de partea sa puterile constituţionale ample, care-i permiteau să dea decrete de urgenţă şi să dizolve Reichstag-ul (puteri de care uzase deja până spre limită), iar Thälmann avea “cheia” unei coaliţii de centru-stânga, împreună cu SPD, care ar fi dat o lovitură, probabil mortală, NSDAP, şi ar fi permis accederea, în premieră, a unor miniştri comunişti în guvern. Hindenburg afirmase, până în acel moment, de nenumărate ori, că nu-l va numi pe Hitler cancelar, dar nu afirmase niciodată că nu va accepta o coaliţie între SPD şi KPD. A existat o singură problemă: Thälmann nu era politician autonom, ci omul Moscovei, mai exact al lui Stalin – care acţionase inteligent ani de zile pentru a-l “dirija” într-o astfel de poziţie – şi executa “orbeşte” ordinele primite din URSS. Iar în faţa persistenţei blocajului politic din Germania în 1932, după două alegeri parlamentare succesive inconcludente, ordinele Moscovei au rămas neclintite: KPD nu intră în alianţă cu “fasciştii sociali” din SPD.

Aici este, de fapt, esenţa înţelegerii cauzelor celui de-Al Doilea Război Mondial. NSDAP, cu Hitler în frunte, s-au forţat până aproape de apoplexie, în 1930-1932, pentru a câştiga alegerile cu un “scor” suficient de mare pentru a face pretenţia lor de a prelua puterea în stat de nerefuzat. În special în 1932, partidul nazist a contractat credite interne uriaşe pentru finanţarea campaniilor electorale şi plata activului de partid şi a SA şi SS, credite acordate “sub semnătura privată” a lui Hitler, evident în speranţa creditorilor că odată ajuns cancelar acesta le va rambursa. Pentru NSDAP, alegerile din 6 noiembrie 1932 au fost, literalmente, un dezastru. Reculul de la 37% la 33% a însemnat eşecul “strategiei electorale” şi contemplarea dezastrului. Mai mulţi acoliţi ai lui Hitler din conducerea NSDAP au făcut în jurnalele lor consemnări sumbre ale acelor zile, cu trimiteri la dispariţia iminentă a partidului şi la intenţiile suicidale ale lui Hitler.

În aceste condiţii, ce a urmărit Moscova cu modul de “dirijare” a KPD şi liderului acestui partid, Ernest Thälmann? Hitler nu făcuse nici un secret, afirmase de sute, poate mii, de ori, inclusiv în public, că intenţionează să-i distrugă pe comunişti, dar şi pe social-democraţi, odată ce va prelua puterea (ceea ce a şi făcut, fără să piardă timpul, în 1933). Fără îndoială, atât Stalin, cât şi Thälmann, erau la curent cu ameninţările pe care Hitler le profera de ani de zile prin toate colţurile Germaniei şi prin presă.

Cu toate acestea, în momentul decisiv, când era clar că democraţia parlamentară a Republicii de la Weimar “crăpa din toate încheieturile” şi că preşedintele Hindenburg rămânea rapid fără opţiuni viabile, iar Constituţia “se mai ţinea într-un singur şurub”, ordinele Moscovei pentru KPD au rămas aceleaşi: nicio alianţă cu “fasciştii sociali” din SPD, nicio intrare la guvernare. Până la sfârşit (inclusiv al lor), comuniştii germani au fost obligaţi de URSS să stea cu ochii fixaţi pe “pericolul social-democraţiei”, şi să ignore pericolul, real, din partea naţional-socialiştilor lui Hitler.

Prin asta, Thälmann şi tovarăşii săi din KPD s-au sinucis, la propriu, în afară de un mic număr dintre ei care au apucat să fugă în URSS şi au format, din 1945, “nucleul conducător” al RDG. Dacă în cazul comuniştilor germani se poate suspecta orbirea indusă de fanatismul “pentru cauză”, care i-a împins să execute fără ezitare ordinele primite de la Moscova, în cazul lui Stalin lucrurile sunt mult mai neclare: de ce ar fi vrut el să-i “sinucidă” pe comuniştii germani, în loc să-i lase să-l termine pe Hitler?

În vârstă de 85 de ani, bolnav (avea să moară un an mai târziu), exasperat şi consiliat tot mai greşit de apropiaţii săi, Hindenburg a alunecat din decembrie 1932 spre prăpastie. Era conştient că dizolvarea Reichstag-ului la fiecare 3 luni, şi convoca noi alegeri care duceau la rezultate similare (cu naziştii şi comuniştii blocând cel puţin jumătate din mandate), reprezenta un abuz de puterile sale constituţionale. Ultimul cancelar “prezidenţial”, numit peste voinţa partidelor, generalul Kurt von Schleiter, după câteva încercări eşuate de a “rupe o aripă dizidentă anti-Hitler” din NSDAP, i-a sugerat lui Hindenburg o ultimă opţiune: utilizarea poziţiei de comandant suprem al armatei pentru a ordona Reichswehr-ului să treacă la “represiunea totală” a ambelor partide extremiste – NSDAP şi KPD – urmată de scoaterea lor în afara legii.

Deşi redus la 100.000 de oameni prin Tratatul de la Versailles, Reichswehr-ului era o forţă militară profesionistă care ar fi reuşit, foarte probabil, să neutralizeze forţele paramilitare ale celor două partide. Hindenburg a refuzat însă rolul de “dictator pentru salvarea democraţiei” şi a cedat “asigurărilor” din anturajul său că Hitler “va putea fi controlat” şi că este “singura soluţie” în faţa unei “iminente insurecţii comuniste”. La 30 ianuarie 1933 dezastrul a avut loc, Hitler fiind numit cancelar de Hindenburg, care a cedat în cele din urmă argumentului “liderului celui mai mare partid parlamentar”.

Dacă punem însă cap la cap, cu atenţie, toate detaliile istoriei premergătoare celui de-al doilea război mondial, “filmul” arata cam aşa: în 1925, Stalin l-a dirijat pe Thälmann astfel încât să asigure victoria lui Hindenburg la preşedinţia Republicii de la Weimar, în dauna candidatului susţinut de centrul catolic şi de social-democraţi; în 1932, Stalin l-a dirijat pe acelaşi Thälmann astfel încât să facă imposibilă o majoritate parlamentară fără partidul lui Hitler, ceea ce l-a adus la exasperare pe Hindenburg şi l-a “ajutat” să ia decizia fatală din 30 ianuarie 1933; în 1939, acelaşi Stalin l-a “ajutat” pe Hitler, prin pactul Ribbentrop-Molotov, să ia decizia atacării Poloniei, care a dus la un nou război intra-occidental între Germania, Marea Britanie şi Franţa, la doar 20 de ani după Primul Război Mondial.

Se spune, cu foarte mult temei, că “odată poate fi o întâmplare, a doua oară poate fi o coincidenţă, dar de la treia oară în sus este în mod sigur ceva planificat”. În cei 15 ani care au precedat scufundarea Europei şi a lumii în catastrofa celui de-Al Doilea Război Mondial au avut loc atât de multe “coincidenţe”, încât înţelegem prea bine declaraţia liderului rus din 21 august 2019, conform căreia “…în anumite țări sunt încercări de a rescrie cauzele celui de-al Doilea Război Mondial în numele unor interese economice și politice personale”. Singura problemă cu declaraţia respectivă este că domnul preşedinte Putin a omis să spună cine sunt, concret, acele “anumite ţări”, şi a optat pentru ţinerea în continuare a audienţelor occidentale în suspans.

În martie 1933, Thälmann a căzut victimă primului val de represalii de masă lansate de naziştii ajunşi la putere. A fost arestat, torturat şi aruncat în închisoare. I s-a deschis un “proces”, dar Hitler a ordonat în 1935 oprirea acestuia, deşi ar fi putut impune orice “verdict”. După semnarea pactului Ribbentrop – Molotov soţia lui Thälmann a depus la ambasada URSS din Berlin (unde nu a fost împiedicată de Gestapo să intre) un memoriu către Stalin, căruia îi cerea să intervină pe lângă Hitler, în virtutea “relaţiilor de prietenie şi cooperare” tocmai stabilite între cele două regimuri totalitare, pentru eliberarea soţului ei. 

Stalin nu a mai mişcat însă un deget în favoarea celui pentru care intervenise personal de două ori, în 1925 şi 1928, pentru a-i salva cariera în KPD, între foarte rarele cazuri în care şi-a devoalat interesele.

A acţionat exact cum le sugerase “în glumă” delegaţilor la ultimul congresul al Partidului Comunist al URSS dinainte de Marea Teroare: “V-am spus de atâtea ori: puteţi să faceţi ce vreţi, dar nu lăsaţi urme!”. Delegaţii comunişti sovietici au râs atunci cu poftă, dar chiar şi aşa Stalin i-a trimis ulterior pe 90% dintre ei la moarte. Thälmann era un martor de prim rang la evenimentele care au condus la instalarea lui Hitler la putere în Germania.

Stalin nu avea nevoie de martori, ceea ce ştia toată lumea în URSS, dar nici nu dorea, în mod special, să “rezolve” el problema cu un “erou al Cominternului”.

Aşa că l-a lăsat pe tovarăşul Thälmann în puşcăriile şi lagărele lui Hitler, care, interesant, a ezitat 5 ani până a dat, în august 1944, ordinul de asasinare a fostului său rival. De asemenea interensant, după execuţie propaganda hitleristă a anunţat public că Thälmann “a murit într-un raid de bombardament al SUA”. Călăii lui Hitler nu s-au deranjat aproape niciodată să-şi acopere crimele. În cazul lui Thälmann au făcut una dintre puţinele excepţii.

Ironia sorţii, Thälmann are până azi statui în Germania, inclusiv la Berlin, dar şi la Weimar, locul de naştere al nefericitei republicii democratice germane din 1918, pe care s-a străduit din toate puterile sale, alături de şefii lui de la Moscova, să o distrugă.

 Până când europenii nu vor dori să înţeleagă exact istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, începând cu originile sale obscure, nu vor reuşi să se elibereze pe deplin de consecinţele lui.

 

 

 

Autor: Alexandru Dodan

Alexandru Dodan Alexandru Dodan este un diplomat român cu 23 de ani de experienţă în domeniul relaţiilor internaţionale, dintre care 17 ani în serviciul extern al MAE. A efectuat misiuni diplomatice de lungă durată în Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar în centrala ministerului a lucrat la Direcţia Europa de Vest, Divizia SUA-Canada, Divizia Afaceri Politice şi Direcţia Analiză şi Planificare Politică. Este licenţiat (1996) al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA după 1945.

“Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE român.”

  

 

 

Sursa:

https://www.timpul.md/articol/analiza–dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie-