Mareşalul Ion Antonescu și primele investigații asupra deportărilor și masacrelor din Basarabia cotropită de sovietici (28.06.1940 – 22.06.1941)

  

 

 

Mareşalul Ion Antonescu – primul investigator al deportărilor staliniste  din Basarabia ocupată (28.06.1940 – 22.06.1941) 

 

 

 

 

Aplicând prevederile Protocolului adiţional secret al Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică[1], diplomatică[2] şi militară[3] asupra României, în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, şi anume Basarabia (44.422 km²  cu 3 mil. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (6 mii km² cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului monstruoaselor deformări sociale”[4] sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaustul împotriva poporului român[5].

În virtutea circumstanțelor vitrege din vara anului 1940, România a cedat Basarabia fără a se opune URSS-ului. Acest fapt a constituit obiectul multor dezbateri, aprobatoare sau mai puțin, nu doar la nivel politic. Mareșalul Ion Antonescu a considerat reintegrarea țării o datorie sfântă și a prioritizat-o pe agenda sa politică.

Astfel, generalul a semnat cu tărie și dedicație Ordinul de zi către Armată din 22 iunie 1941, prin care începea Războiul Sfânt de dezrobire a fraților cotropiți[6]. Campania de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de Nord a fost încheiată cu succes, după care a urmat reinstalarea administrației românești, sub conducerea lui Ion Antonescu.

În timpul guvernării sale, mareșalul a acordat o mare atenţie constatării şi înregistrării crimelor şi abuzurilor efectuate de bolşevici în Basarabia[7]. Printre aceste crime, deportarea basarabenilor era printre cele mai fioroase, și pe bună dreptate, generalul a ordonat cercetarea acestui aspect cu multă tenacitate. Timp de câteva luni au fost efectuate studii de teren[8], colectându-se din comună în comună date și mărturii pentru a fi estimată pierderea calitativă şi cantitativă a resurselor umane din Basarabia ca urmare a deportărilor staliniste. Arhivele abundă în mostre care dovedesc o analiză profundă efectuată de autoritățile române privitor la acţiunile de deportare, prigoană, vrăjmăşie, schingiuire, incendiere, profanare a bisericilor şi a elementului românesc de către bolșevici.

Au fost întocmite rapoarte și dări de seamă prin care se descriu formele acţiunii de prigoană, categoriile sociale implicate şi faptele pe care le-au săvârşit[9], tabele şi liste de persoane deportate, condamnate, arestate din diferite comune[10]. Aceste liste completează şi întăresc datele din Cartea Memoriei[11] care a fost concepută ca un catalog al victimilor regimului totalitar comunist. Administrația lui Ion Antonescu adună dovezile ce atestă asasinatele care au avut loc în sediul NKVD[12] (clădirea fostului Consulat Italian) și în alte locații sumbre din Chișinău. Mergând la fața locului, se lua act de grozăveniile descoperite și dacă era posibil, se făcea identificarea victimelor.

Documentele timpului, păstrându-şi specificul, denotă contribuţia majoră a Mareșalul Ion Antonescu la descoperirea esenţei regimului stalinist.  Vom argumenta în cele ce urmează că Ion Antonescu a fost prima personalitate politică care a studiat și investigat deportările, evaluând pe bună dreptate tragedia care s-a produs cu teritoriile și populația ocupate de sovietici. Veridicitatea concluziilor și sintezelor pe care le face Mareșalul începînd cu toamna anului 1941 este confirmată de studiile publicate în baza documentelor și mărturiilor confruntate de istorici începând cu sfârșitul anilor 90 și până în prezent[13].

Să îl invităm la masa istoricilor și pe Mareșal! Pentru că analiza și cartografierea deportărilor în rapoartele pe care le coordonează se pretează la nivelul unor studii moderne. Iată care sunt descoperirile pe care ni le lasă moștenire:

În primul an de ocupație sovietică (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), Basarabia a fost schingiută din mai multe puncte de vedere:

• geografic, pentru că a fost ruptă din habitatul latinității și unității, de-a lungul râului Prut fiind trasată sârmă ghimpată;

• politic, pentru că în urma agresiunii asupra României Mari și anexării la URSS, teritoriul ocupat a devenit entitatea pseudo politică Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, începând cu 2 august 1940;

• ideologic, pentru că a fost supusă cataclismului de anihilare a pluripartidismului și libertății de opinie și exprimare, impunându-i-se bolșevizarea și comunizarea;

• economic, pentru că a fost reprimată și lichidată proprietatea privată pentru a construi socialismul și comunismul;

• cultural, pentru că au fost distruse elitele și valorile culturale, în locul lor fiind altoite pseudo-valori sovietice și moldovenismul ca pseudo-identitate;

• spiritual, lovindu-se feroce în ortodoxism, credință și Biserică;

Catastrofa este cuantificabilă dacă o analizăm prin prizma factorului uman, raportând numărul populației în iunie 1940 și iunie 1941. Românii și etniile conlocuitoare care au decis să rămână la baștină, au fost captivii unei politici antiumane, prin definiție. Nenorocirea politică s-a produs cu profunde consecințe de ordin umanitar, cu refugiați în Vechiul Regat, pe de o parte, și cu torturați și uciși de noul regim, pe de altă parte.

Noua ordine fără ordine făcea multă dezordine. Noua putere făcea abuz de putere și se considera supraputere. Fărădelegea făcea legea și legea era deasupra legii.

Din primele zile de ocupație, au început acţiunile de teroare împotriva foştilor membri activi ai partidelor politice, primarilor, clerului, intelectualilor, foştilor moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri rămaşi în ţinut, care au început să fie consideraţi drept duşmani ai poporului, dușmani de clasă. Reprimarea acestora nu era întâmplătoare: ei erau purtătorii tradițiilor democratice constituite în Basarabia românească şi, deci, mediul cel mai fertil pentru rezistenţă, pe care, bineînţeles, regimul stalinist totalitar ar fi întâmpinat-o.

Pentru a nu admite opoziția față de regim și teroare, cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menţionate a fost deportată din RSSM începând cu luna octombrie 1940 și culminând cu 12-13 iunie 1941, când a avut loc primul val de deportări masive în Siberia și Kazahstan. Bilanţul cantitativ al unui (mai puţin de un) an de putere sovietică în Basarabia sună cumplit: arestarea, deportarea sau asasinarea a 12,23% din populaţie, reprezentând peste 300 000 de persoane, în special români.

 

 

 

 

 

 

 

Pentru administrația română era evident că responsabil de teroarea din Basarabia se face regimul comunist, în persoana lui I. Stalin, V. Molotov, S. Goglidze, I. Serov (înalt comisar NKVD al RSS Ucrainene), Dmitrenko (înalt comisar NKVD al RSS Moldoveneşti), V. Nasedkin (şeful GULAG-ului), P. Borodin (prim-secretar al PC(b)M), N. Sazykin (comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM).

Pentru că sinteza de mai sus este îmbrăcată în cuvintele și stilul autoarei, mai jos sunt originalele câtorva documente prin care ne vorbește însuși generalul Ion Antonescu:

 

Acţiunea de prigoană desfăşurată de elemente minoritare

asupra armatei şi populaţiei româneşti în perioada 28 iunie – 16 iulie 1941 în Basarabia[14]

 

Odată cu tristul eveniment al cedării Basarabiei, primul act la care s-au dedat vremelnicii ocupanţi şi, în special, elementele minoritare locale a fost prigoana populaţiei româneşti din Basarabia.

Această acţiune de prigoană a culminat pe întreg teritoriul Basarabiei şi, în special, în municipiul Chişinău.

Nefasta şi barbara acţiune a elementelor minoritare autohtone, în special evreii, a avut trei faze şi anume: la 28 iunie 1940, pe timpul ocupaţiei Basarabiei şi pe timpul retragerii trupelor sovietice.

La data de 28 iunie 1940, minoritarii, în special evreii, au fost acei care au declarat o odioasă prigoană faţă de armata română care în baza unui compromis de ordin diplomatic primise ordin de a trece peste Prut.

Astfel, s-au văzut cazuri la Chişinău când bande de evrei au atacat şi chiar dezbrăcat ostaşi români izolaţi care la grabă se îndreptau către unităţile lor cu care urmau să se îndrepte acolo unde primise[ră] ordin.

Elementul evreiesc preponderent în Chişinău, în exaltarea sa la aflarea ştirii cedării Basarabiei, indiferent din ce clasă socială făcea parte, chiar în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, a adoptat o atitudine ostilă faţă de tot ce era român şi în special faţă de acei ce căutau să se refugieze în Vechiul Regat.

Astfel, şoferii evrei şi birjarii de aceeaşi rasă nu s-au sfiit ca în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940 să nu apară cu maşinile şi trăsurile pe piaţă, care, în acele momente de grea cumpănă morală pentru populaţia românească, constituiau un mijloc de locomoţiune care ar fi asigurat micile transporturi de bagaje, strict necesare, celor ce îşi părăseau căminurile şi care lăsau în urma lor produsul unei munci de 22 ani.

În general, atitudinea minoritarilor a fost ostilă faţă de elementul românesc şi armata noastră în retragere (nu putem preciza prea multe cazuri, întrucât acestea s-au petrecut mai mult pe traseele de retragere).

Odată cu instalarea administraţiei sovietice, au apărut şi organele NKVD (Poliţia de Siguranţă Sovietică), a cărei acţiune pe tot timpul ocupaţiei s-a rezumat numai la aşa-zisa rezolvare a unor vechi revendicări faţă de elementele româneşti, pretinse de ei, că sub administraţia noastră ar fi avut o atitudine care ar fi subminat regimul bolşevic, şi în special elementele locale puse în slujba sovietică.

La realizarea acestei acţiuni de prigoană şi teroare faţă de elementele româneşti, primii care s-au pus în slujba NKVD au fost evreii care identificau şi denunţau pe toţi foştii buni români, agravându-le situaţia, prin afirmaţiuni mincinoase în faţa autorităţilor de judecată şi execuţie sovietice.

În legătură cu nefasta şi odioasa acţiune evreiască faţă de populaţia română, cităm cazul relatat de către pensionarul de stat Palma Gheorghe, care prin declaraţia anexată arată cum tatăl său, Teodor V. Palma, a fost ridicat de către evreul Gherş Haim, aflat în serviciul sovietelor; a fost adus în suburbia Visterniceni şi a fost executat prin împuşcare. Tot pensionarul Palma Gheorghe ne mai enumeră  în declaraţia sa pe următorii 5 evrei care sub ocupaţia sovietică nu au făcut altceva decât denunţau şi arestau pe cetăţenii cu sentimente notorii româneşti:

• Vodovoz Haim, de profesie croitor

• Alterman Carina, funcţionară comercială

• Rabinovici Pinia, comerciant

• Lipschin Haim, hoţ de drumul mare

• Nisoznic Iţik, vânzător ambulant

Tot populaţia evreiască a făcut ca micile accidente ce existaseră între ei şi populaţia românească ce aveau afinităţi faţă de noua orientare politică a ţării noastre să facă din aceste incidente probleme cu caracter politic, subversiv faţă de statul sovietic şi să-i ducă pe toţi aceşti români în faţa autorităţilor respective, care, în cel mai bun caz, aplica măsura deportării celui vizat. Toată această acţiune de prigoană a elementului românesc ca substrat avea răzbunarea faţă de noul regim ce începuse a lua fiinţă în ţara noastră.

Spre a evidenţia cât mai precis această acţiune a minoritarilor evrei, credem că este suficient a face menţiune asupra masacrării celor 75 cetăţeni români cu acţiuni naţionaliste şi unii din ei foşti membri ai partidelor de dreapta.

Execuţia s-a făcut într-una din pivniţele fostului Consulat Italian din Chişinău, unde după o sumară judecată – vina constând în aceea de a fi fost un cetăţean cu sentimente specific româneşti – erau executaţi după sistemul CEK, prin împuşcare pe la spate.

Primele executări s-au făcut în luna octombrie 1940, pe baza unor sentinţe date de o instanţă special constituită, cu următoare compunere: colonelul sovietic Zonov – preşedinte, asistat de sergenţii Grigorenco şi Gacianov, iar ca secretar – NKVD-istul Grozinscov.

A doua serie de executări s-au făcut la data de 23 iunie 1941, sentinţele fiind semnate de comisarul politic al unui regiment: Covanzi şi regenţii Hiluri şi Carina.

Din cele 75 cadavre găsite îngropate în curtea fostului consulat italian, au fost identificaţi următorii: 

 

1. Țanțu Pavel şi Țanțu Petre, cunoscuţi naţionalişti, fiii fostului prefect de judeţ Țanțu şi maior de rezervă într-un regiment moldovenesc. Primul era funcţionar la postul de radio local, iar secundul – învăţător şi ofiţer de rezervă.

2. Preot Tudorache, fost membru activ al fostei mişcări legionare.

3. Lazarov, fost subdirector de bancă.

4. Teslaru Ion, fost funcţionar CFR, ca membru al partidului

5. Doroftei Dionisie, ca fost informator al organelor de siguranţă române.

6. Banu Ilie, fost funcţionar CFR, ca membru al partidului FRN.

7. Sofiscenco, ca fost fiu de ofiţer din fosta armată ţaristă.

8. Truşca Ene Grigore, Schiba Nicolae şi Vieru Dumitru, ca foşti membri ai FRN.

9. Guţu Teodor, ofiţer pensionar român, ca fost comandant în gărzile FRN.

10. Roşca Ilarion, fost şef de secţie de jandarmi, a fost executat prin faptul că în virtutea funcţiunii sale, ar fi urmărit pe cunoscutul comunist, fost cu domiciliul în Chişinău, strada Regele Ferdinand, nr. 33, anume Papaiani Dumitru.

11. Suruceanu (fără alt nume), executat pe considerentul că sub administraţia română ar fi desfăşurat o acţiune naţionalistă şi că era un bun gospodar.

12. Bădăluţă, prin faptul că era românofil şi primar la comuna Durleşti.

13. Cercescu Vladimir, executat prin faptul că activa în FRN şi era funcţionar poliţienesc.

Asupra celor identificaţi s-au găsit în buzunarele hainelor şi copii după sentinţele date de instanţe.

Fotografii de pe cadavre şi actele găsite asupra lor au fost luate de către serviciul de propagandă din Ministerul Propagandei; în prezent, această chestură nu posedă asemenea piese.

Comerciantul Vasile Afanasiu, fost cu domiciliul în Chişinău, pe strada Alexandru cel Bun, proprietarul magazinului de manufactură „Magazinul nostru”, fiind reclamat de către vânzătorul său evreu – Bubiş Leib –, a fost arestat şi condamnat la deportare, pe considerentul că în calitatea ce o avea ar fi exploatat muncitorii/vânzătorii.

Tot în baza unui denunţ făcut de un evreu, în noaptea de 3-4 august 1940 a fost arestat profesorul secundar Vasile Semaca de organele NKVD-ului, imputându-i-se faptul de a fi fost naţionalist român.

Tot în urma denunţurilor şi a acţiunilor de prigoană a elementelor minoritare evreieşti faţă de populaţia română, în noaptea de 3-4 august au fost arestaţi funcţionarii poliţieneşti: Severin Chiril, Pascaru Nicolae, Stog Nicolae, Melnicenco Alexandru, Stroe Iono, Buracinschi Ştefan şi mulţi alţii, deţinători de funcţii în administraţia română, toţi consideraţi ca filoromâni.

 Evreul Mesojnic Iosif din Chişinău, denunţând organelor NKVD-ului pe funcţionarul Melnic Grigore, care a fost arestat de aceştia, judecat şi deportat, anexă declaraţia soţiei deportatului.

Funcţionarul Bucicov Ion, fiind denunţat tot de un evreu, a fost arestat şi deportat, anexă declaraţia locuitoarei Zinaida Gorohov din Chişinău.

Funcţionarul Golub Ion, fiind întâlnit de o bandă de evrei în grădina publică din acest oraş, a fost arestat şi predat organelor NKVD-ului, care, după o sumară judecată, a dispus depunerea lui în închisoare, după care a urmat deportarea.

Comisarul Mateescu Constantin a fost arestat de la domiciliul său tot de un evreu şi predat poliţiei sovietice, care, fiind judecat, a fost condamnat la 10 ani muncă silnică.

Locuitorul Reliţchi Vasian, din oraşul Chişinău (strada Regele Ferdinand nr. 161), în ziua de 28 iunie 1940, după amiază, aflându-se la gară pentru a se refugia, a fost reţinut de evreul Morceco Caţap.  

Fostul grefier de la Tribunalul Lăpuşna – Ţâcu Dumitru – a fost denunţat autorităţilor sovietice de către evreul Clapavuh Avram, fapt ce a determinat deportarea lui şi a familiei sale.

Tot din cauza denunţului aceluiaşi evreu, a fost deportat Mârzac Teodor, împreună cu familia sa. Anexă – declaraţia numitului Reliţchi Vasian.

Funcţionara Rina Zalaur, Chişinău, strada 27 Martie nr. 25, arată că Valeriu Sofronovici şi fiica acestuia, Ana, a fost deportat din ordinul NKVD prin faptul că în timpul administraţiei române făcuse o intensă propagandă cuzistă.

Personal declaranta a fost urmărită  de evreul Barunfield Iacob – anexă declaraţia.

Elena Caraiman (Chişinău, strada 27 Martie, nr. 89), precizează că majoritatea evreilor intrase în serviciul de informaţii a NKVD-ului şi al miliţiei sovietice, ocupându-se cu denunţarea şi arestarea românilor pe considerentul că sub administraţia română ar fi fost naţionalişti şi membri în fostele partide de dreapta.

În general, minoritatea evreiască a desfăşurat o aprigă prigoană faţă de populaţia românească.

Astfel, evreul Hazin (fost cu domiciliul la Chişinău, strada Brătianu, nr. 107), a denunţat pe comerciantul Jeleanu, care a fost arestat de sovietici.

Personal declaranta a fost denunţată imediat după cedarea Basarabiei de către evreul Rabinovici, fapt ce a determinat expulzarea ei din oraş până la data de 7 noiembrie 1940.

Evreul Boruh, fost cu domiciliul în Chişinău, strada Kogălniceanu nr. 32, la începerea războiului, denunţa pe locuitorii care manifestau bucurie la apariţia avioanelor germano-române. Citează cazul preotului Romanovici, care, denunţat de acesta, a fost arestat.

Demn de relevat este şi cazul când bandele iudeo-comuniste au încercat să zădărnicească refugierea studenţilor teologi din Chişinău care se îndreptau spre gară spre a fi îmbarcaţi, i-au huiduit şi lovit cu pietre.   

Locuitoarea Văleanu Liubov, prin decalaratia ce se anexează, arată că fostul intendent al Chesturii Chişinău, fiind certat cu evreul Chipercenschi David, a fost denunţat organelor NKVD, care au dispus arestarea şi deportarea lui.

În general, cu foarte mici excepţii, toată minoritatea evreiască a desfăşurat o aprigă  acţiune de prigoană faţă de elementul românesc aflat sub ocupaţia sovietică, care a determinat deportarea, condamnarea a mai multe mii de cetăţeni de origine etnică română.

Într-o măsură mult mai redusă decât evreii, la prigoana armatei române la data de 28 iunie 1940 şi faţă de elementul românesc sub ocupaţia sovietică, au contribuit şi unele elemente minoritare de religie creştină după cum vom arăta mai jos:

1. Luchianov Boris (Chişinău, suburbia Melestău), vechi aderent al doctrinei comuniste, la 28 iunie 1940, a dezarmat soldaţii români rătăciţi de unităţile lor. Este de origine bulgară.

2. Rabulov Nicolae, de origine rusă, din Chişinău (strada Bugaz, nr. 16) de profesie tencuitor, membru de încredere al organelor NKVD-ului, cunoscut comunist, denunţa pe români ocupanţilor şi îi ameninţa cu moartea.

3. Trichinin Nicolae, de origine ucraineană, a denunţat pe fostul funcţionar Levinţa Gheorghe pentru faptul că la declararea războiului s-a exprimat că tricolorul român va flutura din nou pe palatul primăriei. Levinţa a fost arestat imediat şi în prezent nu se ştie nimic de el.

4. Isras Leonte (Chişinău, strada Nicolae Bălcescu, nr. 14), vechi aderent comunist, de profesie muncitor, a luat parte la dezarmarea ostaşilor români ce se retrăgeau în anul 1940, 28 iunie.

5. Sofronovici Grigore, de profesie precupeţ din Chişinău, strada Mihail Sturza, nr. 44, vechi aderent comunist, a denunţat NKVD-ului pe locuitorul Volicovschi, care a fost imediat arestat.

6. Cravaschi Nicolae, de origine etnică rusă, cu domiciliul la Spitalul Costiujeni, a fost în serviciul NKVD, a arestat şi predat acestora pe locuitorul Denereu Silvestru din comuna Străşeni, Lăpuşna.

7. Crapceac Galina din Chişinău, strada General Barthelot, nr. 51, a denunţat NKVD-ului pe numita Criştaniuc, care în urma acestui denunţ a fost deportată.

8. Crâjanovschi Petre, de orgine rusă, vechi comunist, cu ultimul domiciliu în suburbia Visterniceni, în timpul retragerii, fiind şofer la prefectura de judeţ, conducea maşina în care se refugia fostul prefect al judeţului, avocatul Luncescu, a părăsit maşina întorcându-se la sovietici.

9. Romaniuc Emilian, de origine ucraineană, de profesie medic, vechi comunist, cu domiciliul în strada Negruzzi, nr. 88, pe timpul sovieticilor fiind mecanic la uzina electrică, a persecutat elementul românesc şi a participat la dinamitarea uzinei electrice din localitate.

10. Colodnâi Serghei, de origine etnică rusă, de profesie sobar, domiciliat la strada Hânceşti, nr. 209, sub ocupaţie a fost informator al NKVD-ului, când a denunţat mai multe familii de români care au fost deportate.

11. Egher Mihail, de origine etnică rusă, de profesie tâmplar, cu domiciliul în suburbia Melesteu, nr. 109, împreună cu organele NKVD, a arestat pe mai mulţi români, care au fost deportaţi.

12. Lebedev Trofim, de origine etnică rusă, Chişinău, de profesie frizer, cu domiciliul pe strada Petru Rareş, nr. 57, vechi comunist, a fost unul din denunţătorii românilor ce au fost executaţi de organele NKVD în curtea Consulatului Italian din Chişinău.

13. Slisarenco Ion, de origine etnică rusă, domiciliat în Chişinău, strada Poşta Veche, nr. 39, cunoscut comunist, are aceeaşi activitate ca şi numitul Lebedev Trofim.

14. Cocoşco Silvia, de origine etnică poloneză, fără profesie, cu domiciliul pe strada Alexandru cel Bun, nr. 36, în urma informaţiilor date la NKVD şi denunţurilor făcute împotriva locuitorului Andrei Neaga, acesta a fost arestat şi deportat de sovietici.

15. Bacicovschi Constantin, de origine etnică ucraineană, a fost în serviciul NKVD şi a denunţat pe foştii funcţionari români civili şi militari care au fost surprinşi de ocupaţia sovietică şi solicitau repatrierea.

16. Trigubov Grigore, de origine etnică rusă, de profesie inginer agronom, sub ocupaţia sovietică era în serviciul NKVD, a denunţat pe locuitorul Bodan, care a fost deportat în Siberia.

17. Veselov Petre, de origine etnică rusă, de profesie lăcătuş, cu ultimul domiciliu în Chişinău, strada Mareşal Averescu, nr. 30, a fost informator al NKVD cu misiunea de a strânge material de acuzaţii pentru funcţionarii poliţişti români rămaşi sub ocupaţie.

18. Bulaghin Teodor, de origine etnică rusă, cu ultimul domiciliu în Chişinău, strada Grigore Ureche, nr. 11, vechi comunist, a desfăşurat o aprigă prigoană faţă de elementul românesc rămas sub ocupaţia sovietică.

Din cele expuse mai sus rezultă:

Minoritatea evreiască a fost acea care în cea mai mare măsură a dezlănţuit prigoana faţă de populaţia românească, în timp ce minoritarii ca ruşi, bulgari şi ucraineni erau ocazional, deci cazuri izolate şi aceştia au fost săvârşite de vechii aderenţi ai bolşevicilor.

Odată cu începerea războiului, bandele iudeo-comuniste, stăpânite de specificul distructiv al rasei deznădăjduite de faptul că trebuiau să părăsească Basarabia, şi-au îndreptat acţiunea lor răzbunătoare şi asupra monumentelor de artă, precum şi a locaşurilor sfinte (distrugerea Mitropoliei şi Catedralei din acest oraş).

Dându-şi seama că nu mai au nimic comun cu Basarabia, au înţeles să distrugă în mod sistematic toate edificiile din străzile principale, folosind pentru aceasta material exploziv şi incendiar. 

Faţă de atitudinea avută, evreii, la reocuparea Basarabiei, de teama răspunderii, au fugit odată cu trupele sovietice ce se retrăgeau în dezordine.

A fost îndeajuns un an de ocupaţie sovietică ca această minoritate evreiască, simţindu-se stăpână pe situaţie, să-şi arate în toată plenitudinea ei ura faţă de elementul românesc.

Regimul comunist se baza pe dictatura proletarilor[15]

În acest scop şi conform ideologiei comuniste, puterea sovietică în Basarabia a mers şi trebuia să meargă pe două căi:

1. desfiinţarea aparatului de stat anterior, căci el a fost burghez şi deci duşman regimului nou şi organizarea administrativă nouă în cadrul „Constituţiei” şi legilor organice sovietice.

2. desfiinţarea burgheziei şi a elementelor credincioase statului burghez şi reeducarea restului populaţiei în spiritul ideologiei comuniste şi încadrarea lui spirituală în noul ritm al regimului.

Aici regimul sovietic a întrebuinţat două sisteme de bolşevizare a Basarabiei. Primul – prin organele statului, iar al doilea – prin cele ale partidului.

În primul sistem s-a urmărit şi în cea mai mare parte s-a executat lupta şi exterminarea burgheziei şi a tot ce a fost credincios sistemului burghez. Această luptă s-a dus prin organele NKVD, organ al statului. Cetăţenii basarabeni găsiţi de sovietici aici şi care într-o formă sau alta s-au manifestat contra statului sovietic au fost pasibili după codul penal sovietic de pedepse grave, areste, împuşcare.

Folosind textele codului penal sovietic, vagi în ded[u]cţiunea lor şi dând posibilităţi de interpretare largă, NKVD-ul a arestat zeci de mii de cetăţeni, iar justiţia, judecându-i i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Astfel, au fost condamnaţi foşti negustori sau industriaşi: Godelman, Mocanu, Pavlovici, Friver etc.; foşti moşieri, ofiţeri ţarişti sau albi: Curschi, Popa, Djordjiadze, Ciaicovschi; foşti oameni politici: Leancă, Suruceanu etc.; foşti funcţionari superiori români: Macovei, Craveţchi, Buzilă etc.

Acesta a fost primul mijloc de represiune contra burgheziei.

Atunci când unor astfel de oameni nu li se puteau incrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu rezultatele cercetărilor şi cu un raport ale organelor locale ale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova, care putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative şi care în mod obişnuit a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei, plus munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum a fost săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. Canalul Moscova-Volga a fost săpat de aceşti oameni.

Acesta a fost al doilea mijloc de lichidare a regimului burghez. El se deosebeşte de primul prin faptul că se aplica fără acel simulacru de judecată care justifica sancţiunile  judecătoreşti, dar care da în schimb şi mai multe posibilităţi de abuz şi cruzime.

În sfârşit, al treilea mijloc de represiune contra burgheziei: totul se hotărăşte de NKVD-ul local, republican – deportarea administrativă: când nimic nu se poate imputa individului, care, totuşi, se socoteşte în ochii NKVD-ului indezirabil aici, în Basarabia, la graniţa Uniunii cu Eurasia, asemenea individ se deportează spre alte locuri depărtate ale statului rus, unde, însă, trăieşte liber[16]. Asemenea deportaţiuni s-au făcut cu întreaga familie.

Astfel, în Basarabia, în noaptea de 13-14 iunie 1941 se zice că s-au deportat circa 18 000 de familii de cetăţeni indezirabili (negustori, industriaşi, foştii ofiţeri sau funcţionari, moşierii, culacii din sate etc.).

Aproape toţi deportaţii au fost oarecum primiţi şi acceptaţi în sânul poporului sovietic, li s-au eliberat paşapoarte, au fost primiţi în slujbe etc.

Totuşi, NKVD-ul, acest „stat în stat”, vrea judecata lui şi a puterii lui peste cele administrative şi justiţiare.

Şi dacă războiul ar fi întârziat încă 2-3 luni, alte zeci de mii de basarabeni ar fi urmat drumul exilului şi deportărilor.

Mai sus am arătat că al doilea sistem de bolşevizare al Basarabiei prin intermediul organelor partidului a fost educaţia şi instruirea maselor şi captarea lor prin mijloace spirituale. Acest lucru este organizat foarte bine şi sistematic. Organizaţia aceasta îşi găseşte expresiunea până şi în „Constituţia” sovietică (art. 123).

Aşadar, se vede că primul instrument de reeducare a maselor este însuşi partidul comunist, după care urmează celelalte organizaţiuni obşteşti, care sunt politice formal, pentru că sunt sub influenţa spirituală a partidului şi sunt conduse de partid.

Organizarea partidului din punct de vedere teritorial corespunde întocmai cu divizarea teritorial-administrativă a Uniunii (raicom, gorcom, ucom). Afară de aceste organizaţiuni teritoriale, fiecare întreprindere sau instituţie avea comitetul de partid al ei, format din toţi slujbaşii ce aveau carnete de membru al partidului.

Aceasta a fost prima organizaţie de jos în sus şi ea a fost prin ochiul partidului în fiecare instituţie sau întreprindere a statului.

Partidul a fost o putere suprapusă administraţiei statului. Nici o lege şi nici o hotărâre a guvernului nu se lua fără adeziunea, în sensul controlul prealabil, al partidului, prin comitetul central, respectiv. Voinţa partidului a fost însăşi legea.

Astfel că în sistemul de guvernare sovietic deciziile Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii purtau, pe lângă semnătura preşedintelui Consiliului, şi semnătura lui Stalin, secretarul comitetului central.  Stalin a spus: „Partidul comunist este în permanenţă partid guvernamental şi de aceea lozincile lui au puterea unor dispoziţiuni practice, ca puterea de lege.”

Partidul comunist, prin organele sale, are imixtiunea şi controlul permanent al vieţii şi activităţii întregului aparat al statului. Toate posturile de conducere sunt ocupate numai de membrii partidului. Prin comitetele locale ale instituţiilor şi întreprinderilor, partidul are supravegherea şi controlul invizibil, dar permanent.

Fără îndoială, acest sistem de organizare a raporturilor între partid şi stat face din organizaţiunile partidului cel mai puternic instrument de îndoctrinare, conducere şi control a tuturor ramurilor vieţii publice în statul rus, cu scopul de convertire la crezul politic comunist.

În opera de captare politică a maselor poporului, pe lângă partidul comunist îşi au un rol important diferitele organizaţiuni obşteşti, cum sunt organizaţiunile profesionale etc. (profsoiuzul, comsomolul, cooperaţia este cale prin care se face legătura între partid şi masele ţărăneşti).  

Asemenea organizaţiuni nu pot rămânea în afara influenţei partidului comunist.

În sfârşit, rămâne drept mijloc puternic presa. În Rusia Sovietică nu există presă particulară. După cum totul este a statului, la fel şi presa e a statului. Toată presa este oficială. Presa oglindeşte în spiritul dorit de puterea sovietică nu numai viaţa statului şi poporului sovietic, dar şi viaţa străinătăţii, făcând ca să creadă că nu există viaţă mai bună decât cea a poporului rus.

Aceasta fiind sistematic, pentru basarabenii care au trăit o altă viaţă decât acea din raiul comunist, regimul sovietic trăit 13 luni a fost un adevărat calvar, o viaţă de martiri, căci, pe de o parte nimeni, şi mai ales intelectualii, nu aveau siguranţa zilei de mâine, în sensul cel mai trist al cuvântului, căci viaţa lor era în permanent pericol.

 

Sinteză privind acţiunea de teroare exercitată de sovietici

asupra populaţiei româneşti din Basarabia în timpul anului de ocupaţie[17]

 

Prima lege de aplicat este dărâmarea şi distrugerea fără cruţare a statului burghez şi instaurarea dictaturii sprijinită pe „silnicie”. Acest principiu de căpătâiu, scos în mare evidenţă în „Problemele leninismului”, a învăluit în anul de ocupaţie al Basarabiei toată activitatea partidului şi organelor statului, dând regimului sovietic un aspect negativ şi odios.

Căile de comunizare a Basarabiei s-au manifestat prin:

1. desfiinţarea aparatului de stat anterior, burghez, duşman al noului regim şi organizarea administraţiei în cadrul Constituţiei şi legilor sovietice, în ceea ce priveşte această cale, ea îşi întinde iţele revoluţionare şi în alte domenii prin exproprierea şi etatizarea comerţului, industriei şi, în parte, a agriculturii.

2. desfiinţarea burgheziei şi a elementelor credincioase statului burghez, socotite inaccesibile şi neloiale faţă de bolşevism. Pe de altă parte, reeducarea maselor în spiritul doctrinei comuniste şi încadrarea lor spirituală în noua cadenţă a regimului.

Mijlocul pus la îndemâna partidului pentru realizarea celor două căi organizatorice a fost: terorismul, formula tactică folosită în războiul civil pentru consolidarea partidului bolşevic la conducerea Rusiei, a rămas de atunci instrumentul fundamental de guvernare al comuniştilor, revărsat şi asupra Basarabiei în anul de ocupaţie. 

         Urmând tactica comunistă, organele sovietice, a patra zi de la sosirea în Basarabia, au început arestările în masă. Astfel, s-au ridicat o mulţime de persoane, printre care 3 directori de la rezidenţa Regală: Craveţchi Oreste, Grecu Mihail şi Buşilă. După aceea, arestările s-au ţinut lanţ.

          A doua perioadă de arestări masive s-a început în septembrie 1940, când au fost ridicaţi, printre alţii, procurorul Munteanu Boris, procurorul Ţurcanu, avocaţii Chanov şi Mauermaister, coloneii Gruschi, Popa, Maior, Giorghiade, Godelman etc.

La fel, arestările au durat continuu, persoanele marcante dispărând de la domiciliu fără întoarcere.

Ultimul acces de teroare în masă a fost în iunie 1941. Toate aceste arestări şi ca urmare deportări sau condamnări la moarte a indezirabililor căutau a fi legitimate prin diferite vini ce li se puneau în sarcină. Astfel, cetăţenii basarabeni găsiţi de soviete aici, care într-o formă sau alta s-au manifestat contra statului sovietic, fie că au ajutat burghezia, fie că au aparţinut ei înşişi acestei categorii sociale, au fost încadraţi în textele penale încriminând contrarevoluţia. De obicei, pedepsele – împuşcare.

Îndeplinind ordinele partidului, NKVD a arestat în toată Basarabia zeci de mii de cetăţeni, iar justiţia, judecându-i, i-a condamnat la pedepse ce variau între 8 ani muncă silnică şi moartea prin împuşcare.

Printre cei condamnaţi din Chişinău sunt şi negustori sau mari industriaşi: Mocanu, Pavlovici, Priver etc.; foşti moşieri: Bogdasarov, Ohanov, ofiţeri ţarişti sau albi: Gurschi, Popa, Giorghiade, Ceaicovschi etc.; foşti funcţionari români: Buşilă, Macovei, Grecu ş.a.

Acesta a fost primul mijloc de represiune contra burgheziei. Atunci când unor astfel de oameni nu li se putea imputa fapte concrete şi Codul Penal nu îşi găsea aplicaţiunea, dar sugestiile partidului trebuiau totuşi îndeplinite, persoana în cauză era trimisă cu rezultatul cercetărilor şi un raport al organelor locale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD-ul Uniunii, care putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative şi care în mod obişnuit a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei, plus munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum a fost săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. Canalul Moscova-Volga a fost săpat de aceşti oameni.  

În sfârşit, al treilea mijloc de represiune contra burgheziei, hotărât de NKVD-ul local, este deportarea administrativă. Când nimic nu se poate imputa individului, care, totuşi, este indezirabil aici, în Basarabia, acesta se deportează în Siberia, Ural cu toată familia.

Astfel, în Basarabia, în noaptea de 13-14 iunie 1941 s-au deportat circa 15 000 de familii din întreaga Basarabie.

Mărturie a teroarei bolşevice în mediul urban al acestei provincii sunt cele 120 cadavre găsite la Chişinău, Izmail şi Orhei, din examenul cărora s-a constatat că moartea provine din împuşcarea în ceafă şi cele 4056 deportări.

La toate aceste acte de teroare se adăugau noile reforme pe tărâm economic şi social făcute de o manieră brutală şi lipsite de înţelegerea maselor. Astfel, comerţul a fost etatizat, ca şi industria, în primele luni; toate prăvăliile şi-au inventariat treptat marfa şi au predat-o statului fără nici o despăgubire.

Fabricile au fost trecute cu inventar în administraţia statului în septembrie 1940, potrivit celor două decrete ale Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii.

[…] La început, în majoritatea cazurilor, foştii proprietari sau administratori ai întreprinderilor naţionalizate au fost menţinuţi în serviciu. După puţin timp, au fost concediaţi şi parte deportaţi.

În ceea ce priveşte pământurile, ele au trecut de-a drept în proprietatea statului, rămânând în folosinţa personală a acelora care le-au cultivat înainte.

Nu este vorba aici de ţăranii bogaţi (culaci) şi moşii, întrucât aceştia din primul moment au fost expropriaţi şi deposedaţi de pământurile lor, iar mai târziu, arestaţi şi deportaţi cei mai mulţi la 13 iunie 1941.

De asemenea au fost naţionalizate toate marile magazine.

Nedreptăţile de acest gen au abundat tot timpul.

Astfel, la ocuparea Basarabiei, organele sovietice au promis populaţiei că toate datoriile ce le au faţă de băncile române vor fi iertate. Numai la 2 săptămâni după ocupare s-au întocmit listele datornicilor, iar aceştia au fost forţaţi să-şi achite datoriile în termene ridicole (15-30 minute sau câteva ore). În caz de neonorare se aplica sechestrarea, vânzarea lucrurilor făcându-se pe loc.

În concluzie, ne dorim să subliniem că atât curajul, cât și demnitatea de care a dat dovadă mareșalul Ion Antonescu atunci când și-a propus reintegrarea țării și debolșevizarea Basarabiei îi rezervă un loc în panteonul istoriei naționale a românilor. Dumnealui a sesizat drama și impactul dezastruos asupra satului şi caracterului românesc al regiunii ocupate de sovietici: depopularea satelor de etnicii români, de cele mai elevate categorii sociale, de la ţărani, la intelectuali, lideri de opinie, primari, preoţi, care au fost surghiunite în lagărele de muncă forțată şi în coloniile speciale.

Și câtă dreptate are și astăzi Mareșalul: „Când vom ridica satul, nimeni nu va mai trece peste drepturile noastre sfinte!”[18]

Viorica Olaru-Cemîrtan, doctor în istorie

 

 

 

 

SURSE:

 

https://arhivus.wordpress.com/2016/06/01/materialele-conferintei-antonescu-maresalul-antonescu-primul-investigator-al-deportarilor-staliniste-din-basarabia-ocupata-28-06-1940-22-06-1941/

[1] După 29 martie 1940, când V. Molotov aminteşte conducerii URSS de chestiunea Basarabiei, ameninţând România că „asemenea lucruri nu mai pot fi tolerate”, la insistenţa Moscovei, România a început să fie presată de Ungaria şi Bulgaria.

[2] Ne referim la notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940, transmise ambasadorului român la Moscova.

[3] În opinia istoricului Ion Şuţă, „ultimatumul Uniunii Sovietice faţă de România a fost un ultimatum calificat şi deci, o autentică declaraţie de război, chiar dacă în conţinutul său nu se regăseşte cuvântul «război».”, Ion Şuţă, România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 47.

[4] Viorica Aderov, Mentalităţi şi instituţii de cultură în Basarabia în primul deceniu al regimului sovietic (Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1996, p. 3).

[5] http://www.romanialibera.com/1POL/24c5prep.htm, accesat la 14.07.2008.

[6] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu, 1941-1944. Documente și materiale, Tipocart Print, Chișinău, 2015, p. 7.

[7] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944, Editura „Demiurg”, Iaşi 2008, 362 pag.

[8] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu…, pp. 30,31, 34.

[9] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu, p. 35.

[10] Ibidem, pp. 40, 41, 42, 43, 44.

[11] Elena Postică, Maria Praporşcic, Vera Stăvilă, Cartea Memoriei, volumele I-IV, Chișinău: Ştiinţa, 1999-2003.

[12] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu …, pp. 60, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 73, 76, 77.

[13] Vezi istoriografia deportărilor (articole, studii, culegeri de documente, memorii și monografii) în Viorica Olaru-Cemîrtan, Deportările din Basarabia, 1940-1941, 1944-1956, editura Pontos, 2013, Chișinău, pp. 23-52 și Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru, Lidia Pădureac, Românii în Gulag. Memorii, Mărturii, Documente, vol. II, Chișinău, tipografia Balacron, 2015, pp.8 – 53.

[14] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4275, f. 21-27. Vezi și Dare de seama, Chestura Poliţiei Chişinău, Biroul Siguranţei în Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit., p. 263.

[15] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4275, f. 2-5, și Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit, p. 270.

[16]În acest context, liber înseamnă fără ca NKVD să-şi facă mari griji. Nu este vorba despre libertatea persoanei, ci de „libertatea” de a se deplasa în perimetrul rezervat deportaţilor în acele „locuri îndepărtate” ale statului sovietic.

[17] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4582, f. 210-211 și Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit, p. 274.

[18] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu…,p. 8.