TRADIȚIA ORTODOXĂ a venerarii icoanelor și a moaștelor

Ce înseamnă a venera o icoană?

În credința ortodoxă, venerarea icoanelor și a altor obiecte sacre este o tradiție adânc înrădăcinată, care transcende simpla etichetă bisericească. Acest act de venerare, adesea exprimat prin săruturi, simbolizează încrederea, recunoștința și iubirea. Când un creștin ortodox sărută o icoană, nu este doar un act de evlavie față de sfântul înfățișat, ci și o modalitate de a primi binecuvântări și asistență. Această tradiție, asemănătoare cu sărutarea crucii și a moaștelor sfinților, a rezistat probei timpului. Un astfel de gest, impregnat de sinceritate, este paralel cu intensitatea unei rugăciuni sincere.

De ce venerează ortodocșii icoane și alte obiecte sacre?

O icoană în Ortodoxie este adesea văzută ca o „fereastră” către Împărăția Cerurilor. Prin venerarea unei icoane, printr-un gest simplu precum un sărut, credincioșii își exprimă legătura și afecțiunea față de figura sfântă pe care o reprezintă. Tărâmul spiritual este vast și complex, adesea dincolo de înțelegerea minții umane. Este un tărâm în care se crede că icoanele dețin energie divină, iar moaștele sfinților rămân nepieritoare, uneori chiar păstrând căldura asemănătoare cu cea a unui corp viu.

Miracolele care par să emane din aceste obiecte sfinte sunt dificil de înțeles fără credință. Sărutul unei icoane devine o expresie naturală a recunoștinței față de Dumnezeu pentru mulți credincioși. Biserica învață că „cinstea dată unei icoane este îndreptată către Imaginea Originală, iar cel care venerează o icoană venerează ipostaza persoanei înfățișată pe ea”. Această doctrină subliniază legătura profundă dintre actul fizic de venerare și actul spiritual de închinare.

„Mulți se întreabă: „De ce sărută ortodocșii icoanele ?” Actul este un gest profund de reverență și conexiune, simbolizând respectul credinciosului pentru sfințenia sfântului sau a figurii divine descrise și dorința lor de a primi binecuvântări și har prin acest sărut venerator.”

Biserica primară a venerat icoane?

Geneza icoanelor religioase și venerarea lor în creștinism își are rădăcinile într-o tradiție care datează din timpul lui Hristos Însuși. Conform acestei tradiții de durată, prima icoană a apărut dintr-un act al lui Hristos ca răspuns la cererea regelui Abgar al Edesei, care suferea de lepră. Crezând cu fermitate în puterile vindecătoare ale lui Isus, regele Abgar L-a invitat în împărăția sa. Într-un gest plin de compasiune, Hristos Și-a șters fața cu un prosop, imprimându-și chipul pe el și a trimis această relicvă sfântă la Edesa împreună cu ucenicul Său. După ce a primit și atins acest prosop, regele Abgar a fost vindecat în mod miraculos de suferința sa.

În lumea creştină există mai multe icoane celebre ale Maicii Domnului, despre care tradiţia spune că nu sunt făcute de mâna omului. Mai puţine sunt însă icoanele care înfăţişează chipul Mântuitorului, nepictat de mână omenească.

Se spune că prima icoana nefăcută de mână a fost aceea Sfintei Feţe a lui Hristos, care a fost trimisă de Mântuitorul regelui Abgar.

Situl https://episcopia-ungheni.md/ro. scrie că aceasta a fost imprimată pe pânză, apoi pe o cărămidă. Informaţia despre această icoană este amintită de istoricul Eusebiu de Cezareea, în „Istoria Bisericească”, fiind transcrisă după o traducere siriacă.

În această lucrare este relatată corespondenţa dintre regele Abgar şi Hristos. Acest rege I-a trimis prin curierul său Anania o scrisoare Mântuitorului prin care Îl ruga să vină să-l vindece de lepră şi să-l apere de prigonirea iudeilor. Răspunsul Mântuitorului este acela că nu poate veni, dar că îl va trimite pe ucenicul său Tadeu să-l vindece.

Eusebiu nu relatează ce a făcut Abgar după primirea răspunsului de la Iisus. Există însă o lucrare apocrifă din care aflăm că Abgar ar fi trimis un pictor să zugrăvească chipul Mântuitorului. Nereuşind să facă acest lucru, Hristos Şi-a pus o pânză pe faţă, imprimându-I-se astfel Sfântul Său Chip pe ea. Sfântul Damaschin spune însă că, Hristos şi-a întipărit chipul pe o bucată de pânză luată din haina Sa şi că ar fi trimis-o lui Abgar, prin Iuda Tadeul.

Această icoană, ajunsă la Edesa, a servit ca apărătoare a cetăţii, fiind pusă la una din porţile oraşului până în 944, când a fost mutată la Constantinopol. În 1204, cavalerii Cruciadei al IV-a au luat-o şi au dus-o în Occident. După chipul acestei icoane s-au făcut copii care, mai mult sau mai puţin reuşite, s-au răspândit în toată lumea bizantină sub numele „Sfânta Mahramă”.

Ajunsă în Franţa, prin intermediul cavalerilor cruciadei a IV-a, în timpul Revoluţiei franceze, Sfânta Mahramă, aflată într-o biserică din Paris, a ars. Academicianul Emilian Popescu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, spune că o parte din icoanele executate după Sfânta Mahramă se păstrează şi astăzi la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.

Menţionăm şi faptul că această icoană, a Chipului nefăcut de mână omenească, este cinstit în Biserica Ortodoxă în data de 16/29 august.

În acei ani de început, când Domnul a străbătut pământul, apariția miraculoasă a imaginii Sale pe prosop era venerată ca un act divin. Acest eveniment a creat un precedent care continuă să inspire iconografii moderni, care consideră procesul de pictare a icoanelor ca un joc miraculos de culori și pensule, o artă divină. Înainte de a se lansa în crearea unei icoane, pictorii se angajează în post și rugăciune, căutând îndrumare și asistență divină în meșteșugul lor sacru. De-a lungul istoriei, au existat relatări despre icoane și cruci care s-au manifestat în moduri extraordinare – apărând în tăieturi de ferăstrău, materialându-se pe scânduri și pietre sau fiind găsite în circumstanțe aparent miraculoase. Aceste fenomene subliniază natura sacră a icoanelor, servind ca amintiri tangibile ale omniprezenței lui Dumnezeu.

Icoanele care înfățișează Sfânta Treime, Hristos, Fecioara Maria, sfinți și evenimente sacre au fost ținute cu mare stima în comunitățile creștine încă din secolul al II-lea. Până în secolul al patrulea, aceste imagini venerate au început să împodobească pereții bisericilor sub formă de fresce și mozaicuri, încorporând și mai mult tradiția venerarii icoanelor în țesătura cultului creștin.

In Muntele Athos la Xenofont  se află icoana „Indrumatoarea” pictata de Sfantul Evanghelist Luca

Rezolvarea ereziei iconoclaste: afirmația canonică a Sinodului al șaptelea ecumenic

În timpul tumultoaselor secole al VIII-lea și al IX-lea, Biserica Ortodoxă a fost cuprinsă de o profundă criză teologică, cunoscută sub numele de erezia iconoclastă. În această perioadă, împărați și patriarhi bizantini influenți au contestat practica cinstirii icoanelor , argumentând că aceasta încalcă avertismentul celei de-a doua porunci împotriva idolatriei. Ei au postulat că venerarea icoanelor echivalează cu crearea de idoli, aprinzând dezbateri teologice intense și conflicte în întreaga Biserică.

Ca răspuns la această criză, a fost convocat un consiliu pivot, care a condamnat inițial susținătorii proeminenți ai venerării icoanelor , inclusiv Patriarhul Germanus al Constantinopolului și Venerabilul Ioan Damaschin. Acești apărători fideli ai icoanelor, în ciuda faptului că s-au confruntat cu anatematizarea, au rămas neclintiți în credința lor în importanța religioasă a icoanelor.

Controversa era însă destinată să fie de scurtă durată. Biserica, reconsiderând aceste decizii timpurii, mai târziu a inversat condamnările. Într-un eveniment marcant din 787, Sinodul al șaptelea ecumenic a convocat și a aprobat în mod decisiv dogma venerației icoanelor. Canoanele Sinodului al VII-lea Ecumenic au reprezentat un punct de cotitură semnificativ, afirmând venerarea icoanelor ca parte integrantă a cultului ortodox.Cimentând în continuare această poziție, un conciliu ulterior din 843, condus în principal de eforturile împărătesei bizantine Teodora, a reafirmat deciziile luate de Sinodul al șaptelea ecumenic . Acest consiliu a stabilit o practică oficială de a cinsti sfinții părinți ai Sinodului al șaptelea ecumenic și de a anatema pe cei care s-au opus Ortodoxiei. Această decizie continuă să rezoneze în cadrul Bisericii și este celebrată în fiecare an în Săptămâna Triumfului Ortodoxiei.

În Kerkyra, pe insula Corfu, moștenirea acestei perioade esențiale în istoria Bisericii este onorat, pelerinii venerează moaștele Sfintei Teodora, celebrată pentru rolul ei de ocrotitoare a venerării icoanelor. Povestea ei, împreună cu rezultatele acestor concilii istorice, evidențiază importanța durabilă a icoanelor în Biserica Ortodoxă ca ferestre sacre către divin, transcendend simpla idolatrie.

16 iulie 1054: Biserica de la Roma se rupe de Biserica de la Constantinopol. Ziua Marii Schisme

Marea Schismă este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă), scrie https://www.activenews.ro.

Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Pe 16 iulie 1054, reprezentantul papei Leon IX depune pe altarul bisericii Sfânta Sofia o bulă de excomunicare a Patriarhului de la Constantinopol.

Pe 24 iulie, patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, convoacă un sinod chiar în Sfânta Sofia, în care este rostită anatema asupra papei Leon IX.

Așa s-a desăvârșit Marea Schismă din 1054, cel mai tragic eveniment din istoria Bisericii Creștine. Aceasta a fost împărțită în aripa occidentală (catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă). Cea dintâi se va fărâmița la rândul ei, sub loviturile Reformelor de tot felul.

Ruptura din 1054 avea însă rădăcini vechi și de natură mai degrabă politică decât doctrinară.

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului și, respectiv, papa Leon al IX-lea.

Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale.

Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului.

În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.

Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la schisma din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat.

La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a accentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman.

Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ștefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale.

De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane.

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin – cel carolingian. În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă.

Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană). Carol cel Mare , în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii.

Astfel, în anul 794 el a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței.

În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.

Conflictul s-a adâncit și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană.

În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie „Patriarh Ecumenic”, iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de „Frate” în loc de „Tată”. Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală.

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma.

Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un sinod chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.

Din punct de vedere strict al dreptului canonic se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus.

În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Atenagoras I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054. A fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene, urmând apoi Declarația Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public la 7 decembrie 1965, simultan la o ședință publică la Conciliul Vatican II în Roma și într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declarația nu a încheiat schisma, dar a arătat dorința de reconciliere dintre cele două biserici.

Urmașul lui Atenagora I, Dimitrie I al Constantinopolului a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea.

Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque.

În 1999 (7-9 mai), Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România.

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea alături de Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a declarat: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”.

În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu.

După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori.

Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman”. (https://ro.orthodoxwiki.org).

Tribuna Românească din Chicago: Despre bolșevismul cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii și Invazia Barbarilor Manciurieni

 

Invazia Barbarilor Manciurieni – Despre bolșevismul cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii

 

După „The closing of the American mind” (carte a lui Allan Bloom despre sfâșierea moștenirii intelectuale occidentale în universitățile americane) este firesc să urmeze „The closing of the American society”.

Iar Europa urmează deja aceeași cale a eliberării de moștenirea ”criminală” a creștinismului și umanismului ateu, amândouă moștenirile, poate nu neapărat ireconciliabile, fiind definite de noii barbari ca fiind ”criminale” și ”suicidare” prin aluviunile ”fetide” ale unei istorii violente, nu paradisiace, așa cum este istoria noilor barbari manciurieni scrie https://tribuna.us, revista românilor din Chicago

Cam aceștia sunt temenii cursului scurt de istorie a bolșevismului cultural și politic al postmodernismului revoluționar al stângii de toate culorile și nuanțele, de la anarhismul libertar, la totalitarismul soft soroșist sau la capitalismul ”pocăit” al marilor corporații IT sau AI, incluzând aici și filantropia marilor moguli ai capitalismujlui ”pocăiți” la pensie, urmărind fantoma unei distopii primitive a vaccinării totale și globale, a luptei malthusiene împotriva surpuslui de populație și împotriva ”virusului morții” care ne amenință, după expresia leninistă consacrată, ”ceas de ceas și în poporție de masă”.

Noii barbari sunt activi, perfect motivați, au o teribilă conștiință de clasă, știu foarte bine cine le sunt inamicii și joacă perfect drama conștiinței de sine, a eliberării de ”sclavia sistemului” care îi înrobește, drama ”eliberării” din sclavia albului criminal.

Ca și în cazul proletariatului dispărut, noii proletari vor să acceadă la ”umanitatea care le este interzisă de civilizația albă”, capitalistă și având cultul violenței rasiale.

Universitățile îi pregătesc, din păcate, de peste jumătate de secol pentru a incendia moștenirea Occidentului, pentru a o arunca pur și simplu în aer.

Tot acest scenariu salvaționist este bineînțeles o butaforie, chiar dacă rasismul și violența unei societăți sunt, firește, prezente, dar și permanent contrazise de o întreagă avalanșă de politici de incluziune, discriminare pozitivă, penalizare drastică o oricărui discurs incoprect poliltic etc.

Mesajul principal este Ura: înainte de toate urăsc totul, creștinismul, Occidentul, civilizația, capitalismul, mai ales atunci când nu îi întreține în exploatarea violenței minorităților care au luat locul clasei proletariatului distrusă de capitalismul ”crimei globale”.

Urăsc și descoperirea Americii și libertatatea în care s-au născut, urăsc totul de un capăt la altul al lumii. Iubesc totuși ceva? Da, islamul radical, bolșevismul, maoismul revoluției culturale dintre 1966 și 1976, homosexualitatea, violența ignară a barbarului, în general tot ceea ce poate distruge Occidentul.

Bineînțeles, că nu este de negat nimic din ceea ce a constituit nedreptate istorică sau violență criminală, dar instaurarea mașinii ideologice care ghilotinează totul, trecut, prezent și viitor este de neadmis.

Violența stradală nu este decât ultimul efect al unei înfrângeri de proporții pe care am suferit-o cu toții, este doar asaltul insurecțional sponsorizat de mogulii războiului cultural transformat în război civil, efect care nu va întârzia să se cronicizeze, să devină, ca și carantina pentru Covid-19, eternă, noua condiție umană a noii civililzații ”umane”.

OMS a declarat,de altfel, că ”susține pe deplin egalitatea și mișcarea globală împotriva rasismului”, iată cum cele două revoluții se susțin și se completează reciproc.

Avertizorii local-universali de integritate, de altfel, nu mai scot o vorbă despre iliberalismul insurecțiilor violente, despre iliberalismul uciderilor și incendierilor în stradă, este pentru o cauză bună, este în sensul ascendent al istoriei.

Ultima mișcare iliberală a rămas Referendumul pentru modificarea Constituției din România, din 2018, ”mișcare fascistă”, ”fundamentalistă”.

Este foarte greu să explici alianța stranie și suicidară care s-a forjat între Universitate, Corporație și Underground de peste jumătate de secol, alianță care vizează completa sabordare a moștenirii Occidentului.

Toată această deconstrucție identitară, politică și culturală, care părea să vizeze doar intelectualitatea ”obscură și absconsă”, seminariile ciudate la care participau doar câțiva aleși, se dovedește a viza întreaga noastră civilizație, este, cu alte cuvinte, o revoluție în marș care ne vizează pe toți, funcționari, negustori, intelectuali, salahori, medici, copii, tineri, profesori, atei, creștini etc.

Fukuyama scria în 1990 despre sfârșitul istoriei, în sensul în care căderea comunismului constituia deplina și globala recunoaștere a democrației liberale și a pieții ca ordine a societății globale, nu era un sfârșit ”material” al istoriei, ci unul metafizic, democrația asigura deplina recunoaștere (termen hegelian) a demnității umane universale, deci istoria ajunsese la finalul prin care proclama, chiar dacă nu în act pentru toată lumea, libertatea ca țel final și instauratio magna.

Fukuyama a scris apoi și o carte, cam indigestă și simplissimă în interpretarea la Hegel. Tot el a scris, deja acum douăzeci de ani, o carte intitulată ”Viitorul nostru postuman”, deja depășită din punct de vedere ”futurologic”, dar foarte clară și la obiect încă pentru constatarea ”postumanului” ingineriei biopoliltice și biotehnologice.

Finalmente, ”sfărșitul istoriei” nu vine cu instaurarea democrației liberale, ci cu dispariția ei. Vine cu lașitatea comună de a apăra civilizația occidentală de barbarii dinăuntrul zidurilor, cu instaurarea ”corectitudinii politice” ca ultimă ideologie și cenzură a gândirii libere, cu regimurile totalitare soft ale ”creditului social”, în care purtarea măștii va deveni purtătoare de credit social, nepurtarea ei va deveni penalitate și scădere a creditului social, toate acestea fiind instrumente de coerciție experimentate in nuce în timpul carantinei pandemice, bineînțeles doar pentru ”siguranța dvs.”.

Mihai Gheorghiu