Atrocitățile inimaginabile petrecute în timpul Revoluției culturale chineze

Foto: Revoluția Culturală – ritualurile de umilire în public erau un instrument important al „clasei muncitoare” în războiul împotriva intelectualilor. În China președintelui Mao, să fii profesor era un pericol de moarte.

Revoluția culturală chineză – aspecte și considerațiuni

Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”, scrie istoricul și jurnalistul GEORGE DAMIAN pe blogul personal https://historice.ro.

O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în timpul a ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți).

Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.

Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative). Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.

Foto: Gărzile Roșii – liceeni și studenți fanatizați care, în perioada 1966-1976, până la moartea lui Mao, au făcut „Revoluția Culturală”. Războiul lor împotriva părinților, bunicilor, intelectualilor, tradițiilor și culturii chinezești s-a soldat cu milioane de morți și o fractură brutală cu trecutul milenar al civilizației chineze; (https://colectionaruldeistorie.ro).

„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure.

O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru).

Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție. De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).

Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.

”A existat o ierarhie în consumul ritual al dușmanilor de clasă. Liderii s-au ospătat cu inimă și ficat, amestecate cu carne de porc și asezonate cu mirodenii locale, în timp ce sătenii obișnuiți aveau voie doar să ciugulească în brațele și coapsele victimelor. După ce mai mulți profesori au fost tăiați într-o școală gimnazială, au fost aduse bucăți de carne în pungi picurând sânge. Elevii au gătit carnea în caserole așezate deasupra unor grătare mici, improvizate, din cărămidă. Directorul adjunct al comitetului revoluționar al școlii, care supraveghea măcelăria, a fost ulterior exclus din partid, dar era mândru de acțiunile sale: „Canibalism? Era carnea proprietarului! Carnea spionului!”

Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Editura Bloomsbury, 2016.

ADDENDA

“Marele Salt Înainte” dictat de Mao între 1958 și 1962 s-a soldat cu cel mai mare genocid din istorie: 45 de milioane de țărani uciși prin înfometare.

Oamenilor li se luase absolut tot – inclusiv casele – și erau hrăniți colectiv, „la cazan”.

Acela a fost și momentul unei drame inspirate tot de Stalin. Imitând strategia acestuia din 1928-1932, Mao a vândut masiv alimente, cu banii obținuți cumpărând armament.

Politicile agricole nebunești ale regimului, combinate cu exportul de alimente și seceta, au declanșat cea mai mare foamete cunoscută în istorie: între 38 și 45 de milioane de chinezi au murit de inaniție (de circa 3 ori mai mulți decât ucisese Stalin în Ucraina și Don în timpul Holodomorului).

A fost, în același timp, și cel mai mare genocid cunoscut în istoria umanității.

Istoricul Frank Dikötter descria distopia criminală, de un sadism inimaginabil, inspirată de lider: „Mao a crezut că își poate catapulta țara în fața altor state rivale concentrând țăranii din întreaga țară în comune uriașe.

În paradisul comunist al lui Mao, copiii erau separați de părinții lor și hrăniți „de partid”. Dar Partidul nu s-a ocupat prea bine de acești sărmani, dintre care milioane aveau să moară de foame

În căutarea unui paradis utopic, totul a fost colectivizat. Oamenilor li s-au luat munca, locuințele, terenurile, bunurile și mijloacele de trai.

În cantinele colective, mâncarea, distribuită cu lingura, în funcție de merite, a devenit o armă folosită pentru a forța oamenii să urmeze fiecare ordin al partidului.

Pe măsură ce stimulentele pentru muncă au fost eliminate, constrângerea și violența au fost folosite în schimb pentru a obliga fermierii înfometați să efectueze munca la proiecte de irigații prost planificate, în timp ce câmpurile erau neglijate.

A urmat o catastrofă de proporții gigantice.

