După atacarea Ucrainei, Rusia și-a ratat obiectivele de acaparare a Țărilor Baltice, dar asta nu înseamnă că renunță la ele

Harta: Țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania)

Planurile Rusiei de a aduce țările baltice în orbita sa

Publicația online https://www.veridica.ro relatează că la sfârșitul lunii aprilie, câteva instituții de presă internaționale  și letone  citau documente ale Kremlinului privind planurile Rusiei în țările baltice.

Potrivit jurnaliștilor, Rusia își făcuse planuri pentru influențarea politicilor și societății fiecărei țări baltice. Pentru fiecare dintre aceste abordări existau puncte comune și diferențe și, pentru fiecare caz in parte, oficialii de la Kremlin au stabilit obiectivele pe termen scurt, mediu și lung.

Războiul din Ucraina pare să fi dat peste cap aceste planuri, ceea ce nu înseamnă însă că, pe termen lung, obiectivele Rusiei s-au schimbat.

Subminarea NATO și promovarea limbii ruse și a trecutului sovietic

Documentele au fost elaborate în două instituții monitorizate de președintele rus Vladimir Putin și de administrația sa. Aceste două instituții sunt responsabile pentru activitățile Kremlinului în țările baltice. Principalul autor al planurilor a fost Vadim Smirnov, care se află pe „lista neagră” atât a Lituaniei, cât și a Letoniei, din pricina activităților de spionaj.

El este cunoscut și ca autor al propagandei rusești împotriva țărilor baltice. Toate documentele au fost întocmite în vara sau toamna anului 2021, înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei.

În ciuda faptului că obiectivele Kremlinului acoperă o gamă largă de subiecte, se pot identifica câteva domenii: relațiile Letoniei cu NATO, statutul oficial al limbii ruse în țară, inclusiv sistemul educațional și relațiile economice dintre Letonia și Rusia.

Conform articolelor menționate mai sus, Kremlinul are mai multe obiective pentru Letonia: 1) să se asigure că nu există baze NATO; 2) obținerea unui al doilea statut, de limbă oficială, pentru limba rusă; 3) un sistem de învățământ complet disponibil în limba rusă, 4) conservarea monumentelor sovietice; 5) abolirea statutului de non-cetățean și transformarea automată a persoanelor vorbitoare de rusă în cetățeni letoni, oferindu-le astfel posibilitatea de a participa la alegeri, fără a fi nevoiți să învețe limba letonă.

Kremlinul a elaborat planuri pe termen scurt pentru Letonia, stabilind că până în 2022 Kremlinul trebuia să se opună militarizării zonei Mării Baltice sau, cu alte cuvinte, să împiedice instalarea forțelor NATO în Letonia, să promoveze mărfurile rusești pe piața letonă și să mute încărcăturile rusești din porturile baltice către porturi rusești sau din alte țări. Până în anul 2025, Rusia dorește să împiedice NATO să-și consolideze poziția în țările baltice, să coopereze cu lideri care sunt prietenoși cu Rusia și care sunt sprijiniți atât de letoni, cât și de ruși, să înființeze o școală creată și administrată de Rusia, care să devină centrul consolidării limbii, culturii și literaturii ruse.

Și, în sfârșit, până în 2030 Rusia își propune să găsească o soluție favorabilă pentru Kremlin în ceea ce privește statutul de non-cetățean al celor care locuiesc în Letonia, să facă din limba rusă una dintre limbile oficiale în Letonia, să realizeze o cooperare economică completă cu Letonia și să asigure participarea acestei țări alături de Moscova în cadrul organizațiilor internaționale.

Rusia are obiective similare – dar nu identice – în Estonia și Lituania. De exemplu, a planificat să-și consolideze relațiile economice cu Estonia în 2022 și să promoveze, până în 2025, o atitudine negativă față de NATO, cu ajutorul unor voci influente pro-ruse din politică, cultură și afaceri.

©EPA-EFE/TOMS KALNINS  |  Foto: Marș „Pentru a scăpa de moștenirea sovietică” din Riga, Letonia, 20 mai 2022.

Planul spunea că până în 2030 Moscova va atinge un nivel semnificativ de influență prin intermediul mass-media și activităților economice rusești.

În Lituania, Moscova plănuia să-și asigure interesele economice și să împiedice prezența NATO până în anul 2022, să consolideze fondurile și ONG-urile rusești care operează în țară până în 2025 și să facă guvernul lituanian să recunoască, până în 2030, că NATO pune în pericol securitatea țării.

Directorul Centrului de Studii Geopolitice din Riga, Maris Andzans,  spune că este logic ca Rusia să aibă abordări diferite față de fiecare dintre țările baltice. De exemplu, în Lituania nu sunt atât de mulți ruși ca în Estonia și Letonia, astfel încât limba rusă joacă un rol mai puțin important.

„Nimic din ceea ce este scris acolo nu mă surprinde”, spune Andzans. El chiar crede că e posibil ca aceste planuri să nu fie reale și să fi fost dezvăluite intenționat. În același timp, este întotdeauna important de reținut că Rusia are specialiști în serviciile sale de informații, care cunosc foarte bine țările baltice.

„Serviciile secrete beneficiază de informații amănunțite, instrumente și agenți de influență”,  explică Andzans, care subliniază că, în afară de comunitatea de informații, ministerele de externe și apărare din Rusia au propriile planuri. De asemenea, există probabil liste cu persoane care trebuie neutralizate în cazul unui atac sau al unei alte operațiuni împotriva țărilor baltice. „Așteptam ceva în plus: nume și prenume reale, numere”, recunoaște Andzans, menționând că Rusia se pricepe foarte bine la protejarea secretelor sale.

Andis Kudors, cercetător și bun cunoscător al politicilor și politicii externe rusești, spune că documentele arată cum Moscova folosește instrumente deja bine-cunoscute: politica media, limba rusă și politica de tip compatriot, prin care Rusia încearcă să-și consolideze influența în alte țări folosindu-se de rușii care locuiesc acolo.

„Aceste instrumente au fost folosite pentru a influența mințile și inimile celor din țările baltice și din alte țări, în special acolo unde oamenii, și nu doar etnicii ruși, cunosc limba rusă, așa cum este cazul în fostele republici sovietice”, explică Kudors. El nu exclude faptul că aceste documente ar putea fi dezinformare: „O parte din informații ar putea fi adevărate, iar în parte minciuni intenționate pentru a ne influența gândirea”.

Prin atacarea Ucrainei, Rusia și-a ratat obiectivele la Baltică, dar asta nu înseamnă că renunță la ele

Indiferent dacă aceste documente s-au scurs intenționat sau nu, ele descriu politica externă a Rusiei și eșecurile acesteia. Războiul din Ucraina nu a făcut decât să îngreuneze atingerea obiectivelor Rusiei, întrucât țara a devenit din ce în ce mai izolată și mai puțin credibilă. A împiedicat, de asemenea, planurile pentru următorii câțiva ani cu privire la țările baltice, care sunt ferm pro-ucrainene. În același timp, trebuie să recunoaștem că țările baltice nu sunt o prioritate pentru Moscova.

Ucraina, Moldova, Belarus, foste țări sovietice din Asia Centrală, Armenia și Georgia sunt mai importante pentru Rusia. „Aceste țări sunt ținte mai ușoare. Pe de o parte, Rusia vrea să țină țările baltice sub aripa sa, dar, pe de altă parte, înțelege că acestea sunt țările cele mai de succes dintre fostele republici sovietice”, explică Andzans.

De asemenea, războiul din Ucraina a fost contraproductiv pentru Rusia, iar populația locală din țările baltice sprijină mai puțin Moscova decât în ​​alte țări.

„Nu am fost niciodată o prioritate pentru Rusia. Suntem folositori să arătăm Europei că ei [Europa] sunt ipocriți pentru că în Estonia și Letonia rușii sunt asupriți [deci Europa nu are dreptul să dea vina pe Rusia pentru încălcarea drepturilor omului]”, spune Kudors.

Ambii experți notează că, în urma invaziei Ucrainei, Rusia a realizat exact opusul a ceea ce și-a dorit conform documentelor scurse: Letonia a refuzat gazul rusesc, poliția și serviciile de informații au devenit mai puțin tolerante cu activitățile pro-Kremlin, iar țara a finalizat tranziția către predarea în școli numai în limba letonă. Andis Kudors subliniază importanța acesteia din urmă:

„Limba nu este doar instrumentul de comunicare. În mâinile Kremlinului, devine un mijloc de dezinformare și propagandă (…) A gândi strategic înseamnă a te gândi la copii și tineri [rusofoni în Letonia], astfel încât chestiunea limbii în școli este una principală pentru securitatea națională și societatea letonă, iar limba letonă trebuie să fie baza. Nu există altă cale”, spune Kudors.

El subliniază, de asemenea, scopul Rusiei de a convinge societățile baltice, nordice și vestice că prezența NATO va înrăutăți situația în țările baltice din punct de vedere ecologic.  Astfel, exista speranța că sub această presiune așa-zisa militarizare baltică nu se va întâmpla. Dar, în schimb, prezența NATO în țările baltice va deveni și mai puternică.

În același timp, ar fi o greșeală să subestimăm Rusia. Încă poate gestiona războiul din Ucraina și nu este izolată de restul lumii, recunoaște Andzans. America de Sud, Africa și India sunt destul de indiferente față de politicile externe ale Rusiei. „În momentul în care va începe ceva, atunci vom fi forțați să reacționăm. Rusia are cu siguranță planuri mai detaliate [pentru țările baltice]”, spune Andzans.

Kudors subliniază importanța consolidării poziției limbii letone în sfera publică, deoarece limba și cultura letonă sunt fundația Letoniei și reduc audiența propagandei rusești. Întrucât amenințările militare la adresa țărilor baltice rămân, Letonia trebuie să continue să dezvolte echipamente și infrastructură militară.

În acest sens, aderarea Finlandei și Suediei la NATO (cea din urmă trebuie să mai aștepte o perioadă), este extrem de favorabilă pentru Letonia și țările baltice.

Trebuie dezvoltată și capacitatea serviciilor de informații pentru a preveni influența rusă asupra politicienilor baltici. Cu toate acestea, Rusia rămâne o țară imprevizibilă.

 

Publicitate

A treia Unire a Românilor: prin alegere, prin necesitate sau prin voința altora

Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit
mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri
ca să cucerească pământul. 

Mircea ELIADE

Cea de-a treia Unire este cea așteptată. Mai corect ar fi să o numim Re-Unire, deoarece teritoriul pe care este așezată astăzi Republica Moldova – subiectul în joc al Uniri așteptate – a participat la Prima Unire cu o parte a sa – județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă – și cu tot întregul la cea de-a Doua Unire – cea Mare, respectiv în 1859 și 1918. „Pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazul în preludiul său curajos de la 1600 s-a fructificat în actul de voință a unioniștilor moldoveni și munteni de la 1859, apoi și în cel al moldovenilor basarabeni și bucovineni, dar și al românilor transilvăneni de la 1918. 

Voia de Unire a izvorât din conștiința solidarității ancestrale de neam și adusă la împlinire din nevoia stringentă a supraviețuirii noastre ca națiune, scrie istoricul Valeriu SAHARNEANU în prestigioasa publicație https://www.limbaromana.md. care apare la Chișinău.

Pe dimensiunea externă, Unirea a fost și cu învoirea altora. În Europa mijlocului de secol XIX, Prima Unire a fost cu sprijinul și implicarea împăratului francez Napoleon al III-lea, de exemplu. A fost nevoie de aliați influenți și în cazul Unirii Mari de la 1918, început de secol XX. Altfel nu se putea, deoarece au existat și oponenți serioși în persoana imperiilor agresiv-posesive de primprejur.

Cu siguranță, mijlocirea externă este și va fi actuală și în secolul XXI, în perspectiva celei de-a Treia Uniri, a Re-Unirii Republicii Moldova cu România. Asta, pentru că, pe de o parte, agonia celui mai dăunător, în relația cu românii, și mai rapace imperiu continuă azi. Convulsiile mari și duhul lui războinic încă mai fac victime în Europa. Din acest motiv, cele două state românești încă nu au ajuns la starea în care să-și poată hotărî în voce tare, să-și realizeze și să-și apere de unele singure unirea propriului popor fără să atragă furia muribundului imperiu.

Explicații pentru situația în care poporul român încă nu-și poate rezolva de unul singur și în voie o sarcină eminamente națională, transformată cu rea-credință de ingerințe imperiale străine în problemă geopolitică, am putea găsi foarte multe. Cauzele stau la suprafața analizelor de circumstanță. Un recurs la înaintași ne-ar ajuta să le rememorăm nu doar în profunzime, dar și cu o doză necesară de paliativ istoric, deoarece ele sunt grele, dureroase și cu repercusiuni. 

* * *

Cu trimitere la Nicolae Iorga, Mircea Eliade îl probozea în eseul său, Teroarea istoriei și destinul României, pe strămoșul nostru pe linie tracă, Alexandru Macedon (Machedon): 

„Alexandru…, ajuns în culmea puterii, scrie Eliade, în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu…, s-a îndreptat spre Asia”.

 Pentru greșeala de a se lăsa „atras în orbita civilizației mediteraneene”, continuă Eliade, „tracii, care după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor șansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora…

De aceea, conchide Eliade, Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul”.

Patru secole mai târziu, după eroarea imputată de Eliade Marelui Alexandru, un imperiu geto-dac în proporții mult mai mici – Dacia – apăru totuși sub sceptrul regelui Burebista. Acesta se întindea spre miază-noapte până către Munții Tatra, coborând la est spre Pontul Euxin pe fâșia de apă a Bugului, sprijinindu-se la sud de Munții Balcanilor și rotunjindu-se la vest cu Dunărea Mijlocie.

Dacia dispare însă la un secol după începerea erei noi, pornind de la înfrângerea regelui Decebal în confruntarea cu Traian, împăratul Imperiului Roman. Fără un rege unificator, dacii s-au retras în munți, în văi și văgăune adânci, între dealuri și în păduri de nepătruns – eternele lor cetăți. Factorul autonom, pretins de Eliade, este îngropat sub veacuri de năvălitori și perioade lungi de mari cataclisme ce le-a amenințat însăși existența.

În Teroarea Istoriei, autorul descrie una din ele: „O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică… Marea unitate etnică, lingvistică și culturală pe care în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România) a fost definitiv sfărâmată”.

Îndrăznim să opinăm că romanitatea sfărâmată definitiv a fost la sud de Dunăre. La nord de marele râu însă, urmașii dacilor și romanilor, daco-românii, au încercat să se adune întru a-și apăra țarina și a rezista în fața altor năvălitori, constituiți în alte imperii prădătoare. Pe la începutul celui de-al doilea mileniu după Christos, micile lor țări de printre munți, de prin codri și din jurul văilor de râuri s-au închegat în cnezate, voievodate, devenind apoi principate.

Domnitori vrednici ca Basarab I, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare au încercat să restabilească, în măsura posibilităților pe care le aveau – factorul autonom, acea putere dată unora întru a decide suveran marginile domniilor lor și libertatea cârmuirii de sine stătătoare. Tentativa lui Dimitrie Cantemir de a smulge Moldova de sub suzeranitatea Porții Otomane și de a o pune sub protecția Rusiei Pravoslavnice s-a soldat la 1711 cu o catastrofă pentru ambele voievodate. Muntenia și Moldova intră de aici încolo în peste un veac de pustiitoare cârmuiri fanariote după ce domnitorul moldovean fuge în pribegie, iar cel muntean este decapitat.

Este momentul istoric când, odată cu abolirea domnitorilor autohtoni, factorul autonom dispare cu desăvârșire din arealul domniilor valahe. În schimb, aducerea pentru prima dată la Prut a țarului Petru cel Mare are loc în ceasul cel rău al nașterii Rusiei imperiale. De aici încolo și până azi influența acesteia asupra factorului autonom românesc a avut consecințe eminamente catastrofice.

Marele istoric ieșean, Gheorghe Buzatu, a dedicat acestui moment nefast studiul România și vecinătatea Rusiei, în care menționează: „… odată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizați deja (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru – n.n.) sau generației de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh. I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinți, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P. P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea ş.a.) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de «brutală», pe atât de reală, și anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziției noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluției lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! 

Tot acolo, istoricul constată că Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României… Şi, într-adevăr, consemnează istoricul, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iașilor și Bucureștilor, mai apoi a României, o premisă, o condiție şi o rezultantă, de prea puține ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang…”.

* * *

Observația reputatului istoric ieșean este produsul unei analize retrospective foarte exacte făcute în anii 1990, primul deceniu al perioadei post-comuniste. A fost deceniul speranței de regăsire a celor răpiți și înstrăinați de imperiul sovietic. Încă în anul când imperiul mai era viu, mai exact, în februarie 1991, în Parlamentul României fusese rostită o scurtă frază: Să ne ținem de neamuri! – al primului președinte al Republicii Moldova Mircea Snegur. A fost un salut în loc de Bună ziua, de Bun găsit (după atâția ani!), fără să indice în mod provocator și adresatul Fraților! O frază mai mult timidă și inocentă, fără urmă de iz revoluționar unionist, cum se aștepta. În același an, imperiul a pierit și s-ar părea că odată cu el ar fi trebuit să-i piară și memoria.

Dar nu, nu s-a întâmplat acest lucru. Fraza nevinovată a fost văzută ca un strașnic apel la unire. Deja spre sfârșitul aceluiași an, Republica Moldova independentă, recunoscută ca atare, inclusiv de către România, era atacată de Rusia, iar în martie 1992 aceasta porni un război de agresiune împotriva micului stat de la Prut. Mai târziu, un oficial moscovit a recunoscut chiar în Parlamentul Republicii Moldova că războiul a fost aplicat ca măsură de prevenire a tentativelor de unire cu România. Prutul era considerat în continuare hotar de imperiu, iar Rusia – în continuare – vecină cu spațiul românesc, în condițiile în care până în 2014 a controlat Ucraina în totalitate și azi face război să o anexeze cu brutalitate. 

Rezultanta este cunoscută: reintrată în hazardul imperialist, Rusia menține la Tiraspol un regim de ocupație, iar la Chișinău a avut regimuri-satelit obediente aproape întreaga perioadă de independență și neutralitate.

Situația s-a schimbat întrucâtva după 2009, dar obsesia vecinătății ruse s-a resimțit mereu în politicile mutuale ale Chișinăului și Bucureștiului. Vizitele reciproce ale persoanelor de prim rang au loc într-o atmosferă de precauție, într-un cadrul sobru, distant, rece-oficial. Nimic în plus să dea de bănuit factorului rusesc: atmosfera Prutului geopolitic trebuie să rămână congelată, fără a fi periclitată de izvoadele fierbinți ale unor nedorite aversiuni de frățietate. Doar prezența alăturată protocolar a celor două drapele de stat, bănuitor de asemănătoare, ar putea să dea în vileag un secret știut de toți, dar omis în declarațiile celor mari: întâlnirea are loc între șefii a două state ale unuia și aceluiași popor.

Un alt element probatoriu al acestui fapt ar fi fost imnul comun Deșteaptă-te, române!, dacă nu ar fi fost înlăturat cu lașă precauție de un regim obedient de la Chișinău în rezultatul războiului rusesc de represiune, deși imnul Limba noastră, cu care a fost înlocuit imnul Deșteaptă-te, române!, este despre cea mai concludentă dovadă a identității comune – limba română. De ceva vreme, mai exact de prin 2020, persoanele de prim rang fac exerciții de curaj în discursurile lor, încercând să depășească timiditatea impusă de factorul rusesc. Tot mai des aceștia fac uz de fraze cu nuanțe emotive, precum că cele două maluri ale Prutului sunt unite printr-o legătură extrem de trainică – comunitatea de limbă, cultură și istorie.

Desigur, acest lucruar fi putea să dea de bănuit că la instalația de congelare de la Prut ceva nu funcționează cum trebuie. Digresiunea sentimentală poate fi însă ușor explicată vigilenților supraveghetori: Nicio grijă, tovarăși!, fraza este adresată inimilor prea fierbinți din partida chemătoare la unire imediată de pe ambele maluri ale râului de hotar. Polit-tehnologic, procedura se numește „evacuarea controlată a aburilor din vasul inimilor clocotind”. În rest, ia priviți cât de bine funcționează chichița: în peste 30 de ani de când cele două state românești au ieșit de sub crusta comunismului, de când sunt suverane și independente, nimic periculos din punct de vedere al status-quo-ului factorului rusesc nu s-a întâmplat. Nici tu cale ferată comună europeană, nici tu interconectare energetică, nici tu conductă de gaze funcțională. Nici tu suveranitate, nici tu independență, nici tu de-ocupare de teritorii. Vorbe, vorbe și iar vorbe… congelate. Mai mult, factorul autonom românesc a rămas tot acolo, în perioada deplânsă de Eliade și în dezavantajul semnalat de Buzatu, pe când factorul rusesc a funcționat la capacitate maximă în regimul anului 1940, adaptat la noua realitate.

* * *

Cu puterea unei aluviuni montane devastatoare, războiul din Ucraina vecină a dezgolit enormele vulnerabilități ale statului moldovean. Fără asistența multilaterală a României și a aliaților ei, americani și europeni, Republica Moldova a avut toate datele să cadă răpusă sub presiunea atacurilor hibride ale factorului rusesc în ofensivă. Cea mai gravă vulnerabilitate a statului moldovean este și cea mai veche: fundamentul stalinist pe care este așezat și pe care întârzie fatal să-l părăsească.

A trebuit să vină focul războiului ca să amintească elitelor politice care o conduc – celei de azi, dar, mai cu seamă, celor de ieri – că în cei peste treizeci de ani de mimare a suveranității și independenței nu au făcut altceva decât să prelungească o suferință. Or nu există suplicii care nu ar fi fost îndurate de cetățenii Republicii Moldova în această perioadă. Statul pretins suveran, independent și neutru nu a putut să-i apere nici de dușmanii din afară, nici de cei infiltrați în interior și nici de bandiții autohtoni, dezlănțuiți în furturi grele și acționând în umbra ingerințelor rusești directe ori hibride. În asemenea condiții, populația, în mod special cea aptă de muncă, cea tânără, nu are decât alternativa refugiului.

Dezastrul de foc al războiului, pornit amenințător din est, pare să fi fost „inventat” de pronia cerească special pentru a convinge masa îndoctrinată de propaganda rusă a moldovenilor dintre Prut și Nistru să facă un efort și să rupă lanțurile minciunii în care au fost înfășurați. Ei sunt în pericol și ar trebui să dea curs chemărilor instinctului de supraviețuire, să se reunească neîntârziat cu poporul său. În acest sens au de făcut un mic, dar foarte important pas: să se constituie într-o majoritate democratică și să ceară de la conducerea sa politică reîntregirea cu România. Au rodat constituirea majorității democratice în scrutinele din 2020 și 2021, când au făcut alegerea geopolitică salvatoare.

Ar putea să o formeze și acum. Desigur, este nevoie de o îndrumare mai punctuală, mai argumentată și, de ce nu?, mai afectivă din partea elitelor intelectuale și politice. Este unica și cea mai sigură cale pentru ca toate să revină la normalitate după cei peste 80 de ani de decimare fizică și maltratare mintală. Poporul, dar mai ales clasa politică, ar trebui să înțeleagă cât de prețios este momentul. Evadarea din suferință are acum o alternativă fericită, indicată precis și sută la sută garantată.

Numai astfel, Republica Moldova ar putea să scape de necontenitele șicane geopolitice ale Rusiei neo-imperialiste – prin renunțarea la statalitatea hibridă și adaptarea comunității la o formațiune statală autentic națională, cu un potențial mult mai viguros de satisfacere a necesităților sociale, economice și de securitate a cetățenilor. Ar fi o dovadă a maturității populației Republicii Moldova și a elitelor ei politice, iar reunirea decisă prin instrumente democratice de o majoritate a societății – factorul autonom – în cea mai curată și modernă formă – ar fi în deplin acord cu spiritul integrator dominant al Europei secolului XXI.

Caracterul circumstanțelor geopolitice apărute în anul 2022 reclamă din partea actorilor politici ai momentului, în special din partea celor de la Chișinău, abordări și soluții extraordinare. Toate – pe potriva momentului istoric excepțional pe care îl trăim. E cazul să ne amintim aici din nou de legendara butadă a comunității istorice românești despre blestemul poziției noastre geopolitice. Ea relevă că vecinătatea Rusiei a fost întotdeauna o premisă, cel mai adesea, de dezavantaj și de mare pericol.

Dar chiar și în acești 300 de ani de când am avut-o ca vecină, au existat și momente când Dumnezeu a îndepărtat Rusia de spațiul românesc, creând deschideri fascinante ca factorul autonom românesc să ia decizii uimitoare, de mare curaj și să se manifeste în cea mai sublimă formă.

Astfel, Unirea de la 1859 a fost posibilă după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii din 1853-1856; Marea Unire din 1918 s-a produs în momentul în care Rusia țaristă s-a dezintegrat în rezultatul tulburărilor interne cauzate de Primul Război Mondial din 1914-1918.

În fază deschisă de manifestare se află în prezent ce-a de-a treia îndepărtare a Rusiei. Marii istorici români nu au avut cum să-și închipuie – nici măcar în cele mai fanteziste scenarii – că în anul 2022, Moscova va ataca Kievul, că rușii vor porni război de genocid contra fraților lor ucraineni, transformându-se în dușmanii de moarte ai acestora pentru veacuri înainte. În pornirile lui expansioniste, Putin a vrut să-l imite pe Petru cel Mare, dar are toate șansele să devină exact opusul lui.

Putin a încurcat veacurile, crezând că ceea ce i s-a permis în materie de expansiune înaintașului său în secolul al XVIII-lea i se va permite și lui în secolul XXI.

O coaliție mondială de state civilizate s-a ridicat în apărarea ucrainenilor și există premise serioase ca Rusia să intre ea însăși într-un proces de dezintegrare.

Mai mult, ea riscă, într-un final, să ajungă înapoi acolo de unde a pornit Petru cel Mare. Este punctul în care Rusia încetează a mai fi vecina spațiului românesc, cu toate consecințele ce decurg din această nouă realitate geopolitică.

Pogromul identitar și lagărele rusești de reeducare pentru copiii Ucrainei

RUSIA CRIMINALĂ. Pogromul identitar al lui Putin și povestea lagărelor rusești de reeducare pentru copiii Ucrainei

O replică hibridă contemporană a ”iluștrilor” săi predecesori Adolf Hitler și I.V. Stalin, Vladimir Putin, dictatorul responsabil de moartea a sute de mii de oameni în Ucraina, a dat ordin pentru crearea a nu mai puțin de 43 de instituții menită să reeduce ideologic, în spiritul ”Marii Rusii”, mii și mii de copiii ucraineni.

Potrivit raportului Proiectului ”Observatorul Conflictelor”, derulat de Universitatea Yale, evocat de https://podul.ro, copii ucraineni sunt deportați în lagărele din Rusia și din Crimeea ocupată, pentru ”pregătire cultural – patriotică și militară” și sunt ținuți luni de zile cu forța în aceste închisori ale sufletului și spiritului,

”Conflict Observatory” este un program de investigare a crimelor de război rusești din Ucraina, inițiat de Departamentul de Stat al SUA în mai 2022, și care se bazează pe mărturiile părinților, ale victimelor, pe postările pe rețelele de socializare și pe imaginile preluate din satelit.

Experții prestigioasei instituții americane de educație sugerează chiar că amploarea acestei crime ideologice și identitare pusă la cale de Putin este cu mult mai mare decât ceea ce este cunoscut și dovedit în mod cuantificabil în acest moment.

Trimiterea copiilor ucraineni în lagărele de reeducare din Rusia a început chiar cu câteva săptămâni înainte de invazie. La începutul lunii februarie 2022, autoritățile ruse au scos aproximativ 500 de orfani din autointitulata și anexata Republică Populară Donețk, sub pretextul unei ”situații nesigure”, se arată în raport.

După cum au descoperit ulterior cercetătorii americani, peste 6 mii de copii cu vârste cuprinse între patru luni și 17 ani au trecut prin taberele de reeducare ideologică ale lui Putin, nu numai orfani, ci și copii care au fost smulși pur și simplu din familiile lor, pentru simplul fapt că erau ucraineni.

Unde sunt amplasate gulagurile rusești ”rezervate” copiilor Ucrainei

Lagărele de reeducare sunt amplasate în toată Rusia: din Crimeea ocupată (cele mai multe) și până în Orientul Îndepărtat, spun autorii investigațiilor, care au identificat tabere lângă Moscova, Kazan, Ekaterinburg, precum și în Magadan, regiunile de coastă ale Mării Negre și în Siberia. 

Din cele 43 de instituții, 41 funcționează pe baza infrastructurilor taberelor de vară pentru copii, dar anchetatorii sugerează că de fapt există mult mai multe locații de reeducare decât cele care au fost documentate până la eliminarea oricărui dubiu.

În două cazuri, taberele au fost deschise în incinta unui spital de psihiatrie din regiunea Simferopol, după cum s-a anunțat în noiembrie de către Comisarul ucrainean pentru Drepturile Omului, și în cea a unui Cămin pentru Familiști, aflat în regiunea Moscovei, acolo fiind aduși spre adopție copii ucraineni în aprilie 2022.

În majoritatea cazurilor, copiii din Ucraina care locuiau în aceeași regiune au fost trimiși în lagărele de reeducare într-un singur grup. Adesea, destinația a fost determinată de numele regiunii rusești care „a luat patronajul” asupra regiunii ucrainene ocupate .

Istorie, ideologie și propagandă rusă pentru spălarea creierului copilului ucrainean

Autoritățile Federației Ruse explică deportarea copiilor din Ucraina pentru reeducare din perspectiva pretinsei preocupări a ”Mamei Rusii” pentru sănătatea celor internați în lagăre, pentru punerea lor la adăpost din fața ostilităților sau pur și simplu ca efect al preparativelor pentru adopția orfanilor ucraineni de către familiile rusești.

Cercetătorii de la Yale au descoperit faptul că în cel puțin 32 de lagăre identificate s-a desfășurat intense activități de dopaj ideologic cu copiii, adevărate operațiuni de spălare a creierului, deportaților impregnându-li-se opinii și convingeri culturale, politice și sociale pro – ruse. Copiii au fost duși în excursii în locuri cu rezonanță culturală și patriotică, participând cu forța la prelegeri ale veteranilor de război și istoricilor ruși.

Mai mult decât atât, în lagărele din Crimeea și Cecenia, ”gazdele” deportaților au pregătit pentru aceștia

, cei internați fiind învățați cum să manevreze armele de foc, echipamentul de război și cum să conducă vehicule militare.

În apropiere de Groznîi, adolescenții au urmat cursuri de „tineri luptători” la Universitatea Rusă a Forțelor Speciale, iar în Crimeea au fost trimiși la Școala Viitorilor Comandanți, organizată de Yunarmiya, Mișcarea Națională pentru Cadeți a Armatei Ruse.

Potrivit lui Vladimir Kovalenko, șeful Iunarmiya Sevastopol, programul a avut ca scop ”promovarea patriotismului și a iubirii pentru Rusia”.

Pe lângă educația culturală, patriotică și militară, copiilor li se predau în lagărele ideologice istorie și alte materii conform standardelor educaționale rusești, unele dintre tabere lucrând sub auspiciile universităților locale, care le-au oferit apoi cursanților locuri de studii gratuite, pentru a-i atrage întru desăvârșirea reeducării.

Cum pretextul invocat al deportării este, la nivel general, așa zisa situație de vulnerabilitate socială, nu doar orfanii ucraineni sunt duși în lagăre, ci și copiii care au părinți, aparținătorii fiind de cele mai multe ori forțați, prin presiune fizică, psihică, abuz și amenințare, să accepte despărțirea de cei mai mici membrii ai familiilor.

Deși, teoretic, unele tabere erau organizate pe o perioadă limitată pentru copiii ucraineni cu familii, nu de puține ori, în lagărele din Crimeea și Krasnodar de exemplu, copiii au fost ținuți săptămâni întregi și chiar luni de zile peste data limită anunțată inițial, soarta unora dintre cei deportați fiind încă necunoscută de vreme ce, potrivit directorului Eastern Human Rights Group, Vera Yastrebova, unii dintre cei deportați și-au schimbat între timp, ca efect al reeducării, prenumele, numele de familie și chiar data nașterii.

Într-unul dintre lagărele de reeducare, întoarcerea în Ucraina a peste 300 de copii a fost anulată după ce Kievul a recăpătat controlul asupra regiunii Harkov, în toamna lui 2022, iar cei internați au fost anunțați că se vor întoarce acasă doar dacă Rusia va recuceri orașul Izium.

Într-o altă tabără, plecarea copiilor către Ucraina, planificată pentru luna noiembrie, a fost anulată pentru că Rusia pierduse orașul Herson. 

Sute de mii de copii deportați în lagărele lui Putin

Numărul exact al copiilor deportați în lagărele rusești nu este cunoscut. În ianuarie 2023, Rusia a declarat că 728.000 de copii au ajuns în țară de la începutul războiului. Această estimare îi include probabil pe cei evacuați în Rusia împreună cu familiile lor. Autoritățile ucrainene au documentat doar 14.700 de cazuri de deportare a copiilor, dar estimează că numărul real al acestora este de ordinul sutelor de mii.

Autorii raportului au descoperit cel puțin două tabere în care copiii au fost adoptați în familiile rusești – 20 dintre ei locuiesc acum în regiunea Moscovei și învață în școlile locale. Potrivit directorului Eastern Human Rights Group, Vera Yastrebova, viitorii părinți adoptivi, ca și copiii, au fost și ei reeducați, urmând cursuri ideologice sub atenta îndrumare a educatorilor ruși.

În total, potrivit Avocatului Poporului – Deparatmentul Copii din Rusia, Maria Lvova – Belova, până în octombrie 2022, familiile rusești adoptaseră 350 de orfani din Ucraina și încă o mie de copii așteptau adopția la acel moment.

Cine sunt cei care se fac responsabili pentru „reeducare”

Potrivit anchetatorilor, „munca educațională” este coordonată de guvernul rus la toate nivelurile. Din raport rezultă că programul este realizat și promovat de câteva zeci de oficiali federali, regionali și locali, în special de ministrul Educației, Serghei Kravtsov, președintele Consiliului Federației, Valentina Matviyenko și prim-adjunctul șefului administrației prezidențiale, Serghei Kiriyenko.

Munca responsabililor din liniile inferioare, de execuție a strategiei lui Putin, implică transportul copiilor, strângerea de fonduri, managementul unui lagăr și promovarea programului în Rusia și în teritoriile ocupate ale Ucrainei. Cel puțin 12 persoane care coordonează proiectul de anihilare identitar – ideologică a copiilor ucraineni nu sunt incluse în nicio listă de sancțiuni internaționale.

Programul este condus în primul rând de Avocatul Poporului – Departamentul pentru Copii, Maria Lvova-Belova (foto de propagandă). În septembrie, Belova a povestit cum, în cazul copiilor ucraineni deportați din Mariupol în regiunea Moscovei „ura s-a transformat în dragoste” pentru Rusia. În prezent Lvova – Belov se află sub sancțiunile SUA pentru participarea la deportarea copiilor .

Autoritățile ruse au confirmat în repetate rânduri că exportă și rusifică copii ucraineni, ceea ce este contrar principiilor de protecție a copiilor în timp de război, aprobate de ONU. Astfel, prim-ministrul Crimeei anexate, Aksyonov, comentând raportul, a recunoscut fără nicio problemă, ba chiar cu ironie, existența lagărelor de reeducare:

„Da, aceștia suntem noi „rușii răi”. Torturăm copiii cu marea, cu soarele, cu clima sănătoasă, cu programele educaționale și de divertisment și, eventual, chiar cu desenele sovietice. Este groaznic pentru dușmanii noștri să-și imagineze că cetățenii liberi, sănătoși, educați și patrioți ai Marii Rusii vor crește din astfel de copii”.