CONTINUITATEA MOȘTENIRII BIZANTINE FUNDAMENT AL LEGĂTURII DINTRE BISERICĂ ȘI STAT

Prefigurarea și consacrarea problemei libertății de cult și reglementarea „organizării bisericești” în Constituția României întregite din 29 martie 1923, al cărei centenar îl mar­căm în acest an, au făcut obiectul unor ample dez­bateri, cu concluzii semnificative pentru deslușirea semnificațiilor momentului istoric și purtând re­zo­nan­țe relevante asupra dezvoltărilor ulterioare în materie, subliniază distinsul Prof. Univ. Dr. Mircea Duțu , într-un articol publicat în ziarul https://ziarullumina.ro.

Într-adevăr, este de domeniul evidenței că raportul Bisericii creștine cu statul, ce constituie pivotul definitoriu al problematicii aferente, nu e ceva pur teoretic, ci constituie, înainte de toate, rezultatul unui proces istoric inspirat și desfășurat sub semnul cuvântului Mântuitorului și respectului învăță­min­telor Sale și care a clădit tradiția bizantină, metamorfozată apoi în cea a Bisericilor Ortodoxe naționale, transmisă și moștenită ca atare. Pentru noi, românii, puternica particularizare a fenomenului și a manifestărilor sale s-a datorat, în primul rând, faptului că Ortodoxia ca religie, statalitatea ca formă de organizare și coerență socială și latinitatea limbii și creației culturale reprezintă expresii inconfundabile ale existenței noastre istorice.

Nu în ultimul rând, subiectul, decantările și percepțiile sale se impun a fi circumscrise caracteristicilor epocii de acum un secol în care s-au manifestat, unul în care, potrivit aprecierilor unui contemporan, „statul modern este național sau nu e”, iar noii, pe atunci, Constituții îi revenea misiunea de „îndrumare a vieții naționale”.

Din punct de vedere istoric, nașterea și afirmarea statalității românești au avut loc în strânsă legătură cu procesul de răspândire a Ortodoxiei și de creștinare a poporului român. Este cunoscut faptul că atunci când noua religie s-a răspândit în Orient a intrat în contact nu numai cu cultura greco-romană, ci a cunoscut și o administrație dintre cele mai organizate și mai eficiente, cu care a împărtășit rapid o serie de afinități, ajungând până la a se influența reciproc și a-i importa elemente componente și mecanisme de funcționare structurate apoi ca model propriu.

Fiind pusă în fața determinării raporturilor sale cu statul și confruntată cu dilema fundamentală de a intra în concurență deschisă, până la conflict cu el, ori a conviețui pașnic și chiar a coopera rodnic, Biserica a optat, în împrejurările date și credincioasă fundamentelor sale ideatice, pentru a doua alternativă. Ea a adoptat în asemenea condiții din sistemul administrativ al Imperiului Roman ceea ce se potrivea pentru organizarea și funcționarea sa, căutând inițial și astfel să valorifice punctele de asemănare și apropiere față de puterea politică, în scopul unei dezvoltări netulburate în stat.

O atare raportare de similitudine structurală și cooperare binevoitoare rezulta teologic și din dezbaterile și hotărârile diferitelor sinoade. Astfel, atunci când la cel de-al treilea Sinod Ecumenic (Efes, 431) s-a discutat autocefalia Bisericii Ciprului (împotriva pretențiilor jurisdicționale ale Patriarhiei Antiohiei), s-au stabilit raporturile ce trebuiau să existe între Bisericile particulare, care mai târziu au evoluat spre a se constitui în Biserici naționale.

La următorul sinod, cel de-al patrulea (Calcedon, 451), prin canonul al 17-lea s-a instituit preceptul fundamental în materie potrivit căruia: „Dacă vreo cetate, prin putere împărătească, se învoiește sau se va învoi în viitor, atunci ordinea bisericească să se potrivească ordinii civile și politicești”.

Potrivit regulilor și practicilor general promovate în Imperiul Roman, în provincii anumite orașe erau ridicate la rangul de capitală, iar în acest context de potrivire instituțională, pentru facilitarea administrării bisericești, aici s-a instalat și câte un episcop.

În acest fel s-au dezvoltat în întregul Imperiu Bizantin diocezele și s-a instituit o ad­mi­nis­trație bisericească, paralelă, dar în interacțiune cu structurile statale. S-au construit și definitivat, de-a lungul timpului, la nivel național, o organizare laică, administrativă și o alta ecleziastică, aflate într-o coexistență vecină cu armonia și acționând conjugat spre obiective proprii și pentru scopuri comune. Este sistemul de reciprocitate care a devenit chintesența tradiției bizantine în privința raportului dintre Stat și Biserică.

Această preocupare a Bisericii Ortodoxe de a-și crea o administrație proprie și de a împrumuta în acest sens elemente de organizare și chiar mecanisme de funcționare de la structurile imperiale (însăși denumirea de episcop e de origine greacă și a fost împrumutată din administrația imperială de răsărit, de altfel ca și denumirile eparhiilor și cele ale provinciilor bisericești, ceea ce denotă, o dată în plus, împrumuturile din statalitatea imperială) și-a găsit fundamentarea oficială și a dobândit dimensiuni definitorii prin viziunea și reformele practice adoptate de împăratul Constantin cel Mare (274-337), fondatorul imperiului creștin.

Preocupat de salvarea împărăției, măcinată de cronice și majore crize, el a procedat, mai întâi în plan politico-administrativ, la o amplă reformă instituțională, caracterizată prin întărirea centralismului și o structurare birocratică accentuată. În același timp, văzând în Biserică sprijinul necesar pentru menținerea, perpetuarea și chiar consolidarea imperiului, și-a apropiat-o treptat, recunoscându-i la început statutul de tolerată și ajungând ulterior să fie recunoscută și consacrată drept religie a statului.

Intrând în Biserica creștină, el a oferit un exemplu de simbioză între statalitate și activitatea spiri­tual-creștină. Într-adevăr, reformele sale, în primul rând cea administrativă și cea legislativă, au condus la instituirea unui regim de guvernare și cu rezonanțe în administrare, în care puterea politică și religioasă, chiar dacă separate, nu erau disociabile întrucât deținătorul celei dintâi, considerat ca desemnat de Dumnezeu, avea o natură episcopală și exercita și o autoritate asupra Bisericii. Împăratul era supus, în ultimă instanță, acelorași obligații morale și îndatoriri spirituale precum oricare alt fidel.

La rândul său, episcopul datora deferență și reciprocitate în raport cu puterea reală, efectivă, dar temporală. Această matrice Stat-Biserică inițiată la începuturile acestei alianțe imperialo-ecleziastice bizantine avea să se transmită ca o moștenire comună, care a cunoscut particularizări evolutive și nuanțe naționale, în toate statele cu religie ortodoxă dominantă. Valorificarea sa ca tradiție a cunoscut în timpurile moderne și expresii legislativ-constituționale.

În cadrul vieții instituționale ortodoxe, noțiunea de Biserică și conceptul de Stat reprezintă două realități, sau mai degrabă două perspective diversificate și, deci, diferite ori paralele, din moment ce manifestarea lor se identifică din punct de vedere spațial și social asupra aceluiași teritoriu ori în cadrul aceleiași țări. Avem, așadar, două „corpusuri” deja constituite, Biserica și Statul, acționând în același loc, asupra aceluiași teritoriu unde diferențierea lor hipostatică e bine subliniată și confirmată, în timp ce „trunchiul” lor e constituit, în marea majoritate a cazurilor, de un acelaşi popor.

Drept urmare, între Biserică și Stat nu există și nu se pot manifesta lucruri total distincte, dar sunt și unele care rămân în afara unei atari comunități. De-a lungul secolelor, diferențierea lor hipostatică, pe de o parte, și poporul comun, pe de alta, au reprezentat o problemă deopotrivă pentru politologii statului și teologii ecleziaști. De aici s-au născut, fără îndoială, unele interpretări de caz sau aspecte diferite, dar fără a afecta natura lucrurilor. Esența biblică, definitorie a contextului a fost decantată și expusă în hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

Arhetipul acestor raporturi se afla în incomparabila uniune într-o singură persoană a două naturi, divină și umană, care conferă grandoarea unică a Fiului lui Dumnezeu devenit Fiul omului. Afirmând legătura ce există între cele două firi, necreată și creată a lui Hristos, Sfinții Părinți arătau și calea rezolvării problemei.

Ca atare, s-a folosit antinomia celor două adevăruri care apăreau contradictorii; în Persoana Mântuitorului creatul și necreatul sunt entități „fără amestec” și fără o separare perfectă, fără ca specificitățile lor să fie abolite. În cadrul ecuației care ne interesează, perspectiva devine mai complicată și necesită explicări și nuanțări contextuale, mai ales atunci când Biserica și Statul se află într-o relație de comuniune indisociabilă, cu afectarea specificității fiecăreia dintre cele două entități, adică a identității cuvenite. Orice contradicție aparentă sau posibil reală între „fără amestec” și „fără separare” se șterge, dar nu oricum, se impune văzută în dinamică și surprinsă, și exprimată prin nuanță ca atare.

Moștenirea bizantină de acest tip s-a transmis și a fost valorificată în mod specific în Țările Române. Domnitorii noștri au preluat și ilustrat mai ales latura creștină a ideii imperiale a Bizanțului „căci n-au fost alții mai darnici față de Bisericile creștine ale altor neamuri, ca voievozii noștri”; din banii lor s-au ridicat și întreținut lăcașuri sfinte ori s-au tipărit și răspândit cărți liturgice pentru creștini din orizonturi mai apropiate sau cu totul îndepărtate. Ei au păstrat de la împărații bizantini și dezvoltat, după împrejurări, ceva din felul acestora de a concepe și manifesta rolul lor față de Biserică.

Așa se face că, de pildă, la 1596, Mihai Viteazul a convocat sinodul de la Târgoviște care a discutat măsurile de întreprins pentru o mai bună organizare a gospodăriei mănăstirilor și a vieții călugărilor. Sau că Vasile Lupu s-a interesat de aproape de conducerea centrală a Bisericii Răsăritului, așadar, de Patriarhia de la Constantinopol, stabilind norme noi de gospodărire, plătindu-i datoriile, provocând chiar întrunirea unui sobor sau sinod la Iași, la care s-au discutat probleme dogmatice, comportându-se ca un adevărat urmaș al împăraților bizantini.

Nu putem ignora, într-un atare context evocator, nici opera Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu Voievod, indiscutabil promotor al unui veritabil model românesc de dezvoltare și dăinuire prin cultură.

El, ca nimeni alt domnitor, a tipărit cărți bisericești și de altă natură nu numai pentru nevoile noastre, ci și pentru lumea grecească și cea orientală, a întemeiat școala superioară deschisă românilor de pretutindeni și orizonturilor europene, a construit și îngrijit biserici în toate ținuturile românești și în afara lor.

Să nu uităm apoi atenția deosebită acordată păstrării și cultivării unității Bisericii Ortodoxe a românilor și, în acest cadru, sprijinul acordat celei din Ardeal, căutând, cât i-a stat în putință, să împiedice dezbinarea Bisericii naționale de aici. În aceeași perspectivă a ecuației relațiilor dintre Stat și Biserică, mitropoliții stăteau în Sfatul Țării, iar alături de domn sau în lipsa lor, chiar îl prezidau.

Așadar, în spiritul continuității moștenirilor bizantine, legătura fundamentală dintre Biserică și Stat nu a fost una de supunere a celei dintâi, dar nici de izolare și separare, întrucât nu era caracterul Bisericii Ortodoxe de așa natură, în general, și cel al celei românești, în special, prea implicată în existența românului credincios.

Cele schițate mai sus au încercat să ne ofere, fie și aproximativ, dar semnificativ, ceea ce s-a conturat și susținut în dezbaterile care au premers și, în cele din urmă, au determinat prevederile articolului 22 din Constituția României Mari, din 29 martie 1923. Ele s-au degajat mai ales în cadrul ciclului de prelegeri organizat de Institutul Social Român condus de profesorul Dimitrie Gusti în perioada 1921-1922 și cu ocazia dezbaterilor parlamentare aferente Constituantei.

Unitatea dintre interesele tradiționale ale Bisericii naționale și cele ale Statului român era considerată de politicianul Vintilă Brătianu o premisă esențială a noii legi fundamentale, în timp ce, dar ca spre o fericită complinire, teologul universitar Romulus Cândea exprima speranța unei „strânse solidarități a rolului Bisericii Ortodoxe cu interesele neamului și ale statului”, așa încât „să fim ceea ce a fost Biserica Ortodoxă în Imperiul Bizantin, susținătoare a statului și a națiunii”.

30 noiembrie – SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI ANDREI, APOSTOLUL ROMÂNILOR

Sfantul Andrei – Apostolul românilor

Sfântul Apostol Andrei a fost fratele Sfantului Petru si impreuna au fost primii ucenici ai lui Hristos.

Dupa Pogorârea Sfantului Duh, prin tragere la sorți, Apostolii au primit teritoriile unde sa predice. Astfel, Sfantul Apostol Andrei va predica in Scytia si Asia Mica.

A fost martirizat la Patras, in Grecia. Nu se cunoaste cu exactitate anul morții sale, se presupune ca ar fi fost in timpul uneia dintre persecutiile lui Nero (54-68) sau Domitian (81-96). Potrivit tradiției, a fost rastignit pe o cruce in forma de „X”.

In anul 1995, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât ca ziua Sfântului Andrei sa fie insemnată in calendarul bisericesc cu cruce roșie, iar in 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”.

Sfântul Apostol Andrei este sărbătorit pe data de 30 noiembrie. S-a născut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte. Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru, amândoi au fost pescari, alături de tatal lor. Avand in vedere ca Andrei era evreu, nu știm cu certitudine daca numele Andrei era numele sau real (acesta fiind de origine greceasca). Potrivit cercetatorilor, numele Andrei era destul de prezent printre evrei, inca din perioada sec. II-III d.Hr.

Pentru români, numele apostolului Andrei este legat de lupi. Se sustine ca acest nume –  Apostolul Lupilor – deriva din vechea denumire a dacilor, daoi, (lupi), dar si de la simbolul lor – lupul.

Lupul era chiar un simbol al sanctuarelor Daciei. Legendele spun ca această fiară a fost alaturi de daci la căderea Sarmizegetusei și că Apostolul Andrei ar fi fost veghiat de capetenia lupilor prin pustia Dobrogei spre Pestera care i s-a oferit ca adapost.

Sfantul Andrei – ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29).

Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : „Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: „Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El” (Matei 4, 18-20).

Cand mai este Andrei mentionat in Scriptură?

Scriptura il descopera pe Andrei la inmulțirea pâinilor și a peștilor (Ioan 6, 8-9) si dupa  invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 – 22).

Unde a vestit Sfântul Andrei invățătura lui Hristos?

Potrivit traditiei, teologilor si istoricilor,  Sfantul Apostol  Andrei a  fost  primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci.

In Istoria bisericească, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: „Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprăștiat in toata lumea locuită pe atunci. Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sorții sa meargă în Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia”.

Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia.

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti. De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in „Viata Sfantului Apostol Andrei„, afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei „a predicat in Pont, Tracia si Scitia”.

Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). Prezenta colindelor, legendelor, obiceiurilor din Dobrogea, inchinate Sfantului Andrei, intaresc credinta ca acesta a vestit Evanghelia lui Hristos in tara noastra.

Moastele din Patras

Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras. Desi noua ne este cunoscuta traditia care afirma ca Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, se sustine ca aceasta traditie dateaza din secolul al XIV-lea. Nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii  64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).

In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici. Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.

Pestera Sfantului Andrei

Pestera in care se crede ca a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta. In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.

Sfantul Andrei – Ocrotitorul Romaniei

Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul Romaniei”. Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala, iar din 2012, aceasta zi a devenit zi de sarbatoare legala in care nu se lucreaza.

Mentionam ca pe 23 noiembrie 2018,cu prilejul sfintirii Catedralei Nationale, a fost adusa în România de o delegație a Bisericii Ortodoxe Elene, mâna Sfântului Apostol Andrei.

La acest eveniment a fost prezent Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Iar pe 30 noiembrie 2018, cu prilejul sarbatorii Sfantului Apostol Andrei, cel de-al doilea hram al Catedralei Nationale, incepand cu ora 9.30, in Catedrala Nationala, Sfanta Liturghie a fost savârșită de către Preafericitul Parinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului si a toata Palestina, si Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, impreuna cu un sobor de ierarhi, preoti si diaconi.

La mulți ani tuturor celor ce poartă numele Sfântului Apostol Andrei!

HRISTOS A ÎNVIAT !

Din noaptea de Înviere, creștinii se salută cu ”Hristos a Înviat!” (sau Christos a Înviat!). Această formulă de salut, salutul pascal, este folosită timp de 40 de zile, până în 2 iunie când este Înălțarea Domnului. Răspunsul este ”Adevărat a Înviat!”.

Acest salut se practică mai mult în lumea ortodoxă, dar este folosit și de creștinii de alte confesiuni.

 Mărturiile istoriei

Da, nu există prea multe mărturii de acest fel, dar sunt suficiente pentru a vorbi cu încredere despre acest eveniment.

Propaganda evreiască și romană a încercat de la bun început să anihileze vestea învierii. Fariseii, liderii religioși ai vremii, au plătit ca să se răspândească zvonuri precum că ucenicii ar fi furat trupul din mormânt, iar romanii au inventat istorii despre presupuși profeți asemănători.

Dar aceste eforturi au fost zadarnice și creștinismul se răspândea atât de repede încât chiar și liderii romani erau surprinși de acest lucru.

La sfârșitul secolului I, Pliniu cel Tânăr a scris despre acest lucru într-o scrisoare către Traian: „Numărul acuzaților este atât de mare încât cazul merită o investigare serioasă… Nu numai orașele, ci și satele mici, și locurile aproape pustiite sunt pline de acești noi-credincioși…” 

Este important de menționat că învierea lui Isus Hristos este un fapt istoric verificabil.

Niciun alt eveniment din lumea antică nu a fost documentat la fel de temeinic ca ultimii ani ai vieții lui Hristos, moartea și învierea Lui.

Se consideră că veridicitatea evenimentelor din trecut este dovedită de prezența mărturiilor martorilor oculari, de congruența internă a povestirii, de fiabilitatea surselor și de incomoditatea mărturiei pentru martorii oculari înșiși.

Istoria învierii îndeplinește toate aceste criterii. Niciun om de știință serios din timpul nostru nu neagă faptul că:

1. Isus Hristos a trăit în Palestina în secolul I e.n.
2. El a murit
3. Mormântul Lui s-a dovedit a fi gol.
4. Ucenicii Lui erau siguri că L-au văzut viu după moarte.

Evangheliile și mărturiile apostolilor

Aproximativ până la mijlocul secolului al XX-lea se considera că Evangheliile nu sunt demne de încredere, deoarece au fost scrise după o perioadă lungă de timp, adică nu de către martori.

Un alt argument consta în faptul că informațiile au fost denaturate în timpul copierii textului. Dar astăzi această părere este absolut depășită

Sub presiunea descoperirilor arheologice și textologice, datarea scrierii Evangheliilor a fost limitată la secolul I d.Hr.

Evangheliștii nu au fost acuzați de nicio eroare semnificativă sau falsificare a datelor. Prin urmare, nu avem niciun motiv istoric serios pentru a nu avea încredere în textele Noului Testament.

Predicarea Mântuitorului înviat trece ca un fir roșu prin Noul Testament. Gândiți-vă, la ce bun ucenicilor le-ar fi trebuit să inventeze o istorie atât de ușor de respins despre învierea Învățătorului lor? Ei ar fi putut folosi orice idee la modă în acele vremuri și să nu irite autoritățile și publicul.

Dar apostolii învățau despre Hristos Cel înviat și erau gata să fie martirizați pentru că ei înșiși L-au văzut pe Hristos viu.

 Oamenii pot muri pentru o minciună, crezând că este adevăr, dar este puțin probabil ca ei să accepte moartea, știind că mor pentru minciună.

Astfel, textele creștine și istoria Bisericii mărturisesc clar că sute de oameni L-au văzut pe Hristos înviat și mii au crezut în El chiar de la începutul existenței creștinilor. Eusebiu din Cezareea mărturisește despre începutul propovăduirii Bisericii după cum urmează:

Personalitatea lui Isus Hristos

Fiecare cercetător al învierii este nevoit să răspundă la întrebarea :

Cine a fost de fapt Isus Hristos?

Viața, cuvintele și faptele Sale vorbesc clar despre unicitatea și puritatea imaginii Sale. Învățăturile și istoria lui Hristos sunt armonioase și prea perfecte pentru a fi inventate. Faptele și minunile Sale confirmă veridicitatea afirmațiilor Sale.

Dacă pur și simplu acceptăm imaginea lui Hristos descrisă în Evanghelii, atunci obținem un al patrulea reper pentru înțelegerea învierii.

Așadar, credința în Hristos Cel înviat ne explică toate faptele despre El, este confirmată de istorie și textologie și, în mod consecvent și filosofic, descrie lumea. Dar cel mai important este că această credință ne permite să-L cunoaștem pe Hristos Însuși în mod personal.

Învierea este cheia principală care descoperă sensul creștinismului. Isus Hristos a venit în lume ca să salveze pe fiecare om. El a suferit pentru ca noi să nu suferim, El a murit pentru ca noi să nu pierim, El a înviat din morți pentru a ne deschide calea către viața veșnică.

De aceea, când medităm asupra învierii, este important să nu pierdem posibilitatea pe care ne-o oferă Dumnezeu astăzi. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Evanghelia după Ioan 3:16-17).

Și dacă vei crede în minunea învierii, atunci nu vei pierde nimic, singurul lucru pe care va trebui să-l faci este să renunți la păcatele tale. În schimb, vei dobândi cel mai valoros lucru – viața veșnică în Hristos, pentru că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Epistola către Romani 6:23).

(1)  newliferussia.ru

(2) (Swinburne, R., Învierea lui Dumnezeu Cel întrupat) Суинберн Р., Воскресение Бога воплощенного. «ББИ», 2008. с. 304.
(3) Din corespondența lui Pliniu cel Tânăr cu împăratul Traian. Scrisoarea 96.
(4) Istoria Bisericii. Cartea a 2. 2:1