Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti din Principatele Unite

Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului.

Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor de guvernul Kogălniceanu , era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă și  răspundea unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc.

Problema mănăstirilor închinate avea o istorie mult mai lungă. Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității de cult, în simple surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate.

Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților și fără să aducă un folos real românilor]. Măsura adoptată de către guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerințe mult mai vechi ale Revoluției de la 1848 și ale Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor închinate avea o istorie mult mai lungă.

Se obișnuia ca domnii și boierii mai înstăriți să facă donații mănăstirilor în bunuri sau în moșii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfășurări activității de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile și mănăstirile cărora erau închinate.

Obligațiile către administrația Țărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidența legilor românești. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plății dărilor către stat în proporție de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului călugărilor greci de a se supune acestuia.

Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Imperiul Rus și Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.[3] Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstirești. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuțiilor către stat, guvernul român și-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile.

În martie 1863, consiliul de miniștri a hotărât ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, în locul limbii slavone, respectiv limbii grecești. Presimțind inevitabilul, mulți călugări greci au încercat să părăsească țara, luând cu ei obiecte de preț de prin mănăstiri. Autoritățile au dispus atunci condiționarea eliberării de pașapoarte de îndeplinirea unor anumite condiții, printre care se afla și obligația de a nu scoate din țară bunurile de patrimoniu.

Astfel au fost salvate de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul național, multe dintre ele având să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului național de antichități, instituit de Cuza prin decret domnesc. Cuza a poruncit să fie controlată gestiunea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidența și gestionarea fondurilor.

 

 

 

 

 

Cuza și confiscarea proprietăţilor greceşti. Cum ajunseseră atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

Confiscarea doar a proprietăţilor greceşti din ţară ar fi aruncat asupra politicii cuziste o pată greu de şters: xenofobia, ura faţă de poporul grec.

Într-o astfel de cheie trebuie să înţelegem decizia grea a domnitorului de a etatiza toate proprietăţile bisericeşti, chiar dacă Biserica a suferit foarte mult din pricina nedreptăţii ce i se făcuse. Cu toate acestea, au existat şi consecinţe pozitive, deoarece din pământurile Bisericii, după un an, Cuza a început să-i împroprietărească pe ţărani, prin promulgarea Legii rurale.

Ziua de 24 ianuarie ne readuce în memorie luptele şi năzuinţele seculare ale înaintaşilor noştri din toate teritoriile românismului pentru înfăptuirea Unirii, precum şi evenimentele cruciale din 1859, căci prin Unirea Principatelor Române s-a pus baza temeluirii României Mari, desăvârşită la 1918.

Actul istoric de acum 160 de ani a avut consecinţe importante asupra societăţii româneşti, deoarece măsurile luate de Principele Alexandru Ioan Cuza au vizat modernizarea principalelor domenii ale vieţii social-economice, politice, ba chiar religioase.

De schimbările fundamentale nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă, care se lupta din răsputeri ca să-şi dobândească autocefalia faţă de Patriarhia de Constantinopol, aspiraţie imposibil de realizat din pricină că, până la Cuza, dar mai ales în secolul fanariot, elementul grec ajunsese foarte influent în Ţările Române.

Hotărât să readucă acasă pământurile româneşti înstrăinate prin numeroasele danii făcute, cu voie sau de nevoie, de-a lungul timpului, Locurilor Sfinte din Răsărit, precum Sfântul Munte Athos, Mănăstirile de pe Meteore, patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria (chiar Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Sinai avea proprietăţi româneşti închinate), Cuza a propus, iniţial, răscumpărarea lor, oferindu-se să plătească, în rate, o sumă colosală: aproximativ 30 milioane franci. Era, de fapt, o modalitate de înţelegere amiabilă cu grecii care, deşi tentaţi de suma impresionantă, au refuzat-o.

În plus, văzându-şi periclitate atât interesele prezente, cât şi pe cele viitoare, au trecut peste faptul că împărtăşeam aceeaşi credinţă cu ei şi au încercat o „alianţă” neortodoxă cu Înalta Poartă, gândind că poate, poate vor reuşi să-şi păstreze întinsele suprafeţe funciare şi forestiere româneşti. Turcii erau interesaţi ca grecii să nu-şi piardă daniile în Ţările Române, căci aşa aveau şi ei de unde să colecteze sumele imense de bani impuse acestora după cucerirea Constantinopolului şi a celorlalte patriarhii apostolice.

Actul a stârnit numeroase controverse până în zilele noastre

În astfel de condiţii, conducerea ţării s-a văzut nevoită a recurge la o lege prin care toate proprietăţile Bisericii să fie etatizate, trecute în proprietatea statului. Cu toate protestele vehemente ale marilor puteri învecinate şi îndeosebi ale Imperiului Otoman – devenit, tam-nisam, apărător al intereselor greceşti (sic!) -, Legea secularizării averilor mănăstireşti s-a adoptat pe 17/29 decembrie 1863.

Mulţi episcopi şi stareţi greci au trimis sultanului o sumedenie de jalbe, cerându-şi „drepturile cuvenite” în pământ românesc, punând, ca şi în trecut, puternice presiuni şi pe reprezentaţii Imperiului ţarist la Constantinopol, solicitându-le cu fermitate anularea legii care-i lăsa fără întinsele suprafeţe agricole şi forestiere din România.

La vremea respectivă, dar şi până astăzi, actul a stârnit numeroase controverse, căci nu toţi au înţeles de ce Cuza a hotărât să deposedeze şi proprietăţile bisericilor ori mănăstirilor neînchinate. O privire generală asupra situaţiei mănăstirilor de dinainte de 1863 ne va lămuri: în Muntenia fiinţau 69 de mănăstiri, 35 dintre ele fiind închinate; în Moldova existau 122 de aşezăminte monahale, dintre care 30 închinate.

Procentul averilor funciare bisericeşti raportat la suprafaţa agricolă şi forestieră totală a României, constituită prin Unirea de la 1859 – deci fără Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea -, se ridica, în Muntenia, la 16,55% pentru cele neînchinate şi la 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova la 12, 16% pentru cele neînchinate şi la 10,17% pentru cele închinate, însumând puţin peste un sfert din teritoriul de atunci al Principatelor, adică 25,4% din suprafaţa totală a ţării.

„Până când ţăranii nu vor fi cetăţeni, noi nu vom avea o naţiune”

Se pune întrebarea: cum au ajuns atât de multe mănăstiri şi schituri româneşti în stăpânirea străinilor?

 

 

https://romaniabreakingnews.ro/cuza-si-confiscarea-proprietatilor-grecesti-cum-ajunsese-atat-de-multe-manastiri-si-schituri-romanesti-in-stapanirea-strainilor/

Citește integral pe

http://ziarullumina.ro/biserica-domnitorul-alexandru-ioan-cuza-si-satul-romanesc-140921.html

Publicitate

ZIUA DE 8 IUNIE ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 8 iunie în istoria noastră

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1668: La puţin timp după înscăunarea noului mitropolit Teodosie al Ungro-Vlahiei, în timpul domnitorului Radu Leon, s-a hotărât oficial ca biserica din Dealul Viilor din Bucureşti să devină Catedrală mitropolitană.

Această calitate şi-a păstrat-o până în anul 1925 când, prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, a devenit Catedrală patriarhală.

Ctitorie a voievodului Ţării Româneşti Constantin Şerban Basarab (1654-1658), construcţia, începută în anul 1656, a fost sfinţită în 1658 de patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău.

 

 

 

 

 

 

 

1838: În București, a fost deschisă la Colegiul Sf. Sava prima bibliotecă publică .

Fondul acesteia se află, în prezent, în colecţia Bibliotecii Metropolitane “Mihail Sadoveanu”.

 

 

 

 

 

 

1862: A fost asasinat (20 iunie stil nou) de catre o persoana ramasa neidentificata, primul-ministru  al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu a fost seful primului guvern  instituit de Alexandru Ioan Cuza la  22.01.1862.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. 

La 22 ianuarie 1862 devine întîiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei.

Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 cînd este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stîrnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

 

Asasinarea pe Dealul Mitropoliei – „O crimă politică perfectă”.

După încheierea unui discurs virulent susţinut în Cameră împotriva unei mari adunări convocate pe 11 iunie pe Cîmpia Libertăţii din Dealul Filaretului, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri.

În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul cînd trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Primul ministru fusese împuşcat în spate, la baza creierului.

Vestea asasinării a fost răspîndită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.

Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vîrsta de 54 de ani, fiind înmormîntat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dîmboviţa, conform testamentului său.

Scenarii privind asasinatul. Implicaţii politice. Un mister neelucidat.

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului. Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putînd fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie.

Istoricii au renunţat la această variantă, argumentînd că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu.

 

 

 

 

Foto: Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din București, sub care a fost asasinat Barbu Catargiu

Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta.

În primă fază cazul este înmînat procurorului Desliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu.

Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă.

Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar cînd Desliu s-a apropiat

de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate.

Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.

Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu.

Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Desliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii.

Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei.

Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri.

În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această odioasă crimă rămâne în continuare neelucidat.

 

 

 

 

 

 

 

1867: Împăratul Austriei Franz Joseph , a fost încoronat la Buda, în Biserica Mátyás,  rege apostolic al Ungariei (1867-1916) și în această calitate a aprobat legea privind încorporarea Transilvaniei în Ungaria, la 27 mai 1867, punând astfel capăt disensiunilor cu nobilimea maghiară prin crearea statului  dualist  Austro-Ungaria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și  cea a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.

A  murit la 21 noiembrie  1916, la vârsta de 86 de ani la Palatul Schönbrunn din Viena  și a fost înmormântat în Cripta Imperială de la  Mănăstirea Capucinilor din Viena, după 9 zile, la 30 noiembrie.

I-a succedat la tron împăratul Carol I , iar Imperiul Austro-Ungar s-a destramat in 1918, dupa infrangerea suferita in primul razboi mondial.

 

 

 

 

 

1882: S-a născut la Târgu Jiu, scriitorul şi filozoful maghiar ardelean György Ádám; (d.2 aprilie 1906, Cluj).

 

 

 

 

 

1884: Sunt aprobate modificarile a 25 de articole din Constitutia Romaniei din 1866.

Este modificata, printre altele, legea electorala: numarul senatorilor crestea de la 70 la 148, al deputatilor de la 120 la 183, iar corpul electoral se diviza in trei colegii pentru Camera Deputatilor si doua colegii pentru Senat.

Votarea legii marcheaza ruptura definitiva dintre cele doua principale grupari ale Partidului Liberal: “bratienistii” si “rosettistii”.

 

 

 

 

1892: A decedat Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (n. 1818, Pitești București), diplomat și om politic român.

 

 

 

 

 

 

A fost fiul stolnicului Constantin Brătianu și fratele liberalului Ion C. Brătianu.

În calitate de primar al Bucureștiului, a fost martorul unui eveniment major în istoria țării noastre: venirea Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României.

Dimitrie C. Brătianu l-a primit pe Carol I în apropierea pădurii Băneasa, unde a ținut un discurs în fața a peste 30.000 de oameni

 

 

 

 

 

 

1897: La sediul ziarului „L´Indépendance Roumaine” din Bucuresti, Cinematograful “Lumiere” a prezentat in premiera primele trei subiecte de actualitati romanesti, filmate la 10 mai 1897, de catre operatorul francez Paul Menu..

Francezul Paul Menu  este autorul primelor filmări din România (realizate în intervalul 10 mai – 20 iunie 1897).

” Defilarea ” a fost  un film documentar-reportaj despre defilarea militara din Bucuresti, din 10 mai 1897, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei, realizat de opticianul si fotograful francez Paul Menu (1876-1973) pentru firma Lumiere (a fratilor Louis si Auguste Lumiere, cei care au aratat lumii minunea fotografiilor in miscare).

Filmul este considerat prima filmare din Romania, alaturi de alte doua filmari realizate in aceeasi zi, de acelasi cineast si legate tot de sarbatorirea zilei de 10 mai 1897.
Lucrarile de laborator au fost executate la firma „Lumiere” din Lyon.

 

 

 

 

 

 

 

1905: A decedat printul Leopold Stefan Karl Anton Gustaf Eduard Tassilo von Hohenzollern Sigmaringen (n. 22 septembrie 1835), primul fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern – Sigmaringen si tatal printului Ferdinand (1865–1927), devenit  Rege al României.

Fratele său mai mic a fost Regele Carol I al României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

După revoluția spaniolă din 1868 care a detronat-o pe regina Isabella II, i s-a oferit coroana regală.

Această ofertă a fost sprijinită de prim-ministrul prusac Otto von Bismarck, dar a fost respinsă de împăratul francez Napoleon III.

Leopold a declinat oferta la presiunile franceze.

În 1861 Prințul Leopold s-a căsătorit cu Infanta Antónia a Portugaliei și au avut 3 baieti:

 

– Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria,

– Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh,

– Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei.

 

 

 

 

 

1922: A avut loc la Belgrad nunta  Principesei Maria-Mignon a Romaniei, cu Principele Alexandru (unicul fiu al regelui Serbiei, Petru I Karagheorghevici).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Logodna s-a celebrat la 20 februarie 1922, la București.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1922: A avut loc, la Belgrad, primul meci international de fotbal al echipei nationale a Romaniei (”Cupa prieteniei romano-iugoslave”).

 

 

 

 

 

 

 

1930: Parlamentul îl  proclama pe prințul Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, rege al României, sub numele de Carol al II-lea. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

S-a incheiat astfel  prima domnie a regelui Mihai I (inceputa la 20.07.1927, ca urmare a mortii regelui Ferdinand I, si desfasurata sub tutela unei Inalte Regente).

Principelui mostenitor Mihai i se confera titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia ”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1938: Moare la Bucuresti, Ovid Densusianu, filolog, folclorist, istoric literar si poet; ( n. 29  decembrie 1873, Fagaras).

Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938, publicaţie a Institutului de Filologie şi Folclor).

A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul si etnografia, fiind  unul dintre fondatorii școlii lingvistice de la București. 

În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.

 

 

 

 

A fost   membru titular al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

In 1923 a fost  ales membru de onoare al Societăţii de Etnografie, iar in 1924  devine membru al Societăţii de Lingvistică de la Paris.

A iniţiat convocarea unui Congres al filologilor românila care a susţinut  comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere (1925).

 

 

 

1967: A decedat  la Iași, poeta română  Otilia Cazimir (Alexandrina Gavrilescu); (n. 12 februarie 1884 in localitatea Cotu Vameş, judeţul Neamţ).

 

 

 

 

 

 

 

 

A debutat în anul 1912 în revista Viaţa românească, cu poezie, iar debutul în proză a avut loc în anul 1919 în publicaţia Însemnări ieşene.

Cel dintâi volum de poezii, Lumini şi umbre, i-a fost publicat în anul 1923, la Editura ” Viaţa Românească ” , urmează volumul de versuri „ Fluturi de noapte” , Editura „Cartea Românească”, 1927, carte premiată de Academia Română şi de comitetul ” Femina Vie- Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina.

A colaborat cu publicaţiile Însemnări ieşene, Adevărul literar şi artistic, Lumea-bazar săptămânal , Bilete de papagal, Iaşul nou, Iaşul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica şi altele.

Între anii 1937 – 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă şi sovietică.

A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă şi sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin, Gaidar ş.a.).

A  primit numeroase premii şi distincţii: Premiul Academiei Române (1927), Premiul Femina (1928), Premiul Naţional pentru Literatură (1937), Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii (1954), cl. I (1964).

 

 

 

1990: A aparut primul numar al revistei “Romania Mare”, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor.

 

 

 

 

1992:  S-a deschis piaţa valutară în România.

 

 

 

 

 

 

1992: Parlamentul României a adoptat, în şedinţa comună a celor două Camere, Legea privind alegerea preşedintelui României.

 

 

 

1999:A fost publicată „Declaraţia de la Cluj”, semnată de mai mulţi intelectuali ardeleni, care s-au pronunţat pentru iniţierea unor dezbateri publice despre perspectivele unei autonomii administrative – pentru Transilvania şi Banat, cu adunări legislative regionale care să reprezinte în viitor o alternativă reală la modelul statului centralizat.

2001: Guvernul a adoptat un proiect de modificare a Codului Penal, prin care abroga articolul 200, referitor la relaţiile homosexuale.

 

2007: Filmul „California Dreamin’ (nesfârşit)” al regretatului regizor Cristian Nemescu a obţinut un premiu special la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Ibiza, desfăşurată între 29 mai şi 7 iunie.

 

 

Foto: Cristian Nemescu, regizor și scenarist român din „noul val” cinematografic, nascut pe 31 martie 1979,  si decedat la numai 27 de ani intr-un groaznic accident de masina pe 24 august 2006 alături de inginerul său de sunet, Andrei Toncu (28 de ani)si si taximetristul Dumitru Arustei (24 de ani).

Cristian Nemescu a terminat Universitatea de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti in 2003. In putinii sai ani de viata, Cristian Nemescu a câștigat peste 20 de premii, printre care Marele Premiu la NYU International Student Film Festival din New York( pentru Poveste la scara C), Premiul Special al Juriului la Bruxelles Short Film Festival din Belgia, Public’s Choice la Milano Film Festival din Italia, Premiul Publicului la Internationale Grenzland Filmtage Festival din Germania. Filmul „California Dreamin” a primit in mai 2007 premiul „Un certain regard ” la a 60-a ediție a Festivalului de la Cannes.

La 28 mai 2007, președintele României  i-a acordat  post mortem printr-un decret, Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler, „pentru contribuția remarcabilă la promovarea cinematografiei românești”.

 

 

 

 

 

2007: Comisia Juridică şi pentru Drepturile Omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat, la Paris, raportul elaborat de Dick Marty privind închisorile CIA.

Raportorul special al Consiliului Europei, Dick Marty, a dezvăluit că în Polonia şi România au existat centre de detenţie ale CIA între 2002 şi 2005, cu acordul preşedinţilor celor două ţări.

 

 

 

 

2007: Actorul Adrian Pintea a murit la Spitalul Clinic Fundeni din Bucureşti, unde fusese internat din cauza unor probleme grave de sănătate. (filme: „Iancu Jianu, zapciul”, „Pădureanca”, „Iancu Jianu, haiducul”); (n. 9 octombrie 1954).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2008: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan a fost întronizat Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la Catedrala Mitropolitană din localitate.

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan (stânga) şi Patriarhul Daniel (dreapta)

 

 

Scaunul de mitropolit al Moldovei şi Bucovinei  rămasese vacant după ce, în 12 septembrie 2007, IPS Daniel a fost validat în funcţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

 Ceremonia de întronizare a avut loc în Catedrala mitropolitană din Iaşi, după slujba Sfintei Liturghii, săvârşită în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de către un sobor de 32 de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Un prim moment din cadrul acestei ceremonii a fost citirea gramatei patriarhale de întronizare, de către Preasfinţitul Vincenţiu Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal şi secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

A urmat apoi cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care s-a referit la misiunea noului mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.

 

 

 

 

 2014: A decedat în Italia, actrița italiana de origine română Veronica Lazăr; (n. 16 octombrie 1938, București).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A debutat în filmul lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris (1973), apărând apoi în filme ca Luna (1979), Cerul ocrotitor (1990) sau Besieged (1998).

Lazăr este probabil cunoscută mai ales  pentru rolul demonicei Mater Tenebrarum din filmul lui Dario Argento, Inferno (1980). 
S-a căsătorit cu actorul italian Adolfo Celi în 1966 cu care a avut  doi copii: regizorul Leonardo Celi și actrița Alessandra Celi.

Ultimul său rol a fost în filmul lui Bertolucci, ”Eu și tu”, în 2012.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/08/o-istorie-a-zilei-de-8-iunie-video-3/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008 ;

2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

3. e.maramures.ro ;

4. Wikipedia.ro.;

5. mediafax.ro ;

6. worldwideromania.com ;

7. Enciclopedia Romaniei.ro ;

8.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

9.  Istoria md.

DESPRE HOMOSEXUALITATE ȘI TACTICILE MIȘCĂRII HOMOSEXUALE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TACTICILE MIȘCĂRII HOMOSEXUALE

Sunt absolut de acord cu căsătoria între homosexuali, cu singura condiție ca ambii să fie politicieni. Tot ce poate contribui la nereproducerea lor este o binefacere pentru noi toți.

George Pruteanu

Pe 26 iunie 2015, Curtea Supremă a Statelor Unite a legalizat căsătoriile homosexuale pe întreg teritoriul țării. Anterior, secretarul de stat John Kerry anunțase că problematica drepturilor homosexuale este una dintre prioritățile politicii americane. Conform unor sondaje de opinie, căsătoriile între persoane de același sex sunt acceptate de cca 50% dintre americani.

Cum s-a ajuns aici, în doar câteva zeci de ani? Un articol publicat în 1987, The Overhauling of Straight America (Revizuirea Americii heterosexuale), semnat de activiştii homosexuali Marshall Kirk şi Erastes Pill, a devenit un text de referința privind tacticile folosite de mișcarea homosexuală, pentru a se impune în ochii opiniei publice americane. Aceste persoane erau foarte şcolite. Kirk era cercetător în neuropsihiatrie, cu studii la Harvard; Madsen avea un doctorat în Politică tot la Harvard şi era expert în tactici de persuasiune publică şi marketing social.

Între timp, The Overhauling of Straight America a devenit biblia mişcării homosexuale, întrucât prezintă strategii atât pentru a-i face pe homosexuali mai acceptaţi, cât şi pentru a-i demoniza pe oponenţii homosexualităţii. Întreaga campanie se bazează nu pe argumente raţionale, ci pe manipularea emoţională a publicului. (Ulterior, Kirk şi Madsen au dezvoltat principiile din articol într-o carte de 398 de pagini: After the Ball: How America Will Conquer Its Fear and Hatred of Gays in the 90s (După bal: Cum îşi va depăşi America teama şi ura de homosexuali în anii ’90). Noi ne vom concentra aici pe articolul lor iniţial, din 1987. Pentru a transmite corect spiritul acelui material, vom apela frecvent la citarea lui directă.

Publicat în 1987 în revista pentru homosexuali Guide, „Revizuirea Americii heterosexuale” începe cu: „Primul lucru ce trebuie făcut e desensibilizarea publicului american cu privire la homosexuali şi la drepturile acestora. A desensibiliza publicul înseamnă a-l face să privească homosexualitatea cu indiferenţă, fără nici o emoţie”. Autorii vorbesc despre obiectivul de a pune preferinţele sexuale pe acelaşi palier cu preferinţele pentru aromele de îngheţată sau sport: ție-ţi place ciocolata, mie-mi place vanilia; tu preferi voleiul, eu fotbalul. Nu-i nicio problemă. „Cel puţin la început, scriu autorii, urmărim să desensibilizăm publicul şi nimic mai mult.

Nu trebuie şi nu ne aşteptăm la o înţelegere deplină a homosexualităţii din partea omului obişnuit. Renunță a convinge masele că homosexualitatea e un lucru bun. Dar dacă-i îi faci să considere că e doar un lucru obişnuit, dacă-i faci să ridice din umeri, lupta ta pentru drepturi juridice şi sociale e practic câştigată. Şi ca să-i faci doar să ridice din umeri, homosexualii nu trebuie să mai pară misterioşi, ciudați şi diferiţi”. Textul face apel la o campanie masivă în mass-media, pentru schimbarea imaginii homosexualilor și „orice campanie care urmăreşte această schimbare trebuie să realizeze şase lucruri”. Următorii şase paşi sunt luaţi direct din articolul lui Kirk şi Pill:

Pasul 1: Vorbiţi despre homosexuali şi homosexualitate cât mai tare şi mai des posibil

„Principiul din spatele acestui sfat e simplu, spun Kirk şi Pill, aproape orice comportament începe să pară normal, dacă eşti expus la el suficient de mult timp şi în suficient de multe locuri. Acceptarea noului comportament va depinde în ultimă instanţă de numărul de cunoscuţi care-l practică sau acceptă”. Iniţial, o persoană poate fi ofensată, însă autorii spun că „atâta timp cât John nu se simte presat să facă la fel, atât timp cât comportamentul în cauză nu-i ameninţă siguranţa fizică şi financiară, se va obişnui cu el şi viaţa va merge mai departe”.

Viaţa merge mai departe şi John şi prietenii lui vor deveni mai toleranţi faţă de homosexualitate, aceasta devenind doar un mod de viaţă alternativ şi legitim. „Modalitatea prin care putem atenua sensibilităţile primare faţă de homosexualitate este să facem ca mulţi oameni să vorbească despre subiect, într-o manieră neutră sau pozitivă”. Cu cât se vorbeşte mai mult, cu atât se creează impresia că publicul este împărţit în atitudini. „Chiar şi cele mai acebre dezbateri dintre susţinători şi oponenţi servesc scopului nostru, atât timp cât homosexuali respectabili ies în faţă şi-şi prezintă punctul de vedere”.

Autorii insistă că vorbitul despre homosexualitate trebuie să fie doar un vorbit, nu o îndoctrinare. „În fazele primare ale oricărei campanii îndreptate către cetăţeanul heterosexual, masele nu trebuie să fie şocate şi îndepărtate, prin expunerea prematură la comportamentul homosexual în sine. Descrierile sexuale trebuie reduse la minimum, iar drepturile homosexualilor trebuie prezentate ca o chestiune socială abstractă”. Ei subliniază importanţa discutării problematicii homosexuale în mass-media vizuală, în filme şi la televiziune, acestea fiind „cele mai puternice formatoare de imagine din societatea occidentală”. Omul de rând petrece zilnic un număr de ore în faţa televizorului. „Acestea deschid o poartă către lumea privată a heterosexualilor, prin care se poate introduce un cal troian”.

Hollywoodul este descris de autori ca fiind cea mai bună armă ascunsă pe care o au homosexualii pentru a desensibiliza publicul. Ei laudă faptul că în ultimii 10 ani (până în 1987), personajele homosexuale au devenit vizibile în filme şi emisiuni TV. De atunci, aceste apariții au devenit tot mai frecvente, şi totul face parte din strategia de inducere a acceptării publice a homosexualităţii. Uitaţi-vă, de pildă, la serialele Will & Grace sau The L Word; la filme ca Brokeback Mountain şi la homosexualii simpatici care au roluri principale în filme ca Bridget Jones Diary şi As Good As it Gets. Personajele homosexuale plăcute sunt tot mai numeroase, iar asta nu e o întâmplare.

Kirk şi Pill concep apoi un atac la scară largă asupra religiei. „Opinia publică este sursa principală de valori oficiale, iar autoritatea religioasă cealaltă sursă. Când cultele conservatoare îi condamnă pe homosexuali, noi putem face două lucruri ca să combatem homofobia credincioşilor. În primul rând, putem altera standardele morale, adică să facem publică susţinerea homosexualilor de cultele mai moderate, formulând obiecţii teologice cu privire la interpretarea conservatoare a învăţăturilor biblice şi expunând ura şi lipsa de uniformitate. 

În al doilea rând, putem submina autoritatea morală a cultelor homofobe, prezentându-le ca rămase în urmă faţă de vremurile moderne şi de ultimele descoperiri ale psihologiei. Împotriva influenţei puternice a religiei instituţionalizate trebuie să mobilizăm influenţa şi mai puternică a știinţei şi opiniei publice (sabia şi scutul acelui „umanism secular” dezavuat). O asemenea coaliţie monstruoasă a funcţionat bine şi înainte împotriva cultelor, în probleme cum ar fi divorţul şi avortul. Cu suficiente discuţii libere despre acceptabilitatea homosexualităţii, această coaliţie poate funcţiona şi aici”.

Pasul 2: Prezentaţi-i pe homosexuali ca victime, nu ca activişti agresivi

Hollywoodul este descris de autori ca fiind cea mai bună armă mascată pe care o au homosexualii pentru a desensibiliza publicul. Ei laudă faptul că personajele homosexuale sunt tot mai vizibile în filme şi în emisiunile TV.„În orice campanie pentru câştigarea publicului, homosexualii trebuie zugrăviţi ca victime care au nevoie de protecţie, astfel încât heterosexualii să fie înclinaţi prin reflex să-şi asume rolul de protectori. Dacă însă homosexualii sunt prezentaţi ca un grup puternic şi mândru, care promovează un stil de viaţă nonconformist şi deviant, atunci ei vor fi văzuţi ca o ameninţare publică, ce justifică opoziţia şi opresiunea. Din acest motiv, trebuie să rezistăm ispitei de a ne afişa „mândria homosexuală” atunci când asta vine în conflict cu imaginea de homosexual-victimă. Trebuie să găsim calea de mijloc între a-i impresiona pe heterosexuali cu numărul nostru mare pe de-o parte şi a le declanşa o paranoia ostilă (Nu mai ai loc de ei!) pe de altă parte”.

„O campanie media pentru promovarea imaginii homosexualului-victimă trebuie să folosească simboluri care reduc sentimentul de ameninţare al publicului, care va coborî garda şi care sporesc imaginea victimizării. În practică, asta înseamnă că mustăcioşii cu muşchi nu trebuie să apară în reclamele homosexuale şi în alte prezentări, ei lăsând loc figurilor simpatice ale unor tineri sau bătrânei şi ale unor femei atrăgătoare. (Inutil să mai spunem că grupurile limitrofe, cum ar fi North American Man-Boy Love Association nu trebuie să apară în asemenea campanii: cei suspectaţi de molestarea copiilor nu pot fi prezentați niciodată ca victime)”.

Kirk şi Pill indică două mesaje diferite despre homosexualul-victimă, care trebuie transmise.

„Primul, publicului trebuie să i se spună că homosexualii sunt nişte victime ale sorţii, în sensul că niciunul nu şi-a ales preferinţa sexuală. Mesajul trebuie să spună: „Dacă-i întrebi pe homosexuali, ei aşa s-au născut, aşa cum voi v-aţi născut heterosexuali, albi, negri, inteligenţi sau sportivi. Nu i-a racolat sau sedus nimeni; n-au ales ei asta şi deci nu pot fi judecaţi din punct de vedere moral. Ce fac ei nu e ceva conştient, ci ceva natural. Acest destin ar fi putut fi şi al vostru!” Această strategie funcționează peste tot. Uitaţi-vă la Lady Gaga şi la albumul ei, Born this Way (Născut aşa).

Uitaţi-vă la ura viscerală pe care o au homosexualii faţă de asociaţii precum Courage sau Exodus, care-i consiliază pe bărbaţii şi femeile ce vor să scape de homosexualitate. Dacă homosexualitatea poate fi învinsă, asta distruge argumentul fals că homosexualii sunt victime ale sorţii, care nu pot face nimic să se schimbe.

Kirk şi Pill continuă: „Persoanele care apar în campania publică trebuie să fie decente şi îngrijite, atrăgătoare, admirabile după standardele heterosexuale, şi să nu li se poată obiecta nimic – cu alte cuvinte, să nu se deosebească de heterosexualii pe care vrem să-i câștigăm de partea noastră. Purtătorii de cuvânt ai cauzei noastre trebuie să fie „homosexuali normali”, nu „homosexuali la înfăţişare”. Numai în aceste condiţii va fi perceput corect mesajul: „Aceşti oameni sunt victime ale unei sorţi care-ar fi putut fi şi a ta”.

Pasul 3: Daţi-le protectorilor o cauză dreaptă

„Să conducem o campanie media care-i înfăţişează pe homosexuali ca victime ale societăţii şi-i încurajează pe heterosexuali să-și asume rolul de protectori. Puţine femei heterosexuale şi şi mai puţini bărbaţi heterosexuali vor dori să apere homosexualitatea pe faţă. Majoritatea îşi vor ataşa impulsul protector de un principiu al dreptăţii sau legii, de o dorinţă generală pentru un tratament egal şi corect în societate.

Campania noastră nu trebuie să ceară susţinerea directă pentru practicile homosexuale, ci să preia anti-discriminarea ca temă a ei. Dreptul la libera exprimare, libertatea credinţei, libertatea de asociere, tratamentul corect şi protecţia egală în faţa legii – acestea trebuie să fie aspectele aduse în atenţie de campania noastră”.

Pasul 4: Faceţi-i pe homosexuali să pară buni

„Pentru a-l face pe homosexualul-victimă simpatic pentru heterosexuali, trebuie să-l înfăţişezi ca pe un om obişnuit. Însă o temă suplimentară a campaniei trebuie să fie mai agresivă şi mai tenace: pentru a neutraliza presa negativă de care au parte zilele acestea homosexualii şi lesbienele, campania trebuie să-i portretizeze pe homosexuali ca pe nişte stâlpi superiori ai societăţii. Da, da, ştim – şmecheria asta e atât de veche, că măcăne. Dar şi alte minorităţi au folosit-o în anunţuri ce anunţau cu mândrie „Ştiaţi că acest mare bărbat/femeie a fost…?” Mesajul e vital pentru toţi acei heterosexuali care-i văd pe homosexuali ca pe nişte ciudaţi: singuratici, rataţi, beţivi, sinucigaşi, agresori de copii”.Autorii subliniază importanţa validării cu ajutorul vedetelor: „Vedetele pot fi hetero sau homo.”

Pasul 5: Faceţi-i pe oponenţi să pară răi

„Într-o fază ulterioară a campaniei media pentru drepturile homosexualilor – după ce celelalte reclame homo au devenit obişnuite – va fi momentul să-i abordăm pe restul oponenţilor. Ca să fim direcţi, ei trebuie demonizaţi. Aici, scopul nostru e dublu.

Mai întâi, urmărim să înlocuim mândria auto-suficientă a publicului cu privire la homofobia lui cu ruşine şi vină. În al doilea rând, vrem să-i facem pe antihomosexuali să pară atât de urâţi, încât omul de rând să vrea să se disocieze de asemenea modele. Publicul trebuie să vadă imagini ale unor homofobi gălăgioşi, ale căror opinii îl dezgustă pe omul de rând. Aceste imagini pot include: membri ai Ku Klux Klan care cer arderea de vii sau castrarea homosexualilor; predicatori bigoţi, tulburați, cu o ură isterică; derbedei, golani şi puşcăriaşi ameninţători, care vorbesc lejer despre „poponarii” pe care i-au omorât sau pe care i-ar omorî; un tur prin lagărele de concentrare naziste, unde au fost torturaţi şi ucişi homosexuali”.

Autorii explică mai departe: „Aceste imagini trebuie puse alături de cele ale homosexualilor victime, prin metoda numită de propagandişti „tehnica parantezei”. De exemplu, timp de câteva secunde este arătat un predicator înfierbântat, cu ochii bulbucaţi, care tună şi fulgeră împotriva „acelor degeneraţi şi îndrăciţi”, bătând cu pumnul în masă. În timp ce acesta îşi continuă tirada, imaginea se schimbă pe imaginile unor homosexuali care arată decent, inocent şi amabil; apoi revenim la figura înroşită a predicatorului ş.a.m.d. Contrastul e evident, efectul devastator”.

Pasul 6: Solicitaţi fonduri

„Orice campanie masivă va necesita cheltuieli lunare sau chiar anuale – un amplu mecanism de strângere de fonduri,” spun autorii. Ei îi îndeamnă pe homosexuali să contribuie masiv la această campanie. „Întrucât acei homosexuali care n-au familii de întreţinut au, de obicei, mai multe fonduri la dispoziţie decât ceilalți, ei îşi pot permite să contribuie cu mai mult… Invitaţia trebuie adresată atât homosexualilor, cât şi heterosexualilor interesaţi de dreptatea socială”. Doi ani mai târziu, în cartea lor, „După bal”, Kirk şi Madsen îşi prezintă în clar planul pentru propaganda de masă menită să convertească America la promovarea cauzei homosexuale. Ei scriu: „…prin conversie înţelegem conversia emoţiilor, minţii şi voinţei omului de rând, printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei propagande servită poporului prin mass-media”.

Demonizaţi creştinismul

În ton cu „Revizuirea Americii heterosexuale” a lui Kirk şi Pill, procesul de demonizare a celor ce se opun homosexualităţii se derulează azi cu o viteză ameţitoare. Atacul homosexualilor se îndreaptă în special împotriva creştinismului. 

Pe un site al homosexualilor dedicat prezentării „infracţiunilor de ură”, activiştii pretind că organizaţiile pro-familie au un discurs al urii atunci când critică comportamentul homosexual şi că acest discurs trebuie să fie curmat. Acest site pune un semn de egalitate între opoziţia faţă de homosexualitate şi uciderea evreilor de către Hitler. Acelaşi website dă vina pe grupurile pro-familie pentru uciderea lui Matthew Shepard, un student homosexual (de fapt, acesta a fost ucis într-un jaf, nu pentru că era homosexual).

În 2004, pastorul suedez Ake Green a fost condamnat la o lună de închisoare pentru că a criticat homosexualitatea într-o predică ţinută în biserică.

În New York, un panou cu un verset din Biblie a fost dat jos la presiunea consiliului local, care a declarat că reprezintă „un discurs al urii.”

În 2005, în Massachussetts, David Parker a fost arestat pentru că a protestat la şcoala la care copilul lui era îndoctrinat cu homosexualitate! În cele din urmă, el şi-a retras copilul de la acea şcoală. A petrecut doi ani prin tribunale şi a pierdut la toate apelurile.

Este evident că strategiile şi tacticile din „Revizuirea Americii heterosexuale” şi din „După bal” sunt aplicate acum la nivel naţional şi internaţional. Homosexualitatea le este impusă statelor ca un stil de viaţă normal. Statul California a adoptat o lege prin care se impune predarea „istoriei gay” în şcolile publice. Fără îndoială că acesta este planul pe care vor să-l implementeze activiştii homosexuali şi politicienii corupţi în şcolile din Statele Unite [și nu numai acolo, am spune noi].

Sursa: aici

Pe aceeași temă, citiți și articolul „Cuvintele mama și tata” aici: http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/04/cuvintele-mama-si-tata.html