Extrapolând din statisticile publicate despre populație, istoricii au speculat că zeci de milioane de oameni au murit de foame. Dar adevăratele dimensiuni ale celor întâmplate abia acum ies la iveală datorită tocmai rapoartelor minuțioase pe care partidul le-a întocmit în timpul foametei…

Exact ca în URSS-ul lui Stalin, comunismul a adus, în China, suferințe de neimaginat. Scenele de canibalism au fost frecvente în timpul „Marelui Salt Înainte” ordonat de Mao

Ceea ce iese din acest dosar masiv și detaliat este o poveste de groază în care Mao apare ca unul dintre cei mai mari ucigași în masă din istorie, responsabil pentru moartea a cel puțin 45 de milioane de oameni între 1958 și 1962.

Au fost subestimate nu doar dimensiunea catastrofei, ci și modul în care au murit mulți oameni: între două și trei milioane de victime au fost torturate până la moarte sau ucise sumar, adesea pentru cea mai mică infracțiune.

Când un băiat a furat o mână de cereale într-un sat din Hunan, șeful local, Xiong Dechang, l-a forțat pe tată să-l îngroape de viu pe copil. Părintele a murit și el de durere câteva zile mai târziu.

Cazul lui Wang Ziyou a ajuns până la conducerea centrală: una dintre urechi i-a fost tăiată, picioarele i-au fost legate cu sârmă de fier, o piatră de zece kilograme i-a fost aruncată pe spate și apoi omul a fost marcat cu un instrument care sfâșia – totul pentru că scormonise în pământ după un cartof“.

Toate astea, în timp ce puterea comunistă de la Beijing importa masiv armament.

Masacrul deliberat a fost ținut secret decenii la rând de regim, la fel cum și bolșevicii ruși ascunseseră crimele Holodomorului. (Sursa: https://colectionaruldeistorie.ro/chipurile-diavolului-mao)

ÎNCEPUTUL UNUI DRUM LUNG pentru comunismul chinez: ridicarea interdicției asupra „subversivilor“ Aristotel, Shakespeare și Dickens

“Cartea Roşie” a lui Mao Zedong – ”biblia” comunismului chinez.

În Micuţa sa carte roşie, care era un manifest al maoismului, dictatorul Mao Zedong ( Mao Tzedun), liderul comunistilor chinezi din 1949 până în 1976, spunea:

„Revoluţia nu este o cină socială, un eveniment literar, un desen sau o broderie. Nu poate fi făcută cu eleganţă şi curtoazie. Revoluţia este un act de violenţă prin care o clasă răstoarnă pe alta.”

În 1958, noua politică de la Moscova părea ameninţătoare pentru Mao Zedong, scrie prestigioasa revistă https://historia.ro.

Condus de trufie, liderul Partidului Comunist Chinez a lansat cel de-al doilea Plan Cincinal, cunoscut sub numele de Marele salt înainte, din dorinţa de crea din China prima putere a lumii. Cu toate că a urmat modelul sovietic, planul lui Mao a eşuat.

Pentru puţin timp a pierdut statutul de lider comunist, însă în 1966 a pornit Marea Revoluţie Culturală Proletară, pentru a recâştiga conducerea Republicii Populare China şi a impune propria ideologie. 

Marea Revoluţie Culturală Proletară a reprezentat o perioadă de haos politic şi social, în care Mao a folosit populaţia pentru a prelua controlul în Partidul Comunist. În primă fază masele s-au mobilizat şi au pus stăpânire pe ziarele partidului.

„ Precum soarele cel roşu care răsare la est, Marea Revoluţie Culturală Proletară luminează pământul cu razele sale.”, era scris într-un editorial din acea perioadă. Nici pe departe acest lucru.

Revoluţia lui Mao nu a însemnat decât stagnarea economiei, distrugerea a milioane de vieţi şi începutul unui deceniu în care China a fost scăldată în sânge.

Mişcarea maoistă avea drept scop fundamental eliminarea elitelor, dar şi a celor principiilor chineze străvechi. Mao s-a bazat în primul rând pe tineri.

El a închis şcolile, dorind o mobilizare masivă a tinerilor. Iniţial, tinerii au cerut socoteală liderilor Partidului Comunist pentru promovarea ideilor burgheze şi a lipsei spiritului revoluţionar.

În lunile ce au urmat, mişcarea a luat amploare, tinerii formând grupuri paramilitare, numite Gărzile Roşii. De la amploarea acestei mişcări şi până la realizarea unui cult al personalităţii lui Mao Zedong nu a fost decât un pas.

Gărzile Roşii puseseră stăpânire pe oraşe: atacau oamenii care purtau haine elegante, burgheze, semnele imperiale erau date jos, iar intelectualii şi membri ai partidului erau omorâţi.

Revoluția Culturală: ritualurile de umilire în public erau un instrument important al „clasei muncitoare” în războiul împotriva intelectualilor. În China președintelui Mao, să fii profesor era un pericol de moarte.

Mişcarea a început la începutul verii lui’66, când oficialii de la Beijing au primit „Notificarea din 16 mai”.

La 1 iunie, ideea de „a elimina obiceiurile nocive ale vechii societăţi şi a tuturor demonilor şi monştrilor” era în floare. Planul principal, pe care l-au pus în practică Gărzile Roşii, din august 1966, a fost eliminarea celor patru stâlpi antici ai societăţii chineze: vechile idei, vechile obiceiuri, vechile tradiţii şi vechea cultură.

Aceasta a fost cea mai devastatoare perioadă in istoria Chinei – nici măcar invazia mongolilor nu a fost atât de nimicitoare pentru cultura, modul de viață și memoria acestui popor.

Foto: Gărzile Roșii – liceeni și studenți fanatizați care, în perioada 1966-1976, până la moartea lui Mao, au făcut „Revoluția Culturală”. Războiul lor împotriva părinților, bunicilor, intelectualilor, tradițiilor și culturii chinezești s-a soldat cu milioane de morți și o fractură brutală cu trecutul milenar al civilizației chineze; (https://colectionaruldeistorie.ro).

Școlile și universitățile au fost închise, iar biserici, altare, biblioteci, magazine și case particulare răscolite sau distruse. Doar în prima lună a terorii roşii, în Beijing au murit aproximativ 2000 de oameni.

La nici câteva luni, în multe dintre oraşele chineze se instaurase anarhia. Mao a realizat că situaţia scăpase de sub control, şi a trimis mai multe trupe ale Gărzilor Roşii să restabilească ordinea. Fiind implicaţi foarte mulţi locuitori din zonele rurale şi industriale, în tot acest haos social economia a avut de suferit.

Până în 1971, în China s-a instaurat dictatura militară, însă regimul impus de Mao, aşa numita revoluţie a sa, a terorizat populaţia până la moartea liderului comunist, în septembrie 1976.

Pentru un întreg deceniu, şcolile din China nu au funcţionat la capacitatea normală, lăsând o generaţie fără educaţie. Numeroase artefacte şi obiecte de artă au fost luate din muzee şi din colecţiile private şi distruse, la fel si preţioase opere, texte religioase şi istorice.

Cât despre numărul oamenilor morţi în urma revoluţiei, mulţi istorici estimează că acesta a ajuns undeva la 2 milioane. 

11 februarie 1978. China ridică interdicția asupra „subversivilor“ Aristotel, Shakespeare și Dickens

11 februarie 1978 – Zi ferice pentru roșia republică chineză! Poporul care trebuia musai să iubească înaltele idealuri socialiste primește permisiunea de a arunca un ochi în scrierile unor europeni albi, de mult oale și ulcele.

Unul din Antichitate, unul de la 1600 și unul din secolul al XIX-lea, artiști dubioși, adesea în răspăr cu valorile promovate de totalitarismul dornic de oameni noi.

Marele guru al neamului, Mao Zedong, murise cu mai bine de un an în urmă. Și de-abia la ceva vreme de la dispariția conducătorului roșu a îndrăznit guvernul chinez să ridice interdicția asupra numiților Aristotel, William Shakespeare și Charles Dickens. Și asupra ideilor lor complicate despre om și locul lui în lume și în viață.

O întâmplare importantă într-o țară cu o cultură nesfârșită ca apele mării și cu un teatru de care sute de cercetători pasionați din toate colțurile lumii nu se satură niciodată.

În luna februarie a anului 1978, chinezii au avut iar dreptul să citească Aristotel, Shakespeare și Dickens, canonici ai culturii europene. 11 februarie 1978 – zi a libertății, zi a normalității, o pată de culoare într-un infinit cenușiu.

Relaxarea cenzurii strict reglementate ideologic se întâmpla, deloc de mirare, după repudierea Revoluției Culturale impuse de Mao, repudiere operată de urmașii săi la putere, după ani de haos și măsuri care ar putea foarte bine să figureze în literatura absurdului.

În 1964, când se împlineau 400 de ani de la nașterea dramaturgului englez, China se pregătea de zor să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului prin ediții noi ale pieselor și printr-o integrală, numai că n-a fost să fie.

Revoluția Culturală a lui Mao a spulberat planurile și Shakespeare și scrierile lui s-au transformat peste noapte în „capitaliști“, „feudali“ și „revizioniști“, toate la un loc și la grămadă și, ca atare, trebuiau denunțați și puși la zid.

Cărțile Marelui Will au fost interzise în librării și în biblioteci, ca și montarea pieselor sale în teatrele patriei și difuzarea de filme inspirate de ele.

Profesorul Chen Jia de la Universitatea din Nan Jing, de exemplu, a fost persecutat pentru că a inclus în prelegerile sale de literatură scene din piesele lui Shakespeare, ba, mai mult, le-a arătat studenților înregistrări ale unor asemenea scene din spectacole. Suficient cât să fie repudiat pe motiv de „comportament deviant“.

Așadar, în anul 1978, accesul la Shakespeare, Aristotel și Dickens a ajuns și în această misterioasă și îndepărtată țară, atât de suspicioasă cu ideile din străinătate.

Scoaterea de la index a celor trei gânditori a survenit odată cu lepădarea de Revoluția Culturală, la fel cum s-a întâmplat la jumătatea anilor 1950 în Uniunea Sovietică, tulburată de lupta pentru putere, care a urmat după moartea lui Stalin în 1953, într-o țară care voia să se răfuiască în primul rând cu propriul ei trecut.

Nichita Hrușciov a ținut un discurs celebru în care a denunțat cultul personalității și a recunoscut greșelile predecesorului Iosif Vissarionovici Stalin.

În China se păstrează încă un cult al criminalului Mao. Generațiile noi de chinezi învață o istorie falsificată, în care ucigașul și călăul poporului lor este prezentat ca un erou; (https://colectionaruldeistorie.ro/chipurile-diavolului-mao-monstrul-chinezesc-cel-mai-mare-criminal-din-istoria-planetei).

Fața hâdă a Chinei de azi, criminală, nepăsătoare cu propriii cetățeni controlați în cel mai mici amănunte ale vieții intime și care dispar pur și simplu de pe stradă chiar și la bănuiala că ar putea crâcni împotriva statului, este și creația, distopia dementă a lui Mao.

Partea spectaculoasă a progresului acestei țări se datorează tocmai celor care, după “Marele Cârmaci”, au înțeles că economia nu poate funcționa așa cum și-o imagina acesta, în colhozuri uriașe unde oamenii sunt răstigniți pentru că au dezgropat un cartof.

Dincolo de mumia lui Mao, pe care noile generații de chinezi sunt dresate s-o venereze, stă de veghe Partidul “Împăratului Roșu”. Tot moștenirea lui Mao sunt statutul de superputere, puterea de viață și de moarte a Partidului asupra oamenilor, poliția politică atotprezentă și brutală, sugrumarea oricărei libertăți politice, religioase sau culturale. Și o anumită incompetență administrativă care a făcut posibilă inclusiv explozia epidemiei de coronavirus la sfârșitul lui 2019.