NĂRAVURILE RUSEȘTI NU SE DEZMINT: Moștenirea culturală a Ucrainei este jefuită sistematic de cotropitorii ruși

Muzeul din Mariupol a ars după un bombardament de către separatiștii susținuți de ruși. Fotografie: AP

The Guardian: Rușii au furat peste 2.000 de opere de artă din Ucraina

Una din metodele pe care le folosește Vladimir Putin în încercarea de a cuceri Ucraina este distrugerea culturii: fără memorie culturală, un popor nu există. 

Un articol din prestigioasa publicație britanică The Guardian, preluat de https://timpul.md.,arată într-o analiză cum mii de obiecte de artă care țin de istoria culturală a Ucrainei au fost furate de trupele ruse din muzeele ucrainene de la începutul războiului, în vreme arta occidentală nu i-a interesat pe invadatori.

Metoda nu este nouă și nici Putin nu este la prima încercare de ștergere a memoriei poporului ucrainean.

La începutul invaziei Rusiei în Ucraina, directoarea Muzeului de Istorie Locală din Melitopol, Leila Ibrahimova, a decis ca tezaurul de aur din Sciția antică să fie ascuns.

La doar doar câteva săptămâni după, directoarea a fost răpită și interogată de trupele ruse. Au vrut să afle unde este aurul scitic. Leila Ibrahimova a refuzat să coopereze.

Ulterior, curatoarea muzeului, Galina Andriivna Kucher, a fost amenințată cu arma să le arate „experților” ruși unde este aurul. Și ea a refuzat să cooperze. Galina Andriivna Kucher a fost răpită de acasă pe 30 aprilie și de atunci nu se mai știe nimic despre ea.

Potrivit unei relatări apărute în New York Times, rușii au reușit în cele din urmă să găsească tezaurul de aur, care datează din sec. IV BC, ascuns în cutii, în subsolul muzeului.

Obiectele au fost luate și duse în Donețk, în zona controlată de ruși, din motive de „securitate”, iar noul director-marionetă instalat de ruși, Evgheni Gorlacev, a declarat că tezaurul nu este doar al ucrainenilor, ci are o „valoare culturală mai mare, pentru întreaga fostă Uniune Sovietică”.

Cuvintele lui au fost atent alese, pentru a justifica înlocuirea moștenirii culturale ucrainene cu moștenirea sovietică, sugerând că Ucraina este din nou în sfera de influență și control a Rusiei.

2.000 de opere furate

Până acum, rușii au distrus sau avariat 250 de muzee și instituții de cultură din Ucraina.

25 de tablouri ale artistei populare Maria Primacenko au ars după ce Muzeul de Istorie Locală din Ivankiv a fost lovit de o rachetă.

Muzeul „Arhip Kuindji” din Mariupol a fost grav avariat în urma unui atac aerian, care a lăsat tablourile la voia naturii, atârnate de pereți, în mijlocul dărâmăturilor.

Laboratorul de Monitorizare a Moștenirii Culturale, coordonat de Muzeul de Istorie Naturală din Virginia (SUA) în colaborarte cu Muzeul Smithsonian, a înregistrat până acum peste 110 monumente distruse de armele rusești.

Pe lângă distrugerea de muzee și galerii de artă, trupele ruse sunt acuzate că au furat aproximativ 2.000 de obiecte de artă.

În afară de aurul scitic din Melitopol, de la Mariupol au dispărut un pergament cu Tora scrisă de mână și o Evanghelie valoroasă printată în 1811, la Veneția.

Recidiva lui Putin

S-au mai văzut lideri autocrați care confiscă artă ca mijloc de a rescrie istoria culturală a unui popor în propriul interes: în 1937, Hitler a confiscat 17.000 de lucrări de artă din peste 100 de muzee germane în mai puțin de o lună.

Unele au fost expuse în expoziția lui de Artă Degenerată, dar majoritatea au fost distruse sau „pierdute”.

Napoleon a dus la Paris munți de opere de artă din întreaga Europă: sculpturile clasice Apolo din Belvedere și Laocon, aduse din Italia; Coborârea de pe Cruce a lui Rubens, din Belgia.

Dar aceste ultime furturi reprezintă încercarea lui Putin de a șterge istoria independentă a Ucrainei și de a promova propriul model expansionist al unui nou imperiu rus.

Este clar că Putin vede aurul scitic ca pe o trăsătură centrală a identității culturale și a independenței Ucrainei. Nu este prima dată când încearcă să pună mâna pe el.

În 2014, mai multe piese din aur scitic erau împrumutate muzeului Allard Pierson din Amsterdam.

Patru dintre muzeele ucrainene care dăduseră cu împrumut aceste piese se aflau în Crimeea. După ce Putin a invadat și anexat Crimeea, a făcut presiuni asupra Olandei pentru a-i trimite piesele respective.

A început un lung proces și abia în octombrie 2021 un judecător a decis că obiectele aparțin Fondului Muzeului de Stat al Ucrainei, nu muzeelor din Crimeea controlată acum de Rusia (piesele se află în continuare în depozitele muzeului din Olanda).

Capturarea memoriei culturale

Tablou de Ivan Aivazovski, Turnurile genoveze din Marea Neagră. Foto: Profimedia

Dacă luăm în considerare și tablourile luate cu forța din Mariupol, apare un model clar de acțiune. Operele de artă au fost alese pentru a submina identitatea națională a Ucrainei.

De exemplu, tablourile pictorilor occidentali au fost lăsate în pace. În schimb, au fost furate lucrările artiștilor ucraineano-ruși.

Ivan Aivazovski, pictor de peisaje marine din sec. XIX. Născut în Feodosia, un port din Crimeea, Aivazovski a fost unul din marii artiști romantici, care a pictat mări agitate, apusuri aurii, nave în mijlocul furtunii.

Mai tânărul Arhip Kuindji, ale cărui tablouri au fost de asemenea furate, s-a născut în Mariupol. Picturile lui sunt calmul dinaintea furtunii lui Aivazovski, peisaje de o liniște armonioasă.

O sală din muzeul lui Arkhip Kuindzhi, a fost distrusă după bombardarea separatiștilor susținuți de ruși la Mariupol. Fotografie: AP

Ambii artiști au lucrat în regiuni care aparțin acum fie Ucrainei, fie Rusiei și ambele țări îi revendică.

Alte lucrări furate îi au ca autori pe Tetiana Yablonska (1917–2005), pictoriță ucraineană și activistă politică, născută în Smolensk, Rusia, Mikola Hlușcenko (1901–1977), care a trăit în Donețk de la o vârstă fragedă, dar care s-a născut tot în Rusia. 

Linia de gândire a Rusiei pare să fie aceea că, dacă pune mâna pe astfel de tablouri ale unor pictori ucraineano-ruși, vor urma apoi teritoriile pe care artiștii respectivi le considerau odinioară casa lor.

Există speranță, însă. Reziliența pe care Ucraina o dovedește în război se vede și în răspunsul pe care îl dă în acest atac paralel asupra culturii.

La Bienala de la Veneția, expoziția „Aceasta este Ucraina” a fost plină de artiști, iar sloganul „Ne apărărm libertatea”, scris de mână de Volodimir Zelenski, a fost agățat pe una din fațadele clădirii.

Foto: Prada de război… Un pieptar din aur din secolul al IV-lea î.Hr. jefuit de agenți ruși; (Efrem Lukatski/AP)

Piesa centrală a colecției de aur scitic din Melitopol este un pieptar, o platoșă din aur, cu un desen complex format din vite și cai – elemente centrale ale vieții sciților -, dar și scene de luptă între grifoni și cai, întrețesute cu modele de flori.

Matrioșka mincinoșilor, minunata lume digitală și coșmarurile ei: Fake news, manipulare, populism

 

 

 

Trăim într-o distopie. S-a instalat în viața noastră fără să ne dăm seama. Nu știm exact dacă ceea ce vedem la televizor, citim în presa online, pe rețelele de socializare este adevărul sau doar o imagine deformată a lui, un produs care servește anumite scopuri (ale manipulatorilor din spatele cortinei).

Sau e poate doar expresia dorințelor noastre, iar asta n-ar trebui să ne bucure prea tare, din contră: întreaga noastră experiență ne spune că realitatea nu e neapărat așa cum ne apare în „bula” noastră privilegiată, populată cu „prieteni” sau „frienzi” (cum se numește „poporul” FaceBook-ului), care ne împărtășesc opiniile, gusturile și preferințele, ci e nedreaptă, șocantă, traumatizantă, și că trebuie să învățăm s-o înfruntăm.
„Bine-ați venit în lumea post-adevăr!”, scrie pe frontispiciul parcului de distracții în care am intrat de câțiva ani.

Dar poate avea adevărul… o „viață de apoi”? Da, poate și are. E lumea oglinzilor strâmbe construită nu de roboți (nu suntem încă în Matrix, dar ne mișcăm impetuos într-acolo), ci de semenii noștri cu ajutorul tehnologiilor avansate. În lumea post-adevăr contează emoțiile, nu faptele, frământările epidermice, reacțiile viscerale, nu informația acurată, verificabilă.

Este noul tribalism, tribalismul digital, în care noi, consumatorii de media, suntem o masă la dispoziția „fabricanților de realitate”.
Marian Voicu, istoricul, omul de televiziune, profesorul de jurnalism, bine cunoscut și apreciat și în stânga Prutului, autor al unui studiu remarcabil, Tezaurul României de la Moscova.

Inventarul unei istorii de o sută de ani (Humanitas, 2016), publică o nouă carte, fundamentală pentru înțelegerea și deconstruirea războiului informațional, a ofensivei hibride purtate de Rusia lui Putin împotriva Occidentului și a fostelor republici sovietice. 

Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism (Editura Humanitas, 2018) este prima sinteză în limba română, amplu documentată, a fenomenului cu care ne confruntăm, aici, în Est, începând cu februarie 2014, odată cu anexarea Crimeii, și care a devenit universal după Brexit și după alegerile americane din 2016.

„Chiar dacă dezinformarea instituționalizată este veche de cel puțin o sută de ani, spune Marian Voicu, noutatea este adusă de rețelele sociale, care propagă exponențial fake-ul, permițând celulelor de propagandă să se multiplice malign în corpul sănătos al societății virtuale.” (p. 19).

Războaiele s-au schimbat. În lumea de azi, mult mai sofisticată, bătălia se dă pentru mințile oamenilor, miza este deturnarea votului, destabilizarea instituțiilor, manipularea opiniei publice, răspândirea urii, suspiciunii, neîncrederii în democrație, în valorile liberale, cele care au fundat ordinea postbelică și au înfrânt comunismul în Războiul Rece.

Sunt atacate instituțiile care produc consens asupra adevărului și care ne modelează gândirea, ne formează convingerile, adică presa, universitățile și justiția. „Vrei să cucerești o cetate, începe prin a-i defăima zeii!” – de acest străvechi dicton pare a se conduce Putin atunci când își asmute „ordia” electronică împotriva Occidentului.

Cine sunt „soldații” războiului informațional? Marian Voicu ne prezintă o minuțioasă descriere a acestui dispozitiv de luptă într-un glosar de termeni, adaptați din engleză, unde subversiunea hibridă din epoca post-adevăr și-a găsit deja teoreticienii și analiștii potriviți (dovadă bogata bibliografie a cărții).

Există noțiuni pe care trebuie să le disociem, dacă vrem să ne construim o solidă apărare în fața răului.

Astfel, știrile false și fake news nu sunt același lucru. Știrile false conțin erori ce pot fi corectate sau retractate, printr-o revizitare a faptelor, în timp ce fake news sunt activități de sabotaj deliberate, cu buget și o strategie elaborate, urmărind inducerea în eroare a adversarului, plantarea unor semințe ale haosului și dezorientării, care să conducă la slăbirea rezistenței morale a inamicului și la subminarea armăturii sale instituționale. 

Maskirovka (din rusă) înseamnă distorsionarea percepției adversarului privind propriile capacități și obiective. Trolii sunt persoane plătite pentru a genera și disemina fake news.

Același rol îl au și boții, doar că nu sunt oameni, ci agenți software, care interacționează cu utilizatorul uman în limbaj natural, având capacitatea de a mima comportamentul din mediile sociale. Ș.a.m.d.
Televiziunile controlate de Kremlin revarsă torente de propagandă de uz intern, iar pentru exterior emit Sputnik și Russia Today.

Ofensiva hibridă utilizează metalimbaje și metanarațiuni specifice: Junta de la Kiev, fasciștii, banderoviștii, copilul rus din Slaviansk crucificat de asasinii ucraineni.

Poporul ucrainean nu există, e doar o populație de sorginte sovietică. Uniunea Europeană – un proiect „satanist”.

Europa și-a trădat valorile tradiționale, va legaliza pedofilia, refugiații vor islamiza Occidentul.

Putin este apărătorul valorilor tradiționale, ortodoxe, Rusia – alternativa salvatoare la modelul occidental.

O altă marotă a propagandei rusești o constituie rescrierea istoriei.

Din cel de-al Doilea Război Mondial este epurată alianța sovieto-nazistă din anii 1939-1940, consacrată prin pactul Ribbentrop-Molotov.

Stalin, un manager eficient, a învins Germania nazistă, sancțiunile occidentale sunt nedrepte, lezează mândria poporului rus, îi subminează bunăstarea, demonstrează ingratitudinea Europei salvate de nazism prin jertfa ostașului sovietic.

Un exemplu clasic de maskirovka, pe care-l citează Marian Voicu, este propunerea lui Valeri Kuzmin, ambasadorul Rusiei la București (fost și la Chișinău), ca România să aplice modelul referendumului din Crimeea, pentru a obține unirea cu Republica Moldova.

Ba mai mult, la fel ar putea să-și revendice nordul Bucovinei și sudul Basarabiei…

Acum 14 ani, același „măr otrăvit” ni-l propunea politologul rus Belkovski – Basarabia contra Transnistria.

„Uniunea Europeană și americanii se opun, în schimb noi, rușii, vă oferim Unirea pe tavă! Mai ezitați?”

N-am crezut niciodată că idealul nostru național va fi instrumentat perfid de cei care ni l-au zdrobit de-a lungul istoriei.

Sau că va fi transformat într-un mijloc de dezbinare a mișcării proeuropene, anti-oligarhice, în „feuda” lui Plahotniuc.
În România, Soros a fost transformat într-un adevărat bau-bau: e vinovat de incendiul de la Colectiv și finanțează protestele antiguvernamentale.

În Republica Moldova vinovată e Maia Sandu, care va aduce 30 000 de sirieni, în caz că va deveni președinte. Așa i-a promis Angelei Merkel. Minciuna, repetată obsesiv, a prins.

Dar ce să spunem de Moldova, dacă se întâmplă pe la case mai mari! Brexitul și alegerile americane au constituit lovituri de mare efect ale Rusiei în războiul hibrid.

Compania Cambridge Analytica a obținut profilurile psihometrice a peste un milion de utilizatori de pe FaceBook, cărora li s-au trimis apoi mesaje fake personalizate pentru a li se induce opțiuni electorale (în Statele Unite Cambridge Analytica a furat și a manipulat 87 de milioane de profiluri FB!). Au fost mobilizate divizii de boți.

Sponsorul taberei Leave din Marea Britanie, Arron Banks, cu soție rusoaică agent GRU, declară că Brexitul a câștigat datorită implicării inteligenței artificiale, altfel spus a mercenarilor digitali.

În Statele Unite, investigația aflată în derulare va trebui să determine dacă atacurile cibernetice rusești au reușit să influențeze sensibil rezultatul alegerilor și ce greutate au avut contactele apropiaților președintelui Trump cu agenții de influență ruși în timpul campaniei electorale… Rezultate mai modeste a obținut Rusia în Franța (Marie Le Pen, favorita lui Putin, a pierdut alegerile) și în Germania, unde în ciuda avansului neașteptat al AFD (Alianța pentru Germania), de extremă-dreaptă, vechiul establishment a rezistat.
E impresionant dosarul alcătuit de Marian Voicu, efortul său analitic merită întreaga apreciere. Cartea se citește ca un roman polițist – cum bine remarca Val Butnaru la lansarea de la Bookfest Chișinău –, are un stil și o structură de thriller.

Și nu se rezumă doar la ultimii ani, perioada de după anexarea Crimeii, ci examinează retrospectiv, prin grila diversiunilor fake, și alte evenimente: revoluția română din decembrie 1989 („un război hibrid împotriva propriului popor”), violențele de la Târgu-Mureș, din martie 1990, dar și manipulări mai recente, precum reportajul Sky News, o televiziune din Marea Britanie, despre un grup de români care ar vinde arme teroriștilor ISIS – o făcătură de la un capăt la celălalt.
Nu, nu este vorba doar de agresiunea rusească, așa cum și criza economică din 2008, care a zguduit Occidentul și restul lumii, n-a fost neapărat rezultatul unei conspirații a Kremlinului.

Expansiva dezvoltare tehnologică, suprimarea distanței dintre vorbitori, ritmul accelerat al activității jurnalistice, instantaneitatea mesajelor de pe rețele, tentația de a înlocui efortul profesionist și onest – cel de a livra știri corecte – cu zvonuri și produse media prefabricate, exacerbarea opiniei (chiar dacă opinia constituie fundamentul democrației, spunea Hannah Arendt, acordând credit opiniei bazate pe fapte), toate acestea ne creează o problemă etică dar, mai ales, una de cogniție, ne tulbură relația cu adevărul.

În avalanșa de informații cu care suntem bombardați, vidul și distorsiunea de sens devin inevitabile.

Cuvintele degradează. De pildă, dacă înainte alternativ însemna rebel, curajos, pluralist, azi, în Occidentul valorilor liberale atacate, termenul vizează mediile care difuzează fake news și mișcările politice extremiste, populiste.
„Astăzi nu mai există arbitru în viața publică.

Oricine poate pretinde că faptele sunt cele pe care le descrie, chiar dacă sfidează prezentul imediat sau trecutul istoric. Cei care fac asta acționează tocmai în numele libertăților garantate de democrația pe care o subminează.” (pag. 447), observă Marian Voicu într-o carte de referință pentru capacitatea noastră de a înțelege cine suntem și ce ni se întâmplă.

Cum să salvăm democrația fără a-i distruge temeliile, fără a anula dreptul omului de a greși, de a se îndoi, de a-și exprima nestingherit emoțiile, cele care-l îndeamnă la creație, la acțiune?… Va trebui să rezolvăm această dilemă, dacă vrem să supraviețuim.

_______
Marian Voicu, Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism. Editura Humanitas, 2018 – o analiză în http://www.contrafort.md/categorii/minunata-lume-digital-i-co-marurile-ei-marian-voicu-matrio-ka-mincino-ilor