CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tribuna Românească din Chicago: Despre bolșevismul cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii și Invazia Barbarilor Manciurieni

Invazia Barbarilor Manciurieni – Despre bolșevismul cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii

 

Invazia Barbarilor Manciurieni – Despre bolșevismul cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii

 

După „The closing of the American mind” (carte a lui Allan Bloom despre sfâșierea moștenirii intelectuale occidentale în universitățile americane) este firesc să urmeze „The closing of the American society”.

Iar Europa urmează deja aceeași cale a eliberării de moștenirea ”criminală” a creștinismului și umanismului ateu, amândouă moștenirile, poate nu neapărat ireconciliabile, fiind definite de noii barbari ca fiind ”criminale” și ”suicidare” prin aluviunile ”fetide” ale unei istorii violente, nu paradisiace, așa cum este istoria noilor barbari manciurieni scrie https://tribuna.us, revista românilor din Chicago

Cam aceștia sunt temenii cursului scurt de istorie a bolșevismului cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii de toate culorile și nuanțele, de la anarhismul libertar, la totalitarismul soft soroșist sau la capitalismul ”pocăit” al marilor corporații IT sau AI, incluzând aici și filantropia marilor moguli ai capitalismujlui ”pocăiți” la pensie, urmărind fantoma unei distopii primitive a vaccinării totale și globale, a luptei malthusiene împotriva surpuslui de populație și împotriva ”virusului morții” care ne amenință, după expresia leninistă consacrată, ”ceas de ceas și în poporție de masă”.

Noii barbari sunt activi, perfect motivați, au o teribilă conștiință de clasă, știu foarte bine cine le sunt inamicii și joacă perfect drama conștiinței de sine, a eliberării de ”sclavia sistemului” care îi înrobește, drama ”eliberării” din sclavia albului criminal.

Ca și în cazul proletariatului dispărut, noii proletari vor să acceadă la ”umanitatea care le este interzisă de civilizația albă”, capitalistă și având cultul violenței rasiale.

Universitățile îi pregătesc, din păcate, de peste jumătate de secol pentru a incendia moștenirea Occidentului, pentru a o arunca pur și simplu în aer.

Tot acest scenariu salvaționist este bineînțeles o butaforie, chiar dacă rasismul și violența unei societăți sunt, firește, prezente, dar și permanent contrazise de o întreagă avalanșă de politici de incluziune, discriminare pozitivă, penalizare drastică o oricărui discurs incoprect poliltic etc.

Mesajul principal este Ura: înainte de toate urăsc totul, creștinismul, Occidentul, civilizația, capitalismul, mai ales atunci când nu îi întreține în exploatarea violenței minorităților care au luat locul clasei proletariatului distrusă de capitalismul ”crimei globale”.

Urăsc și descoperirea Americii și libertatatea în care s-au născut, urăsc totul de un capăt la altul al lumii. Iubesc totuși ceva? Da, islamul radical, bolșevismul, maoismul revoluției culturale dintre 1966 și 1976, homosexualitatea, violența ignară a barbarului, în general tot ceea ce poate distruge Occidentul.

Bineînțeles, că nu este de negat nimic din ceea ce a constituit nedreptate istorică sau violență criminală, dar instaurarea mașinii ideologice care ghilotinează totul, trecut, prezent și viitor este de neadmis.

Violența stradală nu este decât ultimul efect al unei înfrângeri de proporții pe care am suferit-o cu toții, este doar asaltul insurecțional sponsorizat de mogulii războiului cultural transformat în război civil, efect care nu va întârzia să se cronicizeze, să devină, ca și carantina pentru Covid-19, eternă, noua condiție umană a noii civililzații ”umane”.

OMS a declarat,de altfel, că ”susține pe deplin egalitatea și mișcarea globală împotriva rasismului”, iată cum cele două revoluții se susțin și se completează reciproc.

Avertizorii local-universali de integritate, de altfel, nu mai scot o vorbă despre iliberalismul insurecțiilor violente, despre iliberalismul uciderilor și incendierilor în stradă, este pentru o cauză bună, este în sensul ascendent al istoriei.

Ultima mișcare iliberală a rămas Referendumul pentru modificarea Constituției din România, din 2018, ”mișcare fascistă”, ”fundamentalistă”.

Este foarte greu să explici alianța stranie și suicidară care s-a forjat între Universitate, Corporație și Underground de peste jumătate de secol, alianță care vizează completa sabordare a moștenirii Occidentului.

Toată această deconstrucție identitară, politică și culturală, care părea să vizeze doar intelectualitatea ”obscură și absconsă”, seminariile ciudate la care participau doar câțiva aleși, se dovedește a viza întreaga noastră civilizație, este, cu alte cuvinte, o revoluție în marș care ne vizează pe toți, funcționari, negustori, intelectuali, salahori, medici, copii, tineri, profesori, atei, creștini etc.

Fukuyama scria în 1990 despre sfârșitul istoriei, în sensul în care căderea comunismului constituia deplina și globala recunoaștere a democrației liberale și a pieții ca ordine a societății globale, nu era un sfârșit ”material” al istoriei, ci unul metafizic, democrația asigura deplina recunoaștere (termen hegelian) a demnității umane universale, deci istoria ajunsese la finalul prin care proclama, chiar dacă nu în act pentru toată lumea, libertatea ca țel final și instauratio magna.

Fukuyama a scris apoi și o carte, cam indigestă și simplissimă în interpretarea la Hegel. Tot el a scris, deja acum douăzeci de ani, o carte intitulată ”Viitorul nostru postuman”, deja depășită din punct de vedere ”futurologic”, dar foarte clară și la obiect încă pentru constatarea ”postumanului” ingineriei biopoliltice și biotehnologice.

Finalmente, ”sfărșitul istoriei” nu vine cu instaurarea democrației liberale, ci cu dispariția ei. Vine cu lașitatea comună de a apăra civilizația occidentală de barbarii dinăuntrul zidurilor, cu instaurarea ”corectitudinii politice” ca ultimă ideologie și cenzură a gândirii libere, cu regimurile totalitare soft ale ”creditului social”, în care purtarea măștii va deveni purtătoare de credit social, nepurtarea ei va deveni penalitate și scădere a creditului social, toate acestea fiind instrumente de coerciție experimentate in nuce în timpul carantinei pandemice, bineînțeles doar pentru ”siguranța dvs.”.

Mihai Gheorghiu

17/06/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Creștinismul, principala țintă a anarhiștilor și neomarxiștilor din SUA

Opinie: Anarhie în SUA – Creștinismul, principala țintă

 

Opinie: Anarhie în SUA – Creștinismul, principala țintă

 

Nu e greu să porți povara istoriei pe umerii tăi. În Philosophy of History / Fiolosofia Istoriei, germanul Hegel privea cu admirație spre Statele Unite cu sute de ani în urmă și prezicea că în viitor SUA „va purta povara istoriei pe spatele ei”.

Au trecut decenii de când l-am citit pe Hegel, dar cuvintele astea mi-au venit din nou în minte acum câteva săptămâni.

Mi se părea că încă din 1917, când au intrat în Primul Război Mondial (ironic, în același an în care Comunismul a apărut în istorie), SUA a purtat povara istoriei și a omenirii pe umerii ei.

A înfrânt Germania imperialistă în Primul Război, Germania Nazistă în al Doilea, Japonia imperialistă în August 1945, și Rusia Sovietică acum 30 de ani, când s-a prăbușit comunismul sovietic.

Ne putem doar imagina, cu groază, unde ar fi lumea astăzi dacă Germania imperialistă ar fi biruit în Primul Război, Germania Nazistă în al Doilea Război, Japonia imperialistă în August 1945, și Rusia Sovietică acum 30 de ani.

Cu alte cuvinte: cum ar arăta lumea azi dacă SUA ar fi pierdut aceste patru conflagrații ori conflicte mondiale.

Putem, într-un sens, agrea cu Hegel, că de 100 de ani și mai bine SUA poartă pe umerii ei povara istoriei.

Provocările, însă, se țin lanț. Și se dezlănțuie asupra Americii asemenea unei ploi torențiale. Doar în primele cinci luni ale acestui an a fost asaltată de o pandemie de proporții globale fără precedent; de o Chină agresivă, totalitară și expansionistă (care tocmai e pe cale să înghită Hong Kong); iar, de două săptămâni, de o rebeliune anarhistă care s-a extins în tot Occidentul, prilejuit de omorul tragic și inutil al lui George Floyd.

America a erupt în flăcări. Chiar acum, în aceste momente când scriu aceste rânduri, America arde. E încă în flăcări.

Clădirile sunt incendiate, polițiștii și anarhiștii se privesc unii pe alții cu nervii încordați, firmele și magazinele sunt sparte (cu cărămizi aduse intenționat pentru acest scop) etc.

Ce se întâmplă, de fapt, în spatele acestui eveniment în flăcări? Se desfășoară, zic eu, sub ochii noștri, o rebeliune anarhistă. Nu e vorba de combaterea rasismului ori de a protesta împotriva abuzurilor poliției din Minneapolis (un oraș „progresist”, mândria „progresiștilor” americani). Dimpotrivă, ne confruntăm cu o încercare intenționată de a crea haos, de a slăbi Administrația Casei Albe, de a produce colapsul SUA.

Acesta e obiectivul ultim: colapsul SUA. „Progresiștii”, marxiștii, activiștii de stânga, feministele, revoluționarii care încă stau pe baricadele revoluției sexuale, ateii, avortiștii, pornografii, și toate forțele iadului au același obiectiv: prăbușirea Americii creștine. Replica lui Machivelli, „scopul scuză mijloacele”, se aplică foarte bine acestei situații.

Ce vedem este cel mai recent capitol din lunga bătălie pentru distrugerea Creștinismului. A început cu britanicul Thomas Hobbes acum jumătate de mileniu și continuă și azi.

Toata presă „progresistă” e împotriva Americii creștine și canalizează mintea și acțiunile oamenilor pentru a o distruge.

Nu e doar o coincidență că, acum două zile, anarhiștii au incendiat St John’s Church / Biserica St. John’s din Washington, DC, un lăcaș de închinăciune unde s-au închinat președinții americani de mai bine de o sută de ani. [Link: https://thefederalist.com/2020/06/01/trump-pays-homage-to-church-burned-in-riots-with-bible-in-hand/]

Imaginați-vă Biserica din Dealul Mitropoliei fiind azi în flăcări! Când românii s-au ridicat împotriva comunismului în 1989, nu s-au ridicat împotriva bisericilor. Nu s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Dimpotrivă, în biserici și-au găsit refugiul.

Puțini dintre noi știu că pe vremea Războiului Civil din Spania anarhiștii comuniști spanioli (și tovarășii lor comuniști din alte țări), au comis atrocități de nedescris împotriva Bisericii Catolice.

Nici presa, nici cărțile de istorie nu le menționează.

Cunoaștem însă motivul: distrugerea Creștinismului și a puterii mondiale care (încă) simbolizează valorile creștine, rămâne obiectivul ultim.

Pandemia și tragicul deces a lui George Floyd sunt oportunități optime pentru a intensifica bătălia împotriva Creștinismului.

Peter Costea

https://tribuna.us/anarhie-in-sua

11/06/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Drumul de la latinescul romanus, la etnonimul român

 

 

 

 

Peste 1800 de ani de istorie națională – de la latinescul romanus la etnonimul român.

 

 

În perioada postbelică, în istoriografia sovietică a apărut o teorie falsă  referitoare la etnogeneza poporului român.

Pornind de la faptul că în unele surse istorice medievale românii sunt desemnaţi cu noţiunea de volohi (vlahi, valahi), a fost acreditată teoria falsă precum că din populaţia romanizată a sud-estului european, fiind influenţată şi de slavi, s-ar fi constituit la nordul Dunării aşa numiţii „volohi”.

Din „volohi” s-ar fi constituit chipurile moldovenii, un popor diferit de „valahi”, aromâni etc.   

În legătură cu acest concept fals, trebuie să spunem că dovezile istorice şi arheologice demonstrează fără echivoc faptul că nu o anumită minoritate, ci majoritatea populaţiei aparţinând substratului geto-dacic din arealul carpato, danubiano, pontic a constituit factorul de bază în etnogeneza poporului român.

În cele ce urmează vom elucida o etapă importantă în formarea poporului nostru, când noţiunea de geto-daci a fost înlocuită treptat cu o denumire corespunzătoare proceselor care aveau loc în societatea din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Încă din anul 212, împăratul roman Marcus Aurelius
Antonius (Caracalla) a luat decizia de a acorda atât locuitorilor liberi din Dacia, cât şi din alte
provincii ale Imperiului, cetăţenia romană, astfel că toţi locuitorii liberi ai acestui stat au început să se numească romanus.

Deşi locuitorii Daciei erau impuşi la plata anumitor impozite, ei au fost din ce în ce mai mult  pătrunşi de simţământul mândriei că fac parte dintr-un stat mare cu o armată puternică, care în caz de necesitate îi poate apăra de orice duşman.


Aceşti locuitori liberi ai Daciei au început să se numească romanus

Romanizarea a fost un proces cultural şi lingvistic favorizat de faptul că, calitate de cetăţeni ai Imperiului, o bună parte a dacilor se înrolau în armata romană, profitând din plin de privilegiile de care se bucurau militarii acestui stat imens.

Anume în armată dacii învăţau mai bine limba latină și înțelegeau mai profund maxima latină: „Dura lex, sed lex”.

Revenind acasă, ei slujeau drept exemplu pentru fraţii, fiii și nepoţii lor, contribuind substanţial la procesul de romanizare a băştinaşilor.

Romanizarea a fost un proces nu atât biologic, cât cultural şi lingvistic, fiind favorizat de amestecul etnic, dar fără a fi determinat în mod absolut de acesta. Performanțele civilizaţiei romane au fost mai uşor asimilate în mediul urban, cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic.

În castre (fortificaţii) şi canabae (așezările omenești întemeiate în jurul castrelor romane), (Cumidava – Râşnov, jud. Braşov; Bologa, Gilău, jud. Cluj) etc., pătrundeau tot mai mulţi daci care participau la viaţa urbană,fapt care demonstrează integrarea dacilor în mediul societăţii romane, în toate formele ei de habitat, participarea lor la viaţa urbană, militară şi economică a provinciei.

Mediul rural s-a dovedit a fi mai conservator, unde se manifestau tendinţelor de păstrare a unor tradiţii spirituale şi practici strămoşeşti, cum ar fi tehnicile meşteşugăreşti, legendele, sau un anumit tip de locuinţe. Mai ales în viaţa rustică, persistau diferite elemente ale vechii culturi dacice.

Aici începe să se întâlnească tipul de locuinţe tradiţionale locale, unelte agricole, podoabe, accesorii vestimentare ş.a. Unele stele funerare de la Apulum, Drobeta, Lipova, confirmă faptul că în
vestimentaţie continuau să se utilizeze costume şi podoabe tradiţionale dacice.

Şi în ritul funerar se observau diferenţe, în unele regiuni fiind depistate la morminte căţui dacice (căni cu formă specifică), iar în altele – străchini cu trei picioare.

Nici din punct de vedere antropologic nu se observă o suprapunere totală între rasă, limbă şi cultură.

După unele estimări foarte aproximative, în Dacia cu o suprafaţă de circa 100 mii km2 ar fi locuit o populaţie de 500 mii de oameni, fapt reieşit din presupunerea că după cucerirea romană la un kilometru pătrat ar fi revenit în medie câte 5 locuitori. Pe parcurs numărul populaţiei ar fi crescut în medie cu un coeficient de 7 la mie pe an, ajungând  pe timpul dinastiei Severilor la 1,5 mln persoane.
Populaţia trăia în localităţi urbane şi rurale.

Conform opiniei unor cercetători, populaţia urbană a Daciei ar fi ajuns la 380 mii locuitori. Alţi cercetători sunt în această privinţă mai rezervaţi, considerând că populaţia urbană a provinciei s-ar fi putut cifra la 180-200 mii persoane.
Cele mai mari centre urbane ale Daciei erau Ulpia Traiană, Apulum-ul,
Potaissa, Napoca şi Porolissum. Conform opiniei unor istorici Ulpia Traiană ar fi avut de la 15 mii până la 20 mii, iar după alţii acest oraş ar fi avut 25-30 mii ceea ce pare puţin credibil.

La Apulum ar fi putut locui 20-25 mii civili, la care s-ar fi adăugat peste 5 mii militari. La Potaissa ar fi putut locui 20-25 mii inclusiv militarii cu familiile lor, iar la Porolissum ar fi locuit mai mult de 10 mii de locuitori, dintre care doar militarii ar fi numărat 5 mii-7 mii.
Cea mai mare parte a populaţiei provinciei locuia la ţară.

În această provinciaâe  carpatică au existat mai multe tipuri de aşezări rurale, în funcţie de numărul gospodăriilor.
Cele mai mari localităţi rurale aveau 50-80 de locuinţe cu o populaţie de 200-400 locuitori, iar altele erau şi mai mari. Aceste din urmă se apropiau de o localitate urbană cu amfiteatru pentru circa 1000 de spectatori, castru.

Dar astfel de localităţi rurale mari erau puţine. Cele mai multe localităţi rurale, fiind de mărime medie, aveau circa 20 de locuinţe, în care locuiau circa 100 de persoane.
De asemenea, erau şi sate mici (cătune, sălaşe, crânguri), care aveau între 1 şi 10 bordeie ori case de suprafaţă. După unele estimări, durată medie a vieții printre bărbaţi era de 37 de ani, printre femei – de 33 de ani. În oraşe durata vieţii era mai mare, bărbaţii trăind 51 de ani, iar  femeile – 40 de ani.

În condiţiile modificării echilibrului politic  şi militar la nordul gurilor Dunării și intensificării invaziilor triburilor barbare în Balcani, viitorul Daciei devenea foarte incert.

Unii istorici consideră că, în 271, Aurelian ar fi părăsit Dacia, însă N. Zugravu, trecând în revistă evenimentele din perioada domniei acestui împărat, inclusiv învingerea sarmaţilor-iazygii, vandalilor şi dacilor liberi din toamna lui 270, goţilor în Moesia Inferior şi Tracia, carpilor (272), cu întărirea provinciilor din sudul Dunării (273), ajunge la concluzia că Aurelian a părăsit Dacia tocmai în 274 ori în prima jumătate a anului 275, înainte de moartea suveranului (septembrie 275).

Evacuarea Daciei a avut un caracter paşnic, fără implicarea barbarilor, urmărindu-se scopul de a întări linia de apărare pe cursul inferior al Dunării.

Acest act n-a periclitat prestigiul Imperiului Roman, căci apoi a fost reluată politica fermă a „cuceritorilor lumii” în raport cu barbarii.

Evacuarea Daciei de către Aurelian a avut repercusiuni profunde pentru populaţia locală. În primul rând, au încetat să mai existe şi să funcţioneze structurile statale, activitatea organelor publice reducându-se la nivelul comunităţilor rurale şi urbane restrânse. S-a redus spaţiul de habitare, numărul populaţiei urbane, producţia meşteşugărească.

A început un proces de ruralizare a habitatului, a vieţii economice şi sociale. S-a redus comerţul şi circulaţia banilor. După evacuarea administraţiei şi a păturilor înstărite ataşate de structurile politicomilitare romane s-a redus puţin şi numărul populaţiei.

Însă, după cum arată datele arheologice, majoritatea populaţiei a rămas pe loc. La Ulpia Traiana edificiile administrative romane au fost prefăcute în case de locuit cu vetre de foc şi scurgere de apă, în jurul oraşului fiind construită o nouă citadelă cu o capacitate pentru 5 mii de oameni, nu pentru 20 de mii cum era pe timpul romanilor.
Populaţia oraşului continua să menţină legături economice cu provinciile romane apropiate, drept dovadă servind un mic tezaur de monede de la împăratul Valentinianus (363-365), ascuns într-o lojă, probabil, în legătură cu apropierea goţilor sau hunilor de oraş.

La Napoca au fost descoperite două cuptoare de olar din secolul al IV-lea, 38 de morminte cu înhumare de tip roman, monede de la Diocleţian la Constantin din secolul al IV-lea la Apulum, la Potaissa – podoabe, morminte, ceramică, monede din secolele III-IV, la Porollisum – ateliere de ceramică şi de producere a obiectelor de bronz au activat până în secolul al IV-lea.

În unele din aceste oraşe au fost depistate cruci, inscripţii latine cu conţinut spiritual creştin.

Aceste mărturii arheologice demonstrează că populaţia daco-romană a continuat să ducă o viaţă urbană în condiţii mai modeste. Au
fost depistate şi locuinţe rurale, diferite inscripţii epigrafice în limba latină la Drobeta, Porollisum, Apulum, Ulpia Traiana şi în alte localităţi, inclusiv privind ascensiunea creştinismului pe teritoriul fostei provincii Dacii.

 
Din punct de vedere etnic, după evacuarea lui Aurelian în Dacia locuia o populaţie latinofonă, numită în literatura de specialitate daco-romani. Drept dovadă servesc inscripţiile latine depistate în teritoriu, antroponimele menţionate pe acestea (Marius, Romulus, Lupus, Aurelius, Flaccus, Italicus). De asemenea, cultura materială a locuitorilor continue să aibă un aspect de provincie romană:
continuitate de locuire, tehnici tradiţionale, relaţii economice cu provinciile imperiului.

În unele locuri se observă o anumită influenţă a culturii  dacilor liberi. Numărul populaţiei a scăzut, drept dovadă servind faptul că din 450 de localităţi atestate pentru perioada Daciei romane, după evacuarea
aureliană au fost depistate doar circa 200.

Totuşi, prezenţa locuitorilor dacoromani poate fi documentată în toate zonele fostei provincii, deşi în spaţiul dintre Jiu şi Olt, Câmpia Banatului, între Mureş şi Someş ele sunt mai multe.

Cum a început romanizarea dacilor

 

Procesul de romanizare în spaţiul locuit de dacii liberi a început până la cucerirea Daciei de către romani.

Concomitent cu ocuparea spaţiului intracarpatic, romanii au efectuat schimbări profunde şi printre dacii liberi, lichidând obiectele defensive ale acestora, numite dave, structurile administrative şi militare, și păstrând doar organizarea lor tribală.

Drept dovadă serveşte lipsa oricăror informaţii despre căpeteniile politico-militare în cea mai mare parte a teritoriului ocupat de dacii liberi, cu excepţia unor inscripţii de la Roma, în care este menţionat Pieporus, regele costobocilor (locuiau în spaţiul carpato-nistrean, la o distanţă apreciabilă de hotarul Imperiului Roman).

Au fost distruse sanctuarele dacilor şi instituţia de sacerdoţi, care, alături de căpeteniile militare, organizau coeziunea împotriva pericolului extern.

În schimb, pe teritoriul luat de la dacii liberi pătrundea moneda romană, care facilita legăturile lor economice cu provinciile romane din spaţiul intracarpatic şi de pe cursul inferior al Dunării.

Romanii au instituit un control riguros asupra acestui teritoriu, construind aici mai multe castre şi alte puncte de observaţie, prin intermediul cărora menţineau contacte directe cu populaţia locală, utilizând şi limba latină.

În timpul expediţiilor militare în Balcani, mase mari de daci liberi, aflându-se pe teritoriul roman, se familiarizau pe viu cu populaţia, cu modul de viaţă şi cultura romană.

Şi invers, prin păsurile montane, la est de Carpaţi pătrundea populaţia dacică din spaţiul intramontan, construind localităţi cu amprente romane.

Prin intermediul acestora, dacii liberi se integrau în circuitul economic al provinciilor romane. În afară de elementele de civilizaţie a romanilor în sfera materială, se întâlnesc şi aspecte de natură spirituală în spaţiul dacilor liberi.

Arheologii au descoperit vase de factură locală cu însemnări în limba latină (antroponimul Scorillo în arealul carpic).

De asemenea, au fost descoperite statuete care reprezentau divinităţi din Imperiul Roman (Apollo şi poate Venus).

Se pare că o influenţă mare în acest proces l-au avut captivii aduşi din Balcani.

Pe seama lor au fost puse atelierul de prelucrare a sticlei de la Komarov (Hotin), inscripţiile romane de la Sobari (lângă Soroca), cuptorul de ars ceramică şi amforele de imitaţie romană de la Pruteni, din stânga Prutului.

În cursul secolului al IV-lea se producea o schimbare în ideologia populaţiei, apărând o nouă identitate de romanus – christianus (creştin), aflată în opoziţie cu fenomenul barbarus-paganus (păgân).
Astfel, prin intermediul creştinismului populaţia dacoromană  nord-dunăreană s-a raliat la noile evoluţii din aria romanităţii.

Ca probă serveşte şi faptul că terminologia de bază a creştinismului românesc este de factură latină, care a intrat în limba daco-romanilor în perioada timpurie de răspândire a creştinismului (sec. IV).
Cuvinte precum basilica – biserică, christianus – creştin, poganus – păgân, pascha – paşte, creatio – crăciun ş.a. Religia creştină a devenit pentru daco-romani un sistem
de valori morale şi juridice.

Mai mult, creştinismul profesat în limba latină a devenit un factor suplimentar în procesul de romanizare a dacilor.
Acelaşi proces se derula şi în rândul dacilor liberi. După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă.

Aceasta a accelerat procesul de romanizare în întregul spaţiu locuit de geto-daci.Creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia a contribuit la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Aşa a fost înlăturată şi ultima barieră psihologică ce despărțea dacii liberi de romani.
Pe de altă parte, statul roman prin controlul unei zone din Muntenia şi sudul Moldovei avea posibilitatea să influenţeze situaţia într-un spaţiu mult mai extins.

Astfel, după victoriile împăratului Constantin asupra goţilor (332) a fost încheiat un tratat, potrivit căruia aceştia în calitate de federaţi urmau să apere teritoriul aflat sub autoritatea romanilor.

În sudul Moldovei, inclusiv la gurile Dunării, au fost transferaţi mai mulţi vorbitori de limbă latină, care au contribuit la intensificarea procesului de romanizare a populaţiei de la est de Carpaţi.

Drept urmare, se extinde spaţiul ocupat de purtătorii culturii Sântana de Mureş – Cerniahov, în Moldova fiind depistate 300 de aşezări, iar în Muntenia – 200.  

Deşi cei care fuseseră în componenţa Daciei nu mai erau cetăţeni romani, printre ei se întărește conştiinţa că sunt ataşaţi la o civilizaţie elevată. Cu trecerea timpului pe substratul geto-dac s-a constituit un popor de origine latină, iar denumirea lui a evoluat de la romanus la român.

Termenul crai vine de la Carol cel Mare.

După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă, ceea ce a accelerat procesul pe întregul spaţiu locuit de geto-daci.

Un anumit rol în acest sens l-a jucat creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia, contribuind la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului.

Astfel a fost înlăturată bariera psihologică a dacilor liberi faţă de romani.

Iar după destrămarea khaganatului avar (finele sec. al VIII-lea), o bună parte a Pannoniei, locuită de români, slavi şi reprezentanţii altor etnii, a intrat în componenţa Imperiului Franc, condus de Carol cel Mare.

Pentru consolidarea puterii sale, împăratul a adus în Pannonia etnici germani.

În același timp, francii au început să răspândească printre localnici religia monoteistă, care recunoştea puterea monarhului, ca locţiitor al Domnului pe pământ, şi autoritatea papei de la Roma.

Catolicismul însă avea priză mai mult în rândul slavilor păgâni din Pannonia şi mai puţin printre români, care aveau structurile lor eclesiastice.

După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Franc s-a destrămat, însă dominaţia sa a lăsat în Pannonia urme adânci pentru unii oameni.

Numele împăratului a devenit simbol pentru desemnarea monarhilor la slavi (kral, koroli) şi români (crai). Iar numele germanic al galilor romanizaţi a fost transmisă românilor ca valchen, care ulterior s-a schimbat în vlahi, blachi (în Balcani) şi volohi (la slavii de est).

Polonezii au numit Țara Românească , Basarabia

În 896, în Pannonia au pătruns triburile ungare, care i-au alungat pe români de la Dunărea de Mijloc, unde nomazii și-au făurit statul lor. Românii din Pannonia s-au evacuat în regiunile vecine și au luat cu ei numele de origine germană.

În Polonia și la slavii de est (ucraineni, ruși) ei s-au numit volohi, în Grecia – vlahi, la unguri – olahi ș.a. A urmat o perioadă de formare a statelor românești.

La est de Carpați s-a format Țara Moldovei, pe care polonezii, ucrainenii și rușii au numit-o Volohia.

La sud de Carpați s-a constituit Țara Românească, pe care grecii au numit-o Vlahia, iar turcii – Eflac.

Iar țara românească de la est de Carpați a fost numită de turci Bogdania (de la Bogdan, primul ei voievod). Pentru a o distinge de Moldova (Volohia), polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia, nume care ulterior va fi utilizat pentru desemnarea circumscripției Chilia de la gurile Dunării (stăpânită un timp de dinastia Basarab de la sud de Carpați).

După ocuparea Chiliei, Cetății Albe și altor teritorii din sud-estul Moldovei de către otomani, numele Basarabia a fost extins asupra acestor pământuri, iar după 1812 – asupra teritoriului de la est de Prut, ocupat nelegitim de către Imperiul rus.

În așa mod, la est de Carpați, alături de termenul regional de moldoveni a apărut și cel de basarabeni  care în fond fac parte din același popor român, ca și muntenii, oltenii, bănățenii,bucovinenii, transilvănenii etc.

În 1859, la tronurile de la Iași și București a fost ales ca domnitor moldoveanul Alexandru Ioan Cuza.

S-a produs Mica Unire și s-a făurit România modernă, care în 1878 a devenit independentă.

În 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu țara, constituindu-se statul unitar român.

Au urmat evenimentele tragice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când o parte a teritoriilor românești au fost înstrăinate.

Astfel, se vede limpede că numele de român nu a apărut în urma alegerii lui Cuza, ci de la numele romanus, ca rezultat al emiterii decretului din 212 despre acordarea cetățeniei romane locuitorilor provinciei Dacia.

Voloh este un aloetnonim prin care românii erau numiți de către vecinii lor, pe când numele de moldovean desemnează locuitorii unei regiuni românești, la fel ca și muntean, oltean, transilvănean, bucovinean ș.a.

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/09/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul/

 

Surse (bibligrafie):

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie 

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Latinescul%20romanus%20%E2%80%93%20precursorul%20etnonimului%20Rom%D0%B2n.pdf

https://www.timpul.md/articol/peste-1800-de-ani-de-istorie-naionala–de-la-latinescul-romanus-la-etnonimul-roman-131087.html

 

 

05/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: