CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Germania Slavica și colonizarea germanică a teritoriilor slavilor apuseni

O istorie: Germania Slavica

 

 

 Germania Slavica este un termen istoriografic care definește relatiile de vecinatate create de migratia spre est (Ostsiedlung) intre germanici si popoarele slave de Vest, numiti comun Venzi (Wends).

Termenul provine din scandinavul vender, etnonim care se referă la populațiile de origine slavă ce locuiesc pe țărmul sudic al Mării Baltice scria Theophyle în  https://politeia.org.ro/magazin-istoric .

Triburile numiților Venzi erau formate din liuticii (între râurile Warnow și Mildenitz), obotriții (între golful Wismar și lacul Schweriner), sorbii (în Lusacia), wagrii (Wagria), milcenii (Silezia Lusaciană), warnabii (pe râul Warnow), polabii (între râurile Trave și Elba), drevanii (pe Elba, în districtul de azi Lüchow-Dannenberg), circipanii (între râurile Recknitz și Peene), kessinii (pe Warnow, în zona Rostock), redarii (la sud de lacul Tollensesee), ranii (insula Rugia), ukranii (pe Ucker), moricii (lângă lacul Müritz), neleticii (la confluența râurilor Havel și Elba), hevellii (pe Havel, în districtul Havelland), colodicii (Elba superioară), glomacii (Elba superioară), chuticii (pe râul Saale), leubuzii (pe Oder) și pomeranii (între Oder și Vistula).

Termenul generic de Germania Slavica a fost structurat in anii ’60 ai secolul XX in trei sectoare geografice: Germania Slavica I, Germania Slavica II si Bavaria Slavica.

 

 

limba germana

 

Germania Slavica I este regiunea care a fost incorporata mai tarziu de Regatul Francilor si de Imperiul romano-german (Sfântul Imperiu Roman – Heiliges Römisches Reich) dupa formarea lui.

Aceasta regiune includea teritoriul intre Elba si Saale in Vest pana la Oder in Est.

Germania Slavica II este regiunea la vest de Germania Slavica I și încorpora teritoriile SilezieiPomerania si Prusia, astăzi în Cehia, Polonia, republicile Baltice si Rusia (Kaliningrad).

Toate aceste teritorii au trecut in ultimele secole din stăpanire germana in stapanirea țărilor enumerate mai sus.

Bavaria Slavica este o parte din Bavaria de astazi (nord-vestul ei) atunci populata de bavari (Bajuvarians), populatie vendica (slava) asimilata in totalitate de francii de sud (salieri),  vezi Franconia.

Ca o paranteză, trebuie menționat că migrația medievala germanică nu a fost numai pe teritoriile slave, ci și pe teritoriile noastre, cu mari regiuni de colonizare în Satul Mare,  Bistrița, Timișoara, Brașov și Sibiu.

Fenomenul de Ostsiedlung, colonizare germanica a estului între secolele IX-XIV a fost în multe cazuri o colonizare pașnică, dar de alte ori o colonizare în forță sub pretexte diferite, cel mai răspândit fiind creștinarea venzilor păgâni.

 

 

 

 

 

 

 

Colonizarea germanică a ajuns la nivelul ei cel mai înalt cu ocazia cruciadei împotriva venzilor începuta in anul 1147. Interesant de menționat ca germanicii au avut aliati slavi care au facilitat aceasta mișcare spre est.

Cruciada marchează începutul seriei „războaielor sfinte” purtate împotriva populațiilor păgâne din regiunea Mării Baltice.

La aceste războaie vor lua parte saxonii, danezii și polonezii.

Prin bula papală Divina dispensatione emisă la 13 aprilie 1147, papa Eugeniu al III-lea (1145-1153) va legitima cruciada purtată împotriva venzilor.

Dacă pentru feudalii germani miza politică era aceea de a aduna tribut de la triburile slave și de a-și extinde domeniile, pentru danezi era momentul potrivit să-i „pedepsească” pe ranii care organizau raiduri în teritoriul danez.

În cazul Poloniei, miza politică avea ca obiectiv intimidarea vecinilor prusaci, păgâni la acea vreme și extinderea spre vest, dincolo de râul Oder.

La sfârsitul acestei cruciade, germanicii deveneau hegemonul de facto a unei mari parti  din Europa Centrala si de Est, de la Baltica până în Carpati.

Articolul este o completare (preambul) a doua articole publicate de Politeia – serialul “Magna Germania (1): De la Charlemagne la Angela Merkel” si Germania? Germania!

08/09/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TEROAREA SOVIETICĂ DIN BASARABIA COTROPITĂ ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI SOVIETO-GERMAN

 

 

 

 

NKVD_Basarabia

 

ÎNTEŢIREA POLITICII SOVIETICE DE TEROARE ASUPRA BASARABENILOR ÎN AJUNUL RĂZBOIULUI SOVIETO-GERMAN.

 

 

 

Pactul dintre Hitler şi Stalin, semnat la 23 august 1939, la Moscova, oferea URSS mână liberă în ceea ce priveşte extinderea posesiunilor.

Deşi pactul a fost încheiat în august, având acceptul Germaniei pentru materializarea revendicărilor faţă de Statele Baltice şi faţă de România, URSS a recurs la nişte acţiuni spontane, punând Berlinul doar în faţa unui fapt consumat scrie Mariana S. ŢĂRANU, doctor în istorie, de la Chișinău, în http://istoriamilitara.org.

 Lichidarea reprezentanţilor administraţiei publice ce au activat în perioada românească.

Politica criminală sovietică avea drept scop şi lichidarea reprezentanţilor administraţiei publice române care, fie nu au reuşit, fie nu au dorit să se refugieze peste Prut.

Din primele ore de ocupaţie a început arestarea acestora. Mulţi erau arestaţi direct din stradă, alţii în timpul nopţii.

Cele mai multe arestări se făceau noaptea, între orele 01.00 şi 03.00, pentru ca efectul moral să fie cât mai mare. Arestările foştilor reprezentanţi ai administraţiei publice nu au contenit pe parcursul întregii perioade de ocupaţie.

În majoritatea cazurilor, cei arestaţi, după o perioadă de detenţie în penitenciarele din Chişinău, din Tiraspol sau din cen trele judeţene, erau trimişi la munci în gulagurile din URSS ori, în rezultatul unor simulacre de judecată, erau lichidaţi fizic. Dacă până la ocupaţia sovietică, în timpul administraţiei române, locuitorii provinciei se simţeau în siguranţă, fiind ocrotiţi de lege, imediat după 28 iunie 1940 erau, zilnic, martorii unor scene îngrozitoare: arestări întâmplătoare, dispariţia fără urmă a unor persoane cu foste posturi de conducere şi chiar a membrilor familiilor lor, fără a li se preciza vinovăţia, nu era dusă evidenţa arestaţilor etc.

Pe parcurs, arestaţii şi rudele lor, în speranţa că noile autorităţi le vor revedea dosarele, adresau cereri diferitor instanţe, solicitând revizuirea acestora. În cadrul Prezidiumului Sovietului Suprem din teritoriile româneşti ocupate a fost creată o Comisie republicană specială împuternicită cu revederea dosarelor.

În componenţa acesteia au fost incluşi doi membri ai Tribunalului Suprem – I. Pratevici şi E. Verlan[1], precum şi E. Kisuli[2], Z. Bondarenko[3], Ia. Mordoveţ[4] şi S. Bondarciuk[5] – persoane fidele puterii sovietice şi dornice de a se afirma. În baza analizei proceselor-verbale ale Prezidiului Sovietului Suprem la care am avut acces, referitoare la amnistia condamnaţilor, ne permitem să constatăm că nicio cerere n-a fost satisfăcută, iar „vinovăţia” tuturor a fost „confirmată”.

Astfel, regimul comunist de ocupaţie nu a eliberat sau cruţat în vreun fel nicio persoană suspectată de neloialitate faţă de puterea sovietică impusă forţat în regiune.

Mai mult, se constată că respectiva comisie a avut o activitate prodigioasă pe parcursul lunilor martie-mai 1941, iar la începutul lunii iunie reviziurea dosarelor cu caracter penal a fost stopată, aceasta limitându-se la cele civile, care le depăşeau numeric pe cele înaintate în perioadele similare ale lunilor precedente.

Este cert că, la un anumit moment, autorităţile ocupante nu vedeau utilitatea condamnării la moarte a reprezentanţilor administraţiei româneşti. Fiind nemijlocit implicaţi în organizarea deportărilor din luna iunie, le atribuiau o mai mare utilitate condamnărilor la munci forţate în diferite regiuni ale URSS. În acelaşi timp, în majoritatea cazurilor, respectiva comisie doar confirma deciziile judecătoriilor din centrele judeţene ce funcţionau la moment.

Cele mai multe dosare au parvenit de la judecătoriile regionale Bălţi, Tighina, Soroca, Orhei şi Chişinău. Mai mult, până a fi supuşi verdictului final, deţinuţii stăteau în penitenciarele din centrele judeţene unde şi-au primit sentinţa.

 

 

Motivele ce li se incriminau acestora erau diverse:

 

  • au fost funcţionari în timpul administraţiei româneşti;

  • poliţişti sau jandarmi;

  • deţineau cărţi româneşti;

  • au desfăşurat activitate contrarevoluţionară;

  • au fost agenţi ai securităţii;

  • au fost membri ai partidelor burgheze;

  • au activat în calitate de feţe bisericeşti.

În consecinţă, se organiza un simulacru de judecată şi funcţionarii administraţiei româneşti arestaţi erau condamnaţi la moarte în conformitate cu art. 54–13 al Codului Penal al RSS Ucrainene. Menţionăm, în acest context, că asasinii niciodată nu au considerat necesar să comunice familiei arestatului informaţii despre soarta acestuia.

Pe parcursul întregului an de ocupaţie sovietică, procese de judecată ale foştilor funcţionari ai administraţiei româneşti erau înscenate atât de Tribunalul Militar Odesa, cât şi de nou-creata Comisie de Stat de la Chişinău. În prima perioadă, majoritatea condamnaţilor erau judecaţi la Odesa, ca, ulterior, centrul de greutate să fie transferat la Chişinău. Guvernarea comunistă a fost neîngăduitoare şi cu reprezentanţii intelectualităţii rămase în provincie.

Acestora li se incriminau diferite motive pentru care erau arestaţi, ca mai apoi să dispară fără urmă.

Zguduitor este cazul lui Ilie Ciocoi din satul Zaim, raionul Căuşeni, judeţul Tighina, care a fost arestat de NKVD în ianuarie 1941 incriminându-i-se că avea în casă mai multe cărţi româneşti.

Acesta a fost ţinut un timp în penitenciarul din Tighina, după care a fost trimis într-un lagăr de corecţie prin muncă din URSS[6].

Relevant este şi cazul lui Ion Cobzarenco, notar, arestat la 18 aprilie 1941 şi împuşcat în regiunea Kazan (din URSS) un an mai târziu. Acestuia, la arestare, nici nu i-a fost comunicat motivul pentru care s-ar fi făcut vinovat[7]. O soartă similară a avut-o Nicolae Holban, notarul satului Petreşti, raionul Ungheni, care, în 1940, a fost arestat împreună cu toată familia. La 5 decembrie 1941 a fost împuşcat într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk[8].

Învăţătorul Zinovie Ioncu din Tighina a fost arestat la 6 iulie 1940, în timp ce se afla la Chişinău, şi a fost deportat la Novosibirsk[9]. Sunt doar câteva exemple de lichidare fizică a intelectualităţii de către puterea sovietică ocupantă.

În momentul în care industria grea sovietică necesita în permanenţă forţă de muncă, la iniţiativa maiorului Sazîkin, NKVD-istul principal de la Chişinău, şi, evident, cu confirmarea celor de la Kremlin, mii de funcţionari în timpul administraţiei româneşti au fost transferaţi în lagărele de muncă din URSS. Pe parcursul primului an de ocupaţie, astfel de transferuri au fost organizate de două ori.

 

 

 

 

69 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste | RFI Mobile

 

 

 

 

 

 

La sfârşitul lunii august 1940 şi aprilie 1941, NKVD de la Chişinău a organizat, în cea mai mare taină, trimiterea acestora la munci forţate în lagărele de muncă din RSS Kazahă, regiunea Kazan (RASS Tătară), Karaganda, Siberia, RASS Komi[10], lagărele Vâtegorsk, Veatsk, Cerepoveţ. Spre regret, nu cunoaştem deocamdată numărul acestora, însă cert este că majoritatea au murit în chinuri groaznice pe parcursul anilor 1942–1943.

În felul acesta, autorităţile criminale sovietice eliberau locul pentru întemniţarea altor mii de oameni nevinovaţi, pe care regimul de ocupaţie i-a exterminat mai apoi. Genocidul ţărănimii locale. În rezultatul instaurării sistemului colonial sovietic a avut mult de suferit agricultura, ţărănimea locală. În 1940 suprafaţa terenurilor agricole constituia 3,4 mln. ha, dintre care 82% era pământ arabil şi cultivat cu plante multianuale.

La început, tot pământul a fost naţionalizat şi declarat proprietate a statului sovietic. Pentru că expansiunea avusese loc vara, pământul arabil, lanurile de cereale, viile, livezile au rămas de facto fără stăpân, tocmai în perioada în care urmau a fi efectuate muncile agricole de recoltare. Ţăranii, într-adevăr, primeau pământul cu satisfacţie.

Era firesc, mai ales că, pentru pământ nu se plătea, iar majoritatea suprafeţelor cu cereale, viile şi livezile erau cu rod. Ei însă nu-şi puteau imagina dimensiunile impozitului agricol şi ale livrărilor obligatorii de produse alimentare către statul sovietic.

În scopul redării unui tablou veridic al terorii economice la care a fost supusă ţărănimea băştinaşă pe parcursul primului an de ocupaţie sovietică fac referinţă la un studiu de caz elocvent, reprodus din lucrarea istoricilor Elena şi Ion Şişcanu „O gospodărire ţărănească din judeţul Chişinău, având în folosinţă şase ha de pământ, era obligată să furnizeze statului sovietic 960 kg de cereale, dintre care, de regulă, 380 kg de grâu şi 580 kg de porumb, plus la acestea 2 160 kg de floarea-soarelui şi încă 1 920 kg de soia[11].

În total, ţăranul urma să dea statului la un preţ redus recolta obţinută de pe 4,87 ha, adică 81% din totalul recoltei obţinute[12].

În cazul în care nu îndeplinea obligaţiile în termenele stabilite, gospodăria ţărănească era supusă unei amenzi echivalente cu preţul de piaţă al cantităţii de produse nelivrate.

În acelaşi timp, din gospodăria respectivă, odată cu amenda, era luată şi cantitatea de produse agricole neachitată. În cazul în care ţăranii se împotriveau sau nu erau deloc în stare să achite impozitele exagerate, erau condamnaţi.

Arestarea şi judecarea acestora se efectua conform aceluiaşi scenariu ca şi în cazul celor învinuiţi de acţiuni politice.

Arestaţilor li se înscenau procese de judecată în centrele raionale unde aveau vize de reşedinţă. Cele mai multe procese de judecată de accest gen au avut loc în toamna şi iarna anului 1940.

Cei judecaţi de autorităţile comuniste erau învinuiţi de neîndeplinirea planului de livrare a impozitului către stat „postavka” sau neachitarea impozitului în bani, uneori erau judecaţi şi din cauză că nu au îndeplinit planul de stat la semănat.

Drept bază legislativă pentru condamnaţi au servit vestitele articole 46, 58 şi 51-1 ale Codului Penal al RSS Ucrainene, care prevedeau privaţiunea de libertate şi/sau confiscarea averilor. Documentele de arhivă şi sursele orale denotă că ţăranii judecaţi în baza motivelor nominalizate mai sus au fost impuşi la munci forţate în lagărele de muncă din URSS.

 

 

 

 

 

Doliu în Republica Moldova: 6 iulie 1949, al doilea val al deportărilor din  Basarabia | RFI Mobile

 

În scopul asigurării economiei sovietice cu forţă de muncă către începutul lunii ianuarie 1941, în mod clandestin şi bine organizat, deţinuţii au fost transferaţi în lagărele de muncă forţată din Vîtegorsk, Veatsk şi Cerepoveţ.

Documentele la care am avut acces, deocamdată, nu ne permit să ne creăm un tablou amplu al acestor evenimente[13].

După cum s-a demonstrat, regimul comunist, pe tot parcursul perioadei de ocupaţie, a avut un comportament criminal cu toţi cei bănuiţi că ar avea alte viziuni decât cele oficiale, dar teroarea s-a înteţit în momentul în care linia frontului s-a apropiat.

În ultimele zile înainte de retragere, reprezentanţii administraţiei sovietice, paralel cu distrugerea imobilelor, arderea acestora, şi-au finisat şi toate procesele ce le aveau pe rol.

 

 

 

 

 

 

 

NOTE:

[1] Studii medii, preşedintele Judecătoriei Supreme a RSSM.

[2] Studii medii, preşedintele Sovietului Suprem al RSSM.

[3] Studii medii incomplete, primul-secretar al Comitetului Raional Nisporeni, ucrainean.

[4] Studii medii, şeful NKVD-ului de la Chişinău, ucrainean.

[5] Studii medii incomplete, procurorul RSSM.

[6] M. Druc, Al. Chiriac, Persoane deportate din Basarabia după 1940 // Arhivele totalitarismului, 1996, Nr. 10, p. 195.

[7] Ibidem, p. 205

[8] Ibidem, p. 196.

[9] Ibidem, p. 206.

[10] Arhiva Naţională a Republicii Moldova, F. 2918, Inv. 3, dos. 1; M. Druc, Al. Chiriac, Op. cit., p.185–214.

[11] Toate aceste cantităţi trebuiau livrate statului indiferent de faptul dacă ţăranul le va cultiva sau nu.

[12] I. Şişcanu, E. Şişcanu, Sistemul fiscal sovietic privind ţăranii basarabeni, 1940–iunie 1941 // Revista de istorie a Moldovei, 1995, Nr. 3-4, p. 20-21.

[13] La moment, nu cunoaştem nici numărul arestaţilor, nici al condamnaţilor, acest subiect fiind unul prioritar pentru autor.

27/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Anii ’30 şi izolarea politico-militară a României în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 

Imagini pentru imperialism la hotarele romaniei mari

Alianţe sau vasalitate  – Anii ’30 şi izolarea politico-militară a României

 

 

Divergentele dintre marile puteri au facut imposibil constituirea unui front al tarilor interesate in mentinerea statu-quo-ului in Europa. Dupa ocuparea Austriei (martie 1938) si Cehoslovaciei (martie 1939), guvernul de la Berlin si-a intensificat preocuparile diplomatice in directia izolarii Poloniei, obiectivul imediat al agresiunii  germano-sovietice.

In climatul international existent, caracterizat de o stare apropiata izbucnirii razboiului, exploatand diferentele ce se manifestau intre pozitiile adoptate de Rusia Sovietica, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta, pe de alta parte, in vara anului 1939 in timp ce la Moscova se desfasurau tratativele tripartite, guvernul german a propus guvernului sovietic, si acesta a acceptat, incheierea intre U.R.S.S. si Germania a tratatelor economic (21 august) si politic (23 august 1939).

AlVasal-12 Esuarea tratativelor anglo-franco-sovietice si incheierea tratatelor sovieto-germane au fost primite cu o vie neliniste de cercurile politice si militare romanesti. Premierul roman, Armand Calinescu, aprecia ca pentru Romania se crease o situatie „foarte grava”.

Ingrijorarea opiniei publice si a cercurilor guvernante din Romania a sporit si mai mult cand, la cateva zile dupa publicarea tratatului sovieto-german, presa americana facea referiri la un protocol. secret al acestui tratat, vizand modificari teritoriale in zona estica europeana, intre Marea Baltica si Marea Neagra.

 Noile evenimente produse in arena politica internationala incheiasera practic indelungatul proces al izolarii Romaniei pe plan extern, redusesera la ultima expresie posibilitatile cercurilor guvernante romanesti de a mai controla evenimentele,  primejdiile si riscurile situatiei internationale, ce aveau sa determine alt curs, complet diferit al politicii romanesti in imprejurarile apropiatei conflagratii mondiale.

Dupa august 1939, Romania se gasea plasata mijlocul intereselor celor doua puteri agresive in geopolitica regionala– Germania si U.R.S.S. Comandamentul militar roman a urmarit indeaproape evolutia evenimentelor, a prognozat corect o serie de situatii si a indicat masuri practice pentru salvgardarea independentei nationale si integritatii teritoriale a Romaniei.

La sfarsitul anului 1938 si inceputul anului 1939,Marele Stat Major român ajungea la concluzia ca în anul 1939 „cea mai probabilă intențiune a Germaniei este sa realizeze etapa cea mai ușoara si mai sigura, adica penetratia spre sud-est si in România, pentru a stăpâni gurile Dunării, a-și amenaja o baza puternică la Marea Neagra și a-și crea o puternică si larga baza de operatii (strategică si economică) pentru ca sa poata trece apoi la ultima si cea mai grea etapa in expansiunea sa spre est si spre sud.

Deci, obiectivul principal si imediat al Germaniei va fi Romania“.

 Concluziile acestui document au fost insușite de seful Marelui Stat Major care le considera „categorice și de o precizie indiscutabila“.

La 27 ianuarie 1939, seful acestui for militar; generalul de divizie Stefan Ionescu, facea cunoscut ministrului apararii nationale, generalul de divizie N. Ciuperca:

Raportând cele de mai sus, am onoarea a va ruga sa binevoiți a aproba ca aceasta chestiune sa fie supusă aprecierii forurilor noastre competente, pentru a decide“.

 

 

AlVasal-13

 

 

 

 

Intrarea trupelor germane în Boemia si Moravia și transformarea lor în protectorat (martie 1939) lăsau sa se întrevadă în mod limpede căguvernul lui Hitler era hotărât sa ajunga la gurile Dunării, inclusiv pe calea folosirii fortei armate.

La 14 martie 1939, guvernul de la Budapesta a decretat mobilizarea armatei ungare, concentrand trupe la frontiera cu Romania. 

O grupare principala a fost concentrata in regiunea Debretin – Csep (8 brigazi independente, o brigada moto si 1 brigada cavalerie), in timp ce o grupare secundara (3-4 brigazi independente, 1 brigada do cavalerie) a fost concentrata in regiunea Beretto-Ujfala-Oroshaza-Mezohegyes. Directiva operativa a M.St.M. roman din 23 martie 1931 aprecia ca „in stadiul actual armata ungara este in masura sa execute un atac bruscat[inopinat, n.r]”.

 In fața acestei primejdii, cercurile conducătoare din România s-au arătat decise sa apere cu armele teritoriul țării si sa frâneze agresiunea.

In momentul invadarii Cehoslovaciei, guvernul Calinescu a decretat mobilizarea armatei, concentrând-o la frontierele de nord-vest ale țării.

La 14 martie s-a incheiat completarea efectivelor la unitatile din vest, iar la 15 martie, avand in vedere mobilizarile din Ungaria si invadarea Ucrainei subcarpatice, s-a decis constituirea unui grup de siguranta spre aceasta regiune pana la intrarea în dispozitiv a grupului operativ „Maramureș”.

Prin directiva nr. l, M.St.M. fixa acestui grup misiunea „sa acopere frontiera de nord a Transilvaniei intre Halmeu si Varful Stog“, fiind totodata pregătit pentru aciuni ofensive.

 Hotararea cu care intreaga natiune romana se pronuntase pentru rezistenta armata in fata planurilor de invazie ungara, avand in spate sprijinul tacit al guvernului de la Berlin, a determinat conducerea celui de-al treilea Reich sa renunte, pentru moment, la ocuparea militara a Romaniei.

 Evaluand raportul de forte existent in primele opt luni ale anului 1939 intre statele interesate in mentinerea statu-quo-ului si statele fasciste si revizioniste, M.St.M. a ajuns la concluzia ca „în ansamblu coaliția rezultată din alianta franco-engleza, sporita cu Polonia si Intelegerea Balcanica (chiar fara Iugoslavia) poate opune initial Axei germano-italiene si satelitilor ei (Ungaria, Bulgaria, Spania) forte sensibil egale, cu conditia ca intrarea in actiune sa se faca de la inceput solidar si simultan de toate puterile coalitiei“.

Pe marginea acestei concluzii, seful M.St.M., generalul Florea Tenescu, facea urmatoarea adnotare: „Repartizarea fortelor este, in general, logica, desi nu se stie nici exact de ce forte dispun marile puteri si nici, mai ales, ideile de intrebuintare a lor“.

Se considera ca in desfasurarea ulterioara a operatiunilor militare dintre cele doua coalitii, timpul va lucra in defavoarea puterilor agresoare, date fiind resursele imense ale Statelor Unite ale Americii, U.R.S.S. si imperiilor coloniale britanic si francez.

Se aprecia, de asemenea, ca intrarea foarte probabila a S.U.A. in razboi si scoaterea din cauza a flotei italiene din Marea Mediterana vor fi factori determinanti in asigurarea victoriei coalitiei antinaziste.

 Forurile militare si politice romanesti se pronuntau net impotriva participarii Romaniei in vreun fel sau altul alaturi de puterile Axei, apreciind in mod realist ca, in orice situatie, Germania si Ungaria ramaneau pericolul principal pentru integritatea si independenta nationala.

De aceea si în acest plan de apărare strategică se afirma clar că locul României este în coaliția statelor antirevizioniste și antifasciste, ca „pentru a putea rezista cu succes in locul ce-i revine in aceasta coalitie si pentru a fi in masura sa se poata folosi la timp de fructul victoriei comune, ea ar trebui sa dispuna de minimum 31 divizii de infanterie, 3 brigazi de munte si 3 divizii de cavalerie (complet organizate si dotate) si sa-si organizeze complet apararea aeriana a teritoriului.

AlVasal-14

 

 

Datele de mai sus erau cele prevazute in planul de mobilizare pentru anul 1939. De remarcat ca acest studiu, intocmit de Sectia Operatii din M.St.M., intuia cu exactitate cadrul general in care avea sa se desfasoare cea de-a doua conflagratie mondiala.

El evidentia, de asemenea, conceptia politica si militara care domina la acea data cercurile conducatoare ale statului si ale armatei in ce priveste apararea nationala, pledand hotarat pentru alianta Romaniei la coalitia de state ce se opuneau statelor agresoare si revizioniste.

Oricare ar fi dificultățile prin care ar trece initial – concludeau autorii studiului – o Romanie victorioasa alaturi de coalitie n-ar avea nimic de temut in ce priveste viitorul sau. In schimb, o Romanie victorioasa alaturi de Centrali ar fi un stat vasal din punct de vedere economic, politic si cultural Germaniei. Situatia minoritatii germane si ungare ar deveni in orice caz inacceptabila“.

Semnarea pactului germano – sovietic a schimbat radical datele problemei. In situatia creata, comandamentul militar roman a preconizat luarea unor ample masuri care sa extinda si sa consolideze, sistemul national de aparare. Izbucnirea marii conflagratii mondiale gasea armata română în plin proces de modernizare a structurilor sale.

In fața unor grupări inamice motorizate si mecanizate cum erau cele germane si sovietice, unitățile armatei române dispersate de-a lungul frontierelor țării – solutie ceruta de ultimele mutații politico-strategice operate in distributia raportului de forte la nivel european – nu ar fi putut sa opuna decat o rezistenta cu eficienta redusa in fata puternicilor sai adversari.

In perioada ce a urmat, in fata cercurilor conducatoare din Romania s-a pus cu stringenta problema gasirii unor noi elemente ce puteau fi folosite pentru mentinerea independentei si suveranitatii tarii, a integritatii ei teritoriale.

Din evoluția evenimentelor din cursul anilor 1938-1939 ele au tras concluzia ca, pentru o perioada de timp, nu vor putea conta pe un sprijin anglo-francez. Situatia era privita la Bucuresti cu deosebita ingrijorare, deoarece se considera ca Romania, prin importanta ei economica si strategica reprezenta obiectivul principal imediat al Germaniei si al U.R.S.S.

 Concluzie: se poate spune că în perioada interbelica, potrivit situației internaționale și politicii externe pe care o promovau cercurile guvernante de la București, comandamentul militar român a preconizat măsuri corespunzatoare apărării frontierelor României.

Cercurile politice și militare din România au conceput politica de apărare a țării bazându-se, aproape exclusiv, pe forța tratatelor politice si militare perfectate cu diverse state, in timp ce puterile revizioniste si revanșarde oferisera suficiente dovezi că se pregăteau în vederea anularii tratatelor de pace si restructurarii statu-quo-ului european, inclusiv pe calea agresiunilor militare.

 

 Articol publicat integral de Politeia Doctrinara.

Sursa: Academia Fortelor Terestre “Nicolae Balcescu,” Col. prof. univ. dr. Ioan Vlad – Evolutia sistemului national de aparare si a politicii militare a Romaniei in perioada interbelica.

 

 

30/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: