CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

HRISTOS A ÎNVIAT !

Din noaptea de Înviere, creștinii se salută cu ”Hristos a Înviat!” (sau Christos a Înviat!). Această formulă de salut, salutul pascal, este folosită timp de 40 de zile, până în 2 iunie când este Înălțarea Domnului. Răspunsul este ”Adevărat a Înviat!”.

Acest salut se practică mai mult în lumea ortodoxă, dar este folosit și de creștinii de alte confesiuni.

 Mărturiile istoriei

Da, nu există prea multe mărturii de acest fel, dar sunt suficiente pentru a vorbi cu încredere despre acest eveniment.

Propaganda evreiască și romană a încercat de la bun început să anihileze vestea învierii. Fariseii, liderii religioși ai vremii, au plătit ca să se răspândească zvonuri precum că ucenicii ar fi furat trupul din mormânt, iar romanii au inventat istorii despre presupuși profeți asemănători.

Dar aceste eforturi au fost zadarnice și creștinismul se răspândea atât de repede încât chiar și liderii romani erau surprinși de acest lucru.

La sfârșitul secolului I, Pliniu cel Tânăr a scris despre acest lucru într-o scrisoare către Traian: „Numărul acuzaților este atât de mare încât cazul merită o investigare serioasă… Nu numai orașele, ci și satele mici, și locurile aproape pustiite sunt pline de acești noi-credincioși…” 

Este important de menționat că învierea lui Isus Hristos este un fapt istoric verificabil.

Niciun alt eveniment din lumea antică nu a fost documentat la fel de temeinic ca ultimii ani ai vieții lui Hristos, moartea și învierea Lui.

Se consideră că veridicitatea evenimentelor din trecut este dovedită de prezența mărturiilor martorilor oculari, de congruența internă a povestirii, de fiabilitatea surselor și de incomoditatea mărturiei pentru martorii oculari înșiși.

Istoria învierii îndeplinește toate aceste criterii. Niciun om de știință serios din timpul nostru nu neagă faptul că:

  1. Isus Hristos a trăit în Palestina în secolul I e.n.
  2. El a murit
  3. Mormântul Lui s-a dovedit a fi gol.
  4. Ucenicii Lui erau siguri că L-au văzut viu după moarte.

Evangheliile și mărturiile apostolilor

Aproximativ până la mijlocul secolului al XX-lea se considera că Evangheliile nu sunt demne de încredere, deoarece au fost scrise după o perioadă lungă de timp, adică nu de către martori.

Un alt argument consta în faptul că informațiile au fost denaturate în timpul copierii textului. Dar astăzi această părere este absolut depășită

Sub presiunea descoperirilor arheologice și textologice, datarea scrierii Evangheliilor a fost limitată la secolul I d.Hr.

Evangheliștii nu au fost acuzați de nicio eroare semnificativă sau falsificare a datelor. Prin urmare, nu avem niciun motiv istoric serios pentru a nu avea încredere în textele Noului Testament.

Predicarea Mântuitorului înviat trece ca un fir roșu prin Noul Testament. Gândiți-vă, la ce bun ucenicilor le-ar fi trebuit să inventeze o istorie atât de ușor de respins despre învierea Învățătorului lor? Ei ar fi putut folosi orice idee la modă în acele vremuri și să nu irite autoritățile și publicul.

Dar apostolii învățau despre Hristos Cel înviat și erau gata să fie martirizați pentru că ei înșiși L-au văzut pe Hristos viu.

 Oamenii pot muri pentru o minciună, crezând că este adevăr, dar este puțin probabil ca ei să accepte moartea, știind că mor pentru minciună.

Astfel, textele creștine și istoria Bisericii mărturisesc clar că sute de oameni L-au văzut pe Hristos înviat și mii au crezut în El chiar de la începutul existenței creștinilor. Eusebiu din Cezareea mărturisește despre începutul propovăduirii Bisericii după cum urmează:

Personalitatea lui Isus Hristos

Fiecare cercetător al învierii este nevoit să răspundă la întrebarea :

Cine a fost de fapt Isus Hristos?

Viața, cuvintele și faptele Sale vorbesc clar despre unicitatea și puritatea imaginii Sale. Învățăturile și istoria lui Hristos sunt armonioase și prea perfecte pentru a fi inventate. Faptele și minunile Sale confirmă veridicitatea afirmațiilor Sale.

Dacă pur și simplu acceptăm imaginea lui Hristos descrisă în Evanghelii, atunci obținem un al patrulea reper pentru înțelegerea învierii.

Așadar, credința în Hristos Cel înviat ne explică toate faptele despre El, este confirmată de istorie și textologie și, în mod consecvent și filosofic, descrie lumea. Dar cel mai important este că această credință ne permite să-L cunoaștem pe Hristos Însuși în mod personal.

Învierea este cheia principală care descoperă sensul creștinismului. Isus Hristos a venit în lume ca să salveze pe fiecare om. El a suferit pentru ca noi să nu suferim, El a murit pentru ca noi să nu pierim, El a înviat din morți pentru a ne deschide calea către viața veșnică.

De aceea, când medităm asupra învierii, este important să nu pierdem posibilitatea pe care ne-o oferă Dumnezeu astăzi. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Evanghelia după Ioan 3:16-17).

Și dacă vei crede în minunea învierii, atunci nu vei pierde nimic, singurul lucru pe care va trebui să-l faci este să renunți la păcatele tale. În schimb, vei dobândi cel mai valoros lucru – viața veșnică în Hristos, pentru că „darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Epistola către Romani 6:23).

(1)  newliferussia.ru

(2) (Swinburne, R., Învierea lui Dumnezeu Cel întrupat) Суинберн Р., Воскресение Бога воплощенного. «ББИ», 2008. с. 304.
(3) Din corespondența lui Pliniu cel Tânăr cu împăratul Traian. Scrisoarea 96.
(4) Istoria Bisericii. Cartea a 2. 2:1

Publicitate

24/04/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

INCĂLCAREA CANOANELOR APOSTOLICE DE CĂTRE BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ DUPĂ ANEXAREA BASARABIEI LA IMPERIUL RUS

Sfanta Cuvioasa Parascheva. Pelerinaj cu restrictii la Iasi | Brasov |  Ziare.com

Foto: Icoana Sfintei cuvioase Parascheva de la Iaşi, protectoarea moldovenilor

Este cunoscut faptul că până în 1812 bisericile ortodoxe din Basarabia se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii.

După ce Basarabia a devenit după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist, limba română a fost înlăturată curând din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică.

Un rol important în aplicarea acestor măsuri l-au avut coloniştii neomogeni etnic, în special de origine slavă, care au fost așezați pe acest teritoriu, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia.

În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei.

Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor române – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni.

După Pacea de la Bucureşti din 1812, acesta a fost numit mitropolit al Bisericii Ortodoxe de pe teritoriul anexat la Rusia și a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39).

Țarul Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.

Situația a rămas neschimbată până în prezent (exceptând perioada 1918-1944 în care bisericile ortodoxe din acest ținut au revenit sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române după unirea Basarabiei cu Țara Mamă- România).

Nu este drept ca Moldova să facă parte din “Sfânta Rusie”scria istoricul Veaceslav Stavila în Jurnalul istoricului de veghe md.

În 1813 Biserica Ortodoxă Rusă şi-a subordonat românii din spaţiul pruto-nistrean încălcând 2 canoane bisericeşti: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (din anul 431).

Aceste canoane  prevăd că eparhiile se întemeiază şi funcţionează pe baza principiului etnic şi garantează neamestecul unei eparhii în treburile altei eparhii.

În 1813, biserica rusă şi-a asumat ortodocşii din spaţiul pruto-nistrean, creştinii moldoveni, care făceau parte din Mitropolia Moldovei. Din această cauză pretenţiile Patriarhiei Rusede a avea jurisdictie peste ortodocşi de alt neam, creştinii moldoveni care au propria Mitropolie (cu centrul la Iaşi) şi Patriarhie (Patriarhia Română), sunt necanonice si nedrepte.

Extinderea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra Basarabiei contravine canoanelor bisericeşti

    

TVR: Patriarhia rusă, supărată pe jurnaliştii români că dau ca sigură  vizita patriarhului Kirill | Digi24

Foto: Patriarhul Kirill I, cu numele laic de Vladimir Mihailovici Gundiaev (n. 20 noiembrie 1946, Leningrad, Uniunea Sovietică) este un episcop ortodox rus, care îndeplinește în prezent funcția de patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, primat al Bisericii Ortodoxe Ruse (de la 1 februarie 2009).

Unul dintre principiile de organizare a Bisericilor Ortodoxe, este cel etnic (canonul 34 Apostolic). Acest principiu oferă oricărei comunităţi dreptul să aparţină de Biserica sa naţională autocefală.

Etnicii ruşi de confesiune ortodoxă din Europa (inclusiv din Republica Moldova şi din Ucraina), precum şi cei din cele două Americi sau din Australia, aparţin de Biserica Ortodoxă Rusă.

Acelaşi situaţie este şi în cazul etnicilor sârbi, bulgari şi greci. În fiecare ţară europeană există comunităţi ortodoxe care aparţin de Bisericile lor naţionale.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei, contrar canoanelor bisericeşti, atunci când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la URSS, fără ca populaţia acestui teritoriu să fie consultată.

Prin Canoane se inteleg legile de drept ale Bisericii sau legile bisericesti scrise.

Cuvantul canon are sens de dreptar si de pedeapsa iar insusirea canoanelor s-a facut prin Sinoadele Ecumenice.

Canoanele apostolice cuprind norme apostolice sau de provenienta apostolica si au  fost alcatuite in grupuri de trei, cinci, pana la 10 sau 15.

Intreaga colectie a lor cuprinde, in Rasarit, 85 de canoane.

In Apus sunt numai 50 deoarece numai atâtea a tradus în limba latina Dionisie Exiguul, pe la inceputul sec. VI.

Canoanele bisericeşti nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale.

Încă din primele veacuri ale creştinismului, bisericile ortodoxe de pretutindeni se organizau în biserici naţionale, după criterii etnice, conform canonului 34 apostolic, care prevede ca episcopii fiecărui neam să aibă Întâistătător (cap spiritual) din neamul lor.

Acest principiu canonic fundamental în conducerea Bisericii Ortodoxe s-a perpetuat de-a lungul istoriei şi este valabil şi astăzi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.

Însăşi titulatura oficială a Bisericii Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte, ca de exemplu: Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Rusă.

Or, moldovenii din Republica Moldova sunt români şi vorbesc limba română, chiar dacă un grai mai dulce şi mai arhaic al ei, dar română, şi nu „moldovenească“, iar Patriarhul românilor e la Bucureşti şi toţi românii ortodocşi trebuie să asculte de el, chiar dacă, din punctul de vedere politic, aceasta nu le place unora.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia sa asupra Basarabiei contrar canoanelor bisericeşti, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la URSS, fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă.

Biserică Rusă a profitat de această ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia sa asupra noului teritoriu anexat.
În cazul Basarabiei, nici un arhiepiscop nu a fost ales din rândul autohtonilor, conform regulilor bisericeşti din spaţiul ortodox, majoritatea conducătorilor ai Bisericii din Basarabia, numiţi de Sf. Sinod al Bisericii Ruse în această funcţie, erau necunoscători ai limbii române şi străini de tradiţiile culturale autohtone. 

Astfel, au fost încălcate: canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinodului III Ecumenic, care obligă ca „niciun episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi“;

şi canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Catargina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii“.

Biserica Ortodoxă Rusă este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din Republica Moldova.

De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte.

Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale!

Aşadar, o jurisdicţie canonică instalată ca urmare a unor cuceriri politice a fost şi este nulă de drept, scrie Romeo Cemîrtan, doctor în Teologie Ortodoxă

Problema vechii Mitropolii a Basarabiei a fost readusa in actualitate dupa destramarea Uniunii Sovietice si proclamarea independentei Republicii Moldova, dar intr-un nou context, diferit de cel din 1918, in care romanii basarabeni, doritori, in chip firesc, de restabilire a unor legaturi mai stranse cu Biserica-Mama, Patriarhia Română, s-au văzut aspru prigoniți de forurile de conducere ale Republicii Moldova si ale Mitropoliei Chișinăului, dependenta de Patriarhia Moscovei, si de organele de stat ale Republicii Moldova.

 În ce privește titulatura nouă pe care o are Biserica ortodoxă din R.Moldova aflată sub jurisdicția Rusiei, ea vine din anii 1990 și e făcută după calapodul rusesc. Biserica ortodoxă rusă nu e a Rusiei, dar e a întregii Rusii. Termenul acesta a fost extins și asupra Bisericii din Republica Moldova.

Cum în anii 1990 apăruseră ideologii de refacere a Moldovei mari și cum din punct de vedere politic ideea nu a putut fi exprimată foarte bine, aceasta a fost plasată pe teren bisericesc.

Așa s-a ajuns la adăugarea titulaturii ”și a Întregii Moldove”, ceea ce presupune niște pretenții de jurisdicție asupra unui teritoriu pe care Republica Moldova nu îl deține.

La 15 martie 1992, la reuniunea Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Surori desfășurată la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Prea Fericitul Patriarh Teoctist și Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, Alexei al II- lea, au discutat problema reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Pe 9 aprilie, comunicatul ședinței Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spune: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desființarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chișinău şi a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov”.

Episcopul Petru de Bălți, pentru vina de a nutri legitime nazuințe de revenire a credincioșilor români basarabeni în rândurile Bisericii Ortodoxe Române , a fost indepărtat prin violență din reședinta sa din orasul Bălți.

La 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhiala a unui numar impresionant de credinciosi si preoti ortodocși din Republica Moldova a hotarat sa reactiveze Mitropolia Basarabiei si sa trimita la București o delegatie pentru a adresa Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane rugamintea de a fi primita sub jurisdicția canonica a Patriarhiei Române.

Curand, la 19 decembrie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, luand act cu binecuvantare de reactivarea Mitropoliei Basarabiei, prin Act Patriarhal si Sinodal, a recunoscut aceasta mitropolie ca autonoma si de stil vechi, cu reședința la Chișinău,facand parte integranta din trupul Bisericii Ortodoxe Romane.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a facut cunoscut acest act prin scrisori adresate: patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, presedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, primului-ministru Andrei Sangheli, precum si intaistatatorilor bisericilor ortodoxe surori.

Interviu EXCLUSIV cu Mitropolitul Basarabiei Petru: Cum sărbătorim  Paștele... și de ce biserica nu trebuie să se implice în politică (FOTO) |  PUBLIKA .MD - AICI SUNT ȘTIRILE

Inalt Prea Sfintitul Petru Paduraru (foto) a devenit mai intâi locțiitor si apoi, in 1995, titular Arhiepiscop al Chisinaului, Mitropolit al Basarabiei si Exarh al Plaiurilor.

Incepand cu 2 aprilie 1992, a urmat un intens schimb de scrisori intre Prea Fericitul Parinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, si Sanctitatea sa Alexei al II-lea al Rusiei. Patriarhul Moscovei a reactionat destul de dur, acuzand Patriarhia Romana de „ingerinta anticanonica in problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”.

De asemenea, a fost exprimat un „protest energic” si s-a facut apel la „corectarea cat mai curand posibil a nedreptatilor existente” pentru „binele unitatii ortodoxe si mantuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova”, patriarhul moscovit mentionand ca motivele nationaliste si de alta natura nu trebuie sa intervina in domeniul bisericesc, intrucat acest lucru duce inevitabil la consecinte negative pentru Biserica.

Punctul de vedere al Patriarhiei Romane reiterat, in numeroase documente si imprejurari, in chip documentat si aprofundat, cu intelepciune si fermitate de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, este acela de evidentiere a faptului ca B.O.R. nu a consimtit niciodata si nu a recunoscut extinderea jurisdictiei Bisericii ruse, pe urma ocupatiei rusesti sau sovietice, peste teritoriul sau canonic traditional si, pe cale de consecinta, nici desfiintarea Mitropoliei Basarabiei.

Euro pentru daune morale

Temeiurile acestei ferme pozitii principiale au fost, sunt si vor ramane aceleasi, decurgand din legiuirile fundamentale ale ortodoxiei mai sus invocate: canonul 34 apostolic si canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes (431), ce confera deplina legitimitate organizarii sinodale a bisericilor in cadrul fiecarui neam si, implicit, randuirea dependentelor canonice in acest cadru.

In acelasi sens converg si canoanele 13, 21 si 22 ale Sinodului de la Cartagina precum si canonul 2 al Sinodului 2 Ecumenic (381), care opresc pe episcopul unei anumite eparhii sa-si intinda puterea asupra altei eparhii.

Obiectiile formulate de Patriarhia Moscovei apar ca nefondate intrucat, prin binecuvantarea acordata reactivarii Mitropoliei Basarabiei, Sfantul Sinod al B.O.R. „nu a facut decat sa restabileasca adevarul istoric si dreptatea canonica ce fusesera incalcate de atatea ori prin extinderea necanonica a jurisdictiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei parti a Mitropoliei Moldovei”.

De fapt, daca s-ar respecta canoanele bisericesti mentionate, Mitropolia Chisinaului, prin dependenta ei canonica de Patriarhia Moscovei, ar trebui, in chip firesc, sa cuprinda numai pe locuitorii de origine rusa din Republica Moldova.

Din pacate, situatia ingrata, mergand pana la violente fizice, in care se afla Mitropolia Basarabiei din cadrul Patriarhiei Romane, cu slujitorii si credinciosii ei, s-a concretizat in modul cel mai pregnant prin nerecunoasterea sa de catre organele de stat ale Republicii Moldova, care au raspuns in repetate randuri negativ solicitarilor formulate in chip legitim in acest sens, incepand de la 8 octombrie 1992 si pana la 10 ianuarie 2000.

In acelasi timp si in baza acelorasi prevederi, ale Constitutiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (art. 31 – privind libertatea de constiinta) si ale Legii nr. 979/24 martie 1992 (privind cultele), care ar fi trebuit sa determine si recunoasterea Mitropoliei Basarabiei, au fost recunoscute de catre guvernul Republicii Moldova, in afara Mitropoliei Ortodoxe a Chisinaului, dependenta de Patriarhia Moscovei (28 august 1995) si alte culte, precum „Biserica Adventista de Ziua a Saptea” (22 iulie 1993), „Federatia Comunitatilor Evreiesti (Religioase)” (9 iunie 1994) s.a.

Mitropolia Basarabiei a beneficiat de hotărâri favorabile privind recunoasterea sa din partea: Judecatoriei Sectorului Buiucani din Chisinau (12 septembrie 1995), a Tribunalului Municipiului Chisinau (21 mai 1997) si a Curtii de Apel Chisinau (19 august 1997), aceasta din urma fiind anulata, la 9 decembrie 1997, de catre Curtea Suprema de Justitie, in vreme ce Federatia Internationala pentru Drepturile Omului de la Helsinki, in raportul sau pe anul 1997, a criticat refuzul guvernului Republicii Moldova de a recunoaste Mitropolia Basarabiei.

In aceasta situatie, la 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei si 12 cetateni ai statului Moldova, in frunte cu I.P.S. Mitropolit Petru Paduraru, s-au adresat Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care, dupa admiterea cererii (7 iunie 2001) si in urma analizei dosarului cauzei si a tuturor depozitiilor in aceasta speta (2 octombrie 2001), constatand violarea unor articole de baza din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (art. 9, art.14 combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 si art. 11), a deliberat, formuland, la 13 decembrie 2001, un verdict favorabil recunoasterii Mitropoliei Basarabiei si obligand Republica Moldova sa plateasca Mitropoliei Basarabiei 20 000 de euro pentru daune morale si 7.025 euro pentru cheltuieli de judecata.

In consecință, în urma deciziei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg recunoașterea Mitropoliei Basarabiei de catre autoritatile de stat ale Republicii Moldova apare, in momentul de față, o data in plus, ca un drept legitim atat din perspectiva dreptului canonic bisericesc, cat si prin prisma dreptului international actual”.

Lupta pentru recunoașterea drepturilor ortodocșilor aflați în ascultarea Bisericii Ortodoxe Române din R.Moldova nu a încetat

Pe 26 septembrie 2001 este emisă Hotărârea nr. 1008 a guvernului R. Moldova prin care aproba modificarea din Statutul Mitropoliei Chișinăului și Moldovei prin care aceasta era declarată succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944.

Pe 30 iulie 2002 : Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor din R. Moldova a recunoscut personalitatea juridică a Mitropoliei Basarabiei, prin Certificatul nr. 1651.

La data de 7 mai 2004: Mitropolia Basarabiei a depus plângere la CEDO împotriva R. Moldova pentru a fi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei din 1944, statut ce ar permite recuperarea proprietăților și bunurilor confiscate sau naționalizate de regimul sovietic.

20 august 2008: O nouă scrisoare a ÎPS Petru este adresată Secretariatul General al CE, Comitetul de Miniștri al CE și raportorii APCE pentru RM, fiind reclamate blocarea procesului de înregistrare a comunităţilor Mitropoliei Basarabiei și refuzul Guvernului de a restitui Arhivele Mitropoliei Basarabiei confiscate de regimul sovietic, fapt care producea „dificultăți în procesul de revendicare în instanţele judecătoreşti a bunurilor bisericeşti confiscate de statul sovietic şi gestionate în prezent de Guvernul Republicii Moldova”.

Bibliografie (Surse):

http://romanism.ro/patriarhul-moscovei-ataca-dur-biserica-ortodoxa-romana.

Moldova-divizare-si-la-nivelul-bisericii/https://sinopsis .ro.

Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă al BOR, București, 1993, p. 5-10 (Date cronologice)

Nicolae Fuștei / Institutul de Istorie al Academiei de Științe din Republica Moldova, Istoria înființării Mitropoliei Chișinăului și a Moldovei (actualmente Biserica Ortodoxă din Republica Moldova), „Biserica Ortodoxă din Moldova. Mitropolia Chișinăului și Moldovei”/http://mitropolia.md/istoric-bom/

prof. Gheorghe Badea, Scurt istoric, „Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor” / http://mitropoliabasarabiei.md/scurt-istoric-de-profesorul-gheorghe-badea-ia%C8%99i

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/26/dezvaluiri-biserica-ortodoxa-dupa-ocuparea-basarabiei-de-sovietici-video/

13/01/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Scrisoarea din 1993 a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române,Teoctist, către Patriarhul Alexei al Rusiei

 

Patriarhului Teoctist  al Bisericii Ortodoxe Române

 

 

https://i2.wp.com/www.pavlicenco.md/wp-content/uploads/2013/08/Aleksei.jpg

Patriarhul Alexei al Rusiei

 

 

 

 

Scrisoarea Patriarhului Teoctist  al României către Patriarhul Alexei al Rusiei, 1993.

 

 

 

“Sanctitatea Voastră,

 

 

Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

 

 

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă.

 

Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

 

Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept.

 

Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

 

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

 

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine.

Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin.

Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

 

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni.

Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.

 

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT.

Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric.

 

Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

 

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.

 

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români.

 

La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist.

 

Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ.

Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual.

În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

 

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor.

 

În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie.

Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.

 

Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare.

 

Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei.

 

În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român.

Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.

 

În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”.

 

În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română.

 

Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română.

 

Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe.

Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.

Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.

 

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său.

 

Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.

 

În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

 

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei).

 

Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.

 

Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

 

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.

 

Prevederile canonului 16 ale aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei.

În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă.

Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

 

La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului.

Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

 

În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite.

Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante.

Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam.

 

Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă.

De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

 

 

Sanctitatea Voastră,

 

 

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.

 

De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

 

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

 

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.

 

Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,

 

† TEOCTIST,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”

 

29/05/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: