CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mărturia fostului președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români,cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

Testamentul lui Wilhelm Filderman - Revista România Culturală

Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost un jurist și om politic român de etnie evreiască,președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români.

Părinții mei s-au născut români. Mama mea, Carolina, s‑a născut la Pitești, oraș din județul Argeș, iar tatăl meu, Moritz, a văzut lumina zilei la Turnu Măgurele, oraș situat în apropiere de locul unde rîul Olt se varsă în Dunăre“, declara el.

Odată căsătoriți, părinții săi s-au mutat la București, unde tatăl a înființat o tipografie și o legătorie.

Din cei cinci copii ai lor, trei fete și doi băieți, Wilhelm a fost cel din urmă. Tatăl său a murit pe cînd el avea doar trei ani. Mama, la 26 de ani, nu s-a remăritat, dedicîndu-și viața creșterii și educației copiilor. După clasele primare, Filderman a urmat Liceul „Matei Basarab“, și nu la vreo școală evreiască, deoarece, potrivit mamei, „Din moment ce ne născuserăm în România, unde ne vom trăi restul zilelor, era bine pentru noi să-i cunoaș­tem poporul, limba și istoria“. Paradoxal, destinul a vrut ca la liceu să fie coleg de clasă cu viitorul conducător al țării, Ion Antonescu, cel care îl va deporta în Transnistria.

Filderman poate să fie considerat drept un patriot român: a participat la Primul Război Mondial, a fost decorat, iar în politică, ca deputat în Parlament, a militat, pe liste liberale, pentru prosperitatea țării și pentru drepturi egale pentru coreligionarii săi.

El a fost ceea ce numim astăzi un european, un gînditor al reformelor care ar fi adus România mai aproape de modelul occidental. Cred că stătea însă mai bine cu logica decît cu predic­ția. Dacă milita pentru integrarea evreilor în societatea românească nu putea, în același timp, să pledeze și pentru emigrare, deși sus­ținea ideea reclădirii Statului evreu, vizitase Palestina, încă britanică, și ajutase financiar colonizarea evreiască.

Wilhelm Filderman a fost unul din fondatorii Uniunii Evreilor Pământeni (1909), al cărei vicepreședintea fost din 1915. A făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris (ianuarie 1919 – ianuarie 1920), având contribuții la elaborarea Tratatului privind drepturile minorităților.

Între 1914 și 1919, în absența lui Adolf Stern, plecat din țară, a fost președinte de facto al Uniunii Evreilor Pământeni. Ales oficial președinte la Congresul din 18 februarie 1923, când organizația își schimbă numele în Uniunea Evreilor Români. Wilhelm Filderman se numără printre fondatorii Universității Populare și Cercului cultural „Libertatea” din București.

Membru al Partidului Național Liberal (PNL), este ales deputat în legislatura 17 iulie 1927-10 noiembrie 1928. În 1929, participă la Zürich, în Elveția, la Congresul de înființare a Agenției Evreiești, care milita pentru înființarea unui stat evreiesc în Palestina.

Din 1935 conduce secția din București a Agenției. Face parte și din alte organizații internaționale evreiești. Începând din 1929 și până în 16 decembrie 1941, deține funcția de președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (transformată din 1937 în Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România – FUCER); președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (din 1936), care devine funcțional după încetarea activității FUCER, în 1941.

Filderman a refuzat afilierea Uniunii Evreilor Români la Comitetul Democrat Evreiesc, organizația-marionetă a Partidului Comunist Român, motiv pentru care a fost arestat de noile autorități comuniste de câteva ori în 1945, tot de atâtea ori eliberat la intervențiile SUA. Publicația „Curierul Israelit”, la care scria articole, a fost suspendat în anul 1945.

Este considerat „membru al reacțiunii, alături de Maniu, Brătianu și Rădescu” și se invocă, în presa comunistă, existența unor „dovezi privind activitatea trădătoare… în timpul lui Antonescu”. Demisionează la 24 octombrie 1945 din conducerea FUCER. Reușește să plece din România în 1948, continuând să militeze în exil pentru drepturile evreilor.

În țară este judecat și condamnat în contumacie (1950). Domiciliat la Paris, obține (1955) și cetățenie americană. A fost reabilitat în 1968.

Wilhelm Filderman se stinge din viață la Paris, în 1963.

„Testamentul lui Filderman”

Declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț., aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955).

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu.

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, S.U.A., Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.

Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietice, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România (anul declarației, 1955 – n.r.) – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.

Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.

Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor. Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect”

Aceasta a fost Declarația oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Fildeman în procesul desfășurat în Elveția care i-a avut ca inculpați pe tinerii români, membri ai P.N.Ț. aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna (14-16 februarie 1955), publicată în https://www.art-emis.ro/istorie/testamentul-lui-filderman.

13/06/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Uneltele cu care sovieticii au supus Armata Română. VIDEO

 

Divizia Tudor Vladimirescu, unealta cu care sovieticii au supus Armata Română.

Iosif Visarionovici Djugasvili (Stalin) a declansat in 15 noiembrie 1943 operatiunea de destructurare a armatei romane, unul dintre stalpii statului roman modern: atunci s-a infiintat, in Uniunea Sovietica, divizia I Infanterie „Tudor Vladimirescu”, urmata imediat de catre o alta divizie, „Horia, Closca si Crisan”, scrie   Petrisor Peiu pentru Ziare.com.

Cele două divizii  au fost constituite din prizonieri de război români aflati in lagarele sovietice dupa batalia de la Stalingrad și care aveau de ales între a trăi în Gulag sau să treacă de partea  sovieticilor, ceea ce constituia crimă de înaltă trădare pe timp de război.

 
Crearea diviziei „Tudor Vladimirescu nu a fost un fapt inedit.

Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko” condusă de col. Zygmunt Berling, ori Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvik Svoboda au fost dovezi ale unei decizii de strategie anterioară exemplului românesc.

Aceste divizii de voluntari – voluntariatul implica asumarea individuală a unui angajament scris al persoanei – au fost folosite mai târziu într-o măsură mai mare sau mai mică de Moscova pentru ascensiunea partidelor comuniste din aceste state către cucerirea puterii.

 În principiu, corpul voluntarilor se angaja să lupte pe front împotrina Germaniei naziste şi aliaţilor săi cu toate mijloacele puse la dispoziţie, într-un cuvânt, luptau pentru a scăpa de condiţiile inumane din lagărele de prizonieri şi alegeau roata norocului pentru a se reîntoarce acasă ori a muri pe front.

 Divizia I Infanterie Tudor Vladimirescu, a fost organizată sub atenta supraveghere a NKVD. Numele a fost inspirat de experienţa avută de Tudor Vladimirescu în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când a luptat în armata rusă și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a – III – a. 

Guvernul Sovietic a aprobat crearea de unităţi militare de voluntari pe data de 2 octombrie 1943 

Înfiinţarea concretă s-a produs pe data de 15 noiembrie 1943, membrii fiind nevoiţi să depună un jurământ de credinţă, încâlcând astfel flagrant Codul de Justiţie Militară – articolele 498-499, respectiv articolul 501 – care pedepsea cu moartea actul de trădare.

După bătălia pierdută de Germania şi aliaţii săi la Stalingrad şi Cotul Donului – printre care se găsea şi România – numărul prizonierilor români deţinuţi în URSS trecuse de o sută de mii de militari.

  Cea care a coordonat eforturile propagandistice, a asigurat componenta ideologică şi a fost cureaua de transmisie între divizie şi sovietici a fost Ana Pauker (pe numele ei real – Ana Rabinsohn ).

Ana Pauker, viitor ministru de externe în al doilea guvern Groza, aflată pe teritoriul sovietic încă din 1941 activa ca un important resort al mobilizării şi agitaţiei propagandistice pentru formarea primei divizii de voluntari români din rândul prizonierilor de război.

A apărut în uniformă de colonel sovietic la mai multe întruniri organizate de organele NKVD pentru recrutarea voluntarilor.

Ea a fost ajutată, printre alții, de Petre Borilă (Iorgu Dragan Rusev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Vasile Luca (Luka Laszlo, cel mai apropiat colaborat al Anei Pauker în Uniunea Sovietică) sau Valter Roman (Ernest Neulander).

Toţi cei enumeraţi vor intra în ţară odată cu trupele sovietice şi vor sosi în Bucureşti în ziua de 31 august 1944, pe tancurile ruseşti.
Înainte de înființare, soldaților și ofițerilor aflați în lagărele de prizonieri li s-au prezentat cele două soluții posibile: fie se alătură mișcării, fie vor avea de îndurat o captivitate dură în Gulag.

Majoritatea covârşitoare a soldaţilor s-a raliat apelului, în proporţie de aproximativ 90%, spre deosebire de cadrele superioare, unde doar o parte dintre ofiţeri  s-au alăturat Diviziei. 

Dumitru Petrescu, unul dintre ilegaliștii comuniști aflati atunci la Moscova în echipa Ana Pauker, a coordonat efortul de ideologizare a ofiterilor si soldatilor romani din cele doua divizii, adica i-a transformat in uneltele comunizarii viitoare a Armatei.

 Ei au depus un juramant care continea fraza cheie: „Jur sa păstrez cu sfintenie fratia de arme cu Armata Rosie”, 

Scopul înființării acestor divizii a fost acela  de a elimina cadrele militare ostile comuniștilor sau URSS, de a controla politic și ideologic forțele armate ale României.

Instaurarea comunismului în România s-a făcut cu ajutorul principal al tancurilor sovietice, dar interfaţa, reprezentanții politici, au fost membrii Partidului Comunist, un partid-anexă al Cominternului – Internaționala a – III – a, controlat cu autoritate de la Moscova.

 

  Divizia Tudor Vladimirescu l-a avut  drept comandant pe col. Nicolae Cambrea, ca șef de stat major pe lt.-col. Iacob Teclu și ca adjunct politic pe col. Mircea Haupt.

Încă de la constituire divizia făcea parte din sistemul sovietic militar și doar după instaurarea deplină a comunismului în România a devenit parte a armatei române, aducându-și din plin contribuția la comunizarea sistemului militar românesc.

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost adusa la București inca din 31 august 1944, impreuna cu tancurile sovietice, si a fost „integrata” rapid in Armata Română, participand la razboiul de pe frontul de vest. 

A participat ca parte a armatei sovietice la luptele din Transilvania, ajungând până în munții Tatra. Pentru faptele de arme alături de armata U.R.S.S., la 9 februarie 1946 va fi acordată medalia sovietică „Victoria” unui grup de 58 de ofițeri români din această divizie.

Pe 29 decembrie 1947, cu numai o zi inainte de alungarea de pe tron a regelui Mihai, ministrul comunist al Apararii, Emil Bodnaras, isi incununeaza opera de preluare a Armatei prin Ordinul 2808/1947, prin care 30 de generali si 49 de colonei care conduceau Armata au fost inlocuiti cu ofiteri ai unitatii „Tudor Vladimirescu”.

La 30 decembrie 1947, militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au participat, alături de comuniști, la lovitura de stat care a răsturnat ilegal ordinea constituțională în România, înlocuind Garda Regală de la Palatul Elisabeta, ce fusese arestată.

  În anul 1947 această divizie a fost parțial motorizată.

 

 

 

FOTO: Col. Nicolae Cambrea, primul comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu

Aşa cum îi mărturisea Stalin fruntaşului comunist  iugoslav  Milovan Djilas ”în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. 

Prizonieri deveniți voluntari

 

Jurământul îi obliga pe soldați să lupte împotriva trupelor hitleriste și să cultive o relație de prietenie față de Uniunea Sovietică:

„Jur poporului meu robit de Nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui.

Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandaţilor mei şi să păstrez secretul militar.  

Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun – Germania Hitleristă.

Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit”.

 

FOTO: Mitingurile organizate de comuniști își arătau sprijinul pentru Divizie FOTO: RONCEA.RO

 Colonelul Nicolae Cambrea (din noiembrie 1944, general, în urma unui ordin semnat de către Stalin) a ajuns în fruntea diviziei.

Acesta fusese șeful Statului Major al Diviziei 5 Infanterie, luat prizonier după bătălia de la Cotul Donului, în noiembrie 1942. Cu valoare anecdotică, a rămas celebră epigrama dedicată de Păstorel Teodoreanu colonelului Cambrea şi valabilă şi pentru ceilalţi voluntari:

„Din falnic vânător de munte/ Mi te-a făcut Ana Pandur/ Întâi ţi-a înfipt o stea în frunte/ Şi-apoi un Debreţin…în cur.”

Alţi trădători ajunși la conducerea diviziei au fost colonelul Iacob Teclu – şeful Statului Major al Diviziei Tudor Vladimirescu, Mihail Maltopol – preşedintele Asociaţiei prizonierilor români din URSS şi colonelul Mircea Haupt – adjunct politic şi comandant provizoriu după ce Nicolae Cambrea a fost rănit în luptele din apropiere de Oradea, la începutul lunii octombrie 1944.

„URSS, cea mai puternică țară din lume”

În Ordinul de zi nr. 1, din 15 noiembrie 1943, colonelul Cambrea clama că lupta le va aduce „libertatea și belșugul și să nu uitați că avem alături de noi ca prieteni, ca sprijin și vecina URSS, cea mai mare și mai puternică țară din lume. Numai alături de ea, țara noastră va fi în viitor fericită și respectată.”

Soldații au început imediat antrenamentele, într-o tabără lângă Riazan, la aproximativ 80 de kilometri de Moscova. Logistica era asigurată de sovietici, care se ocupau îndeaproape şi de instruirea voluntarilor. Propaganda printre soldaţi era asigurată prin intermediul ziarului Graiul Liber, o replică a ziarului Direcţiei Politice a Grupului de Trupe a Armatei Roşii – Graiul Nou – şi a Secţiei de Educaţie şi Cultură, condusă de Dumitru Petrescu – ilegalist aflat în grupul de la Moscova.

Un detaliu interesant rezultă dintr-un interviu dat de colonelul Cambrea ziarului Scânteia în luna noiembrie 1944.

Acesta afirmă că una dintre condițiile puse de sovietici pentru înființarea formațiunilor voluntare a fost aceea că soldații nu vor fi întrebuințați împotriva unităților românești.
Ruşii şi-au dat seama că s-ar putea ca voluntarii să refuze ordinul de a trage în soldaţii de rând, din moment ce întreaga propagandă se concentra pe trupele germane şi „trădătorii” români de la conducerea ţării.

„Salvați” de 23 August

Nu au mai fost nevoiţi să intre în luptă împotriva unităţilor militare româneşti, deoarece a intervenit Actul de la 23 august, trupele ruseşti înaintând adânc pe teritoriul României, fără luptă.

 Divizia Tudor Vladimirescu a participat la luptele împotriva armatei ungare începând cu 7 septembrie, fiind încadrată, alături de celelalte trupe româneşti, Frontului II ucrainean, în bătăliile duse în zonele Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Târgu Mureş, Oradea Mare, Debreţin, Munţii Tatra.

Aportul cel mai semnificativ a fost dat pentru cucerirea orașului Debrețin (Debrecen), astfel că prin ordinul nr. 0374, Comandantul Suprem al Armatei Roşii se acorda Diviziei I Infanterie română de voluntari Tudor Vladimirescu (…) denumirea de Debreţin.

Începând din acest moment, unitatea va fi cunoscută sub numele de Tudor Vladimirescu-Debreţin.

Rolul politic

Odată îndeplinit rolul militar, divizia a trecut la afirmarea misiunii politice. Au început campanii agresive în ziarul partidului care militau pentru eliminarea cadrelor militare bănuite a fi comis crime de război şi a fi fost responsabile de dezastrul ţării.

Cele două încadrări erau foarte largi, practic, orice ofiţer superior putând fi acuzat de colaborare cu regimul Antonescu şi, implicit, să fie responsabil de dezastrul ţării.

 

 

FOTO: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (grupul moscovit) FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

  Nicolae Cambrea, Iacob Teclu sau liderii importanţi ai Partidului Comunist vorbeau de rolul viitor al Diviziei, care poate constitui un nucleu sănătos pentru democratizarea Armatei Române ,o adevărată armată a poporului.

În realitate, ”democratizarea armatei” însemna eliminarea indezirabililor, a anticomuniștilor și antisovieticilor, infiltrarea unităților cu membrii ai Diviziei și crearea unui corp de cadre militare loial Partidului Comunist.

Pentru a-şi asigura aderenţi şi pentru eficientizarea propagandei în rândurile soldaţilor Armatei Române s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului de Război, Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei.

 Aceasta îşi va schimba denumirea de două ori: din 12 octombrie 1945 va fi cunoscută sub numele de Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, iar începând din 5 octombrie 1948 va fi Direcţia Superioară Politică a Armatei.

Pericolul reprezentat de aceşti agenţi ai Moscovei a fost sesizat şi de către Nicolae Rădescu (președinte al Consiliului de Miniștri între 6 decembrie 1944 și 28 februarie 1945) care, într-un memoriu trimis secretarului de stat american James Byrnes, avertiza că democratizarea armatei nu însemna decât introducerea în fiecare unitate, mare sau mică, a comisarului politic provenit din Divizia Tudor Vladimirescu, după sistemul sovietic.

Din nefericire, anglo-americanii nu au putut face nimic pentru împiedicarea sovietizării României și, implicit, a Armatei Române.

Misiunea de destructurare a Armatei Regale Române şi introducerea de agenţi loiali comuniştilor şi sovieticilor a fost uşurată de reintegrarea parţială apoi, totală, în cadrul Armatei Române a voluntarilor din Divizia Tudor Vladimirescu- Debreţin.

 Aceştia au constituit nucleul aparatului de educaţie politică şi ideologică din cadrul Armatei, condus de generalul Victor Precup (susţinător al Regelui Carol).

Dezamăgit de rolul atribuit după Restaurația Carlistă, acesta încearcă să declanșeze un complot împotriva Regelui în aprilie 1934.

Lovitura eşuează şi este internat în lagărul de la Doftana. Aici va fi iniţiat şi cooptat de comunişti.

A fost unul dintre numeroşii tovarăşi de drum ai comuniştilor) şi a pus bazele nucleului viitoarei Armate a Republicii Populare Române. Rolul atribuit voluntarilor Diviziei a fost completat prin Ordinul de Ministru nr. 2808 din 29 decembrie 1947 (ministrul Apărării Naționale era Emil Bodnăraș) care decapita conducerea Armatei.

În prima fază, au fost înlocuiţi 30 de generali  şi  49 de colonei, , în mare parte cu reprezentanţii unităţii Tudor Vladimirescu.

Raţiunea pentru care a fost constituită divizia îşi atinsese scopul – eliminarea celor care erau cunoscuţi pentru atitudinea ostilă la adresa comuniştilor şi a Uniunii Sovietice, controlul politic asupra pârghiilor de decizie în Ministerul Apărării şi la Marele Stat Major şi controlul ideologic, începerea drumului de creare şi educare a unei armate de tip nou, loiale conducerii Partidului, sub atenta supraveghere a agenţilor şi consilierilor militari sovietici, care asigurau expertiza necesară.

 

george-popescu

 

 

 

 

În ciuda refuzului unui număr însemnat  de militari români de a deveni părtași la trădarea țării,  „comitetul de convingere” a fost  întărit cu col. Nicolae Cambrea – viitor comandant al diviziei „Tudor Vladimirescu”, col. Iacob Teclu, şef de stat major şi col. Mihai Maltopol – responsabil cu redactarea şi distribuirea gazetei diviziei, „Graiul Liber” având girul generalului Mihail Lascăr, aflat la rândul său în captivitate.

Din octombrie şi până în luna mai 1944, divizia a fost antrenată şi înarmată, find aptă de a intra în prima linie a frontului ca divizia I română de infanterie a Frontului 2 Ucrainian.

Evoluţia politică şi militară a celui de-al doilea război mondial şi particular actul de la 23 august 1944 a făcut ca preconizata luptă dusă de români împotriva altor români să fie evitată.

Conform Codului de Justiţie Militară, art. 498-499 şi 501 , valabil din 1939, voluntarii români constituiţi în divizia „Tudor Vladimirescu” se găseau în situaţia de trădare de ţară şi urmau să fie executaţi de autorităţile militare române în caz de capturare.

Într-o situaţie similară s-au găsit şi românii încadraţi în Armata Naţională de Eliberare condusă de gen. Platon Chirnoagă, armată aflată sub conducerea politică a Guvernului român de la Viena condus de Horia Sima (Germania a pregătit din timp o alternativă politică formată preponderent din membri ai Mişcării Legionare refugiaţi după eşecul Rebeliunii – ianuarie 1941 – în câteva oraşe germane, în cazul în care la Bucureşti, mareşalul Ion Antonescu sau regele Mihai ar încerca ieşirea din Axă, după model italian).

Diferenţa dintre cele două corpuri de voluntari este că unii au fost exoneraţi de executara pedepsei – membrii diviziei „Tudor Vladimirescu” – pe când ceilalţi au fost „vânaţi” de noul regim de la Bucureşti multă vreme. (În octombrie 1943, divizia „Tudor Vladimirescu se găsea în poziţia de trădare de ţară, fiindcă statul român prin armata sa se găsea de partea forţelor Axei, iar în noiembrie 1944, Armata Naţională de Eliberare sub ordinul Guvernului de la Viena, se găsea la rândul ei în aceiaşi postură fiindcă lupta declarat împotriva României care trecuse în Coaliţia Naţiunilor Unite)

Prin două decrete-lege din aprilie şi august 1945 o parte din voluntarii diviziei „Tudor Vladimirescu” au fost încorporați în  Armata Română.

În scurt timp, aceştia au asigurat funcţionarea nucleului care a întreprins schimbări majore în interiorul structurii naţionale de apărare, al cărui comandant suprem era încă regele Mihai.

În cadrul diviziei „Tudor Vladimirescu” şi-a făcut apariţia comisarul politic şi Serviciul Agitprop – agitaţie şi propagandă după un model sovietic care au contribuit la politizarea armata română sau la tranziţia de la Armata regală la Armata populară..

Printre relatările privind constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” sunt semnificative și relatările veteranului de război Oleg Dombrovschi (n. în România Mare, în 1919, la Orhei), publicate în EVENIMENTUL ZILEI, 23 ian. 2009, p.6-7).

„În anii detenției sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul unei schisme care separă și astăzi apele veteranilor de război: înființarea diviziei Tudor Vladimirescu. Creată la ordin sovietic și compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al defensivei noii lumi […]

Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a constituit la finele anilor ’40 republica populară erau manevrate de acești foști prizonieri români ai lagărelor, descurcăreții de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. […] Antifasciștii au venit și la Yelabuga, cu discursurile învățate pe de rost și veșnic înșelătoarea întrebare: «Cine nu vrea să se înscrie în Tudor Vladimirescu?» .

Oleg nu voia și a rămas consecvent, în ciuda sfaturilor «prietenești». «Chiar a venit unul și mi-a spus să mă înscriu că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea nici un viitor. Nu m-am putut abține să nu-l înjur.»”
Aceasta este una din mărturiile de la cei care au trăit în prizonieratul sovietic și au participat direct la evenimentele amintite.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

 

https://www.timpul.md/articol/divizia-tudor-vladimirescu-unealta-cu-care-sovieticii-au-supus-armata-romana–138877.html

http://www.romania-actualitati.ro/divizia_tudor_vladimirescu-69236

 

https://evenimentulistoric.ro/tradatori-sau-eroi-secretele-romanilor-din-tudor-vladimirescu 

20/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planuri rusești de colonizare a bandelor semi-sălbatice de cazaci în Basarabia cotropită

 

 

 

 

 

SCRISORI DIN BASARABIA /// Năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci

 

 

 

Contele Dmitri Alexeievich Milioutin (foto) , născut pe 28 iunie 1816 la Moscova , a decedat la 25 ianuarie 1912, la Simeïz, lângă Ialta , a fost un militar și un politician rus , ministru de război  din 1861 până în 1881, ministru al afacerilor externe și ultimul feldmareșal al Imperiului Rus.

 

Дмитрий Милютин: последний генерал-фельдмаршал Российской империи ...

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă sub ministeriatul lui Miliutin s-au luat nişte dispoziţiuni privitoare la poporaţiunile semi-civile, semi-militare ale imperiului, adică la aşa-numiţii cazaci. 

Rusia se află locuită de trei soiuri de cazaci; unii, care locuiesc râul Don şi malurile est-nordice ale Mării Azoff, sunt cunoscuţi sub numele de cazaci de la Don (Donskie kazaki), alţii, cari locuiesc graniţa între Rusia şi Caucazul, pe malurile râurilor Kubani şi Terek şi pe malul nord-estic al Mării Negre, sunt cunoscuţi sub numele de cazacii de la Marea Neagră (Cernomorskie kazaki) şi, în sfârşit, cazacii de pe malurile râului Ural sun cunoscuţi sub numele de cazaci de la Ural (Uralskie kazaki). Din toate aceste soiuri de cazaci cei mai vestiţi, prin sălbăticia lor, sunt cazacii de la Don.

Poporaţiunea lor fiind favorizată şi având multe privilegiuiri, întotdeauna a stat, din punctul de vedere economic, mult mai bine decât popoarele civile ale imperiului, aceasta este cauza primordială care făcu că ea a crescut şi creşte mereu, aşa că guvernul rusesc fu silit de trebuinţa de a interveni prin nişte dispoziţiuni speciale pentru a găsi mijlocul de a lărgi raionul locuinţei lor.

Sub ministeriatul lui Miliutin a fost creată o comisie specială care fu însărcinată cu elaborarea proiectului de emigrare a prisosului poporaţiunilor căzăceşti; această comisiune, să aude prin ziarele capitalei, şi-a finit lucrările sale şi, între alte propuneri făcute de ea se află şi propunerea fatală pentru biata ţara noastră.

Luând în considerare că cazacii de la Don n-au tocmai înclinări pentru agricultura propriu-zisă şi familiile lor au gust pentru cultivarea grădinelor şi livezilor, pe când bărbaţii sunt buni pescari şi navigatori îndrăzneţi, prisosul poporaţiunii de la Don poate fi îndreptat cu mare utilitate pentru stat în sudul Basarabiei, unde se află terenuri nepopulate.

„Acolo – zice raportul comisiunii – pe malurile Dunării şi Mării Negre, de la Reni şi până la Akerman, să pot stabili staniţele (satele milităreşti) ale cazacilor. Dunărea şi Mare Neagră au destulă hrană în sânul apelor lor pentru a nutri această viguroasă poporaţiune”. „Fiind la hotarile ţării – adaogă mai departe raportul – cazacii pot servi de strajnici sau grăniceri şi prin urmare a fi exploataţi prin stat.”

Noutatea despre această hotărâre a guvernului ne-a venit ca un fulger, la multe ne-am aşteptat noi, dar niciodată la una ca aceasta.

Dacă se va pune în execuţiune acest proiect teribil, starea economică şi politică a 1.000.000 de români cari locuiesc în frumoasa Basarabie va deveni de nesuferit; să înţelege prin sine-le că dacă în momentul de faţă elementele tinere, nedepravate, elementele inteligente şi energice ale poporaţiunii indigene nu se vor pune la lucru, salvarea Basarabiei va deveni imposibilă, poporul român va începe a emigra, fiind forţat să o facă prin năvălirea bandelor semi-sălbatice de cazaci.

Unde se va duce el?! Este greu pentru orice popor agricol să părăsească ţara, mormintele strămoşilor şi căminele, cu mai mare bucurie el apucă furca şi din coasă-şi fabrică o armă pentru a se lupta, pentru a muri luptând decât a pleca, luând lumea în cap. (…)

 

 

 

06/07/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: