Marturii, Documente. Gheorghe Gavrila Copil – Reîntregirea României a fost posibilă în 1990, 1991.

 

 

Reîntregirea României a fost posibilă în 1990, 1991. A fost o coordonată majoră a Revoluţiei Române.

Cine s-a opus? Cine nu  s-a implicat, deşi trebuia? Preşedintele României era d-l Ion Iliescu, iar prim-ministru, d-l Petre Roman. Trădătorii trăiesc printre noi. Cunoscând ce s-a întâmplat, vom fi mai uniţi în cuget şi simţiri.

 Reîntregirea teritorială a României este inevitabila! Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care o bună parte din România este încorporată în Ucraina, se încadrează în categoria celor mai grave crime la adresa umanităţii. Tratatul din 1996, dintre România şi Ucraina, este profund inuman, autorii lui fiind complici la crimă la adresa umanităţii, cu toţi cei vinovaţi de iniţierea, redactarea, parafarea, aplicarea şi menţinerea consecinţelor acestui pact, ei înşişi devenind şi coautori la menţinerea acestor consecinţe.

Este vorba de d-l Emil Constantinescu, pe atunci preşedintele României, de d-l Adrian Severin, pe atunci ministru de externe, de d-na  Zoe Petre, pe atunci şefa consilierilor prezidenţiali s. a. Ştiaţi că în anul 1990, Federatia Rusă acceptase să instituţionalizeze învăţământul în Limba Română, în întreaga Federaţie Rusă, pentru urmaşii deportaţilor şi pentru ceilalţi români, care, forţaţi de împrejurări, trăiesc departe de locurile natale? In România minorităţile sunt protejate, au învăţământ în limba lor, românii noştri, din străinătate, nu. Atunci preşedinte al României era d-l Ion Iliescu, iar prim-ministru, d-l Petre Roman.

GHEORGHE GAVRILĂ COPIL SOCIETATEA CULTURALĂ BUCUREŞTI-CHIŞINĂU 

 

Anexarea Revoluţiei Române şi a Podului de flori, de către casnicii Moscovei   22 decembrie 1989 .

 În ziua de 22 decembrie mă îndreptam spre Televiziune, când, în apropiere, m-au întâlnit Liviu Petrina şi Aurel Dragoş Munteanu. Le-am răspuns că voi intra în clădire. M-au întrebat dacă pot să-i iau şi pe dumnealor. Eram într-o mulţime de tineri. În faţa noastră câteva grupuri de militari. Pentru a intra în clădire existau unele dificultăţi. Da, poftiţi. Mi s-a deschis un drum, un culoar.

Surprins de felul în care am intrat, Liviu Petrina şi azi mă mai întreabă, de ce mi s-a făcut loc prin mulţime, iar la intrare, la fel. După ce am intrat, ne-am despărţit. Am urcat la unul din etaje şi am intrat într-o cameră de analiză a situaţiilor de pe teren, din capitală.

Şi de comandă. Aşa am perceput-o eu. Pe coridor, lângă uşă, Stark- cam de pază, cam restrictiv, dar s-a retras un pas, făcându-mi un gest cu mâna, că nu se opune. Am intrat. Asupra unor hărţi erau aplecate mai multe persoane, civili şi militari… Tot în această zi am scris, la propunerea lui Liviu Petrina, un articol pentru Renaşterea. 

  Noaptea de 22 spre 23 decembrie  

În noaptea de 22 decembrie Liviu Petrina, Laura  Sigarteu, Iftene Pop, Ioan ALexandru, Ulvine Alexandru şi Victor Negară, la iniţiativa lui Liviu Petrina, au înfiinţat Partidul Creştin Naţional Ţărănesc şi au scris Proclamaţia acestui partid. Ar fi vremea ca acest grup să facă mărturisiri. Membrii săi au dat dovadă de curaj şi simţ politic.

 În noaptea de 22-23 decembrie am fost cu Liviu Petrina, la invitaţia acestuia, la o tipografie, unde s-a tipărit ziarul Renaşterea, Jurnalul Comitetului Naţional de organizare a Partidului Creştin Naţional Ţărănesc. Liviu Petrina, dusese deja materialele spre publicare.

În primul nr. sunt cuprinse articolul Invierea, de M. Eminescu şi poezia Plugarii, de Octavian Goga şi materialele semnate de Ioan Alexandru, Liviu Petrina, Iftene Pop, preot prof. dr.  Constantin Galeriu, Gelu Bejenaru şi Gheorghe Gavrilă Copil. Revoluţia Română a fost o uriaşă desfăşurare de forţe cu caracter politic. A pune pe picioare un partid şi a edita un ziar politic, fără a folosi vorbe mari, înseamnă maturitate politică. În jurul acestui partid s-a adunat Opoziţia, fapt cunoscut, pe care nimeni nu l-a negat, uşor de probat, de reamintit. În primul nr. este scris: „Partidul Creştin Naţional Ţărănesc s-a născut în focul jertfei pentru dreptate din 22 decembire.

El este Partid Creştin Democrat“. Oamenii politici ai PNŢ, supravieţuitorii puşcăriilor comuniste, au venit, după câteva zile, la PCNŢ, care activa deja. În nr. 2 din Renaşterea (Dreptatea încă nu reapăruse, încât Renaşterea a devenit şi organul de presă al PNŢ) este precizat, într-un comunicat: „În şedinţa comună extraordinară care a vut loc la 26 decembrie 1989 în Bucureşti, constatându-se identitatea de doctrină şi program dintre Partidul Creştin Naţional Ţărănesc, forurile de conducere au hotărât ca denumirea partidului să fie: Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat“. Aşa a ajuns PNŢ, partid al Revoluţiei Române, sau altfel spus, participant la Revoluţia Română…  

23 decembrie   Generalul Ştefan Guşe reacţionează public, opunându-se intervenţiei armatei sovietice în România. Indiferent de controversata personalitate a generalului, în legătură cu desfăşurarea Revoluţiei Române la Timişoara, cu tragediile care s-au întâmplat acolo, istoria va înregistra adevărul că intervenţia publică a generalului a avut o mare greutate pentru România.

Ne întrebăm până azi, de ce nume “sonore” de atunci, din timpul Revoluţiei, nu au făcut de îndată corp comun cu generalul Ştefan Guşe. Tot la un singur răspuns am rămas, pentru că solicitarea sprijinului militar din partea Moscovei a fost făcută de către “şef“, adică de către d-l Ion Iliescu. La Ambasada URSS ( ! ), într-o convorbire telefonică cu Moscova. Cei ce ştiu, de frică, tac şi azi.

Intervenţia televizată a generalului Ştefan Guşe a fost receptată cu exactitate, ca o împotrivire la această solicitare şi ca un avertisment dat Moscovei. La reacţia publică a gen. Ştefan Guşe, Moscova tăcea.

 Această tăcere  m-a determinat să resimt ziua de 23 decembrie, ca o zi extrem de grea pentru Revoluţia Română. În ziua de 23 decembrie m-am adresat Moscovei, având în   vedere cea mai gravă ameninţare care plana asupra României-invazia militară străină. Mesaj în numele Comitetului Naţional de Acţiune Bucureşti-Chişinău Trecere Liberă. Pe releele de transmisie, în condiţii pe care le voi evoca, s-au confundat CNABCTR cu Comitetul Naţional al PCNŢ. 

  24 decembrie   Răspunsul Moscovei la mesajul nostru a fost că nu va trimite trupe militare în România.

 Dar, înainte, despre transmiterea mesajului. În condiţii dramatice. E timpul să vorbesc despre o eroină a Revoluţiei. Transmiterea mesajului a avut loc, cu întreruperi, în decurs de mai multe ore. După o altă tentativă, eşuată. În jurul clădirii (PTTR), pentru luarea acesteia sub control, se trăgea. Gloanţele pătrundeau şi în clădire, dar, despre acest aspect, mărturisirile sunt la alţii. Se tace. Cu toată frica şi disperarea prin care trecea tânăra cu care eram în legătură, singură în clădire, a înţeles exact importanţa mesajului nostru, reuşind, de la transmiteri fragmentare, needificative, să-mi facă legătura cu Chişinăul, cu Frontul Popular din Moldova (Mare este Dumnezeu!), cu întreruperi şi reluări, dar FPM reuşise receptarea mesajului, pe care l-a retransmis imediat Congresului Deputaţilor Poporului al URSS, domnului Mihail Gorbaciov.

Transmisionista noastră era expusă. Trecea pe o cale îngustă, dintre viaţă şi moarte. Nu a abdicat de la datorie, pentru a se refugia în locurile din clădire de mai mare siguranţă. A revenit de mai multe ori în locul de maximă expunere, doar de aici avea şansa de a reuşi. Trebuia să reuşească înainte de eventuala avariere a instalaţiilor, sau de ocupare a poştei.

 În tânăra aceasta,  spiritul jertfelnic al Revoluţiei Române era viu! Cei care au încercat şi au contribuit la anexarea Revoluţiei Române, din nefericire nu-şi dau seama ce păcat mare au săvârşit. Mesajul a ajuns unde trebuia. Mihail Gorbaciov, într-o pauză a Congresului (La care se anula Pactul Molotov-Ribbentrop), îi invită la dumnealui pe deputaţii români basarabeni şi le comunică faptul că a sosit un mesaj de la Bucureşti. Îl avea, jumătate îndoit pe dosul palmei, jumătate în palmă.

Le arătă jumătatea din palmă: Venirea armatei URSS în România este inoportună… — Vă comunic că nu vom trimite trupe în România. Bucuria deputaţilor români  a fost enormă. Ameninţatea intervenţiei militare sovietice îi apăsase pe toţi. Bravii noştri fraţi din Basarabia acţionaseră şi dumnealor. Mişcarea Democratică (devenită din luna mai 1989 FPM) ne aducea la cunoştinţă, de avertismentul dat Moscovei, şi anume că românii din R. Moldova se vor aşterne de vii în calea tancurilor sovietice, dacă acestea vor porni spre România.

 Dacă Revoluţia Română are nevoie de ajutor, dacă România are nevoie de ajutor, dacă Bucureştiul, capitala tuturor românilor îi va chema, atunci ei, românii basarabeni, vor sări în ajutorul Patriei-Mame! În nici un caz armata sovietică!

Tinerii căzuţi în timpul Revoluţiei Române, eroina care a transmis mesajul, fraţii din Basarabia… E momentul să evidenţiez un alt aspect al convorbiri d-lui Mihail  Gorbaciov cu deputaţii români basarabeni. Mihail Gorbaciov, la modul conştient, prin viclenie, a îndurerat până azi poporul român. A contorsionat şi a complicat relaţiile dintre România, pe de o parte, iar de cealaltă parte fiind, azi, imperiul sovietic de apus (Ucraina) şi Rusia. Partea paginii din palmă o arătase.

Cea îndoită, pe dosul palmei, nu. Exact, în palmă, la vedere, păstrase fragmentul cu împotrivirea noastră la intervenţia armată: „… Această Revoluţie este făurită de noi. Suntem în stare să o ducem singuri până la capăt! Venirea trupelor Moscovei ar fi cu totul şi cu totul inoportună…“ În dosul palmei: „…. Oamenii din R. D. Germană şi R. F. Germană circulă în ambele sensuri, în mod absolut liber, fără paşaport, fără vize, fără taxe vamale… Moscova într-adevăr poate oferi democraţiei noastre cel mai de preţ dar… România şi RSS Moldovenească… libera circulaţie a cetăţenilor celor două state. Efectul asupra întregului popor român ar fi extraordinar.

Inima casei europene ar bate şi aici, de la Tisa până pe malul de răsărit al Nistrului. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“ Bunul Dumnezeu pregătise cadrul şi pentru Reîntregirea lină a României. Chiar la acel congres se anula Pactul Molotov-Ribbentrop. Şi deputaţii Ucrainei, toţi au votat pentru anularea tratatului, pentru declararea acestuia nul ab iniţio. Ucraina, ca şi Republica Moldova, încă nu erau state independente. Făceau parte din URSS. Ucraina îşi căuta aliaţi pentru a-şi atinge idealul suprem, de libertate, de independenţă. Reîntregirea Germaniei era în plină desfăşurare.

La Chişinău, deputaţii români au văzut textul în întregime. Au declarat că dacă Mihail Gorbaciov nu le-ar fi ascuns cealaltă parte a mesajului, având în vedere enormul prestigiu al Revoluţiei Române, încă în plină desfăşurare şi că la congres se anula un Pact care afectase teritorial şi România, ar fi avut posibilitatea să aducă, în faţa tuturor deputaţilor şi invitaţilor, şi problema Reîntregirii României.

Oare cu ce se ocupau tovarăşii care urcaseră în fruntea Revoluţiei Române? Sărmanii… Ce povară grea au lăsat pe umerii poporului român! În confruntarea cu Mihail Gorbaciov reuşiserăm să câştigăm un punct. Invadarea României nu mai avea loc. Mihail Gorbaciov aştepta a doua mutare, hotărât să nu mai cedeze.

Noi, hotărâţi să câştigăm! Azi, cei care neagă şansele Reîntregirii României, începând cu 1989 şi continuând cu anii 1990 şi 1991, sunt cei care au fost absenţi de la datorie. 

  Mihail Gorbaciov:

– Domnule Petru Lucinschi, cine este Gheorghe Gavrilă Copil?   Că mesajul a avut un efect deosebit asupra lui Mihail Gorbaciov reiese şi din faptul că deşi şeful unui stat cu servicii secrete ramificate în întreaga lume şi cu o participare chiar în timpul Revoluţiei Române, pentru plantarea la putere, în Bucureşti, a KGB-iştilor români, nu ştia ce forţe sunt în spatele acestui mesaj. Amploarea Revoluţiei depăşise orice calcul.

Petru Lucinschi: — Nu ştiu. Ofiţerii din Siguranţa Statului Român, după preluarea puterii, în România, de către oamenii imperiului comunist, au fost martirizaţi. Străpunşi în limbă şi înălţaţi de ea, ca de o spânzurătoare. Iar ofiţerii din armata română, din serviciile speciale, răstigniţi. Unuia dintre ei i-am văzut urmele cuielor… iar azi văd poporul român răstignit, ca pe o cruce, pe albia Prutului! Din spiritul acestor martirizaţi ne tragem capacitatea de a acţiona în problema Reîntregirii României. De a acţiona neîntrerupt, până la împlinirea idealurilor noastre sfinte, indiferent de greutăţi şi de unele împrejurări potrivnice.

Moscova, necunoscând forţele noastre – astfel de forţe nu pot fi niciodată învinse, nu pot fi identificate în întregime – a reacţionat cu înţelepciune. Mihail Gorbaciov  a înţeles că e vorba de forţa unui popor care era gata să acţioneze pentru libertate şi pentru Reîntregirea Ţării. Nimeni să nu se amăgească, nici un imperiu! Românii îşi vor reîntregi teritorial ţara!  

O delegaţie din Basarabia  

La puţine zile după primirea mesajului de căre Mihail Gorbaciov, de-ndată după apariţia întregului  text în presa de la Chişinău, au sosit în Bucureşti, la sediul PNŢCD, Leonida Lari, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, în mod special, după cum au mărturisit, să cunoască persoana care a reuşit să-l determine pe Mihail Gorbaciov să declare că nu va trimte trupe în România, şi totodată a deschis calea Reîntregiri României, în plină desfăşurare a Revoluţiei Române, dar era clar că veniseră la un partid de la care sperau împlinirea unor sfinte idealuri naţionale. Pentru aceştia, România, atunci, era reprezentată de PNŢCD, dovadă că la PNŢCD au sosit. Atunci, la întâia întâlnire, cu adânci conotaţii politice, dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului, pe cei trei români basarabeni i-am întrebat, în public, dacă doresc să candideze pentru Parlamentul României. Surprinşi până în adâncurile lor rănite de ocupantul sovietic, au tresărit, luminându-se la faţă, într-un răspuns nerostit, dar receptat ca pozitiv, fiind aplaudaţi de cei de faţă.  

Cu Alexandru Paleologu  

În una din zilele dinainte de Crăciun, l-am întâlnit în  mulţimea care înconjura Televiziunea, pe d-l Alexandru Paleologu, cu care ne-am îndepărtat la pas domol, la cererea dumnealui, deoarece mulţimea îl deranja (ca să folosesc un cuvânt blând), mărturisire care m-a contrariat şi întristat. Îl cunoşteam de dinainte de Revoluţie. Paleologu este un om bun. Are o inimă caldă, intuieşte bine oamenii, are încredere în ei. Cultivă relaţiile elegante, oferind primul din nobleţea ce ar trebui să caracterizeze orice persoană.  Mi-a făcut plăcere să-l reîntâlnesc şi am preferat să reţin, acum, în scris minutele acelea, cu toată contrarietatea lor.  

 Ion Iliescu         

 Pe data de 26 decembrie ne adresam, printr-o scrisoare deschisă, Către Frontul Salvării Naţionale:“ Oamenii din R. F. Germania şi R. D. Germană circulă în mabele sensuri, în mod absolut liber, fără paşaport, fără vize, fără taxe vamale… A intrat Consiliul FNS în legătură cu Guvernul RSS Moldoveneşti, pentru a se ajunge să se legifereze o astfel de lege, la timp?“ Nu ne-a răspuns niciodată. În problema Reîntregirii României nu cunoaştem nici un răspuns, în afară de cel contra Reîntregirii, dat peste un an, domnului Mihail Gorbaciov, cînd va semna Tratatul cu URSS, recunoscând graniţele URSS.  

Noi, hotărâţi să învingem!

  Domnului Mihail Gorbaciov, Congresului Deputaţilor Poporului al URSS– scrisoare deschisă din 30 decembrie 1989. Spre edificare, un citat: „Celei mai grele probleme umanitare europene, i s-a găsit o soluţie salutară… germanii circulă în ambele sensuri, în mod absolut liber, fără vize, fără taxe.

România îşi are o R. D. Germană a sa. E vorba de RSS Moldovenească… Se ştie că românii din Bucovina de nord şi din întreaga Basarabie au suferit cele mai cumplite nenorociri care se pot abate asupra unui popor: deportări, întemniţări, interzicerea cultivării în limba proprie, implantarea de colonişti pe pământul său, etc… Ceea ce este valabil pentru germani, în nici un caz nu se poate refuza unui alt popor.

 Chiar fără cazul Germaniei, poporul român are dreptul la acestă reparaţie morală… Acum, când pământul României este udat din belşug de sângele martirilor Revoluţiei… am descoperit, spre uimirea noastră, o altă dictatură, a vechiului regim stalinist din Uniunea Sovietică, dictatură care mai acţionează dureros asupra poporului român. Nu mai suntem în stare să mai trăim sub lanţurile niciunei dictaturi. Proverbiala răbdare a românilor a luat sfârşit. Sute de mii de români suntem gata să pornim spre Prut, cu flori, în întâmpinarea fraţilor noştri de la răsărit de Prut.

Nici o forţă internă, nici un glas şi nici o forţă străină nu ne pot opri… nimănui nu-i mai este îngăduit să mai chinuie acest popor. Se ştie că revolta noastră a început la Chişinău, a continuat la Timişoara, adevărată placă turnantă de sânge, de unde a cuprins întreaga ţară, izbucnind, de nestăvilit, ca un vulcan… Credem că guvernele României şi RSS Moldoveneşti pot onora această cerere a poporului român până pe data de 9 Mai, ziua proclamării Independenţei de stat a României.“  

Pentru a doua oară Moscova răspunde pozitiv la cererile noastre

   Moscova îl trimite în România pe domnul Eduard Sevardnadze, ministrul de externe al URSS, care soseşte la Bucureşti în ziua de 6 ianuarie 1990, unde rosteşte răspunsul din partea conducerii, URSS: „Am discutat acest aspect şi la nivelul cel mai înalt vor începe o serie de convorbiri în legătură cu regimul de graniţă, astfel încât oamenii din România şi RSS Moldoveneasă să poată avea, fără dificultăţi, contacte.“ Numai că oficialităţile statale din România au ignorat trenul istoric al Reîntregirii României, care se oprise în staţie, pentru anii 1990 şi 1991.

   În urma răspunsului Moscovei s-au suspendat demonstraţiile 

Domnului Petru Lucinschi, Prim-secretar al CC al PC din RSS Moldovenească–scrisoare deschisă din 14 ianuarie 1990: „În urma răspunsului primit din partea Moscovei, prin domnul Eduard Sevardnadze, am renunţat la demonstraţii în sprijinul liberei treceri peste Prut.

Nu mai este cazul să subliniem că astfel de demonstraţii odată pornite, nu mai pot fi oprite… Moldovenii dintre Prut şi Carpaţi sunt la un pas de a ieşi în stradă. Transilvănenii la fel. Marşul naţional cu flori, în întâmpinarea fraţilor noştri de peste Prut, nu vom fi în stare să îl oprim. Şi nici nu dorim“. Tovarăşii dependenţi de Moscova or fi răsuflat uşuraţi. Orice activitate amânată e posibil să nu mai poată fi realuată.   Mai bine mort decât trădător!  

 Securiştii KGB-işti din Securitate, din Guvernul Comunist, din PCR, din instituţiile de cultură, din Radioteleviziune, etc., îşi frecau mâinile a satisfacţie. Păi dacă URSS nu e deranjată, dumnealor au şansa să se stabilizeze la Putere şi încă sub asigurarea Moscovei! Că astfel de forţe oculte acţionau atunci se ştie, dar tac şi azi. Dar de tăcut tac şi deţinuţii politici cu mulţi ani de puşcărie. Doar puţini au făcut adevărate mărturisiri şi doar aceştia nu mai au azi sufletul după gratii!

Tovarăşii în civil din mai vechile echipe de anchetă şi torţionare, sau cei din anii de dinainte de Revoluţie, de supraveghere şi atenţionare, că în ţara aceasta nimeni nu mişcă, totul este sub control, au lăsat urme mai adânci decât se crede. Şi semnatarul acestor rânduri a avut un astfel de ofiţer, care, după cei douăzeci de ani de dinainte de Revoluţie, i-a mai apărut în cale.

 Şi ca să nu socot că e o simplă întâmplare fără tâlc, mi s-a postat chiar în holul blocului în care locuiesc şi la 4-5 ani după revoluţie! Doamne ce nebunie, unii români îi urmăreau, până la Revoluţie, pe alţi români, în loc să-i supravegheze pe KGB-işti şi pe urmaşii acestora, iar după Revoluţie unii, în reprofilare orientativă, din comunişti sadea, se drapară în democraţi.

Nu a lipsit mult să-şi sfâşie hainele şi să-şi pună cenuşă-n cap, spre a fi crezuţi. Numai că sunt din marea grupare a foştilor, care au acţionat împotriva Opoziţiei, cu o brutalitate nediferită de vremile în care floarea intectualităţii româneşti a fost închisă şi nimicită. Opoziţia era formată din puţinii supravieţuitori.

Pănă acum Opoziţia striga că tovarăşii subţiază dosarele extrăgâng documentele care i-ar dovedi pe opresori. Acum, după ce au ajuns la guvernare, ar urma să fie subţiate de declaraţiile opresaţilor?! Se ştie că foştii deţinuţi politici, sub teroarea fizică şi psihică au fost constrânşi să dea tot felul de declaraţii, cu consecinţe grave pentru alte persoane. Unii au  devenit informatori. Nemărturisind adevărul mai sunt şi azi întemniţaţi. De aceea se opun ca dosarele să devină o simplă bibliotecă publică. Ce jalnic! Dar eu ştiu că au fost şi buni români înainte de Revoluţie şi în structurile  statului autoritar.

Îi ştiu, îi cunosc pe unii buni români din rândurile foştilor deţinuţi politici. Forţa represivă, de la instaurarea comunismului în România, până la Revoluţie, a lăsat urme adânci şi în unii şi în alţii. Nu absolutizăm, nu generalizăm.

 Deţinem date întristătoare în legătură cu incapacitatea de angajare, după Revoluţie, pentru Reîntregirea Ţării, din rândurile ambelor categorii, în situaţii favorabile, gata create. Frica de URSS a funcţionat faţă de cei din fostele structuri comuniste de stat, cu reţelele de KGB-işti din aceste structuri, iar pentru foştii deţinuţi politici, în urma bătăilor pe care le-au primit, după gratii, de la vechile reţele KGB, de la părinţii celor din noile reţele.

Problema dosarelor este o problemă naţională, care dacă nu este rezolvată prin totalul acces la ele, va lăsa o pată de umbră în sufletul acestui minunat popor. Doar scriitorii, prin harul lor dat de Bunul Dumnezeu, vor plonja în adâncimile nevăzute şi vor restatua în lumină ceea ce  Opoziţia de ieri, acum Puterea, încearcă să muşamalizeze! După ce au oprit accesul la dosare, acum îl limitează.

De ce am scris aceste rânduri? Pentru că în acest context a trebuit să acţionăm. În aceste condiţii a trebuit să reluăm activitatea de masă în problema Reîntregirii României şi să ne desfăşurăm activitatea în cei zece ani, de la revoluţie până azi. Mai bine mort decât trădător. Trădare de ţară înseamnă şi neangajarea în astfel de activităţi.  

 

 Prutul lacrimilor noastre să-l acperim cu flori .

  Comitetul Naţional de Acţiune Bucureşti-Chişinău, pe data de 21 ianuarie 1990 se transformă în Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, care obţine statutul de persoană juridică pe data de 14 februarie. Constatându-se că oficialităţile de la Bucureşti sunt absente de la procesul Reîntregirii României, cu încurajarea Cerului, a bunilor şi străbunilor, s-a descins la organizarea uneia din cele mai prestigioase acţiuni naţionale, reîntregitoare de ţară, Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori, păstrând astfel, la zi, şansele reîntregirii. S-au stabilit contacte cu oamenii de încredere de pe întregul teritoriu al României. La răsărit de Prut, de organizarea acţiunii Prutul lacrimilor noastre s-a ocupat Frontul popular din Moldova. FPM făcea parte tot din Opoziţie.

Primul apel, Prutul lacrimilor noastre…, a apărut pe data de 15 februarie. Şi acum, doar câteva mărturisiri din pregătirile pentru trecerea în trombă a peste un milion de români peste graniţa de la Prut. Din cele mai puţin cunoscute, sau deloc.  

Armata română sesizase marea şansă istorică a Reîntregirii României .

  Trebuie să recunosc că ofiţerii armatei române au reacţionat cu demnitate, fără ezitare, faţă de marşul Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori. Nu există îndoială că la vârf, din FSN, nu se controla în întregime armata română.

 Bătălia pentru îndepărtarea generalului KGB din fruntea armatei, condusă de forţele democratice din cadrul armatei (CADA), îşi atinsese ţelul. Acesta a fost îndepărtat. Împreună cu ofiţerii de graniţă ai armatei române am stabilit toate punctele pentru trecerea graniţei, unde, unităţile române de grăniceri au luat toate măsurile ce se impuneau!

Dacă de la înălţimea conducerii politice a României se tremura şi se supravegheau cu groază pregătirile şi inevitabila trecere a acestei graniţe, trase de sovietici în interiorul României, armata română de graniţă s-a pus de îndată, cu frăţietate şi profesionalism, la dispoziţia voinţei naţionale.

 Iar armata de graniţă face parte dintr-un tot unitar, Armata României. Am avut întâlniri cu ofiţeri superiori ai Armatei Române, în oraşele dinspre graniţă, întâlniri la unităţile militare, apoi în public, pentru buna organizare a acţiunii de-a lungul întregii graniţe, unde era desfăşurată şi armata URSS. La întâlnirea publică de la Iaşi, din partea Frontului Popular din Moldova, au participat domnii Iurie Roşca şi Sergiu Burcă.

 S-a obţinut şi aprobarea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, pentru oficierea serviciului divin pe malurile Prutului. Deci şi Biserica Ortodoxă Română a răspuns pozitiv, jertfelnic, la solicitările noastre. Nu există îndoială că Mitropolia Moldovei şi Sucevei anunţase Patriarhia de solicitările noastre. Secretariatul Patriarhiei, prin preoţii care au fost alături de noi, luase cunoştinţă de aceste solicitări, aducându-le la cunoştinţa Părintelui Patriarh. 

 

Armata sovietică va reacţiona împotriva celor care vor încălca graniţa URSS 

 

 Au existat şi momente extrem de critice. Întâlnirea semantarului acestor rânduri cu comandanţi ai Armatei URSS, întâlnire convenită între părţi, s-a desfăşurat în termeni acceptabili, dar reacţia dură a domnului Mihail Gorbaciov nu poate fi trecută cu vederea.

 Şeful URSS, prin agenţiile de presă comunică lumii că Armata URSS nu va îngădui nimănui să-i încalce graniţa. Nu ne-am lăsat impresionaţi. Noi nu încălcam graniţa unui stat străin, ci treceam de pe un mal al unui râu din interiorul României, pe celălalt mal! Trecerea în trombă a unui milion de români peste Prut era inevitabilă.  

Scrisori deschise adresate şefilor de state cu graniţa pe Prut  

Ne-am adresat domnilor Petru Lucinschi, Vladimir Ivaşco (Ucraina) şi domnului Ion Iliescu, comunicându-le că trecem Prutul. Cităm din scrisorea deschisă adresată d-lui Petru Lucinschi: „Pe data de 6 mai… aproximativ un milion de romîni vor podi cu flori rana pricinuită prin graniţa impusă în 1940, când… a fost anexată ultimativ, de către URSS, Basarabia, apoi, în acelaşi an şi în acelaşi context, Bucovina de nord… Fiii poporului român de o parte şi de alta a graniţei, nu s-au văzut de zeci de ani, sau nu se cunosc deloc…”.  

 Ne-am adresat şi URSS?  

Acum, nu. Lăsăm comentariile pe seama politologilor. Ca să nu se creeze nici un fel de îndoieli, precizăm că toate documentele la care ne referim în aceaste consemnări au fost publicate în presă la vremea respectivă (a se vedea la sfârşitul acestei cărţi).

   Republica Democrată Germană a României  

 Apelul Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori, apăruse în multe din ziarele de pe cele două maluri ale Prutului, uneori prin reluare, inclusiv, la zi, în ultimul nr. al publicaţiei Frontului Popular din Moldova, de dinaintea trecerii Prutului. Cităm din acest apel, semnat de Gheorghe Gavril Copil, preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău: „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Bucovina de nord şi judeţele din sudul Basarabiei sunt Republica Democrată Germană a României.“  

 Mihail Gorbaciov renunţase la reacţia Armatei Sovietice. Opinia Publică nu aflase. Nici noi nu ştiam. Cine ştia?   Românii, Revoluţia Română, câştigaseră a treia oară în faţa Moscovei. Spiritul întregitor de ţară de la Alba Iulia plutea peste ape. Răspunsul la întrebarea din acest subtitlu îl lăsăm să-l identifice cititorii.

 

   Acum e acum. Apare “organizatorul “Podului de flori  

 Într-una din aceste zile mă întâlneşte d-l Victor Crăciun, prim-vicepreşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, ca din întâmplare, pe stradă. Lucra la Radioteleviziunea din Bucureşti. Domnia Sa îşi exprimă dorinţa de a se alătura acţiunii Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori. Acţiunea noastră era deschisă tuturor românilor. Şi-a exprimat dorinţa să trimită delegaţi din partea Ligii  la centrele de organizare a trecerii Prutului. Am acceptat.

Aşa, la Iaşi, prof. Mihai Avădanei, preşedintele Filialei Iaşi a Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, persoana care răspundea de acest centru de organizare, l-a primit chiar pe fiul d-lui Victor Crăciun. La atât s-a redus, la un singur om, participarea Ligii la Organizarea Podului de flori! Desigur, cititorii se întreabă cum de am fost indus în eroare de acest om. Simplu. Nu-l prea văzusem de mulţi ani.

Îmi fusese lector, sau asistent la Universitatea Al. I. Cuza, din Iaşi. Activa la nivel de grupă. A abuzat de relaţia sacră dintre profesori şi studenţi. De unde să ştiu ce zăcea în sufeltul său? De ceea ce punea la cale? De ceea ce era pus la cale? Şi că dumnealui era executantul unor planuri oculte?  

 

Gheorghe Gavrilă Copil este un om periculos 

Prof. Victor Crăciun m-a întrebat unde voi fi de 6 mai, în ziua trecerii Prutului. I-am răspuns că acolo undeva fi cea mai mare cotă de risc, la Ungheni. Trenuri pline cu bravii români urmau să sosească la Iaşi din diverse părţi de ţară. Apoi, de la Iaşi, la Ungheni. A fost marea mea greşeală. Se ştia unde voi fi.

Acum gândesc aşa. Pe ziua de 6 mai, la Iaşi, sunt avertizat, la modul confidenţial, că de la Bucureşti, de sus, a fost transmisă o informaţie pentru slugărniciţii Puterii KGB-iste din Iaşi, care acum erau activaţi pînă la nivelui informatorilor de rând: Gheorghe Gavrilă Copil este un om extrem de periculos. Dar despre aşa ceva, altădată…  

 

Ion Pogorilovschi  

 Prof. Victor Crăciun şi-a exprimat dorinţa să fie printre delegaţii de la Albiţa. N-am avut nimic împotrivă. M-a întrebat cine este din partea Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău. I-am răspuns că un om de mare bun simţ, un om distins, cercetător de excepţie, un om căruia sovieticii i-au nimicit familia, tatăl rămânând pe malul anexat de URSS, iar el, mama şi surorile, pe malul de dincoace şi că nu a reuşit să-şi vadă tatăl, iar sora, pentru că a încercat, a făcut puşcărie… Cine? Ion Pogorilovschi.

 Victor Crăciun s-a înroşit ca un rac şi ne mai putând răbda tensiunea dumnealui interioară a scăpat un nu, apoi, atenuând, a spus, bâlbâindu-se, că ar fi bine să fie altcineva. Atunci trebuia să rup legătura cu acest om. Timpul presa. M-a întrebat dacă putea să meargă la Chişinău… Desigur.  

 Frontul Popular din Moldova  

 La Chişinău urma ca apelul Prutul lacrimilor noastre să-l acoperim cu flori să apară într-o ediţie specială a ziarului FPM, cu un text într-o redactare comună, la care FPM avea tot dreptul, conform contribuţiei sale la această activitate, timp de o jumătate de an, din chiar timpul Revoluţiei Române. Şi cu ultimele date tehnice, la stabilirea cărora FPM a conlucrat de la bun început, printre care, localităţile de trecere peste Prut, etc. (preluate în Apelul „lucrat“ de Victor Crăciun).

Acest ultim apel ar fi fost semnat, în ordine, de FPM, de Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, de asociaţiile afiliate Frontului şi, pe ultimul loc, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, care, la drept vorbind, nu a contribuit cu nimic la această activitate. Şi totuşi prim-vicepreşedintele ei, Victor Crăciun, a desfăşurat o activitate, la Chişinău, cu un profesionalism care până azi ne cutremură, o activitate frauduloasă.

Acest ultim apel având în frunte FPM l-am fi reprodus şi în presa din Bucureşti (unde  a apărut cel „lucrat“ de Victor Crăciun). Reîntregirea  României este un act politic. Ea nu se poate realiza fără un partid politic, iar atunci FPM era singurul partid politic unionist din Republica Moldova şi România. Încă nu avea majoritatea parlamentară, dar era cel mai puternic partid din Opoziţia de la Chişinău.

Cu atât mai evidentă şi mai gravă ne apare lucrătura antiromânească pusă la cale şi finalizată de forţele KGB-iste din Bucureşti, în frunte cu şefii lor de la Kremlin.   Victor Crăciun—Ion Iliescu   În grabă mare d-l Victor Crăciun se îndreaptă spre Cotroceni, la d-l Ion Iliescu să-i spună. Oare ce să-i spună? Că a reuşit să se infiltreze în activitatea Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău. Domnul Victor Crăciun a acţionat conform indicaţiilor primite de la domnul Ion Iliescu?

Domnul Victor Crăciun a acţionat conform indicaţiilor primite de la Ambasada URSS? Domnul Victor Crăciun a acţionat conform indicaţiilor unor ofiţeri cu care a conlucrat? Sau la indicaţiile tuturor? Sigur este că oricare ofiţer sovietic din serviciile secrete KGB ar fi acţionat şi ar fi vorbit ca şi dumnealui. Profesional, conform ordinelor şefilor săi de la Moscova.  

 

 Abuzând de buna credinţă a fraţilor de la Chişinău 

 Înainte de a merge la Chişinău, d-l Victor Crăciun a fost la d-l Ion Iliescu. Înainte de a merge la d-l Ion Iliescu, aflând că urma să mă prezint la Părintele Patriarh Teoctist, a reacţionat cu rapiditate:— La Părintele Patriarh eu mă duc! Şi s-a dus şi la Părintele Patriarh!

Ajungând la Chişinău a abuzat de buna credinţă a fraţilor de acolo, erijându-se în delegat de la Bucureşti, din partea domnului Gheorghe Gavrilă Copil, personal. Delegat, delegat, dar ce fel de delegat? Doar nu îl mandatase G. G. Copil să săvârşească frauda la care s-a pretat!

 Pentru aşa ceva îl delegase, îl mandatase altcineva. Fraţilor, începu a grăi Victor Crăciun, nu trebuie să-i supărăm pe sovietici. Ascultaţi-mă pe mine. Ştiu ce zic. Nu uitaţi, îl reprezint pe domnul Gheorghe Gavrilă Copil. Tebuie să facem noul apel. Iată, avem în faţă toate documentele Comitetului Naţional de Acţiune Bucureşti-Chişinău Trecere Liberă, cât şi ale Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău.

Să păstrăm spiritul lor. La lucru fraţilor. Nu mai este timp de pierdut. Nici un minut. Şi au lucrat fraţii de la Chişinău, cu febrilitate, la un apel care respecta doar în aparenţă textul şi spiritul documentelor noastre. Abilul Victor Crăciun i-a îmbrobodit pe toţi.  

 Smirna! Panimaieş?!   Câteva  modificari sau omiteri se strecoară în noul apel, care, toate, coroborate, ne dovedesc că nu a fost întâmplătoare.

1) În loc de Prutul lacrimilor noastre…, Podul de flori.

2) Aliniatul din apelul original, mobilizator şi de succes, în raportul dintre Revoluţia Română şi Moscova, că RSS Moldovenească, Bucovina de nord şi judeţele din sudul Basarabiei sunt R. D. Germană a României, este eliminat în întregime.

3) Sintagma Prutul lacrimilor noastre, atât de mobilizatoare, cu trimitere la Octavian Goga şi la nevoia de Unire, este eliminată, dar d-l Victor Crăciun simţind că se cam desconspiră, introduce în interiorul noului apel expresia „Prutul răbdării noastre“.

 4) Victor Crăciun abuzează scandalos de buna credinţă a fraţilor de peste Prut, încât în noul apel se introduce fraza (Negru pe alb!): „Nu se va ţine nici un discurs, nu se vor afişa lozinci, nu va fi lansat nici un apel.“ Tovarăşe Victor Crăciun! Nici Moscova nu s-a aşteptat la un astfel de rezultat al misiunii D-voastră! Întâlniţi-vă la Prut, cu pumnul în gură! Smirna!

5) Şi pentru ca totul să pară firesc, în noul apel se poate citi: „Este ceea ce s-a supus atenţiei domnului Mihail Gorbaciov… de Gheorghe Gavrilă Copil, în care s-a sugerat obiectivul acţiunii noastre de azi.“ A cui? Doar „organizatorii“, de acum, erau alţii. Organizatorul, omul din faţă, era altul!  

Iurie Roşca 

Victor Crăciun, versat, tranşează rezolvarea unei situaţii extraordinare, prin telefon.

Victor Crăciun: — Domnule Iurie Roşca apelul e gata. A  lucrat la el toată elita. Sunt aici lângă mine. Ascultaţi. Şi-i citeşte câteva paragrafe. Iurie Roşca are o scăpărare. O observaţie.

Victor Crăciun: — Este acceptată. Se mai schimbă câteva amabilităţi la telefon, apoi Victor Crăciun, subit întrerupe convorbirea. Victor Crăciun, către fraţii din Chişinău, de lângă dânsul:

 — Aţi văzut fraţilor?! Şi Iurie Roşca este de acord! Domnule Victor Crăciun, cu ce a fost de acord? Cu felul cum s-a înserat în text observaţia dumnealui. Aţi întrebat: Acum e bine? Da, a răspuns Iurie Roşca, în sensul că observaţia dumnealui este exprimată exact.

 Că este de acord cu noua formulare. Dar, după ce aţi pus receptorul jos, aţi extins acordul lui Iurie Roşca pentru tot apelul şi pentru semnarea lui. Gata fraţilor, degrabă, să fie publicat! Nu mai pierdem timpul! Gata! Şi gata a fost! Eu plec de îndată la cine trebuie!

VA URMA

-mărturisiri, documente–Ed. „Dacia Eterna”, Buc

Sursa: miscarea.net