CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Peştele – un simbol al creştinilor din primele veacuri

 

În primele veacuri creştine, imaginea peştelui apărea pretutindeni: în picturile murale, pe sarcofage, în inscripţiile funerare, pe diferite obiecte.

 

 

Acest simbol se intâlneşte foarte des în catacombele romane, care au fost multă vreme  locurile reuniunilor de taină ale creştinilor.

Aceştia purtau la gât peştişori din metal, din piatră sau din sidef, pe care figura inscripţia: „Fie mântuirea Ta!” sau „Mântuieşte!”.

Numele grecesc al peştelui (IHTIS) era pentru primii creştini un acrostih (o prescurtare formată din componentele inițiale într-o frază sau un cuvânt) al grecescului ΙΧΘΥΣ (ICHTYS) Iesous Christos Theou Yios Soter (Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul/Salvatorul).

 

  • Iota (I) este prima literă de la Iēsous , adică ” Isus „.

  • Chi (CH) este prima literă de Christos, care se traduce prin „uns”.

  • Theta (TH) este prima literă de Theou , grecescul pentru „Dumnezeu”.

  • Ypsilon (Y) este prima litera a cuvântului Yios , grecescul pentru „Fiul”.

  • Sigma (e) este prima literă de la cuvântul Soter, care înseamnă „Salvator”

 

 

 

Creştinismul a avut vreme îndelungată ca simbol central PEŞTELE, iar referinţele biblice la acest fapt sunt abundente.  Este, într-un fel, rezumatul doctrinei creştine şi este prima mărturisire de credinţă a creștinilor.

Iisus a savârşit minunea înmulţirii  PEŞTILOR.

Porumbelul are la rândul său multiple semnificaţii în Vechiul Testament, la fel şi  simbolul mielului pascal, saual bunului păstor, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

Importanţa atât de mare pe care o are peştele în textul Evangheliei a contribuit cu siguranţă la adoptarea acestui simbol de către creştini.

El este legat  de episoadele descrise în Evanghelie — atunci când, în deşert, poporul s-a săturat cu pâinea şi peştele oferit de Hristos şi apostolii săi, lângă Lacul Tiberiada, cunoscut şi ca Marea Galileei. Mântuitorul recurgea la  imagini care le erau familiare şi pe înţeles :

„Veniți după mine, și vă voi face pescari de oameni.”; chemându-i la apostolat, El îi numea „pescari de oameni” (Matei 4, 19; Marcu 1, 17).El asemăna Împărăţia Cerurilor cu un năvod plin cu tot soiul de peşti. Imaginea peştelui serveşte totodată ca simbol al bunătăţilor cereşti(Matei 7, 9-11; 13, 47-48; Luca 5, 10).

Acesta se afla pictat în bisericile creștinilor. Pentru că acesta era un simbol creștin, Biserica Ortodoxă dă, în unele posturi, dezlegare la pește.

Simbolul peştelui pleacă de la evanghelia după Luca, Matei și Ioan, din Biblie, în care Isus a folosit doi pești pentru a hrăni o mulțime de peste 5000 de persoane.  

Acesta mai apare și la alte culturi vechi, păgâne. Apare și la egipteni împreună cu Osiris (zeul vieții de apoi), fiind simbolul fertilității zeiței Isis (zeița magiei și a vieții, a căsătoriei, simbolul armoniei matrimoniale și fidelității femeii față de soț).

Peștele este una din primele vietăți arhetipale, fiind una din primele forme de viață din mediul acvatic, unde se spune că a apărut pentru prima oară viața.

În alte culturi, el simbolizează reîncarnarea sau forța vitală.

Deoarece depune foarte multe icre, peștele este simbol al fecundității. Mai este asociat și cu soarele sau cu luna, în plan cosmic.

În mitologia indiană, peștele matsya este unul din avatarurile lui Vishnu (Vishnu este o ipostază majoră a lui Dumnezeu în religia hindusă). El îl salvează de la potop pe Manu, fiul lui Brahma, zeul creației.

În China, peștele simbolizează norocul. În combinație cu cocorul, el este simbolul longevității.

În astrologie, zodia Peștilor este ultima din zodiac, fiind așezată înaintea echinocțiului de primăvară.  

Peștele în vis prevestește noroc, succes și bogăție dacă e pescuit sau văzut. Însă dacă e mort sau îl scapi din mână în vis, prevestește dezamăgire. Dacă visezi mai mulți pești la un loc, înseamnă că vei avea parte de un venit mare, pe plan financiar.

În urma săpăturilor arheologice pe vechile situri creştine din primele veacuri, la Potaissa (Turda, în Ardeal), s-a găsit o gemă, o piatră preţioasă de onix, pe care este sculptată scena Bunului Păstor, purtând pe umeri un miel; în stânga este un copac cu două crengi înclinate deasupra Păstorului, iar pe o ramură se află o pasăre.

În dreapta e o corabie din care cade un om în apă. În jurul corăbiei se află criptograma IHTIS — nume dat lui Iisus, prin asociere cu minunile Sale: pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor şi peştilor, alegerea primilor apostoli din rândul pescarilor.

La sinodul de la Soborul Ecumenic Trullan (Quinisext sau al cinci-șaselea), din 692, sfinţii părinţi au interzis alegoriile, pentru că acestea sunt nişte „imagini pentru copii”, care doar te aduc în faţa lui Hristos, spre deosebire de imaginea veritabilă a lui Hristos.

Astfel s-a ajuns, cu trecerea timpului, ca simbolul principal al creştinilor să rămână nici corabia, nici peştele, nici mielul, ci însuşi Iisus Hristos răstignit pe cruce.

Simbolul crucii, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, este amintit pentru prima oară în scrisoarea Sfântului Nil, din secolul al patrulea, primul care-i conferă însemnului respectiv un oarecare preţ. Unele reguli în ceea ce priveşte crucea ca simbol al creştinismului apar doar din anul 787, atunci când, la cel de al doilea sinod de la Niceea, Tarasius a instituit îndrumări stricte pentru decorarea bisericilor creştine.

Atunci, din acel 24 septembrie al anului 787, începe să se admită ca, în cinstea Crucii şi a Evangheliei, să se poată arde miresme, sau să se aprindă lumânări.

Deci abia la Sinodul al şaptelea, crucea este recunoscută ca unul dintre principalele simboluri creştine.

Cu toate acestea, peştele este folosit ca simbol / metafora până în zilele noastre, pentru:

– măsurarea timpului. Spunem „Mă intorc cât ai zice peşte”. N-am auzit pe nimeni sa spună „Mă întorc cat ai zice berbec”. Ar fi absurd. Probabil lucrurile ar fi stat altfel acum 3500 de ani, în plină Epocă a … Berbecului.

– autoritate şi  sistem de organizare.

Cu toţii am auzit spunându-se că, într-o ierarhie, „peştele de la cap se-mpute”. Adica, desigur, conducatorul, cel mai mare in rang, poarta vina pentru declinul structurii respective.

– noţiuni abstracte. Egalitatea, de pildă, e sugerata prin expresia „aceeaşi mancare de peşte”. Când spunem în schimb ca  „asta e deja alta mancare de peşte”, facem diferenţa dintre două sau mai multe concepte.

N-am auzit sa se spuna „asta e deja alta mancare de cartofi”.

Tăcerea / discreţia este prezentă sugestiv în comparaţia „mut ca peştele” (şi nu, de exemplu, „mut ca raţa”).

La fel, daca cineva „tace ca peştele”, inseamna ca nu scoate nicio vorbă. Incapacitatea sau, altfel spus, lipsa de efecte produse de o cauză (legea cauzei si a efectului fiind o altă lege universala) descrie situaţia cuiva care „se zbate ca peştele pe uscat”.

De ce oare nu se spune ca „se zbate ca leul in apa”?

Caracterul uşor / facilitatea cu care se savârseşte un gest (o acţiune) sau cu care cineva se descurcă intr-un anume context se regaseşte de asemenea intr-o comparaţie ce face apel la atribute ale peştilor.

Despre cineva familiarizat cu un domeniu de activitate se spune că, în aria respectivă, „înoată ca peştele în apă”.

La fel de bine s-ar justifica şi zicala „înoată ca broasca in apa”, numai ca limbajul curent preferă pestele.

– actiuni concrete. Insăşi convertirea la creştinism este metaforizata chiar de Iisus Hristos, care il cheama pe Simon (viitorul Petru) sa-l urmeze pentru a-l face „pescar de oameni” si nu, de exemplu, „vânător de suflete”.

Ritualul seductiei şi jocul erotic, pentru că, la urma urmei, iubirea este filosofia creştinismului, nu putea sa stea departe de metafora peştilor.

Despre cineva care a iesit „la agăţat” se mai spune ca a iesit „la pescuit”. Poate nu e locul, dar trebuie să mentionam aici si exacerbarea comportamentului sexual deviant (forma abuziva a pseudo-iubirii).

Cel care organizează activitatea de prostituţie, adica proxenetul, este cunoscut drept „peşte”. Mai mult, acţiunea neterminată / lipsa de finalitate este redata plastic prin expresia „a o lăsa în coadă de peşte” („coada” e „de peste” si nicidecum „de topor”, de pilda).

– personaje mitologice.

Din vremuri imemoriale, poveştile şi basmele aduc în prim plan un personaj miraculos, capabil să îndeplinească oricare trei dorinţe.

E vorba, desigur, de celebrul „peştisor de aur”.

Un alt personaj fabulos, pe care nimeni nu l-a cunoscut vreodată (pentru ca nu există) e prezent în cotidian prin simbolistica pestelui, atunci când auzim spunându-se cu frustrare în glas că traim in „Ţara lu’ Peşte”.

Acest Peşte îl desemnează de fapt pe… Nimeni (atotputernica lipsă / golul).

De la naşterea lui Iisus până astăzi, ne aflăm sub semnul bimilenar al Epocii Peştilor. Simbolistica peştilor este omniprezentă în lumea creştină şi, implicit, în realitatea limbii române.

Gândirea noastră metaforică se reflectă la nivelul cuvintelor şi al expresiilor.

In plină Epocă zodiacală a Peştilor, subconştientul colectiv opereaza cu reprezentări ihtiologice. Ne gândim la ceea ce ne înconjoară şi ne reprezentăm lumea imprumutând atribute ale peştilor.

Creştinismul corespunde astrologic Epocii Peştilor. Şi iată cum, la nivelul limbii, metafora peştilor se aşază chiar la temelia creştinismului.

E timpul să ne dam seama de asta. Tocmai acum, în pragul Epocii Vărsătorului, care se aşteaptă să ne aducă o explozie a conştiinţei cosmice, precum şi o integrare a conştiintei creştine în deplină cunoaştere universală.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/01/ziua-de-1-aprilie-in-istoria-romanilor/

 

 

Bibliografie (surse):

Andronovici, Liviu, Scurtă istorie a bijuteriilor româneşti începând cu Dacia precreştină, Bucureşti, 2009.

https://doxologia.ro/documentar/pestele-simbol-al-crestinilor-din-primele-veacuri

http://www.astrele.ro/2009/03/26/metafora-pestilor-si-constiinta-crestina/

01/04/2018 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Afirmații surprinzătoare, bulversante, ale fostului papă Benedict al XVI-lea: „Creştinii se ghidează după un calendar greşit” !

 

 

 

LUMEA CREŞTINĂ ÎN ŞOC TOT ceea ce ştiai despre NAŞTEREA MÂNTUITORULUI este ERONAT ADEVĂRUL DESPRE IISUS spus chiar de Papă

 

CALENDARUL CREȘTIN E GREȘIT, SPUNE FOSTUL PAPĂ BENEDICT AL XVI- LEA …

  În al doilea volum din trilogia sa „Isus din Nazaret”, lansată în martie 2011 la Vatican și în alte 15 țări simultan, Papa Benedict al XVI-lea,  tratează  primii 12 ani de viaţă ai Mântuitorului – de la naştere, până la intrarea lui în templu.

 „Copilăria lui Iisus” se referă doar la 180 de versete, în principal din Evangheliile după Luca şi Matei.

În această carte, fostul Papă face și câteva afirmații cel puțin surprinzătoare, dacă nu bulversante pentru lumea creștină.

 

 

Imagini pentru Papa Benedict al XVI-lea photos

Foto: Fostul Papă Benedict al XVI-lea, născut Joseph Alois Ratzinger 

 

 

El susține în carte că toate datele din calendarul creștin sunt eronate, iar călugărul Dionisie cel Smerit, considerat drept inventatorul calendarului creștin modern și al erei Anno Domini, ar fi plasat naşterea Mântuitorului cu câţiva ani mai târziu.

Aşadar, fostul Suveran Pontif crede că creştinii se ghidează după un calendar greşit !

În fapt, Iisus s-ar fi născut mai devreme, cel mai probabil între anii 6 și 4 î.e.n.

Benedict contestă calculele făcute acum 1.500 de ani de Dionisie cel Smerit (Dionysius Exiguus, un călugăr originar de pe meleagurile pe care astăzi se află Dobrogea în anul 470, mort la Roma în 545).

El relatează că Evanghelia după Matei spune că Iisus s-a născut atunci când Irod cel Mare era regele Iudeei, însă dat fiind faptul că Irod a murit în anul 4 î. Hr., acest lucru înseamnă că Iisus a venit pe lume cu câţiva ani înainte de data consemnată în calendarul lui Dionisie exiguul.  

De asemenea, el subliniază că Imaculata Concepţie este „o piatră de temelie a credinţei creştine”, fiind un semn al „puterii creative a lui Dumnezeu”.

„Dacă Dumnezeu nu are putere asupra materiei, atunci pur şi simplu el nu este Dumnezeu”. „Dar el are această putere, iar prin concepţia şi învierea lui Iisus Hristos, a dat naştere unei noi creaţii”, scrie Papa Benedict al XVI-lea.

Nici atât de mediatizata scenă a naşterii în iesle a pruncului Iisus, înconjurat de capre, măgari şi alte animale nu este conformă cu adevărul, dezvăluie Benedict al XVI-lea în paginile cărţii sale. 

„Nu este menţionat niciun animal în Evanghelii” scrie Papa care respinge şi ideea că Iisus s-a născut la  Bethlehem, susținând că ar fi vorba mai degrabă despre Nazaret.

,,Includerea de animale domestice în scena Naşterii, poate să fi fost inspirată de tradiţiile pre-creştine, de exemplu în cartea lui Habakkuk, o parte a Bibliei ebraice, care a fost scrisa probabil de un profet in secolul al VII-lea BC”, afirmă Papa Benedict.

Un alt mister evocat de Papă este cel al Stelei de la Bethleem, care ar fi fost de fapt o supernovă, aceea despre care astronomul german Johanes Kepler a spus că a apărut în jurul anilor 7 si 6 î I Chr. 

Capul Bisericii Catolice susţine şi că cei trei magi, care au venit să-l venereze pe pruncul Iisus, nu ar fi fost originari din Orient, ci dintr-un teritoriu situat de istorici între Huelva, Cadiz şi Sevilla. Papa, care îşi bazează teoria pe textele apostolului Matei şi ale lui Isaia, susţine că cei trei magi erau andaluzi, originari din Tarsis.

Fostul Suveran  Pontif  mai spune şi că tradiţia cântatului colindelor de Crăciun provine dintr-o eroare, pentru că îngerii nu le-au cântat pastorilor.

,,Conform evangheliştilor, îngerii au ,,vorbit” păstorilor, dar creştinii au subînţeles ca ingerii ar fi cântat”, scrie Papa, care crede că ideea că Hristos s-a născut pe 25 decembrie nu are nici o baza istorică.

Reprezentanţii lumii religioase spun că toate aceste noi adevăruri nu schimbă în realitate nimic.

În ceea ce-i priveşte pe credincioşi însă, părerile sunt împărţite. 

Numeroşi cercetători şi istorici au contestat data naşterii lui Iisus, încă de acum câteva secole, născând numeroase discuţii între teologi şi alţi exegeţi, dar ceea ce surprinde, este faptul că Papa însuși a ridicat semne de întrebare în legătură cu această temă.

Recent şi John Barton,  profesor de interpretare a Sfintei Scripturi, la Oriel College, din  cadrul Universităţii Oxford din Marea Britanie, spunea că cei mai mulţi academicieni împărtăşesc părerea Papei Benedict, iar calendarul creştin a fost greşit şi Isus s-a născut mai devreme decît se credea, cel mai probabil intre anii intre 6-4 i.e.n si nu intre anii 7-2 i.e.n, aşa cum se ştie.

„Tot ce ştim este ca el a fost născut în timpul domniei lui Irod cel Mare.

Ideea ca Iisus s-a nascut pe 25 decembrie nu poate fi dovedită. Nu se ştie nici măcar sezonul în care s-a născut, dar ideea de a sărbători naşterea în cea mai întunecată perioadă a anului este legată de tradiţiile pagâne şi de solstiţiul de iarna. „

La rândul său, Alessandro Speciale, corespondentul Vaticanului al Serviciului de Stiri Religioase, a declarat pentru CNN, cu ceva timp în urma, că scopul Papei nu a fost să demonteze miturile Crăciunului, ci să demonstreze ca Iisus, aşa cum este înfaţişat în Evanghelii, este un personaj cu adevarat istoric, care a existat pe Pamânt şi a interacţionat cu oamenii ca fiecare dintre noi.

Cele mai noi studii ştiinţifice au scos la iveală o altă teorie interesantă, anume că  Iisus s-ar fi  născut pe 17 iunie.

Potrivit unor astronomi australieni, Crăciunul ar trebui să fie sărbătorit vara, pe 17 iunie. De mii de ani, creştinii din întreaga lume au ştiut că Iisus s-a născut pe  25 decembrie însă, se pare că această dată este greşită.

Astfel, specialiştii de la Port Macquarie Observatory din Australia ar fi recreat traseul stelei magice care a vestit Naşterea lui Iisus Hristos şi care i-a călăuzit pe cei trei magi, către locul unde s-a născut Mântuitorul.

Astronomul care s-a ocupat de acest studiu, Dave Reneke, a utilizat un calculator de ultimă generaţie pentru a afla care au fost poziţiile exacte ale tuturor corpurilor cereşti.

De asemenea, acesta a refăcut aspectul cerului nopţii exact cum se crede că ar fi fost acum peste două milenii, deasupra Ţării Sfinte.

În urma acestui studiu, Reneke a observat că un  astfel de corp ceresc care strălucea puternic de la mare depărtare deasupra Bethleemului, chiar a existat, însă ea ar fi apărut pe 17 iunie, şi nu iarna pe 25 decembrie.

Steaua respectivă este cunoscută sub numele de “steaua Craciunului” şi se crede că a fost de fapt o aliniere a unor planete.

Se pare că  Venus şi Jupiter s-ar fi apropiat atunci atât de tare, că au dat naştere unei lumini foarte puternice.

Strălucirea respectivă părea a fi de la o singură sursă de lumină, adică de la o singură stea.

Acelaşi om de ştiinţă a tras concluzia că este posibil ca cei trei magi să fi crezut că acest fenomen astronomic ar fi fost minunea pe care o aşteptau.

Ei au interpretat că acea lumină intens strălucitoare era semnul care îi va conduce la locul de naştere a Mântuitorului.

În baza acestor constatări, specialiştii au concluzionat că acel moment astronomic ar avut loc la data de 17 iunie, în anul 2 î.Hr, în constelaţia Leului.

 

 CITIŢI MAI MULT ACCESÂND:

http://ro.blastingnews.com/societate/2017/06/papa-benedict-al-xvi-lea-ne-spune-ca-data-nasterii-lui-iisus-este-gresita-001762145.html şi

Time, The Telegraph, descopera.ro,

11/06/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Cum au fost preluate și adaptate de creștinism, unele credințe si ritualuri păgâne

Credinte pagane care au fost preluate si adaptate de crestinism 

Incapacitatea de a înțelege și de a explica marea trecere, moartea, a fost motivul apariției a numeroase rituri și ritualuri funerare.

Acestea s-au păstrat aproape neschimbate din cele mai vechi timpuri până în prezent, fapt explicat prin credința că orice abatere de la vechile tipare ar duce la pierderea eficenței.

Cultura populară este cea care conservă încă, prin ritualul de inmormântare, în repertoriul activ sau cel pasiv, formele străvechi.

La origini ritualurile funerare sunt împletite cu ritualurile de fertilitate, noteaza Eliade.

Solidaritatea morților cu fertilitatea și agricultura este și mai evidentă atunci când studiem sărbătorile sau divinitățile în legătură cu aceste două scenarii culturale.

De cele mai multe ori o divinitate a fertilității devine și zeitate funerară.

Agricultura, ca tehnică a fertilității, a vieții care se reproduce intâlnește lumea morților prin solidaritatea cu pământul; morții, ca și semințele, sunt îngropați, pătrund în dimensiunea htonică doar lor accesibilă. Asemenea grăunțelor îngropate, morții așteaptă revenirea lor la viaţă sub o nouă formă.

De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă vitalitate a colectivității, adică la serbarile zise ale fertilității, când forţele dătătoare de viață ale naturii și ale grupului uman sunt evocate, dezlănțuite, exacerbate prin rituri și prin belşug.
Ospățul colectiv, pomana, reprezintă această concentrație de energie vitală și este indispensabil atât la serbările agricole cât și la pomenirea morților.

În trecut, şi în unele locuri chiar şi astăzi, ospețele aveau loc chiar lângă mormânt, pentru ca defunctul să se poata ospăta din prea-plinul vital dezlanțuit.

De ex la popoarele nordice Jul-ul (Crăciunul) era o sărbătoare a morților și totodata o celebrare a vietii.

De Jul adesea se fac nunți, au loc ospețe și se îngrijesc mormintele.

Morții se întorc în acele zile să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. În limba noastra „a pomeni” însemna, la origine, a trezi (de unde și expresia somn nepomenit – de netrezit). în acesta sferă de înţelesuri trebuie încadrat și obiceiul pomenii funerare. Iniţial acest act era legat de trezirea periodică a celor morți, de revenirea lor în lumea alba, în lumea vie.

Hrana era, mai ales, pentru îmbunarea lor precum și pentru revigorarea duhurilor dispărute. Alimente frecvent întâlnite în preparatele specifice pomenii sunt laptele și mierea, ce au caracter de „aliment al vietii” în mitologiile străvechi.

Dacă morții au nevoie de exuberanta vitală nu este mai puțin adevărat că și cei vii au nevoie de ei pentru a le apăra semănăturile și pentru a le ocroti recoltele. Lor li se adresează plugarul pentru a-i binecuvânta și sprijini munca.Hipocrat ne spune că sufletele celor morți fac să creasca și să rodeasca semintele; vânturile (adica sufletele morților) dau viaţă plantelor și tuturor lucrurilor.

In Arabia, ultimul snop, numit „bătrânul”, secerat de insuşi stăpânul lanului, este aşezat într-un mormânt și îngropat cu rugăciuni prin care se cere că „grâul să renască din moarte la viaţă”. În timpul semănatului finlandezii îngropapă în pământ oseminte sau obiecte ce au aparţinut morților.

Nu este de mirare că aceste obiceiuri nu au fost lesne abandonate la apariția creștinismului; legătura oamenilor cu pământul și cu stramoșii este mult mai puternica decât noua religie. În timp oamenii îmbrățişează noua doctrină, dar obiceiurile ramân.

În creştinism pomana este rezultatul noțiunii morale a darului și a sacrificiului pentru altul. Deşi intră sub paradigma darului, pomana rămâne o masă rituala și nu doar un sacrificiu, o donație.

Participanții la masa ceremonială sunt părtași la aceeași manifestare a sacrului ca și practicanții păgâni.
Sunt rânduite, după decizia bisericii, mai multe pomeni:

– La 3 zile după deces are loc pomana uşurării sufletului care se înalță în lumea de dincolo, și prima prezentare la tronul Tatălui ceresc.
– La 9 zile când este prezentarea a doua a sufletului la Tatăl ceresc, însoţit de nouă cete îngereşti ce se roagă pentru el.
– La 40 de zile sufletul se prezintă pentru judecata particulară, judecată în care se hotărăște menirea lui până la judecata de apoi când se va prezenta cu trupul. Ziua a 40-a este şi ziua în care cel mort intră în comunitatea sufletelor rudeniilor.
În Moldova se practica pomana şi în a 20-a zi, ca jumătate a perioadei de 40 zile. Este indicată în Hrisovul lui Ştefan cel Mare dat în anul 1406 Mânăstirii Antonie Zografu.
Tot ca zile de pomenire individuala sunt parastasele la împlinirea a jumătate de an, un an, doi ani şi din an în an până la şapte ani pentru a demonstra dragostea celor vii faţă de morți.

Mai sunt specificate sărbători de pomenire comuna, numite Moşi. De fapt, moşii fac parte fie din categoria arhaică (Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Sântilie, Sâmedru sau Crăciun), fie din categoria mitică creştinizată: Moşii de iarnă, de Joia Mare, Paşti, Sâmpetru, dintr-o categorie numită mixtă făcând parte Moşii de Ispas.

De asemenea sărbătorile păgâne din preajma echinocțiilor şi a solstiţiilor au fost trasnformate în „moşi”.
 
Moşii de Iarna – Pomană pentru drepţii Vechiului Testament, a celor care au murit pe neaşteptate sau fară pocăinţa necesara. Nu se pomenesc cei nebotezaţi. Moşii de Vară, Moşii de toamnă (specifici Greciei).
Mosii de Rusalii: Se dau de pomană colaci şi olcuţe cu lapte (din nou laptele, aliment dătător de viaţă). Pretutindeni în Bucovina, sâmbata înainte de Rusalii se numeşte Sâmbata Moşilor.
„În sâmbata Moşilor, cred românii din unele părţi ale Bucovinei că nu e bine că cineva să mănânce până nu dă mai întâi ceva de pomană, pentru că în această zi se cuminecă toţi morţii şi, dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul său nu pot cumineca”. (Simion Florea – Înmormantarea la români)

„Mai este de însemnat că tot la aceşti moşi ies economii la vii, pruni şi grâne, dar mai vârtos la pometele(1) ce produc poame şi bând, după proverbul poporului, 40 ori 44 de pahare de vin, varsă vin sau rachiu la buciumii de vie spre a rodi și inconjurand agrul(2) îl afumă cu râză(3) spre a fi ferit de rele, dând tot atunci de pomană colac, vin, rachiu etc.” (Simion Florea – Înmormântarea la români)
Observăm iar îmbinarea agriculturii cu pomenirea morţilor.

Coliva.

Grâul fiert din care se compune coliva înseamna, după doctrina bisericii, parte moartea naturii umane și parte învierea morţilor. Crucea de pe coliva înseamna că raposatul a fost creştin. Miezul de nucă zi zahărul simbolizeaza frumuseţea şi îndulcirea vieţii eterne. Adevaratele origine a colivei datează din timpul Arhiepiscopului de Constantinopole Eudoxie şi a Împăratului Iulian Paravatul, adică secolul al patrulea. Subliniez aici importanta grâului ca simbol al renaşterii, al vieţii. Mai mult, folosirea mierii (zahărul a fost introdus recent) ca aliment viu.

Alte obiceiuri relative la pomană ce ilustreaza îmbinarea obiceiurilor păgâne cu cele creştine:

„De cu seara, când a doua zi avea a se înmormânta răposatul venea preotul şi se aduceau una sau mai multe oi sau berbeci, mai cu seamă negri, se făcea o groapă şi întorcând vitele către apus, răsărite fiind acum stelele, le lipea lumânâri de ceară prin coarne, le citea o rugăciune și apoi venind rânduiții, le tăia, punând să curgă sângele în groapa făcută înadins pentru aceasta, numita ara. Capul şi pielea se dă preotului, de unde a rămas apoi proverbul: a da pielea popii.” (Simion Florea – Înmormantarea la români)
În unele părţi din Moldova se face comândarea(4) şi astăzi cum se facea în timpurile vechi. Din pricina lipsurilor materiale însă, mulţi au renunţat la acest obicei costisitor.

„când cineva dă de pomana, atât în decursul comândării cât şi de alta dată la un ţigan, trebuie să dea cu piciorul de pământ dacă-i da în mână, și aceasta ca pământul să-i fie martor ocular la pomană facută țiganului pentru că se zice că țiganul îi ia mirul și botezul si-l arunca în iad; iar dacă pământul este martor la pomană țiganului să zica că i-a făcut ca la un crestin. Ţiganul când vede că acela ce-l miluieşte dă cu piciorul în pământ refuza a lua din mână” (Simion Florea – Înmormântarea la români)

Vămile.

După răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alunga din cer, îngerii răi cad pe pământ. Dumnezeu văzând că pica prea mulţi a poruncit ca cei care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt. Cei care nu au ajuns pe pamant atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare ei se sfătuiesc să facă vămi și să opreasca sufletele oamenilor care călătoresc de pe pământ spre cer.
Unii spun că sunt 7 vami, alţii 9, alţii 12, alţii 24 iar după unii chiar 99. Cei mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.
Mai departe se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului, alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii .. etc.
Cea mai de pe urmă şi totodata cea mai fioroasa şi periculoasă vamă se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă ca şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazar fară de fund şi întunecos în care se află tot felul de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele.
La vama de lângă puntea aceasta numită și puntea raiului e aşa de întuneric că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste ea.

Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa decum pică în iazar și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina atunci scapă, trece mai departe şi se duce în rai.

Celor mai multor suflete însă tocmai când se afla la mijlocul punţii acesteia și speră că sunt scăpaţi de pericolul cel mai mare, le iese inainte o mâță și îndărăt un caine. Mâța vrea numaidecât să îi dea jos în iazar iar câinele nu o lasa.

În fine, soseşte un om și dacă sufletul trecator are vreo para la sine și i-o da, omul acela alunga mâța şi-l ajută să treaca puntea, dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazarul cel fară de fund.
De aici vine datina românilor de a pune mortului în mână o lumina de ceara şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că avand și aprinzând lumina să vada pe unde are să se duca și plătind bănuţul omului sa-l treacă de cealaltă parte.
Un suflet vinovat poate scăpa de vama plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă.
Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti pe vameşi merge în iad. ” (Simion Florea – Înmormântarea la români)

In contextul credintelor pagâne, oamenii au recurs din timpuri stravechi la diverse reprezentari, simboluri, mituri etc.

In centrul interesului lor s-au aflat si arborii, o punte intre pamânt si cer, inzestrati cu puteri magice si terapeutice.

Sute de astfel de arbori continua sa fie venerati.

In numeroase regiuni ale globului exista arbori adulati, cu presupuse capacitati magice care vindeca boli, aduc dragostea in viata persoanelor singure, succes in afaceri, pe cele mai multe ofrande aduse acestora fiind scrise doleantele. Ritualurile care trezesc energiile subtile al copacilor sunt diverse.

Copacul este inconjurat de un alai de credinciosi rotindu-se in jurul lui in timp ce se roaga. Pe unii arbori sunt instalate troite cu figurine reprezentând-o pe Maica Domnului sau diversi sfinti.

Pomul-Vietii-Icoane-pe-sticla-Sapanta-Ioana-Lutai-foto-Cristina-Nichitus-Roncea

 In comuna franceza Saint-Méen, de pilda, in mijlocul unei câmpii troneaza un stejar multisecular „magic”, plin cu ofrande, in jurul caruia sunt practicate ritualuri de vindecare. Coroana sa nu mai este de multa vreme bogata. A mai ramas doar o singura ramura viguroasa infrunzita. Celelalte par lipsite de viata.

Cu toate acestea ele emana, in credinta pelerinilor, un suflu vital vindecator, eficacitatea sa fiind sesizata in special in cazurile de psoriazis.

Dar ca sa fie activat, copacul are nevoie de ofrande. Pe crengile vaduvite de frunze si pe trunchi sunt agatate diverse obiecte banale: ciorapi, tricouri etc., sute si sute in fiecare an, culese din timp in timp de proprietarul terenului.

 Cultul pentru acesti arbori a cunoscut o istorie dramatica din epoca de fier când populatii razboinice au navalit in bazinul mediteranean impunând credintele lor comunitatilor autohtone nu inainte de a dobori pomii fructiferi care faceau parte din obiectele de veneratie.credinte pagane preluate de crestinism

 Dupa ce dominatia lor s-a instaurat, au deprins practica agriculturii, iar dupa o vreme au replantat arborii „ucisi” permitându-le locuitorilor sa-si continue obiceiurile cultuale care au perpetuat.

Si romanii au distrus pomii fructiferi, adorati in special de druizi, pentru a impune credintele si zeii lor, dar n-au reusit pe deplin.

De la arborele pagân, la Pomul vietii

 Cea mai dificila perioada pentru adeptii acestui cult a fost cea din timpul crestinizarii. Incepând cu secolul al IV-lea, dupa ce crestinismul a triumfat in zonele mediteraneene, misionarii crestini au patruns in rândrul populatiilor celto-germanice care venerau spiritele naturii pentru a le convinge sa renunte la panteism in favoarea crestinismului bazat pe sacrificiul Fiului lui Dumnezeu.

Rezistenta populatiilor a fost de nezdruncinat. Biserica a incercat sa gaseasca o solutie pentru a neutraliza tensiunile pe aceasta tema.

Si a gasit-o, prin intermediul conceptului de Pom al vietii, care reprezenta Reinvierea in fiecare primavara.

S-a acreditat si ideea ca lemnul crucii pe care s-a stins Iisus Hristos provenea din acest arbore care a crescut in Eden. Dovezile in acest sens sunt atestate nu doar documentar ci si de unele reprezentari ale crucificarii in care crucea este vopsita in verde.

Cuvântul „crăciun” nu există în Biblie şi nicăieri în Biblie nu se spune să ţinem o sărbătoare cu acest nume  sau o sărbătoare a Naşterii Domnului. Putem totuşi spune că acest cuvânt „crăciun” (în engleză „christmas”) indică un amestec religios, căci chiar dacă include numele Fiului lui Dumnezeu „Cristos” (Christ),  în el se menţionează şi liturghia „mass” susţinută şi inventată de Biserica Catolică. O altă variantă ar fi că cuvântul „mass” vine de la „Mesa lui Cristos”.

Mesa este o rugăciune care este citită sau cântată, pentru sufletul unei persoane decedate. Şi totuşi, mulţimi de „creştini” vor spune „crăciun fericit” (Merry Christmas), fără să realizeze vreodată că de fapt spunând aceasta, ei amestecă preţiosul şi sfântul nume a lui Cristos cu denumiri ale unor obiceiuri demonice.

Domnul ne spune într-un mod cât se poate de clar, că nu trebuie să amestecăm numele Său cu vreo sărbătoare păgână sau cu vreun zeu păgân.

Crăciun, se pare că este un vechi cuvânt dacic, negăsit la alte popoare, cu înţeles de „Creatul”, cuvânt care, doctrinal, a fost înlocuit de “Născutul” cu referire la Isus Cristos. Sau este posibil să fie o modificare a cuvântului latinesc Creatio-creationis, însemnând creare, întemeiere, început de viaţă.

Cuvântul crăciun este apropiat şi de cuvântul rusesc Korocium care denumea obiceiul de iarnă, precum şi o veche divinitate păgână a iernii şi a morţii. Indiferent de originea etimologică a numelui, în prezent, sărbătoarea crăciunului în mai toate ţările este dedicată Naşterii de la Betleem a Fiului lui Dumnezeu, Isus.

Există unele legende populare dedicate Maicii Domnului. Aceste legende evocă imaginea unui sat pastoral unde trăia Moş Crăciun şi unde avea case mari, grajduri, coşere şi staul pentru vite. În acest sat soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi-i cere adăpost. Dar Moş Ajun, motivând că este om sărac, o trimite la fratele său bogat, Moş Crăciun. Acesta însă nu o primeşte, ci o trimite să nască în grajdul vitelor. Soţia lui, Crăciuneasa, fiindu-i milă de străină, o ajută să nască, faptă pentru care este pedepsită de bătrânul Crăciun cu tăierea mâinilor.

Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Isus se căieşte şi-şi cere iertare, devenind „primul creştin”, „sfântul cel mai bătrân”, „soţul femeii care a moşit-o pe Maria”. Ne dăm seama însă că aceste legende nu au nimic în comun cu realitatea şi cu relatarea biblică cu toate că din păcate unii oameni le cred.

Cărţile de istorie şi chiar Enciclopedia Bisericii Catolice susţin că această sărbătoare a crăciunului nu a existat de la începutul creştinismului: „Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători.” (Enciclopedia Bisericii Catolice VOL. 3 pag. 724)

După ce creştinismul a fost acceptat de Imperiul Roman (în prima jumătate a sec. IV), a fost decretat de către mai marii religioşi ai vremii ca biserica să sărbătorească naşterea Domnului. Referitor la sărbătoarea crăciunului trebuie tratată o problemă preliminară: data naşterii lui Isus.

In ce zi s-a născut? Evangheliile păstrează tăcere totală, iar scriitorii cei mai vechi nu le-au lăsat nimic sigur în această privinţă. Potrivit sfântului Clement din Alexandria, în Orient, unii au fixat naşterea lui Isus la 20 mai, alţii la 20 aprilie, alţii la 20 noiembrie.

Astfel când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Cristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica Romano-Catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului IV.

Până atunci, creştinii ţinuseră această sărbătoare în diferite perioade ale anului: în decembrie, în mai, în aprilie şi, cel mai frecvent, în ianuarie. În Occident, sfântul Ipolit (sec. III e.n.) în Comentariul asupra lui Daniel (recent descoperit) este cel dintâi care menţionează data de 25 decembrie ca zi în care s-a născut Isus; mulţi critici consideră însă că textul respectiv este o interpolare. Un autor anonim, în 243 e.n., susţine că ziua în care s-a născut Isus este 28 martie pentru simplul motiv că la această dată a fost creat soarele.

Această diversitate de opinii demonstrează că în primele veacuri ale Bisericii nu numai că nu a existat o tradiţie cu privire la ziua naşterii Domnului dar că Biserica nu avea o sărbătoare în care să celebreze Naşterea Domnului.    

Abia în secolul IV găsim un document roman autentic care atestă indiscutabil existenţa sărbătorii Naşterii Domnului la Roma pe data de 25 decembrie. Este vorba de Depositio Martyrum, filocaliană, o schiţă de calendar liturgic care urcă la anul 336. Astfel se poate spune cu siguranţa că naşterea lui Isus Cristos a fost sărbătorită pentru prima data la Roma în anul 336 e.n., după care în mai puţin de un secol marea sărbătoare a crăciunului s-a răspândit în toată lumea creştină, celebrându-se la data la care s-a celebrat de la început la Roma.

Mai precis a pătruns în Răsărit în 380, când a fost celebrată de Grigore de Nazianz (sau Grigore Teologul cum mai este numit) la Constantinopol şi de Grigore de Nisa la Capadochia. Ioan Gură de Aur a celebrat Sărbătoarea pentru prima dată la Antiohia în anul 386, Asteriu de Amasea la Pont în 380-400, Pavel de Emesa la Alexandria în 432, iar Iuvenal la Ierusalim în 439. În acest interval de timp, sărbătoarea a devenit, în accepţiune universală, aniversarea naşterii lui Cristos.

Cum s-a fixat tocmai această zi?

Există două ipoteze. Prima susţine că Biserica a ales ziua de 25 decembrie pentru a înlocui cu sărbătoarea Naşterii Domnului sărbătoarea păgână a Soarelui neînvins, Mitra, învingătorul întunericului care se celebra la această dată a solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească, iar noaptea să descrească. In 274 e.n. împăratul Aurelian îi ridicase un templu somptuos care fusese inaugurat la data de 25 decembrie.

Trebuie să înţelegem că sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare. Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica oficială (de stat – Catolică sau Ortodoxă – depinde de zonă) l-a adoptat ca timp al naşterii lui Cristos.

În sprijinul acestei ipoteze observaţi ce spune New Catholic Encyclopedia VOL. III pag. 656: „Potrivit ipotezei lui H. Usener (…) şi acceptate de cei mai mulţi învăţaţi, data naşterii lui Cristos a fost fixată la solstiţiul de iarnă (25 decembrie în calendarul Iulian, 6 ianuarie în cel egiptean) deoarece în aceiaşi zi în care soarele îşi începe reîntoarcerea spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua naşterii soarelui invincibil).”

Această ipoteză pare verosimilă, având în vedere faptul că Biserica obişnuia într-adevăr să grefeze solemnităţi creştine pe sărbători păgâne pentru a-i smulge mai uşor pe creştini de la vechile practici păgâne. Astfel creştinii puteau sa îl sărbătoreasca pe „Soarele Neprihanirii” (Maleahi 4:2), Isus Cristos, care se numea pe Sine „lumina lumii” (Ioan 8:12).

Saturnalia a continuat sa fie sărbătorită sub denumirea Brumalia (de la „bruma”, care înseamnă solstiţiu de iarna), până în era creştină când, la mijlocul secolului al IV-lea e.n., ritualurile sale au fost asimilate de lumea creştină.

În Enciclopedia Catolică se scrie: „Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie.”

Acest lucru, catolicii l-au făcut şi pentru alte sărbători ale lor. De exemplu: 24 iunie, era o sărbătoare în cinstea lui Baal la druizi (preoţii celţilor în antichitate – mil.1 î.Hr.); ea a devenit sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul; 15 august, care era consacrată lui Isis (la egipteni) sau Dianei (la romani), a devenit „adormirea Maicii Domnului” (Sf. Marie Mare); 2 februarie, care era la romani o zi sărbătorită cu torţe şi lumânări în cinstea zeiţei Februa (la greci, în această dată se sărbătorea zeiţa Demetra) a devenit „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”).

Istoricii pot confirma faptul căci sărbătoarea din jurul solstiţiului preluată şi convertită ulterior în sărbătoare creştină datează cu mult înainte de epoca romana. Se pare ca originea multor obiceiuri ale acestei sărbători preluate de creştinătate datează din anul 4000 î.e.n., de când mesopotamienii sărbătoreau Anul Nou.

Ei credeau în mulţi zei, nu numai în zeul-şef, Marduk (acelaşi cu Nimrod din Geneza 10:9). In fiecare an, când sosea iarna, se credea că Marduk se bătea cu monştrii haosului.

Pentru a lua parte la luptele lui Marduk, mesopotamienii ţineau o sărbătoare de Anul Nou. Marduk (Nimrod)a fost acela care a construit turnul Babel, autorul idolatriei babiloniene, consolidându-şi puterea prin faptul ca a impus o religie de stat.

O a doua ipoteză pentru stabilirea naşterii lui Isus pe 25 decembrie este susţinută de teza conform căreia data de 25 decembrie a fost aleasă ca dată a naşterii Domnului fiindcă se consideră că la 25 martie se întrupase Cristos în fecioara Maria prin Spiritul Sfânt (fără a avea suportul istoric sau biblic), şi era normal să se nască Salvatorul Isus după nouă luni, adică la 25 decembrie.

Patru cauze au fost propuse pentru apariţia acestei sărbători în creştinism: una cu caracter strict bisericesc, una sociologică, una politico-religioasă, şi una cu caracter mistic-religios. Cauza cu caracter bisericesc: în viziunea bisericii din sec. IV, erezia ariană, care nega divinitatea lui Cristos, caracterul său etern şi consubstanţialitatea cu Tatăl, a mişcat Biserica întreagă la a-l înălţa pe Cristos.

În dorinţa arzătoare de a trece la remedii şi de a reacţiona în mod eficient faţă de erezie, s-a considerat necesară reliefarea naturii şi măreţia Divină a Cuvântului întrupat prin sărbătoarea naşterii Lui. Cauza de natură sociologică: este legată de cultul soarelui sau heliolatria – promovat mai ales de împăratul Aurelian. Cultul soarelui era înfloritor la Roma între secolele al III-lea şi al IV-lea, şi se prezenta ca ultima formă moştenită de la păgânismul roman.

Printr-o mulţime de circumstanţe, nu numai că a fost foarte rapid, primit cu deschidere de către popor, dar a fost favorizat şi sprijinit chiar de autorităţile Imperiului. Acelaşi împărat a introdus sărbătoarea Sol Invictus, a cărei celebrare era stabilită pentru 25 decembrie, zi denumită Natalis Invicti.

Este de la sine înţeles că un cult atât de viu care se închina la Soare a penetrat în exprimarea religioasă a poporului implicând într-un fel sau altul şi populaţia creştină, al cărei ritm de viaţă nu era şi nu putea să fie diferit de cel al populaţiei păgâne.

Biserica şi-a dat seama de acest lucru şi a adoptat încă o dată criteriul său înţelept dintotdeauna: nu atât a reacţiona pentru a contrasta, cât mai ales a absorbi pentru a încreştina. Biserica a absorbit şi încreştinat aşadar celebrările păgâne ale solstiţiului de iarnă. Aceasta este interpretarea cea mai comună a originii şi datei Sărbătorii crăciunului.

La favorizarea noii sărbători creştine trebuie să fi contribuit nu puţin şi elementul politico-religios căci este bine cunoscută poziţia sincretistă (de amestec religios) a lui Constantin. Împreună cu familia sa, împăratul era un fervent cultivator al monoteismului solar. Sol Invictus figura pe monedele sale până în 324. Când a dat legi cu privire la săptămână, pentru a indica duminica a folosit mereu expresia „ziua soarelui”.

În 7 martie 321, Constantin a dispus să se stabilească sărbătoarea „venerabilei zi a soarelui” (originea odihnei duminicale), şi, mai târziu, tot pentru acea zi a autorizat emanciparea sclavilor. De acest amestec făcut de el între cultul soarelui şi creştinism, se putea folosi cu uşurinţă pentru întărirea puterii sale; de aici deplinul sprijin pentru iniţiativa celebrării noii Sărbători creştine.

Celor trei circumstanţe, indicate ca favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea crăciunului, li s-ar putea adăuga poate o a patra, pe care am putea-o declara de factură „mistico-religiosă”.

După cum este cunoscut, era foarte vie pentru creştinii primelor secole aşteptarea reîntoarcerii glorioase a Domnului. Prin urmare, o sărbătoare precum crăciunul corespundea din plin aşteptării Domnului şi împlinea sentimentele cele mai profunde ale poporului creştin.

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! Tertulian a trebuit chiar să precizeze că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Isus cu Sol.

Papa Leon I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul „bazilicii apostolilor”, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea. Iar pentru că nu au reuşit să abolească această închinare păgână care era adânc înrădăcinată în mintea omului, au venit cu soluţia închinării cu faţa spre răsărit.

Ba chiar au început să construiască clădirile de cult în aşa fel încât oamenii să se închine cu faţa spre răsărit. Astfel au făcut un nou amestec între închinarea la soare (Tamuz la acadieni, Baal la sidonieni) şi închinarea la Dumnezeul adevărat. Cu toate acestea Biblia indică clar că închinarea cu faţa spre răsărit, spre Soare, sunt neplăcute lui Dumnezeu – Deuteronom 4:19; 2Împăraţi 23:5,11; Ezechiel 8:13-16.

Tehnica suprapunerii sărbătorilor păgâne cu cele închinate adevăratului Dumnezeu nu a fost inventată de Biserica Ortodoxă sau Romano-Catolică. Biblia descrie o astfel de situaţie în Exod 32:1-8 unde Aron după ce a ridicat un viţel de aur a spus: „…o sărbătoare pentru DOMNUL ”. Astfel, el a combinat închinarea la Dumnezeu cu idolatria, tocmai de aceea Dumnezeu avertizează împotriva amestecului în închinare în Deuteronom 12:29-32 unde se precizează: „…fereşte-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: cum slujeau popoarele acestea dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel. Tu să nu faci aşa faţă de DOMNUL Dumnezeul Tău…”; Galateni 4:8-11.      

 

Un scurt istoric asupra obiceiurilor sărbătorii

 

Cu toţii ştim obiceiurile legate de această sărbătoare dintre care putem menţiona: „Moş Crăciun”, bradul de crăciun, cadourile, globuri, lumânări, mersul cu colindul, etc.

Cu mult înainte de venirea lui Cristos, plantele si copacii ce rămâneau verzi în tot timpul anului aveau o semnificaţie aparte pentru oameni, în timpul iernii. La fel ca şi astăzi, cei din antichitate atârnau ramuri de brazi deasupra uşilor şi ferestrelor, crezând că acestea vor ţine la distanta vrăjitoarele, duhurile rele şi bolile.

În antichitate, oamenii credeau ca soarele era un zeu şi că, în timpul solstiţiului de iarna (cea mai scurta zi şi cea mai lunga noapte a anului), el slăbea şi se îmbolnăvea. Ei sărbătoreau solstiţiul, crezând că soarele va începe să se simtă mai bine. Ramurile de brad le aminteau de toate plantele verzi care urmau sa crească din nou atunci când soarele se va însănătoşi şi va veni primăvara.

Egiptenii se închinau zeului Ra, care avea cap de uliu şi purta soarele ca o coroana în formă de disc strălucitor. La solstiţiu, când Ra începea să se refacă după „boală”, egiptenii îşi umpleau casele cu ramuri verzi de palmieri, care pentru ei, simbolizau triumful vieţii asupra morţii. In nordul Europei, druizii (preoţii celţilor) îşi decorau şi ei templele cu ramuri de brazi, ca simbol al vieţii veşnice.

Fioroşii vikingi din Scandinavia credeau ca bradul era planta zeului soarelui, Balder. La Roma bradul era considerat ceva sacru şi împodobit cu bobiţe roşii în timpul saturaniliilor, iar despre Zeul scandinav Odin se credea că dă daruri deosebite în timpul sărbătorilor dacă cineva se apropia de bradul lui sacru.

Nu este de mirare de ce  Dumnezeul lui Israel a condamnat în nenumărate rânduri închinarea sau serviciile sacre sub copacii verzi: Deuteronomul 12:2;  1Împăraţi 14:23;  2 Împăraţi 17:10;  2 Cronici 28:4;   Isaia 57:5;   Ieremia 2:20; 3:6; 3:13; Ezechiel 6:13; 20:47.

Germania este ţara care a dat startul tradiţiei bradului de crăciun în secolul al XVI-lea, atunci când creştinii au introdus în casa bradul decorat. Daca cineva nu găsea brad, construia o piramidă din lemn pe care o decora cu câteva ramuri de brad şi cu lumânări.

Martin Luther, reformatorul protestant, a fost cel care a pus pentru prima dată lumânările aprinse în brad. Rostind o predică lângă brad, pe tema naşterii Mântuitorului, el a fost atras de sclipirea steluţelor din focul lumânării, drept pentru care a împodobit tot bradul.

In America, bradul de crăciun a fost, până în secolul al XVIII-lea, o „frivolitate” şi o „batjocură păgână”, cum o numea William Bradford. Oliver Cromwell a predicat împotriva „tradiţiilor păgâne” ale colindelor, a brazilor decoraţi şi a oricărei exprimări a bucuriei care desacraliza „acel eveniment sfânt”. In Massachusetts, curtea supremă a dat chiar o lege care condamna penal ţinerea sărbătorii crăciunului pe 25 decembrie.

Obiceiul de a oferi daruri îşi are rădăcinile în festivalurile romane ale Saturnalilor şi ale Calendelor. Primele cadouri care au fost date cu acea ocazie, constau în lucruri simple, ca perucile cu embleme ce urau noroc. Au urmat apoi darurile de mâncare, bijuteriile, lumânările şi statuetele de zei. La început, lumea creştină a stat departe de aceste practici păgâne dar apoi ele s-au introdus în creştinism şi  s-au generalizat.

La această sărbătoare s-au adăugat multe tradiţii cum ar fi: Moş Crăciun (tradiţie olandeză); bradul de crăciun (tradiţie germană); aranjamentele statuare cu scena din iesle (tradiţie italiană). Altele au rămas specifice anumitor zone: ciorapii atârnaţi în faţa şemineului (tradiţie americană); tăierea porcului şi jucatul caprei sau a ţurcii (tradiţii româneşti).

Din cauza unor astfel de adăugiri şi obiceiuri care au deteriorat foarte mult semnificaţia pe care sărbătorirea naşterii Mântuitorului ar trebui s-o aibă pentru oameni, cu sute de ani în urmă, în 1644, Parlamentul Angliei a fost silit să interzică prin legi foarte drastice această sărbătoare şi orice fel de manifestare care să amintească despre acest eveniment. Perioada crăciunului devenise cea mai ruşinoasă perioadă a anului din cauza beţiilor, actelor de vandalism şi de imoralitate la care oamenii se dedau cu ocazia petrecerilor. Situaţia de azi nu este mult diferită.

În timp ce pentru cei din lume, crăciunul este o sărbătoare pe care mulţi o sărbătoresc cu cât mai multă amploare posibilă, dar puţini o înţeleg – referire la însemnătatea pretinsei sărbători creştine şi nu la originea păgână a crăciunului. Fiecare cheltuieşte cât îi permite buzunarul, ba chiar cei nechibzuiţi îşi fac şi datorii. Pentru mulţi, sărbătoarea naşterii Domnului înseamnă doar mâncare şi băutură, petrecere şi dezmăţ, de fapt o jertfă adusă mai degrabă pântecelui decât lui Cristos (Filipeni 3:19).

Mulţi beau, mănâncă şi se îmbuibă contrar cuvintelor Domnului din Luca 21:34: „Luaţi seama la voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură…”. Din păcate însă, cea mai des folosită întrebare între femei acum este: Ce găteşti de sărbători? Iar ceea ce urmează după sărbătoare este că toţi vor povesti ce au mâncat şi ce au băut, cât de mult au mâncat şi cât de mult au băut, cu cine au mâncat şi cu cine au băut, de la ce oră până la ce oră, cum s-au mai distrat, etc. Toţi socotesc că au nevoie să mănânce, să bea, să stea cu prietenii şi să se distreze, dar puţini ştiu cât de mare este nevoia lor de salvare din păcat, puţini cred în marea lor nevoie de Dumnezeu. Se vede că toţi doresc un Dumnezeu care să le satisfacă pântecele şi nu sufletul.

Mulţi cumpără, dau şi primesc cadouri, dar puţini mulţumesc pentru darul lui Dumnezeu cel nespus de mare în persoana Domnului Isus. În plus de a fi un prilej pentru petrecere, crăciunul este astăzi cu precădere o afacere comercială. Acum se vinde şi se cumpără mai mult ca oricând în timpul anului. Reclamele sunt numeroase, toate cu specific.

Mai mult este pomenită „Luna Cadourilor” decât „Naşterea Mântuitorului”. Găsim aproape peste tot „crăciuniţe” în fuste scurte. Sunt pe reclame, în vitrine, pe plase. Ideea sărbătorii în mintea multor comercianţi este: Ia-le banii! şi nu: Dă-le salvarea prin Domnul Isus! Această sărbătoare a ajuns pentru mulţi nu o ocazie de a-l onora pe Fiul ca să nu piară pe calea lor (Psalmul 2:12), ci o ocazie de a onora carnea, poftele, lumea, dezmăţul.

Ei nu doresc să-l  onoreze pe Fiul (Ioan 5 :23), şi nici să manifeste recunoştinţă faţă de Dumnezeu Tatăl care ne-a dat tot ce-a avut mai scump, trimiţându-l pe Isus pe pământ (Ioan 3:16). Căci dacă ar iubi şi onora pe Dumnezeu ar trăi frumos, în lumină, şi nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine (Romani 13:13). Cine se mai gândeşte astăzi că Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru a mântui lumea de nenorocirea ei?

Cine Îl mai serbează azi pe Cristos? Cine Îl mai caută pe El şi puterea învierii lui şi părtăşia suferinţelor Lui? Mulţi se sărbătoresc pe ei înşişi, îşi dau cinste lor înşişi şi unii altora. Bucuria lor nu este Isus, ci cadourile, mâncarea, băutura şi împlinirea a tot felul de pofte. Pentru a evita simţămintele neplăcute legate de ideea păcatului personal şi a nevoii de salvare, personajul central al crăciunului a fost schimbat din persoana Domnului Isus Cristos în cea a lui Moş Crăciun.

Copiii aşteaptă tot anul pe Moşul nu pe Domnul şi în preajma crăciunului li se spun mai multe poveşti despre Moşul decât despre Domnul. Pe măsură ce copii cresc şi află realitatea despre Moş Crăciun, că acesta nu există, îşi pot pierde încrederea în părinţi, zicându-şi: „dacă Moş Crăciun nu există poate nu există nici Dumnezeu!” Când văd valorile îndoielnice ale părinţilor care sunt axaţi pe cele pământeşti cum să devină ei cereşti şi în Cristos? Dumnezeu a dat o cale de salvare oamenilor, a deschis un orizont nou în faţa lor, curat, sfânt şi cu adevărat fericit pentru veşnicie, însă oamenii au introdus mult aluat, multă plămădeală la evanghelie.  

Bradul

Un obicei specific „sărbătorilor de iarnă” este aducerea în casă şi împodobirea unui brad. Oare ce legătură are bradul cu sărbătorile de iarnă? Ce este specific bradului? Ce îl face să fie diferit de alţi copaci? Un cântec „de sezon” spune:


O brad frumos, o brad frumos,

Cu cetina tot verde…

Tu eşti copacul credincios,

Ce frunza nu şi-o pierde…

Dacă ar fi să simbolizeze ceva, atunci ce ar arăta bradul „cel veşnic verde”? Viaţa fără sfârşit, nu-i aşa? Toţi ceilalţi copaci „mor” toamna, dar el, este „tot verde”, aşa cum toţi oamenii mor, dar Dumnezeu rămâne în veac… Se poate numi, din acest punct de vedere, bradul drept dumnezeul copacilor.


Nu este de mirare că la Lunca Ilvei (şi în multe alte părţi) oamenii împodobesc căruţa care duce mortul la groapă cu brazi – vor să spună ceva despre nemurire; la fel când construiesc o casă şi pun în vârful acoperişului un brad; la fel când împodobesc sala nunţii cu crengi de brad – vor să spună ceva despre trăinicia casei sau a căsniciei.

Încă din antichitate oamenii s-au închinat la pomi numiţi de ei „sacri” (şi astăzi sunt religii de acest gen atât în lumea primitivă, aşa numită „necivilizată” cât şi în cea modernă).

Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi românii… bradul.

Există o legendă antică babiloniană care spune că a fost un ciot de copac uscat din care a ieşit un copac care nu s-a mai uscat niciodată; a rămas „veşnic verde”… „ce frunza nu şi-o pierde…” Ciotul uscat reprezenta pe Nimrod (Geneza 10:8-12) care murise iar copacul „veşnic verde” arăta că Nimrod s-a reîncarnat în persoana lui Tamuz (care în religia acadienilor (locuitorii uneia din cetăţile stăpânite de Nimrod – Geneza 10:10) era zeul-soare, soţul zeiţei Iştar (numiţi de sidonieni, fenicieni, Baal şi Astarteea). Un comentariu foarte bogat şi interesant despre Tamuz se găseşte în Smith’s Revised Bible Dictionary.

Biblia vorbeşte în multe locuri despre închinarea greşită asociată cu „pomul verde”:

Deuteronom 12:2: „Să nimiciţi toate locurile în cari slujesc dumnezeilor lor neamurile pe cari le veţi izgoni, fie pe munţi înalţi, fie pe dealuri, şi sub orice copac verde.”

1Împăraţi 14:23: „Şi-au zidit şi ei înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt şi sub orice copac verde.”

2Împăraţi 17:10: „Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde.”

2Cronici 28:4: „Aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde.

Is.57:5 care se încălzeşte pentru idoli sub orice copac verde, care junghie pe copii în văi, sub crăpăturile stâncilor…”

Ieremia 2:20: „De mult ţi-ai sfărâmat jugul, ţi-ai rupt legăturile, şi ai zis: „Nu mai vreau să slujesc ca un rob!” Căci pe orice deal înalt şi sub orice copac verde, te-ai întins ca o curvă.”

Ieremia 3:6: „Domnul mi-a zis…: Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde, şi a curvit acolo.”

Ieremia 3:13: „Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte că ai fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău, că ai alergat încoace şi încolo la dumnezei străini, sub orice copac verde, şi că n-ai ascultat glasul Meu, zice Domnul.”

Ezechiel 6:13: „Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când morţii lor vor fi în mijlocul idolilor lor, împrejurul altarelor lor, pe orice deal înalt, pe toate vârfurile munţilor, sub orice copac verde, sub orice stejar stufos, acolo unde aduceau tămâie cu miros plăcut tuturor idolilor lor.”

În timpul Saturnaliei, romanii împodobeau bradul cu boabe roşii. Astăzi, boabele s-au transformat în globuri iar între altele, se foloseşte beteala (argintie sau aurie). Iată un pasaj interesant din Biblie: Ieremia 10:3,4. Alt ornament care aduce cu strălucirea soarelui, aurului şi argintului sunt artificiile şi luminiţele, ca nişte steluţe (sau „pui de soare”… „sorişori de curând născuţi”). Ce legătură are bradul împodobit cu naşterea lui Cristos? Steaua din vârful bradului arată steaua care i-a călăuzit pe magi. Este drept că a fost o astfel de stea, dar Biblia nu spune că trebuie să împodobim un brad în amintirea acelui eveniment.

Darurile

În folclorul românesc se face o distincţie clară între Moş Nicolae şi Moş Crăciun, cele două personaje având chipuri şi rosturi diferite. Abia în acest ultim secol aceste personaje vor fi deopotrivă înzestrate cu o trăsătură nouă: obiceiul de a face daruri copiilor. În tradiţia populară ziua de 6 decembrie este zi de cinstire a Sfântului Nicolae încă din vremea de demult. Închipuit ca un moş cu barba albă Sân-Nicoară (cum i se mai spune Sfântului Nicolae) poate aduce ninsoarea doar scuturându-şi bărbia de omăt. Sfântul Nicolae a fost treptat desacralizat.

Nu numai Moş Crăciun este numit cu duioşie „moş”; Sfântul Nicolae, episcopul de Cezareea, martirul lui Isus şi săvârşitorul de minuni, devine în ochii românilor Moş Nicolae. Sub influenţa tradiţiilor europene a fost adoptată imaginea unui Moş Nicolae care pune cadouri în cizmuliţele copiilor.

Nu se găseşte însă nicăieri în Biblie obligativitatea împărţirii de daruri cu ocazia sărbătorilor în afară de Purim şi aceasta a fost în Vechiul Testament, pentru evrei. (Între Purim şi Crăciun nu pot fi făcute legături aşa încât să se deducă faptul că trebuie să dăm cadouri de Crăciun. Faptul că sărbătoarea evreiască Purim se ţinea în luna a 12 nu este deloc relevant, deoarece luna a 12-a evreiască nu corespunde cu decembrie ci cu februarie-martie.)

Găsim în Biblie un pasaj unde acest schimb de cadouri este făcut într-un cadru festiv negativ, anti-Dumnezeu – Apocalipsa 11:10; aici oamenii sărbătoresc uciderea a doi prooroci care vesteau cuvântul lui Dumnezeu. A face o legătură între cadourile pe care „le aduce Moş Crăciun” şi darurile care au fost date pruncului Isus de către magi în Biblie nu este corect. Magii nu L-au găsit pe Isus în ziua naşterii Sale, aşa cum L-au găsit păstorii în iesle (Luca 2:16) ci ei au găsit „pe Împăratul de curând născut al iudeilor” într-o casă (Matei 2:2,11) – este probabil ca pruncul să fi avut cel puţin câteva zile sau săptămâni. În plus, darurile nu şi le-au dat unul altuia, ci le-au dat lui Isus, lucru care corespunde mai degrabă cu cerinţele biblice de a aduce daruri lui Dumnezeu.

Atunci să nu mai dăm daruri copiilor de Crăciun? Situaţia este delicată, nu-i aşa? Cu câtă viclenie a întortocheat cel rău lucrurile aşa încât să-şi atragă slavă şi să hulească pe Dumnezeu… Totuşi, oare nu este mai mare Cel ce este în noi decât cel ce este în lume?

Cu siguranţă! Oare nu vom fi în stare să ne arătăm dragostea (prin cadouri şi nu numai prin ele) şi să vorbim copiilor noştri încât să înţeleagă că nu este nici un Moş Crăciun, dar că există un Dumnezeu viu şi adevărat care a dat ce a avut mai scump, un dar nespus de mare, pe Fiul Său pentru mântuirea lor? Ba da, cu siguranţă! Atunci să facem lucrul acesta aşa încât copiii noştri să nu se simtă loviţi de o soartă crudă (şi anume că s-au născut într-o casă cu părinţi ce au o credinţă aspră care nu îi lasă să le dea cadouri atunci când toţi ceilalţi copii primesc).

Colindele

Tradiţii păgâne încreştinate, calendele erau sărbători romane închinate soarelui. Calende desemnează un obiect rotund, o trimitere directă la discul solar. De aceea, colinda se cânta în cerc închis (colindătorii), se făcea în ocol, se împărţeau colaci şi nuci, toate simboluri ale rotundului, ale perfecţiunii.

Principala motivaţie a obiceiului era acela de protecţie, mai apoi s-a impus sensul binecuvântării şi cel evanghelic, al Naşterii Domnului. Cel mai surprinzător este faptul că melodiile s-au păstrat nealterate, cu preponderenţă în zonele izolate (Maramureş). Colindatul era un obicei exclusiv masculin, ceata de feciori având misiunea de a trece pe la fiecare casă şi a aduce vestea cea bună.

Timp de şase zile, colindătorii realizau un cerc invizibil în jurul comunităţii, pentru a o proteja mai apoi de venirea Anului Nou, când demonilor li se dădea drumul pe pământ. Pe lângă colindele consacrate ce vorbesc despre Naşterea Mântuitorului în ieslea din Betleem sau despre magii de la Răsărit purtaţi de stea, se remarcă colindele intermediare.

Acestea mai păstrează reminiscenţe păgâne: colinda corbului, colinda junilor, colinda gospodarului.  Sunt colinde de fertilitate, colinde de binecuvântare a pământului sau colinde provenite din cultul strămoşilor. Este clară deci originea religioasă păgână a obiceiului de a colinda în timpul sărbătorilor de iarnă.

Sărbătorile de iarnă deschid sezonul colindelor. Obiceiul a devenit un bun prilej de distracţie, mai ales în rândul tinerilor. De crăciun se încropeşte la repezeală un pseudo-cor şi se porneşte „la colindat”. Băutura, mâncarea şi distracţia sunt pe primul plan. Găştile de petrecăreţi chefuiesc până în zori, fără să cunoască cu adevărat semnificaţia păgână a tradiţiei.

Repertoriul nu depăşeşte de obicei două, trei strofe arhicunoscute, melodia fiind ignorată din principiu. Puţini ştiu că obiceiul este unul de binecuvântare, de protecţie şi bună-vestire. Adevărata tradiţie a colindatului devine pe zi ce trece un capitol de folclor, păstrat in fonotecile cercetătorilor.

Tragedia cea mai mare este că nici măcar interpreţii de muzică populară nu mai sunt interesaţi în a promova colinde autentice, lăsându-se purtaţi de interese financiare. Iată cum, pe lângă aspectul păgân venit din antichitate, se adaugă un aspect păgân „modern”, şi anume, practicile păcătoase descrise mai sus, care nu au nimic din Duhul Mântuitorului.

A merge cu colindul, nu reprezintă o poruncă a Bibliei. Nu este scris nicăieri în Noul Testament că Dumnezeu vrea ca într-o anumită perioadă a anului să mergem pe timp de seară de la uşă la uşă ca să cântăm cântece care au sau nu legătură cu naşterea Mântuitorului.

Este chiar foarte clar pentru orice creştin că a vesti prin incantaţii sau simple urări credinţele unor religii păgâne (moare anul, se naşte soarele, etc.) sau a binecuvânta în numele unor dumnezei falşi, este greşit. A colinda cu cântece păgâne este păcat. Şi tot păcat este a participa la desfrâul pe care îl săvârşesc grupurile de colindători.

Suntem însă trimişi de Domnul Isus Cristos să vestim Evanghelia şi să facem ucenici, iar Pavel ne învaţă să predicăm Cuvântul la timp şi nelatimp. Domnul Isus ne învaţă să fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii iar Pavel ne spune să răscumpărăm vremea pentru că zilele sunt rele. 

Porcul (mâncarea)

S-au auzit multi oameni spunând: „Pentru mine crăciunul nu-i crăciun fără porc şi Paştele nu-i Paşte fără carne de miel.” O asemenea afirmaţie este greşită. Normal este ca pe primul plan să fie Cel sărbătorit în aceste zile nu mâncarea!

Cum ţi-ar fi să ştii că pentru cel PE care l-ai invitat la serbarea zilei tale de naştere este mai importantă sarmaua care-i lasă urme de untură la gură decât persoana ta! Ce l-ai chemat să sărbătorească? Sarmaua? Dar dacă inversăm acum rolurile şi tu eşti cel invitat… Cum te comporţi tu la serbarea zilei de naştere a Mântuitorului?

Acesta este un aspect: să uiţi de Mântuitor când Îi serbezi naşterea, şi să preţuieşti mai mult ca mântuirea, mâncarea tradiţională. Însă este ceva mai mult decât atât: nu-i vorba de orice mâncare (cei mai mulţi s-ar socoti jigniţi dacă la o astfel de ocazie le-ai servi peşte sau pui, etc.) ci este un anumit animal care „trebuie” jertfit cu această ocazie.


Ziua de Ignat, numită şi Ignatul porcilor, este o sărbătoare care cade în 20 decembrie: este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de crăciun. Ţăranii cred chiar că un porc neînjunghiat în ziua Ignatului nu se va mai îngrăşa, pentru că atunci el îşi visează cuţitul. Să-l mai ţii în ogradă după această dată nu este de nici un folos de vreme ce porcul nu mai pune carne pe el, ba chiar poate dăuna, căci înjunghierea lui cu întârziere poate provoca evenimente neplăcute.

Obârşia păgână a sacrificării porcului este evidentă. În Egiptul antic, porcul era adus ca jertfă zeului Osiris, iar in Grecia antică un ritual similar se săvârşea în cinstea zeiţei Demeter. Ceremoniile sacrificiale din lumea antică corespundeau întotdeauna cu perioadele de înnoire a timpului calendaristic.

Prinderea şi înjunghierea porcului în ziua de Ignat, pârlirea părului, jupuirea şi tăierea cărnii păstrează până azi urme ale unor elemente de ritual păgân, a căror semnificaţie însă s-a pierdut.  Porcul era considerat în vechile culturi animal sacru.

În tradiţia populară românească, Ignatul este o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul din calendarul ortodox. Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeaşi zi pe stil vechi), dimineaţa în zori – moment al zilei propice multor practici rituale.

„Victima” este pregătită cu gesturi şi formule rituale: animalul este stropit cu apă sfinţită, este aşezat cu capul spre răsărit, pe frunte sau pe ceafă este trasată cu cuţitul o cruce pe care se presară sare, iar în casă sunt rostite formule rituale: „Doamne ajută!”, „Să-l mâncăm cu sănătate!”. Alte obiceiuri scot în evidenţă valoarea animalului ca simbol al vieţii: părul porcului trebuie înmuiat în sânge „pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”, iar sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei.

Ansamblul ritual al „tăierii” porcului este încheiat prin masa comună, numită „pomana porcului”, ce se desfăşoară într-o atmosferă solemnă, în linişte, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanţilor la actul sacrificial înfăptuit.

Paştele

 

 

Originea Paştelor-Eveniment care se întîmpla de o dată

Originea Paştelor ca o sarbatoare creştină poate să fie găsită pe paginile scripturii. Matei , Marcu, Luka , Ioan şo toţi ucenici a lui Isus oferă marturiile lor unice despre  rastignirea si invierea lui Iisus. Această sărbătoare culminantă a Creştinătăţii este selebrată în Duminică fiecare an.

 

 

Originea Paştelor: Învierea lui Isus


Originea Paştelor începe ca parte din Paştele evreiesc,cînd Hristos a fost rîstignit şi înviat în cursul săptămînii sărbatoarei. Creştinii cred că Hristos de fapt este Mielul Paştelor despre care se vorbeşte în Exod, pentru că El însuşi a devenit perfectul şi fără pătimă sacrificiu pentru păcatele tuturor oamenilor.

Evrei care au ales să urmeze Hristos onorează această zi în ani sucesoare în timpul sezonolui de Paşte. Dar în timp ce Creştinătatea se răspandea pe întreg teritoriu non-creştin, selebrarea Paştelor a fost treptat combinată cu rituale pagîne de primavară.

Ceremoniile modernă sînt rezultatul acestui compromis. În acelaşi timp sărbatoarea de Paşte este adesea singura zi în care mulţi oameni vizitează biserică şi introduc ”Vestea Buna ”despre Isus Hristis.

Originea Paştelor: Hristos introdus în Paştele evreiesc
Originea Paştelor provine din ceremonia propriuzisa a Paştelor. Învaţatorii creştini cred că Vechiul Testament este Hristos acoperit, iar Noul Testament este Hristos descoperit. Haide să deţinem elementele Paştelor pîna iluminăm viaţa lui Hristos.

Prin tradiţie mielul trebui să fie sacrificat în timpul de Paşte şi selectat patru zile înainte de sacrificiu.Isus a calărit în Ierusalim patru zile înainte să fie crucificat. Carnea de miel a fost înjunghiată tradiţional la 3 p.m. Pe Paştele. Isus a rostit cuvintele ”s-a terminat” şi a murit pe cruce pe ora 3 p.m (această este cunoscuta ăn mod tradiţional ca Vinerea Mare, dar mulţi învaţatori biblice au decis ca învierea să fie în Miercuri sau Joi.)

Festivalul de azimi a început la opusul soarelui. Unul dintre ritualurile implică sacrificiu de graunte care repezintă primele roade de recoltare.Isus, după apostol Pavel a devenit primul rod dintre cei care au înviat din morţi (1 Korinteni15: 20) ]n timpul de cina Paştelor trei azimi sînt puse împreuna.

Creştinii văd aceşti azimi să reprezinte Tata, Fiul şi Duhul Sfînt.Azimul de mijloc este frînt cum Hristos a spus la ultima cina ” Aceasta este trup meu care se dă pentru voi”Azimul de mijloc este de asemenea strapuns cum era Isus în timpul răstignirii şi cum era prorocit în Isaia 53: 5, Psalm 22:16 şi Zaharia 12:10. Acest azim este apoi înfasurat intr-o panza alba si ascuns, cum Hristos era invelita şi pus în mormint.

 

Originea Paştelor-descriere Biblică

 

Paştele cunoscut ca ziua de Înviere este evenimentul dupa care toată toată credinţa creştină depinde.Pavel era un leader evreiesc hostil s-a convertit cînd a întîlnit Isus în drumul spre Damasc (Acte 9) Ca martor lui Hristos, Pavel a fost foarte clar că fără înviere , nu etse baza pentru credinţa în Hristos.

”Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.” 1Korinteni 15:12-29

Cînd Hristos a fost născut, El a îndeplinit prorociile despre Isus Hristos în Noul Testament. Pîna la Învierea, rîstignirea şi înalţarea, El a îndeplinit mai mult de 300 de prorocii. Aceste numere oferă dovezî că Isus Hristos a fost Mesia promis.

Este pe buna dreptate că creştini din lume consideră Paştele ca un eveniment foarte special.Dar în zilele de la începutul biseriicii, mai mulţi creştini erau evrei convertiţi.

Pentru ca Isus a fost rîstignit şi a înviat în timpul de Paşte, sărbatoarea învierii a fost recunoscută în timpul respectării anuale a eliberării din robie în Egipt.

Creştinii  consideră Paştele ca simbolica de pe vremea cînd Hristos a eliberat toţi creştini de la pedeapsa pacatului (prin moartea sa de pe cruce) şi moarte prin (învierea din morţi).

 

 

 

 

Bibliografie

* Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor <c.brăiloiu>, Jertfa în religiile monteiste, Mihaela Ara Picoș.
* Simion Florea – Înmormântarea la români
* Mihai Coman – Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul
* Mihai Coman – Studii de mitologie
* Gheorghe Mușu – Din istoria formelor de cultură arhaică
* Mircea Eliade – Tratat de istoria religiilor
* Mihai Coman – Introducere în antropologia culturală: mitul și ritul

Note explicative:
(1) Grădină cu pomi fructiferi, livadă
<c.brăiloiu>(2) Câmp, ogor
(3) Cârpă, petic
(4)
Ospăț la înmormântare, pomană

 

 

Surse:http://ubi-dubium-ibi-libertas.blogspot.ro;RevistaMagazin; http://www.mixdecultura.ro

29/03/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: