CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRUL DESPRE ACTUL DE LA 23 AUGUST IESE LA LUMINĂ ÎNCET DAR SIGUR…

23 august 1944. Așa cum a fost

Încet, dar sigur, adevărul iese la iveală. „Dumnezeu nu bate cu parul!”.

Cu ani în urmă, un fost ofiţer a predat lui Nicolae Ceauşescu agenda lui Carol al II-lea – ţinută în secret decenii la rând – în paginile căreia Mareşalul Ion Antonescu şi-a consemnat impresiile fierbinţi ale orelor petrecute în camera-seif, unde fusese închis de regele Mihai. Preşedintele de atunci al României nu a distrus-o. A dat ordin să fie păstrată pentru posteritate. Prin amabilitatea regretatului profesor Gheorghe Buzatu, portalul Ziariştii online şi revista ART-EMIS, au publicat conţinutul însemnărilor Mareşalului, acestea fiind accesibile publicului larg.

Astăzi, vă prezentăm (în reluare, cu câteva comentarii adăugate la finele documentului)un document inedit despre Marea Trădare Naţională de la 23 august 1944. Devin vizibile apucăturile de maidan şi ambiţiile nefaste ale unui rege infantil şi lipsit de demnitate. Vă reamintim că – excluzând longeviva relicvă regală, TOŢI ceilalţi participanţi şi/sau implicaţi în complotul de la 23 august 1944 au trecut în altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale sovietelor.

Acest text inedit este parţial reprodus după transcrierea înregistrării pe placă a ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944 în Salonul Galben de la Palatul Regal. Documentul aflat în Arhivă, Fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, Dosar 215/1944 ne-a fost pus la dispoziţie de domnul Mircea Vâlcu Mehedinţi; (Ion Măldărescu, Redactia ART-EMIS )

Regele Mihai, despre 23 august 1944: “Actul pe care l-am condus nu a fost o  capitulare fără condiții”

Foto: Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu

„O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”[1].

23 august 1944 reprezintă unul dintre momentele jenante din istoria românilor. Ce n-aş da să-l pot contrazice pe scriitorul Ştefan Dumitrescu care afirmă că „suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm singuri valorile”?

Tot el, referindu-se la acel ruşinos 23 august, scria: 

„...Mareşalul avea să fie arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese nici caşul de la gură… Când au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el treaba asta, l-au arestat pe Antonescu, ruşilor nu le-a venit să creadă… Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat joc de noi? Cum adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce ne fac ei cadoul ăsta? […] aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem duşmanilor de moarte cadouri şi tot noi le plătim după aceea. […] Aceia care l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare” [2]. 

Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa numitul Tribunal al Poporului şi derulat sub regie străină, în stilul execuţiilor sumare […].

„În dimineața zilei de 22 August, trupele rusești erau la 20 km de Bolgrad, 10 km de Bârlad și 5 de Bacău. Dezastrul total se apropia cu pași repezi, iar pe front armatele române, în fața retragerii germane se predau sau atacau pe germani. În București, Mareșalul Antonescu discuta cu Clodius ultimele amănunte privind încheierea unei convenții comerciale, care nu era altceva decât o crimă, căci procentele de cereale, oleaginoase și petrol erau sporite, iar resursele nu mai puteau fi asigurate, față de perspectiva pierderii teritoriului într-o cadență uluitoare. În aceste împrejurări am vizitat, la ora 11 ½ a.m., pe atașatul militar al Turciei, rugându-l să comunice din partea opoziției unite, printr-un cod stabilit între blocul național și aliați, întrebarea pe care o adresam celor trei mari puteri și anume:

  1. Admit Națiunile Unite ca România să declare în mod unilateral, în termen de trei zile (respectiv până în seara de 24 august, ora 24.00) că încetează lupta?
  2. Admit Națiunile Unite ca această declarație să fie făcută de încă Mareșalul Antonescu? Puneam această întrebare pentru că răspunsul afirmativ ar fi putut înlătura calificarea celor doi Antonești drept criminali de război.
  3. Pot Națiunile Unite să ne dea un răspuns încă în cursul zilei de 22 august?

Cifrul a fost expediat la Cairo și Ankara, primul la ora 12.40, al doilea la ora 14.00. La ora 17.00 atașatul militar al Turciei a remis secretarului meu răspunsul:

  1. Punctul 1 din chestionarul blocului democratic este admis fără rezerve, cu adăogirea că o notă scrisă va trebui remisă de Ministrul României la Ankara, celor trei ambasadori ai Națiunilor Unite, în cel mult 24 ore de la proclamația adresată prin Radio, românilor.
  2. Se admite Mareșalul Antonescu, însă guvernul va trebui să se retragă după încheierea armistițiului și semnarea lui la Moscova. Prin aceasta, aliații renunță la calificarea de criminali de război, cu condițiunea ca cei doi Antonești să recunoască, în preambulul armistițiului, înfrângerea și să semneze actul.
  3. Se insistă că este ultima ocazie de a ne asigura un viitor demn de vechile prietenii ce le-am avut cu aliații și de memoria lui Titulescu.

La ora 17.15 blocul democratic a luat cunoștință de răspuns, hotărând a face imediat demersurile necesare pe lângă Mihai Antonescu și a se obține o întrevedere cu Mareșalul Antonescu. În același timp am trimis pe domnul Bebe Brătianu la Rege, pentru a-L pune în curent cu evoluția situației.

Condițiile armistițiului erau:

– Teritoriale – frontiera din 1940.

– Demobilizarea a ½ din armată, iar 20 divizii să ocupe Ardealul de Nord.

– Economice – 1.000.000.000 plătibili în 4 ani în mărfuri.

– Politice – garnizoane în Moldova în orașele capitală de județ pe timp de 5 ani.

Fiecare punct avea mai multe paragrafe ce urmau a fi discutate la Moscova.

La ora 19, Regele mi-a comunicat prin secretarul său că a obținut suprimarea garnizoanelor, reducerea efectivelor pentru Ardeal și că de urgența încheierii armistițiului depind îmbunătățirile condițiilor economice și financiare. În ce privește chestiunea reacțiunei germane, întrucât ea nu fusese pusă de Aliați, urma să se ceară ca germanii să părăsească țara în 7 zile, iar la prima agresiune să declarăm Germaniei război. Blocul Democratic a aprobat raportul și a hotărât facerea ultimului demers pe lângă guvern.

La ora 20, Mihai Antonescu a fost primit de domnul C. Brătianu, declarându-se în totul de acord cu hotărârile luate și luându-și angajamentul să convingă pe Mareșal de a nu pierde ultima ocazie de a se salva.

La ora 23, spre surprinderea mea, am fost rugat de o voce la telefon să nu părăsesc casa, întrucât într-un sfert de oră urma să fiu vizitat de o persoană amică. Am așteptat la poartă, nerăbdător să aflu un moment mai devreme cine putea fi. Am fost stupefiat să văd pe Rege, însoțit de un caporal din Regimentul de Gardă Călare.

Mi-a declarat zâmbind că a „șters-o” prin dos și a luat un camarad cu el, ca să-l conducă, întrucât acesta știe strada unde locuiesc, deoarece fusese curier la Corpul Cavalerilor și îmi adusese pe vremuri o corespondență. Regele era îmbrăcat în pullover, cu pantaloni golf, cu capul gol (într-adevăr avea capul „gol” – n.n.), și de la stația Scala venise cu tramvaiul 16 la clasa a 2-a, trecând pe platforma din față a unui vagon deschis, biletul nu și l-a cumpărat El, ci caporalul le-a cumpărat pe amândouă. Intrând în biroul meu, l-am lăsat pe caporal împreună cu soția mea și cu secretarul care aștepta telefonul de la Mihai Antonescu.

Regele mi-a declarat deschis că se teme ca lăsând pe Antonești să semneze armistițiul, aceștia vor încerca să se cramponeze de putere, ceea ce nu mai poate admite. Mi-a indicat și a insistat asupra faptului că nu are nici o încredere în Antonești și că El personal și-a ales garda pentru sine de 23 august, înarmând suplimentar gradații și a adăugat că și-a luat toate măsurile ca lovitura să reușească, însă trebuie grăbită, și terminată chiar a doua zi. Iar motivul adevărat pentru care venise era următorul: să se constituie chiar în acea noapte un nou guvern, pentru orice eventualitate.

În fața insistenței Regale, am chemat pe domnii Dinu Brătianu și Pătrășcanu, arătându-le situația. Am promis Regelui că la ora 7 ½ din a doua zi, va avea lista guvernului și am plecat apoi însoțindu-l pe jos până la Fundația unde Regele a trimis pe caporal înainte și apoi s-a strecurat după el, prin aripa neterminată. Probabil că se înțelesese cu sergenții din postul de la stradă și cu ostașii din gardă.

La înapoiere, soția mi-a comunicat că în convorbirea avută cu caporalul ce însoțise pe Rege, acesta i-a declarat că pe tot parcursul distanței de la Palat la mine, Regele l-a înjurat pe Mareșal și pe soția sa, gratificându-I cu diverse epitete foarte „populare”.

La ora 1.00 am primit o comunicare telefonică de la Mihai Antonescu, care mă anunța că Mareșalul, în urma expunerii sale și a vizitei domnului Mihalache, a hotărât convocarea unui consiliu de miniștri plini pentru 23 august ora 10, unde sunt rugat să iau parte ca delegat al Blocului Democratic.

La ora 2.00, într-o scurtă vizită la domnul C. Brătianu, am aflat că guvernul era constituit și gata să facă față oricărei eventualități (Se va intercala lista). Am remis lista secretarului meu, care a înaintat-o la Palat, la ora 7 dimineața; în același timp i-a remis-o Regelui și generalului Sănătescu.

La ora 10.00 m-am prezentat la Președinție. La ora 10 ¼ a sosit și Mareșalul, încruntat, cu cravașa în mână, răspunzând rece și distrat la plecăciunile ce I se făceau. Luau parte la Consiliu: Mihai Antonescu, I.Petrovici, Atto Constantinescu, Petre Ionescu, I. Marinescu, Marian, General Şteflea, Piky Vasiliu, Col. Elefterescu etc. Redau textual discuțiile urmate:

Mareșal Ion Antonescu: Domnilor, domnii din opoziție au găsit de cuviință să se constituie în bloc și să trateze pacea peste capul Guvernului. Recunosc, este un act de curaj, dar răspunderea o are Mareșalul Ion Antonescu, singurul care are drept să aprecieze asupra chestiunei de a se încheia sau nu un armistițiu cu U.R.S.S. Nu D-lor (arătând spre mine și ridicând tonul) și probabil complicele dumnealor, Regele D-lor de la Sinaia, au a se amesteca în această chestiune. Apoi, ironic: și au aerul să-și spună, uite te salvăm și pe dumneata, numai grăbește și încheie armistițiul. Nu domnilor, Mareșalul Antonescu nu are nevoie să fie salvat. El e tare și e patriot.

Am aruncat o privire lui Mihai Antonescu și la gestul său, arătând că și el e surprins de atitudinea Mareșalului, m-am sculat și am întrebat: Aceasta este atitudinea Dvs. definitivă?

Mareşalul: Așteaptă, ai răbdare, ce, ai vreun interes?

Dinu Brătianu: Da, al țării și dacă D-ta crezi că este timp de circ, te rog să dai reprezentația pe frontul care a ajuns la 250 km de noi și mâine va fi la 150 km. Îți repet, aceasta este hotărârea D-tale? Pentru că nu D-ta ai ultimul cuvânt.

Mareşalul: Tăcere: Domnilor, ca să nu se spună că sunt încăpățânat, voi oferi Rusiei un armistițiu. Voi preveni și Germania. Și cum sunt sigur că vor refuza să discute cu mine, astfel voi avea descărcarea de a duce războiul până la ultimul om (strigând) până la capăt (răcnind) până la victoria finală a Axei. Tăcere mormântală. Apoi: Ei, ești mulțumit, Domnule Brătianu?

Eu: Nu. Dar nu înțeleg să discut cu D-ta în fața Consiliului. În acest moment Mihai Antonescu este chemat afară. Înapoindu-se anunță pe Mareșal că Regele dorește să-l vadă.

Mareşalul: Să mă lase în pace. Spuneți-i că acum am o altă treabă mai importantă de făcut decât să mă duc la Palat. Apoi, cu un gest măreț, m-a invitat într-o cameră alăturată, unde a urmat următoarea convorbire:

Mareşalul: De ce ești nemulțumit?Eu: Domnule Mareșal, ți s-a spus că Aliații admit să discute cu D-ta și că, consecința pentru D-ta este că scapi de răspunderea crimei de război. Cum vrei D-ta să anunți Germania? D-ta ai fi putut face aceasta dacă ai fi avut siguranța că ți se respinge oferta; atunci, da, nu ai fi avut altă ieșire, deși te previn, că dacă aliații refuzau să discute cu D-ta, toate măsurile erau luate. Sunt împuternicit de cele patru partide, să-ți comunic că D-ta nu ai altceva de făcut decât să execuți ceea ce ți se cere. Dacă anunți Germania, țin să-ți fac serviciul să te anunț că armata din Moldova va ridica armele împotriva Germaniei. (În acest moment Gen. Şteflea anunță că a căzut Bolgradul, Morlenii și că rușii sunt în împrejurimile Bacăului).Mareşalul: Bine; dați-mi răgaz până la ora 2, când voi merge la Rege să tratez.

Eu: Ce să tratezi? Ascultă, domnule Mareșal, suntem oameni serioși sau ne jucăm cu soarta țării?

Mareşalul: Aveți cuvântul de onoare al Mareșalului Antonescu, că nu voi anunța Germania, dacă mi se garantează securitatea mea, și știi că Mareșalul nu-și calcă cuvântul.Eu: Însuși Regele vă garantează securitatea. Vă veți putea adăposti la Palat, dacă aveți temeri.Mareşalul: Și soția mea?

Eu: Și.

Mareşalul: Bine. La 2, la Palat. M-a condus la ușă.Când am ieșit cu mașina de la Președinție, caporalul care îl însoțise pe Rege, a făcut semne șoferului să oprească. S-a urcat în mașină și mi-a comunicat să merg la stăpânul său. Regele, foarte furios, îmi comunică grav că s-a gândit să-l cheme pe Mareșal ca să-i ceară să termine mai curând. (Probabil primise alte instrucțiuni de la Moscova – n.n.). I-a răspuns obraznic. L-am calmat, apoi mi-a spus:

Regele: Să știi că am să-l oblig să trimită telegrama cifrată chiar din biroul meu, ca să mă asigur, și apoi, imediat, cât nu se termină emisiunea la Radio, să dăm un comunicat sobru, iar seara voi citi Proclamația. Nu cumva crede că o va da el…Am aprobat soluția și am plecat s-o comunic Blocului, care o adoptase pe loc.La ora 2 ½ am primit un telefon de la Palat. Mareșalul nu sosise. Am plecat imediat la Snagov, unde am găsit pe Mareșal furios. Cu mare greutate l-am convins să plece la 3 ½ la Palat, împreună cu Ică Antonescu.La ora 4.00, când oaspeții intrau pe poarta Palatului, nu mai funcționa nici un telefon între Palat și oraș, afară de al D-lui C. Brătianu, unde ne aflam toți. Legăturile cu Snagovul fuseseră tăiate. Surprinderea noastră a fost totală. (Regele își luase toate măsurile să nu poată fi stingherit în arestarea premeditată a Antoneștilor, indiferent de răspunsul pe care l-ar fi primit de la aceștia. Regele deja primise ordin, de la Moscova, să-i aresteze pe cei doi – n.n.)La ora 4 ½, un telefon de la Palat previne pe D-l C. Brătianu că D-l General Sănătescu cheamă pe toți miniștrii din guvernul constituit în noaptea precedentă. Stupoare. La ora 5.00, toți miniștrii erau strânși în sala de așteptare.  La ora 5 ¼ a apărut, fără nici un protocol, Regele, care le-a spus:

Regele: Domnilor, luați-vă posturile în primire și socotiți-vă în Consiliu de Miniștri Extraordinar, sub președinția Mea. Antoneștii au fost obraznici și i-am arestat. S-a terminat cu era lor. Nu puteți depune jurământul, căci trebuie desființat Decretul 3072. Nu-mi cereți amănunte. Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult. Și acum, la lucru.Rolul meu de purtător de cuvânt al opoziției luase sfârșit. După ce mi-au mulțumit, Regele mi-a făcut din ochi și m-a condus la ușa hall-ului.

Acasă l-am găsit pe Generalul Arhip, care mi-a povestit următoarele:Generalul Arhip: La ora 5 ½ l-am primit pe Generalul Dobre, care fusese prevenit că Mareșalul a plecat la Palat și că miroase că se va petrece ceva. În cazul când la ora 5 ½ n-a ieșit de la Palat, el, Dobre, va lua măsuri pentru a-I înlesni plecarea de la Rege.

La ora 5 ½ Gen. Dobre s-a prezentat Gen. Ahip, căruia i-a declarat că Mareșalul s-ar părea că a fost deținut cu forța la Palat și că trebuie ca Statul Major să ia măsuri de salvare. Generalul Arhip i-a răspuns: Dacă Mareșalul este reținut cu forța la Palat, aceasta înseamnă că a pierdut încrederea Regelui și a țării.

Cum îți închipui D-ta că o să încercuiesc Palatul și pe șeful Armatei (Regele) ca să salvez un particular?

Eu: Generalul Dobre a plecat cu coada în jos. Astfel s-a terminat domnia Antoneștilor. Printr-un curaj de nedescris.Regele lucrând pe cont propriu, ajutat numai de ostași (15 la număr – n.n.) a pus la punct o întreagă rețea de microfoane, aparate de înregistrat, montate de Rege și subordonații săi, arme automate subtilizate de la unitate, sonerii sub biroul Regal, toate cu scopul de a se dovedi, în fața istoriei, ședința istorică din după amiaza zilei de 23 august 1944.

Audiența Mareșalului și a lui Ică Antonescu după înregistrarea pe plăci[3]Mareșalul: Să trăiești, Majestate! (Se aude și vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, ați adus țara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situație din care numai încetarea imediată a luptei și gonirea germanilor din țară, o pot salva.

Mareșalul: Majestatea Ta se înșeală…

Regele. Mai întâi obișnuiește-te să vorbești cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareșalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.Mareșalul: Voastră, dacă vreți.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareșalul: Astăzi sunteți nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineață m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ți permit să-ți arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele și eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea țării mele?Mareșalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toți și când vă chem, nu aveți timp pentru Regele țării.

Mareșalul: Voiam să vă spun că vă înșelați dacă credeți că salvați țara printr-un armistițiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceți observații și să vă dați păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităților cu națiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareșalul: Citește Domnule Antonescu și vezi, crezi că Mareșalul poate trimite o telegramă ca asta?Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă privește. Dacă n-o dați o dau eu.

Mareșalul: Cum vă puteți închipui că Mareșalul poate trăda aliații germani și a se arunca în brațele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemții. Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României. Dacă e garanția pe Milcov, pe Argeș, (strigând) pe Olt?Mareșalul: Nu sunt surd. De ce strigați?

Regele: Ba ești. Altfel ai fi auzit vuietul țării. Scurt: Domnule Mareșal, dai telegrama sau nu?Marerșalul: Nu! Așa, nu!

Regele: Dar cum?Mareșalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e. Ne târguim aici, Domnule Antonescu.

Mareșalul: Mareșal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziția să salvez țara. Mă crezi, o știu bine, un copil bâlbâit și prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele țării și al D-tale. Vreau să scap țara și (lovind cu pumnul în birou) nimeni și nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareșalul: Majestatea Voastră este tânăr și fără experiență.

Regele: Suferința este o experiență.

Mareșalul: Nu poți dispune de țară dacă…

Regele: Sunt șeful armatei și ordinul Meu a fost dat.

Mareșalul: (violent). Ce ordin? Știe Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?
Regele: Mă ameninți? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? Și D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu șeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteți o eroare și o imprudență judecând astfel pe Mareșal.Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareșal trebuie să hotărască.

Regele: Aici și de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvați și pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti și acum, dar în beciu. Domnilor, sunteți arestați!Se aud zgomote de pași, uși deschise și strigăte: Sus mâinile!

Mareșalul: Cum, eu mareșalul țării…

Regele: Vax! Luați-i de aici. Să vie generalul Sănătescu[3].

Imagini pentru 23 august 1944 photos"

Comentarii după surse oficiale

Ioan Mocsony Stircea – În vineri 18 august (1944), după o zi în care fusesem de o activitate neobișnuit de febrilă, pentru că presimteam că în săptămâna următoare vom asista la declanșarea ofensivei sovietice, atât rațional, întrucât atât Mike (regele), Ioani (Ioanitiu) și cu mine dadusesem din « situațiile » ultimelor 3-4 zile, încă mai clar decât din acelea ale săptămânilor anterioare, că deplasările, de altfel din ce în ce mai neînsemnate, ale unor unități din dispozitivul inamic în sens lateral de-a lungul liniilor, dar altfel lipsa oricăror încercări de contacte cu ale noastre și apoi tăcerea gurilor de foc rusești trădau, pt noi care știam că atacul urmă să fie omogen, aspectul umpluturilor de ajun întru ticsirea foarte conștiincioasă a celor mai mărunte goluri, așa că ni se păruse a fi ultimul finisaj, cât și intuitiv – astfel încât pusesem toată ziua ordine în hârțoagele Cancelariei și în ale mele particulare, arzând tot ce nu avea rost a fi păstrat în caz de evacuare…

Raportul zilei, care că totdeauna descria situația celei precedente, arată că de-a lungul întregului front rușii porniseră la orele 24 fixe din noaptea de 16 spre 17 august un tir de artilerie grea sistematic, bogat, intens și neîntrerupt asupra tuturor pozițiilor româno-germane cu o densitate, regularitate și precizie necunoscute până acum și-l sustinusera cu aceeași putere de foc și pe același ritm toată noaptea și ziua următoare, ba chiar cu o tendința de intensificare și accelerare către amurg, a.i. comandamentul se aștepta la atac în noaptea de joi sau vineri…

Va să zică ni se dăduse primul indiciu al semnalului – prealarma… Foarte degajat l-am întrebat dacă Sănătescu se și culcase sau puteam să-l mai deranjez, dar Robert mi-a declarat că plecase după dejun în excursie la Bran și s-ar întoarce prin Rucăr (eu înțelegând că se dusese să-i contacteze pe comandantul corpului de la Brașov și pe acei ai garnizoanelor de la Pitești, Târgoviște), că regele mă așteptase până la 10 când a plecat „sus” (se referă la stână – locul de amor cu amanta)… Acest raport (următorul, nu cel menționat mai sus) era într-adevăr babanisim, și pe când Robert nu pricepea bună mea dispoziție, Emilian (Ionescu) a înțeles prea bine ce gânduri și simțăminte mă animau.

Rușii nu se bornaseră la o zi întreagă, ci mai adugasera alte 24 de ore de tocare mai rapidă și mai intensă a pozițiilor noastre cu toate calibrele, după care trecură la atac, Exact cum le cerusem și ne făgăduiseră, pe absolut toată lungimea frontului românesc… Ambii ajutanti (regali) erau emoționați!, cu diferența că Bossy se află la culmea nervozității, declarând că nu se mai pomenise în istoria militară o asemenea stratagemă, pe când Ionescu (Emilian), f. calm, a observat laconic că, în această formă, ofensivă părea evident menită să producă decizia finală asupra armatei noastre.

La ora 9 Mike (regele) a sosit singur la Peleș direct de la stână, unde se vedea după ochii lui adânc cercănați că luase un acont serios pt. nopțile în care se aștepta să doarmă singur. M-am scuzat de nerăbdarea mea de a viola plicul cu pricina (cu raportul), la care făcându-mi cu ochiul a spus: Foarte grav dar cred că-i mai gravă situația decât scrie în raport, ia să vedem, și după ce-l citi de 2 ori a adăugat trăgând cu coadă ochiului la mine: « Ai dracului sovieticii ăștia, că să atace așa, chiar peste tot în același timp; sunt tare curios ce o să mai zică dl. conducător al statului și după asta » …soldații români și sovietici se băteau și mureau absolut inutil din moment ce ne hotărâsem să capitulăm în clipă primirii semnalului rușilor sub formă declanșării unui gen de ofensivă f. costisitoare pt. ei și cerută de noi pe cuvântul Coroanei și al opoziției de a ieși din război imediat depunând sau întorcându-ne armele și că, prin urmare, trebuia să ne ținem de acest angajament, orice întârziere costituind o reală trădare și crimă… nu eram deloc nervoși din cauza această(se referă la atacul sovietic pe toată linia frontului, atac solicitat de rege și apropiați), întucât aveam asigurarea M.M.G. că liniile noastre erau cvasi necuceribile de când avuseseră vremea să fie puternic întărite și organizate în cursul celor două luni de răgaz, în care traseul lor nu se schimbase decât pe alocuri și f puțîn, în avantajul nostru mai degrabă decât în cel al dușmanului”. Ioan Mocsony Stircea, fost secretar particular al regelui, fost mareșal al Curții Regale[4].

„Maresalul refuză să urce și trebui fortat sa umble ca sa nu fie dus pe sus. Bîlă, voinic al dracului, îl ridicâă din umăr peste 3 trepte dar neputând sa meargă-n rând toțti trei sergentul-major trebuia de-acum să-l împingă pe arestat, treabă la care Anton îl ajuta cu pumnii, cărându-i mareșalului câțiva zdraveni în spate și imbrancindu-l cam brutal de mânie că acesta îi sabota operația rapidă a încarcerării și cărându-i în același timp cu jargonul temnicerilor: « Nu vrei să mergi? Las că te învăț eu, pășește, bă, ridică-ți cracii, faci pe nebunul, hai? Uită-te, na, încăpățânatule! » și se auzi un pumn în spate ce sună că dat într-un butoi. Mă apropiasem de scară cu gândul să le dau o mâna de ajutor…când Mike ieși din birou și-mi strigă: Vezi să nu-l căpieze pe moșneag, probabil că nu poate mișca de frică! Și-ntradevăr în clipă aceea Bij (mareșalul) zbiera ca un posedat de spaima morții: Unde mă duceți? la care Anton îl apostrofă: « Lasă gură și să vezi! » și-i aplică simultan un alt direct în spate.

Atunci Ionică întoarse capul și-l scuipă în față spunând: « Nemernicule, porcule, slugoiule, nu meriți uniformă, n-ai fost o zi pe front, ai s-o plătești cu viață! ». Anton și-a scos batista să-și șteargă față de scuipat, apoi i-a tras bătrânului un pumn în ceafă de i-a mers untul și în fine și-a scos pistolul și i-a băgat gura în spate între coaste în dreptul inimii și i-a spus: «Mișcă, mă, altfel te-mpușc, javră bătrână! »”[5].

Pamfil Seicaru – „L-am văzut pe mareșalul Antonescu la Olăneșți în ziua de 7 august 44. Mi-a cerut să plec urgent în Spania, la Madrid. Iată un adevăr care se ocolește în special în emigrație: Conferință de la Stockholm, în vederea negocierilor unui armistițiu, care s-au dus cu d-na Kolontay. Inițiativa negocierilor a venit de la Stalin. La Stockholm era, ca ministru al României, Nanu. Mareșalul mi-a spus: «Am obținut 3 puncte, mai sunt încă 2 puncte; le vom avea. Rușii nu vor să-i apuce iarnă. Carpații anulează valoarea tancurilor. De aceea avem nevoie, dat fiind că armistițiul se va încheia, de o baza de apărare în afară hotarelor țării. Rușii vor semna armistițiul așa cum îl cred eu favorabil, în condițiile actuale, țării noastre. Dar nu-l vor respecta. Sigur vor fi încălcări și nu vom putea protesta în presa noastră. Așa cum am vorbit, avem nevoie în afară României de organe de presă prin care să denunțăm opiniei internaționale orice încălcare a celor prevăzute în acordul de armistițiu. Spania este țara în care noi putem desfășura denunțările ruseșți ale obligațiilor luate, Franco nu va relua cât va trăi relațiile cu Rusia Sovietică. Deci nu vom fi împiedicați. Vei pleca imediat acolo, la Madrid vei caută să închiriezi sau chiar să cumperi o tipografie. Ești de meserie și gazetar și tipograf. Vom face și depozit de hârtie. Caută-ți colaboratori pt. o publicăție în limba franceză și alta în limba engleză, amândouă, săptămânale. După ce ai aranjat totul, te întorci că să stabilim programul de acțiune. Vei avea semnat de Ică un ordin de a ți se pune la dispoziție suma necesară pt. arvună. Mă ții la curent cu ce ai făcut prin ministrul Dumitrescu».

Deci plecarea mea era cu un scop precis, urmând să mă întorc pentru a primi ultimele instrucțiuni. Totul trebuia să fie ținut secret. Știa doar Mihai Antonescu. Din nefericire, acest diminutiv politic caută să-și asigure pentru orice eventualitate prietenia regelui. Legătura cu regele o făcea prin Niculescu-Buzești, șeful cifrului. Imediat ce s-a aflat de misiunea mea, s-a comunicat legației germane că eu nu plec la Madrid, ci la Lisabona pentru a semna armistițiul. Uluiți, cei de la legația germană nu știau ce să creadă: cel care susținea în articole războiul contra Rusiei sovietice și denunța imperialismul moscovit mergea să semneze armistițiul. În consecință, nu mi-a dat viza de tranzit, ci numai de intrare în Germania, la Viena urmând să mi se dea viza de ieșire. Am plecat totuși, deși îmi dădeam seama că ceva s-a produs, o indiscreție… Afirmația blocării mele în Germania a confirmat-o ministrul român la Berlin, generalul Ion Gheorghe, într-o carte în care a relatat că i s-a comunicat denunțul venit de la Externe, că am misiunea de a semna armistițiul la Lisabona.

Înțeleg că se crede că nu este oportun să se arate adevărul despre înlănțuirea evenimentelor de la noiembrie ’43, când la Stockholm ambasadoarea Kolontay a propus ministrului României în Suedia, Nanu, începerea unor negocieri în vederea unui armistițiu, și până la 23 august ’44. Nimeni nu a observat o stranie coincidență și anume: la scurt interval de timp între inițiativa Rusiei de a negocia un armistițiu cu România, s-a început la BBC Londra un atac în limba franceză, făcut de Steed, în care eram acuzat că duc în eroare opinia publică acuzând Rusia de a intenționa să ajungă la Marea Egee. I-am răspuns prin „Curentul”; un nou atac din partea lui Steed care încheia spunând că România nu are altceva de făcut decât să capituleze fără condiții și cât mai repede. La ultimul meu răspuns a amuțit.

Deci, Rusia ne propunea să negociem un armistițiu iar Anglia ne cerea să capitulăm fără condiții. Și s-a mers la capitulare, așa cum cerea Anglia. Că Mihai era un cretin, nu o mai discutăm, cine a izbutit să realizeze capitularea fără condiții a fost Elena, mama lui Mihai, femeia miracolului biologic care a izbutit să facă în 6 luni și jumătate un copil normal de 4 kg, de a fost nevoie să se publice un comunicat oficial semnat de mai mulți profesori universitari de la facultățile de medicină, în care se suținea că este posibil… Ceea ce se ignoră adesea este afurisită de inteligență a poporului român, care nu poate fi înșelat de comunicate oficiale semnate chiar de necontestate autorități științifice. Rezultatul comunicatului: Mihai a fost numit «Mihai Viteză » și « Mihai Pripitul »…

Această femeie (Elena) a urât poporul român, dar i-au plăcut banii lui. Ea voia să aducă familia regală a Greciei din nou pe tron. Churchill susținea, împotriva guvernului pe care îl prezida, readucerea regelui Greciei pe tron. De aici zelul Elenei de a realiza capitularea fără condiții. Eu când termin de dezbătut problemele vitale ale țării, voi lămuri și finalul josnic al dinastiei operat de Carol al II-lea și cretinul regal Mihai I. Și informația ce ți-am dat-o, privitoare la afirmația făcută de o fosta secretara a lui Cezar Petrescu că i-aș fi propus să mă însoțească și el ar fi refuzat, constituie o piesă din angrenajul operațiilor ce au dus la capitularea fără condiții. Va fi – cred eu – necesar să prezint finalul dezonorant al monarhiei în România”. (Pamfil Șeicaru)

General Platon Chirnoagă – „Vă puteți imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilități în Franța cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva și să distrugă Armata franceză? Și, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? […] În noaptea de 23 August (1944 – s.r.), regele Mihai anunța la Radio că fusese semnat un armistițiu cu sovieticii. […] De fapt armistițiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie (1944 – s.r.), la Moscova. Trimișii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinți; au trebuit să aștepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condițiile impuse de către U.R.S.S., pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacție din partea țării care, cu siguranță s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condițiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistițiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova și Basarabia și care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruși; soldații și ofițerii au plecat captivi către Rusia. Așa că a fost o capitulare și nu un armistițiu. Există aici un rege care își predă armata dușmanului. În ce țară din lume poate fi găsit un șef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareșalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice” („Победа” – s.r.). Tristă onoare de a fi decorat de către dușmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele și conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roșii, guvernul țării a fost încredințat miticului mareșal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice și apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940 și în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniștilor ruși și era simbolul determinării țării sale de a se apăra împotriva intenției de a fi anihilată și absorbită. Sovieticii au ținut cont de acesta și au negociat cu finlandezii un armistițiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menținerea independenței sale și nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai și a celorlalți « învățăcei de vrăjitor » care îl însoțeau și-l ajutau a fost contrară:și-a trădat proprii săi soldați și pe poporul său și a încredințat România, fără condiții, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-și stoarcă prada la maxim”. (Platon Chirnoagă – general, om politic și istoric militar, ministru de război în Guvernul Național Român de la Viena; 10 decembrie 1944 – 8 mai 1945).

––––––––––[1] Ştefan Dumitrescu, Delirul, vol.II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004[2] Ibidem[3] Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie – Dosar 215/1944[4] Ioan Mocsony Stircea,fragmente din dosarele „23 august” desecretizate de C.N.S.A.S.[5] Idem, Ioan Mocsony Stircea, sursa citată

23/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Relatarea generalului Titus Gârbea despre ultima întâlnire dintre Mareșalul Ion Antonescu și Hitler din data de 5 august 1944

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 2%2Badolf%2Bhitler%2Btranslator%2Bschmidt%2Bion%2Bantonescu.jpg

Foto – Mareşalul Antonescu, translatorul Paul Schmidt şi Adolf Hitler la ultima întâlnire

În martie 1944, generalul Titus Gârbea a fost numit în funcția de şef al Misiunii Militare Române în Germania la Înaltul Comandament al Wehrmachtului şi Înaltul Comandament al Armatei de Uscat.

În această calitate, generalul Titus Gârbea, a asistat la ultima întâlnire dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Adolf Hitler.

Foto – Generalul Titus Gârbea

Ultima întâlnire dintre Mareșalul Ion Antonescu și Hitler

Relatarea generalulului Titus Gârbea redată pe https://maresalul-ionantonescu.blogspot.com

Inițiativa întâlnirii

Întrevederea Mareșalului Antonescu cu Adolf Hitler din data de 5 August 1944 a fost cerută de către români. Celelalte au fost mai mult sau mai puțin, inițiate și chiar comandate de Hitler.

N-am vrut niciodată, în situația în care m-am aflat eu în timpul acestui război, să ies cu ceva în evidență, dar pot să susțin că autorul și susținătorul acestei ultime întâlniri între Mareșalul Antonescu și Adolf Hitler am fost eu.

Am fost eu, pentru că la nivelul la care mă aflam și în discuțiile cu marii comandanți, militari mai ales, și chiar oameni politici germani, mi-am dat seama că mergeam către prăpastie.

Și, când a avut loc atentatul asupra lui la data de 20 Iulie 1944, mi-am dat seama că poporul german, un popor răbdător și foarte disciplinat, a ajuns la capătul răbdării și unele cercuri militare și politice au pus la cale acest atentat ca să scape de Hitler care-i ducea la pierzare. Nu m-am grăbit după acest atentat să inițiez un astfel de demers.

După ce am avut o întrevederea cu ambasadorul Japoniei în Germania Keizo Oshima, m-am dus și la Berlin ca să vorbesc cu ministrul nostru generalul Ion Gheorghe și cu alte personalități și cu cunoscuți de-ai mei, pentru a-mi da seama cât de adâncă este această nemulțumire ce a culminat cu acest atentat.

După ce am făcut această călătorie și după ce am raportat la București, cât de repede posibil pentru a informa verbal în legătură cu perspectivele foarte importante cu caracter militar și politic, într-adevăr, mi-am dat seama că de pe urma acestui atentat, care dovedea o profundă ruptură între poporul german și dictatura nazistă.

Deci, mi-am dat seama că este momentul să se tragă concluziile, iar războiul să se încheie printr-un compromis pentru România sau chiar printr-o predare fară condiții.

Am susținut de mai multe ori că trebuie să vin imediat la București pentru probleme legate de armament. Deci, repet, organizatorul ultimei întâlniri dintre Mareșalul Antonescu și Hitler am fost eu, șeful misiunii militare române în Germania, pe lângă Oberkommando der Wehrmacht și Oberkommando des Heeres.

Ducându-mă la Berlin și vorbind cu ministrul Românie, generalul Ion Gheorghe, i-am pus întrebări în legătură cu necesitatea tragerii unor concluzii de pe urma atentatului asupra lui Hitler. Generalul Ion Gheorghe a fost foarte surprins de întrebarea mea și a cerut explicații.

Răspunsul meu a fost că trebuia găsită o cale de încheiere a războiului. Fară să stea pe gânduri, generalul Ion Gheorghe a refuzat propunerea mea, motivând acest lucru prin faptul că Hitler ar fi ripostat vehement acestei posibilități.

Cerbicia lui Hitler era bine cunoscută, dar în sinea mea eram convins de viabilitatea ideii pe care o formulasem și în această idee era bine ca Mareșalul Antonescu, să vină și să discute pe față asupra acestei probleme dificile. Știam la acea vreme că însuși Mareșalul Antonescu declarase că încercase încă din anul 1943, odată cu ieșirea Italiei din Axă, să încheie o pace separată cu Aliații, în cooperare cu oficialitățile italiene. Inițiatorul acestei idei a fost Mihai Antonescu, mâna dreapta a Mareșalului Antonescu.

Revenind la întâlnirie, am ținut cu orice preț ca Mareșalul Antonescu să vină în Germania să se întâlnească cu Hitler. Mi s-a răspuns că Mareșalul Antonescu era bolnav, că era foarte ocupat și nu putea veni. Eu însă insistam în direcția retragerii din război, fiind nevoit, pentru a-mi aduce la îndeplinire hotărârea, să apelez la un subtrefugiu, i-am propus Mareșalului Antonescu să vină doar pentru a-l felicita pe Hitler pentru că scăpase cu viață după acest atentat, ceea ce părea necesar.

Mi s-a răspuns, că acesta era, într-adevăr, un argument puternic. Eu i-am spus atunci Marelui Șef de Stat Major Român, Generalul Ilie Șteflea. Mi s-a spus să aștept, începând cu data de 24 Iulie 1944, când eu raportaem la București, au trecut destule zile, vizita având loc la data de 5 August 1944. A fost nevoie să mă deplasez eu la București pentru a vorbi direct cu Mareșalul Antonescu :

– Domnule Mareşal, am venit la dumneavoastră să vă sfătuiesc să vorbiţi cu Hitler. Cu care, poate, abordați şi problema păcii. Ca să încheiaţi pacea. Fiindcă toţi generalii cu, care am vorbit, şi pe frontul de răsărit şi la Berlin, toţi sunt convinşi că războiul este pierdut şi e mai bine să-l încheiem mai devreme decât mai târziu.

Mareşalul Antonescu – Nu vin ! Nu vin !

– Totuşi, veniţi ! Veniţi numai ca să prezentaţi şi dumneavoastră felicitări că a scăpat cu viaţă din atentatul asupra sa.

Mareşalul Antonescu – Da ! Aceasta ar putea fi o raţiune ca eu să vin acolo. Dar… să începem şi discuţia păcii ?

– Să vă aşteptaţi şi la asta, fiindcă este necesar, de aceea veniţi şi cu sfătuitorii dumneavoastră necesari pentru încheierea păcii, adică cu ministrul de externe şi cu oamenii lui şi cu documentaţia vechilor tratate de pace din primului război mondial, pe care noi o ştim şi am trăit-o cu toţii !

Mareşalul Antonescu – Da, da ! Am înțeles.

Acum când relatez aceste fapte și sânt în posesia mai multor informații și stiu că în acea vreme se duceau tratative și la Cairo și la Stockholm, altele, mai înainte în Spania și Portugalia, iar o întârziere a întâlnirii între Mareșal și Hitler ar fi avut efecte negative asupra evenimentului ulterior, în desfășurarea importantei întâlniri, s-a prudus un lucru care mi-a demonstrat că Mareșalul Antonescu tergiversase întâlnirea tocmai pentru a vedea rezultatul tratativelor de la Cairo și Stockholm.

Am mai spus și cu alte ocazii că Mareșalul suferea de un complex de inferioritate la aceste întâlniri, datorat în bună parte faptului că își dădea seama că Hitler făcea greșeli și că își distrugea propria creație, acea mașină de război germană, bazată pe realizările economiei germane interbelice.

Foto – Heinz Guderian comandantul frontului estic

Ăștia sânt gangsteri

Mareșalul Antonescu s-a hotărât să se întâlnească cu Hitler. La data de 5 August 1944 Mareşalul Antonescu sa deplasat de la Bucureşti cu o delegație foarte mare la cartierul general a lui Adolf Hitler de la Rastenburg unde a fost aşteptat de mine şi generalul Ion Gheorghe. Hitler a fost foarte încântat de aceasta vizită și mai mult decât atât, i-a trimis urgent unul din avioanele sale personale cu care în ziua de 5 August, în jurul orei 11:00, a sosit la Rastenburg.

Pe lângă personalități militare, din delegație făcea parte și Ministrul de Externe Mihai Antonescu, în eventualitatea unor discuții politico-diplomatice. Fară prea multă ceremonie la sosire, a început imediat conferința. Discuțiile au fost lungi, durând aproape șase ore, dar, spre dezamăgirea noastră, Hitler n-a vorbit, într-un discurs, de 3-4 ore, decât despre ticăloșia tuturor și în special a poporului german, total lipsit de recunoștință pentru el, cel ce-i scosese din adâncul prăpastiei și-l ridicase pe culmi neajunse de nimeni.

Era atât de penibilă această atmosferă cu plângerile lui Hitler, alternate cu izbucniri de revoltă și de amenințări care nu făceau deloc cinste unei persoane atât de sus puse încât nega char scopul lui, acela de a-i demonstra Mareșalului Antonescu că dreptatea era de partea sa, că războiul a luat această întorsătură pentru că toți își pierduseră încrederea în geniul său politic și militar și a amenințat din nou, fie și cu represalii, încrederea poporului german.

Toți cei prezenți, în frunte cu Mareșalul Antonescu, obosisem tot ascultând-ul. În cele din urmă acest lung discurs a luat sfârșit și s-au putut discuta problemele cu adevărat importante, de ordin militar.

A luat cuvântul pentru acestea nu Wihlem Keitel, comandantul armatei germane, cel îndreptățit să poarte discuțiile, ci Heinz Guderian, cel răspunzător de frontul de est.

Dar acesta, un om cu adevărat inteligent, cu multă judecată, abia luase conducerea acestul front uriaș, de la Marea Nordului până la Marea Neagră și încă studia ceea ce avea de făcut. Dotat cu o mare putere de gândire, Guderian și-a dat seama de importanța capitală a frontului de est, după ce frontul de vest fusese starpuns de Aliați în Normandia și de faptul că menținerea acestui front de est, pe care erau masate efectivele militare și umane enorme, era imperios necesară, mai ales după ce Armata Roșie își începuse operațiunile de amploare în vara anului 1944.

Comandantul frontului de est a făcut cunoscute observațiile sale, arătând că cel mai probabil loc prin carea Armata Roșie urma să-și concentreze ofensiva, era frontul românesc, singura porțiune întinsă care nu fusese teatrul unor operațiuni militare de amploare. Heinz Guderian a cerut Mareșalului Antonescu să impulsioneze armata română, pentru a participa alături de armata germană la oprirea ofensivei sovietice.

Marele atu, a subliniat Guderian, este terenul românesc, cu puternica cetate a Carpaţilor ce ar fi putut să împiedice punerea în valoare a principalei forțe sovietice, armata blindată. Mareșalul Antonescu și dat seama că România va deveni teatrul principal al operațiunilor militare, și că, pentru a rezista, germanii ar fi lăsat de bunăvoie teritoriul românesc pradă disrugerii. Guderian nu cerea nimic altceva decât ca Marele Stat Major german, colaborând cu cel român, să pregătească evacuarea regiunilor vizate din nord-estul României, iar apărarea să fie asigurată de-a lungul lanțului Carpatic și pe Dunăre între care să fie masate mari efective umane germano-române.

Din nou a intervenit Hitler, care a afirmat că această retragere, urmată de cedarea teritoriilor, se va face numai la ordinul lui expres, că românilor li se cere, de fapt, doar o pregătire a terenului. Aceste intervenții a lui făcea dovada faptului că Hitler ajunsese să se teme de cedarea de noi teritorii, și punea în evidență greșelile pe care le făcuse în aprecierea evenimentelor, faptul că acțiunile lui putea să mai salveze ceva.

Hitler a încercat să dovedească necesitatea luptei totale pentru oprirea ofensive sovietice, pe linia principală de luptă. A luat, apoi, cuvântul Mareșalul Antonescu, care era conștient că a-la ajuta pe Hitler în continuare, echivala cu pierderea unor provincii românești.

Hitler a insistat din nou asupra faptului că cedarea de teritorii ar fi făcută numai în disperare de cauză.

Pe fondul acestei discuții, în contradictoriu cu Guderian, Hitler a făcut o evidențiere impresionantă, el a spus :

Trebuie să mulțumim Mareșalului Antonescu, care consimte la această retragere pe linia Carpaților în extremis.

Mareșalul Antonescu ripostează că s-ar putea rezista și la fața locului dacă germanii s-ar hotărî să dea ajutoarele mereu solicitate și mereu refuzate sau acordate într-un procent infim. Urmează un moment tensionat, Hitler, încruntat și nervos, sare din domeniul militar al discuției în domeniul politic, fară legătură.

El îi cere Mareșalului Antonescu să răspundă dacă va lupta, ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române până la limita extremă. Mareșalul Antonescu a fost surprins și indignat de această întrebare fară ocol, care îndepărta prespectiva încheierii războiului. Foarte dezamăgit, Mareșalul Antonescu a răspuns prin niște întrebări :

Adolf Hitler – Şi dumneata … şi dumneata Mareşal Antonescu înţelegi ca împreună cu România şi cu armata dumitale, trebuie să rămâi şi să lupţi cu mine alături pe frontul acesta până la ultimul soldat ?

Mareşalul Antonescu – Domnule Hitler, eu nu pot să mai duc acest război, nu pot să mă mai apăr, eu nu mai pot să mai stau în război alături de dumneata, pentru că nu mai am cu ce.

Dumneata îmi ceri mie să mă sinucid împreună cu poporul meu şi cu armata mea, ca să câştigăm acest război, pe care simt că îl pierdem. Nu, nu, eu nu am să mă sinucid niciodată împreună cu poporul meu. Voi mi-aţi luat după frontul nostru toate forţele blindate şi toate forţele valide şi le-aţi dus ca să vă apăraţi Prusia Orientală şi Germania de Est şi aţi lăsat tot frontul nostru , fără o divizie de blindată.

Cum credeți că veți menține frontul de răsărit odată cu intrarea Turciei în Război ? Dumneata nu ştii că toată flota aliată o să intre în Marea Neagră. Şi din Marea Neagră uşor, uşor, o să pună piciorul în Balcani, în spatele meu. Cu ce să mă apăr eu ? Dumneavoastră nu vă daţi seama de lucrul acesta ?

Îmi luaţi toate forţele. La cererea dumneavoastră de a mă sinucide, eu v-am făcut de atâtea ori cereri : Să ne daţi avioane să ne apărăm contra anglo-americanilor, care ne bombardează zi şi noapte. Să ne daţi tancuri să ne apăram de masa asta de tancuri ruseşti care vine peste noi. Cu ce să mă apăr ? Cu mica mea divizie de blindate. Şi să ne daţi artilerie anti-aeriană.

Şi încă ceva. Dumneavoastră ne-aţi cerut aurul, vi l-am dat, ne-aţi cerut pâinea v-am dat-o şi toate cererile care le-aţi făcut, toate au fost onorate. Păi, cum credeţi dumneavoastră, că dacă ne lăsaţi fără mijloacele proprii, o să întreţinem războiul, cu bani, cu hrană şi mai ales cu petrol ? Dumneavoastră aveţi nevoie de petrolul nostru ca şi pâinea zilnică.

Reacția neașteptată a Mareșalului Antonescu l-a descumpănit pe Hitler, acesta nu se aștepta la atâta vehemență și din această cauză raspunde cu lucruri care nu putea să stea în picioare. Astfel, se baza pe dușmănia de secole dintre Rusia și Turcia și era convins că Turcia nu va ataca Axa. Această greșeală îi da din nou Mareșalului Antonescu prilejul să vorbească deschis, să-și dezvăluie opiniile. Hitler schimbă subiectul, declarând că-și va onora de acum încolo toate promisiunile de ajutor și că va readuce în România diviziile germane dizlocate pe frontul de est, pentru a asigura linia de rezistență românească, nedându-și seama că , de fapt, în acea conjunctură, acest lucru este imposibil. Discuția capătă aspectul unui conflict între Mareșal și Hitler în care cei doi aliați dau și primesc răspunsuri dure. Toți erau obosiți iar Hitler a suspendat discuțiile, motivând necesitatea refacerii fizice a participanților astfel :

– Domnule Mareşal suntem obosiţi şi iritaţi şi montaţi sufleteşte şi dumneavoastră şi eu, să luăm masa şi să continuăm după aceea.

Dar adevăratul rezultat al discuțiilor se vădește a fi fost nul. Ieșind din sala de conferințe înainte de a se pune masa, Mareșalul Antonescu se depărtează de germani și, față de mine și de generalul Ion Gheorghe a izbucnit revoltat :

Mareşalul Antonescu – Ai văzut, domnule ? Ăștia sânt gangsteri ! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât și m-a întrebat dacă sânt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata și cu poporul român ?! Ce zici domnule Gheorghe Ion de atitudinea asta? Ai văzut, ca un gangster mi-a sărit la gât şi să îmi ceară să mă sinucid cu poporul şi cu armata mea, ce zici de chestia asta ?

Gheorghe Ion – Domnule Mareşal, eu sunt de părere ca să fim liniştiţi şi să nu ne gândim la pace încă. Germanii au pierdut războiul.

Mareşalul Antonescu – Păi, dacă l-au pierdut, de ce mai stăm de vorbă şi nu-l încheiem ?

Gheorghe Ion – Trebuie să pierdem şi noi războiul şi să cădem odată cu ei, pentru că Germania se va reface cu puterea ei militară şi cu puterea ei industrială şi noi ne vom reface alături de ei.

Mareşalul Antonescu – Şi dumneata ce părere ai domnule Gârbea ?

Titus Gârbea – Eu am o altă părerea, şi anume, dacă domnul general Gheorghe Ion ar sta de vorbă cu românii, nici 1% nu are să fie de părerea asta. Noi dacă pierdem războiul ne ducem în fundul pământului şi de acolo nu ştiu cine ne mai scoate. Noi nu avem industria germană. Noi nu putem să rezistăm. Şi dacă dumneavoastră domnule Mareşal întrebaţi pe toţi românii: dacă trebuie să încheiem pacea sau să continuăm războiul, sunt sigur că toţi românii, 100%, au să vă ceară să faceţi pace.

Mareșalul Antonescu își trăda tulburarea lăuntrică printr-un zbucium exterior vizibil. Se gândea probabil și la tratativele secrete pe care le începuse. În acele momente, delegația noastră a fost invitată la masă, trebuie să spun că nu am fost percheziționați la intrare, dar fiecărei persoane i se fixase una sau două „umbre” în sală. A fost o masa simplă și scurtă. Hitler era la pământ, atât fizic, cât și mai ales moral, după atentatul eșuat asupra lui. Au urmat ore de odihnă pentru toți, dar ne-am dat acum seama că despre pace sau armistițiu nici numai era vorba.

Eram total și profund dezamagiţi, noi românii. În seara zilei de 5 August 1944 au mai avut loc discuții între Mareșalul Antonescu și Wihlem Keitel, una mai scurtă și una mai îndelungată între Mareșalul Antonescu și Heinz Guderian, pe probleme militare.

Divergențe între consilierii Mareșalului Antonescu

S-a convenit ca a doua zi 6 August 1944, înainte de plecare, să se mai pună la punct unele probleme militare și să se stabilească planuri și măsuri pentru modul în care vor acționa românii în eventualitatea retragerii.

Se stabilise ca Mareșalul Antonescu și Hitler să nu se mai întâlnească în ziua plecării, fapt care a întărit astfel convingerea tuturor că la întâlnirea avută cu o zi în urmă nu se realizase nici o înțelegere importantă, că tot ceea ce se discutase va avea ca efect o oarecare mișcare de trupe, în realitate neimportantă.

În schimb Mareșalul Antonescu a avut o scurtă discuție cu Heinz Guderian :

– Domnule, eu nu mai pot să mai ţin frontul de la Dunăre şi la Marea Neagră şi peste Carpaţi. Dumneata să-mi dai înapoi diviziile pe care mi le-ai luat, să-mi dai aviaţie care să mă apere, să-mi dai tunuri antiaeriene şi tancuri. Fără astea nu mai pot să rezist !

Cu puțin timp înaintea plecării, Mareșalul Antonescu m-a chemat pe pista aeroportului pentru a-mi da instrucțiuni, dar și-a dat seama că era necesar să fie de față și generalul Gheorghe Ion. Ne-am depărtat de grupul german, iar Mareșalul ne-a întrebat :

Ce-i de făcut ? Care-i soluția ?

Gheorghe Ion a spus că pacea sau armistițiul ar fi fost ultimul lucru pe care Hitler le-ar cere, iar România trebuia să aibă aceeași atitudine. Om realist de felul lui, generalul Gheorghe Ion și-a dat seama că germanii au pierdut războiul și a declarat că, într-adevăr, se afla într-o situație foarte gravă din cauza luptei pe două fronturi care se mișcă mereu și că vor fi în final, înfrânți.

Generalul Gheorghe Ion era convins că poporul german se va ridica după război, la fel cum a făcut-o și după primul război mondial și că poporul român nu trebuie să se desprindă de el, ci să cada odată cu acesta. După aceea, Mareșalul Antonescu se îndreaptă către mine și mi-a cerut părerea asupra problemei. Eu n-am ezitat să răspund, deși generalul Gheorghe Ion era de față că, după părerea mea, propunerea domniei sale ar fi privită ostil de majoritatea românilor, care n-ar accepta în nici un fel un asemenea punct de vedere.

Mă uitam la Gheorghe Ion, care cu o mimică adecvată, îmi împărtășea ostilitatea pe care o încerca în fața răspunsului meu și mi-am dat seama că singura șansă de salvarea de la prăpastie era ieșirea din război, ruperea imediată a unei alianțe la al carei capăt se afla sinuciderea. Mareșalul Antonescu a căzut într-o scurtă meditație, dar nu i se putea citi pe chip ce gândea despre cele două puncte de vedere total contradictorii ale noastre.

După acest interval de tăcere, Mareșalul a declarat că va pleca la București, unde va așteptă atacul de neoprit al sovieticilor, timp în care Gheorghe Ion va avea timp să intervină pe lângă corpul diplomatic german pentru încetarea războiului.

Cred că vă închipuiți mirarea ce sa așternut pe chipul generalului Gheorghe Ion, mai ales când Mareșalul a precizat că trebuie să acționeze cum poate pentru a obține de la germani un ajutor mai substanțial și pentru a opri retragerea de divizii germane de pe frontul românesc. Iar mie, Mareșalul mi-a cerut să intervin pe lângă Keitel și Guderian pentru a obține de la germani armament și apărare antiaeriană.

Acestea au fost ultimele cuvinte spuse de Mareșal. Avionul era gata de zbor, delegația română s-a suit în avion după ce-și luase rămas bun într-o atmosferă rece. Mihai Antonescu n-a spus nici macar un cuvânt în timpul întrevederii, de altfel, el fiind antipatizat de cercurile germane. Avionul a intrat pe pista și a decolat, a făcut un tur pe deasupra noastră, după care s-a îndreptat spre sud-est. Imediat însă ce și-a stabilit direcția, avionul se întoarce brusc și aterizează în apropiere.

Toți ce prezenți am fost mirați de întâmplare. Mareșalul Antonescu era convins că era vorba de un ordin a lui Hitler, care, supărat de faptul că Mareșalul îl înfruntase atât de deschis, ar fi dat ordin să fie arestat. A coborât foarte nervos și ne-a spus că totul s-a întâmplat din cauza unei pene de motor a avionului, care numai putea face față în deplină siguranță zborului și că delegației române îi va fi pus la dispoziție un alt avion.

Într-adevăr după un sfert de oră a sosit un alt avion identic, dar în tot acest timp Mareșalul Antonescu nu-și găsea liniștea, frământat, mi-a mărturisit mai apoi la București, de gândul care-l avusese că i se va întâmpla și lui același lucru ca și lui Horty, care a venit la o întrevedere cu Hitler și a fost arestat în luna Martie 1944, după care Ungaria a fost ocupată.

Teama era întemeiată, căci cu mai multe luni înainte aflasem că exista un plan asemănător și pentru România, și că pute fi aplicat în caz de necesitate. Deși nu se dăduse nici un ordin de aplicare a planului, toți știau că discuția din data de 5 August 1944, atât de vehement purtată de Hitler și Mareșal, l-ar fi putut determina pe Hitler să aplice planul Margareta II. Teama românilor nu s-a adeverit însă, căci avionul ce sosise a îmbarcat toată delegația română și au ajuns cu bine la București. Înainte de a decola a doua oară, Mareşalul Antonescu m-a chemat şi mi-a spus :

Dumneata Gârbea rămâi aici, lângă Mareşalul Keitel şi spune-i că dacă nu ne trimite aceste forţe, pe care eu le-am cerut, noi nu mai putem să ţinem frontul, ne vom prăbuşi. Dumneata, Gârbea,când mai vii la Bucureşti, să îmi aduci veşti cât mai bune ! Anunţă-mă la telefon,situaţia se poate înrăutăţi din zi în zi.

Cel mai dezamăgit dintre toți am fost eu, căci problema păcii sau a încheierii unui armistițiu nici măcar nu a fost pomenită, iar tot timpul alocat discuțiilor a fost ocupat de lunga plângere a lui Hitler și de acea discuție vehementă și în contradictoriu ce a culminat cu izbucnirea neașteptată a lui Hitler și cu răspunsul Mareșalului Antonescu prin întrebări dure, deschise, la care Hitler nu a putut răspunde cu nimic convingător.

În ajunul sfârșitului

Iată, în încheiere, mai multe lămuriri și date despre discuțiile avute de Mareșalul Antonescu, secondat de generalul Ilie Șteflea, cu Wilhem Keitel și Heinz Guderian. Înainte de a se stabili data precisă a vizitei Mareșalului la Rastenburg, m-am interesat în dreapta și stânga pentru a afla cum va fi abordată problema păcii și a armistițiului.

Cea mai sigură sursă de informații au fost ofițerii în rezervă, cu grad de miniștri plenipotențiali, care la un pahar de băutură fină își exprimau deschis opiniile și informațiile. Toți, fară excepție, au fost mirați de întrebarea mea, dar au admis că ar fi posibil să fie abordată această temă, a păcii și a armistițiului, avându-se în vedere faptul că la întrvederea cu Mareșalul Antonescu fusese invitate toate personalitățile importante germane și că se formase un curent de nemulțumire a maselor.

Mi s-a explicat după discuții că însuși Hitler ordonase acea mobilizare de somități pentru a demonstra unitatea de nezdruncinat a tuturor comandanților germani, unitate ce nu se lasă destrămată, credea Hitler, nici de atentatul asupra sa din ziua de 29 Iulie 1944.

Din delegația română făcea parte și șeful de cabinet al Mareșalului Antonescu, colonelul Gheorghe Davidescu, care era depozitul gândurilor Mareșalului cu privire la conducerea statului, mai erau două persoane civile din anturajul lui Mihai Antonescu, și apoi ofițeri din suita Mareșalului și a generalului Ilie Șteflea, în total, delegația română era formată din 15 persoane.

Temându-se de eventualitatea ca ordinul de evacuare să nu cadă brusc, în jurul datei de 10 August 1944, m-am întors la București pentru a-i pregăti pe ai noștri în cazul unei retrageri pe linia Carpaților. Ajuns la București, mi-am dat seama de atmosfera penibilă care a urmat în urma discuțiilor cu Hitler, atmosferă creată de dezamăgirea tuturor celor care așteptaseră ca discuțiile să aibă urmări pozitive.

Chiar de la întoarcerea delegației, toți și-au dat seama că rezultatul întâlnirii era nefavorabil. În zilele de 14-15 August 1944, am putut sta de vorbă la Berlin cu Radu Crutzescu, care, în acord cu lumea diplomatică românească, mi-a spus că ne îndreptăm spre prăpastie, că Mareșalul nu mai are cum să conducă țara în această situație și singura soluție ar fi ieșirea cu orice preț din război.

În schimb, generalul Gheoeghe Ion, mi-a reproșat deschis poziția pe care o adoptasem, pretinzând că soluția propusă de mine era inadmisibilă, considera că, dacă s-ar fi adoptat punctul meu de vedere, ne-am fi dat pur și simplu pe mâna inamicului ! De ce oare nu și-a dat seama că, în acest caz, poporul ar fi supraviețuit, ar fi avut o șansă mai bună de scăpare ? Și de partea germană dezamăgirea își făcuse apariția, mai ales printre persoanele ministerului german de externe.

În zilele următoare atentatului eșuat asupra lui Hitler, măsurile luate au fost atât de severe, atât de dure, încât cei care mai înainte își mai prezentau informațiile, erau reținuți, temându-se de represalile suspiciunilor lor.

Chiar Guderian, superior multor colegi de ai lui, era timorat, neliniștit de acea stare de fapt, și după cum mi-a mărturisit, a intervenit pe lângă Hitler pentru a pune capăt campaniei de suspiciuni și represalii.

După 5-6 August 1944, Mareșalul Antonescu a avut același rol militar pe frontul de est, nu i s-a retras rolul său, el conducea efectiv problema liniei de rezistență Focșani-Nămoloasa- Galați-Marea Neagră. Tot frontul îl conducea Guderian. Iat grupul de armate „Ucraina Sud” îl conducea Hans Freissner. Mareșalul Antonescu nu avea ideea fermă de a rămâne până la sfârșit alături de Hitler și nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei și cu tot neamul nostru alături de Germania.

Părerea Mareșalului Antonescu cu privire la valoarea strategică și valoarea politică a lui Hitler, poate, mai înainte să fi fost de o admirație reală, dar în anul 1943 și 1944, după greșelile repetate comise de Hitler, Mareșalul era critic față de acesta.

Atitudinea Mareșalului, socotesc eu, ca unul care am asista la ultima întâlnire între cei doi, a fost o atitudine demnă față de Hitler.

Aceasta ultimă întâlnire s-a sfârșit fară nici un rezultat fară nici o concluzie. Eu am sperat ca la această întâlnire avea să se discute și o cerere de armistițiu și de începerea tratativelor de pace. Am sperat, dar era o simplă speranță.

06/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mareşalul Ion Antonescu și primele investigații asupra deportărilor și masacrelor din Basarabia cotropită de sovietici (28.06.1940 – 22.06.1941) 

DOC // Ce au găsit, de fapt, polițiștii în spatele Ambasadei SUA ...

  

 

 

Mareşalul Ion Antonescu – primul investigator al deportărilor staliniste  din Basarabia ocupată (28.06.1940 – 22.06.1941) 

 

 

 

 

Aplicând prevederile Protocolului adiţional secret al Tratatului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, făcând uz de presiune politică[1], diplomatică[2] şi militară[3] asupra României, în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat prin forţa armelor circa o cincime din suprafaţa teritorială a României Mari, şi anume Basarabia (44.422 km²  cu 3 mil. 200 mii locuitori), Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (6 mii km² cu peste 500 mii locuitori). „Actul de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Imperiul Sovietic a constituit începutul procesului monstruoaselor deformări sociale”[4] sau, cu alte cuvinte, în acea zi a început holocaustul împotriva poporului român[5].

În virtutea circumstanțelor vitrege din vara anului 1940, România a cedat Basarabia fără a se opune URSS-ului. Acest fapt a constituit obiectul multor dezbateri, aprobatoare sau mai puțin, nu doar la nivel politic. Mareșalul Ion Antonescu a considerat reintegrarea țării o datorie sfântă și a prioritizat-o pe agenda sa politică.

Astfel, generalul a semnat cu tărie și dedicație Ordinul de zi către Armată din 22 iunie 1941, prin care începea Războiul Sfânt de dezrobire a fraților cotropiți[6]. Campania de eliberare a Basarabiei și Bucovinei de Nord a fost încheiată cu succes, după care a urmat reinstalarea administrației românești, sub conducerea lui Ion Antonescu.

În timpul guvernării sale, mareșalul a acordat o mare atenţie constatării şi înregistrării crimelor şi abuzurilor efectuate de bolşevici în Basarabia[7]. Printre aceste crime, deportarea basarabenilor era printre cele mai fioroase, și pe bună dreptate, generalul a ordonat cercetarea acestui aspect cu multă tenacitate. Timp de câteva luni au fost efectuate studii de teren[8], colectându-se din comună în comună date și mărturii pentru a fi estimată pierderea calitativă şi cantitativă a resurselor umane din Basarabia ca urmare a deportărilor staliniste. Arhivele abundă în mostre care dovedesc o analiză profundă efectuată de autoritățile române privitor la acţiunile de deportare, prigoană, vrăjmăşie, schingiuire, incendiere, profanare a bisericilor şi a elementului românesc de către bolșevici.

Au fost întocmite rapoarte și dări de seamă prin care se descriu formele acţiunii de prigoană, categoriile sociale implicate şi faptele pe care le-au săvârşit[9], tabele şi liste de persoane deportate, condamnate, arestate din diferite comune[10]. Aceste liste completează şi întăresc datele din Cartea Memoriei[11] care a fost concepută ca un catalog al victimilor regimului totalitar comunist. Administrația lui Ion Antonescu adună dovezile ce atestă asasinatele care au avut loc în sediul NKVD[12] (clădirea fostului Consulat Italian) și în alte locații sumbre din Chișinău. Mergând la fața locului, se lua act de grozăveniile descoperite și dacă era posibil, se făcea identificarea victimelor.

Documentele timpului, păstrându-şi specificul, denotă contribuţia majoră a Mareșalul Ion Antonescu la descoperirea esenţei regimului stalinist.  Vom argumenta în cele ce urmează că Ion Antonescu a fost prima personalitate politică care a studiat și investigat deportările, evaluând pe bună dreptate tragedia care s-a produs cu teritoriile și populația ocupate de sovietici. Veridicitatea concluziilor și sintezelor pe care le face Mareșalul începînd cu toamna anului 1941 este confirmată de studiile publicate în baza documentelor și mărturiilor confruntate de istorici începând cu sfârșitul anilor 90 și până în prezent[13].

Să îl invităm la masa istoricilor și pe Mareșal! Pentru că analiza și cartografierea deportărilor în rapoartele pe care le coordonează se pretează la nivelul unor studii moderne. Iată care sunt descoperirile pe care ni le lasă moștenire:

În primul an de ocupație sovietică (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), Basarabia a fost schingiută din mai multe puncte de vedere:

  • geografic, pentru că a fost ruptă din habitatul latinității și unității, de-a lungul râului Prut fiind trasată sârmă ghimpată;

  • politic, pentru că în urma agresiunii asupra României Mari și anexării la URSS, teritoriul ocupat a devenit entitatea pseudo politică Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, începând cu 2 august 1940;

  • ideologic, pentru că a fost supusă cataclismului de anihilare a pluripartidismului și libertății de opinie și exprimare, impunându-i-se bolșevizarea și comunizarea;

  • economic, pentru că a fost reprimată și lichidată proprietatea privată pentru a construi socialismul și comunismul;

  • cultural, pentru că au fost distruse elitele și valorile culturale, în locul lor fiind altoite pseudo-valori sovietice și moldovenismul ca pseudo-identitate;

  • spiritual, lovindu-se feroce în ortodoxism, credință și Biserică;

Catastrofa este cuantificabilă dacă o analizăm prin prizma factorului uman, raportând numărul populației în iunie 1940 și iunie 1941. Românii și etniile conlocuitoare care au decis să rămână la baștină, au fost captivii unei politici antiumane, prin definiție. Nenorocirea politică s-a produs cu profunde consecințe de ordin umanitar, cu refugiați în Vechiul Regat, pe de o parte, și cu torturați și uciși de noul regim, pe de altă parte.

Noua ordine fără ordine făcea multă dezordine. Noua putere făcea abuz de putere și se considera supraputere. Fărădelegea făcea legea și legea era deasupra legii.

Din primele zile de ocupație, au început acţiunile de teroare împotriva foştilor membri activi ai partidelor politice, primarilor, clerului, intelectualilor, foştilor moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri rămaşi în ţinut, care au început să fie consideraţi drept duşmani ai poporului, dușmani de clasă. Reprimarea acestora nu era întâmplătoare: ei erau purtătorii tradițiilor democratice constituite în Basarabia românească şi, deci, mediul cel mai fertil pentru rezistenţă, pe care, bineînţeles, regimul stalinist totalitar ar fi întâmpinat-o.

Pentru a nu admite opoziția față de regim și teroare, cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menţionate a fost deportată din RSSM începând cu luna octombrie 1940 și culminând cu 12-13 iunie 1941, când a avut loc primul val de deportări masive în Siberia și Kazahstan. Bilanţul cantitativ al unui (mai puţin de un) an de putere sovietică în Basarabia sună cumplit: arestarea, deportarea sau asasinarea a 12,23% din populaţie, reprezentând peste 300 000 de persoane, în special români.

 

 

 

Deportarea basarabenilor sub stăpânirea bolşevicăInstanta suprema: Deportarea in URSS inainte de martie '45 nu are ...

 

 

 

 

Pentru administrația română era evident că responsabil de teroarea din Basarabia se face regimul comunist, în persoana lui I. Stalin, V. Molotov, S. Goglidze, I. Serov (înalt comisar NKVD al RSS Ucrainene), Dmitrenko (înalt comisar NKVD al RSS Moldoveneşti), V. Nasedkin (şeful GULAG-ului), P. Borodin (prim-secretar al PC(b)M), N. Sazykin (comisar al poporului pentru securitatea statului al RSSM).

Pentru că sinteza de mai sus este îmbrăcată în cuvintele și stilul autoarei, mai jos sunt originalele câtorva documente prin care ne vorbește însuși generalul Ion Antonescu:

 

Acţiunea de prigoană desfăşurată de elemente minoritare

asupra armatei şi populaţiei româneşti în perioada 28 iunie – 16 iulie 1941 în Basarabia[14]

 

Odată cu tristul eveniment al cedării Basarabiei, primul act la care s-au dedat vremelnicii ocupanţi şi, în special, elementele minoritare locale a fost prigoana populaţiei româneşti din Basarabia.

Această acţiune de prigoană a culminat pe întreg teritoriul Basarabiei şi, în special, în municipiul Chişinău.

Nefasta şi barbara acţiune a elementelor minoritare autohtone, în special evreii, a avut trei faze şi anume: la 28 iunie 1940, pe timpul ocupaţiei Basarabiei şi pe timpul retragerii trupelor sovietice.

La data de 28 iunie 1940, minoritarii, în special evreii, au fost acei care au declarat o odioasă prigoană faţă de armata română care în baza unui compromis de ordin diplomatic primise ordin de a trece peste Prut.

Astfel, s-au văzut cazuri la Chişinău când bande de evrei au atacat şi chiar dezbrăcat ostaşi români izolaţi care la grabă se îndreptau către unităţile lor cu care urmau să se îndrepte acolo unde primise[ră] ordin.

Elementul evreiesc preponderent în Chişinău, în exaltarea sa la aflarea ştirii cedării Basarabiei, indiferent din ce clasă socială făcea parte, chiar în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, a adoptat o atitudine ostilă faţă de tot ce era român şi în special faţă de acei ce căutau să se refugieze în Vechiul Regat.

Astfel, şoferii evrei şi birjarii de aceeaşi rasă nu s-au sfiit ca în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940 să nu apară cu maşinile şi trăsurile pe piaţă, care, în acele momente de grea cumpănă morală pentru populaţia românească, constituiau un mijloc de locomoţiune care ar fi asigurat micile transporturi de bagaje, strict necesare, celor ce îşi părăseau căminurile şi care lăsau în urma lor produsul unei munci de 22 ani.

În general, atitudinea minoritarilor a fost ostilă faţă de elementul românesc şi armata noastră în retragere (nu putem preciza prea multe cazuri, întrucât acestea s-au petrecut mai mult pe traseele de retragere).

Odată cu instalarea administraţiei sovietice, au apărut şi organele NKVD (Poliţia de Siguranţă Sovietică), a cărei acţiune pe tot timpul ocupaţiei s-a rezumat numai la aşa-zisa rezolvare a unor vechi revendicări faţă de elementele româneşti, pretinse de ei, că sub administraţia noastră ar fi avut o atitudine care ar fi subminat regimul bolşevic, şi în special elementele locale puse în slujba sovietică.

La realizarea acestei acţiuni de prigoană şi teroare faţă de elementele româneşti, primii care s-au pus în slujba NKVD au fost evreii care identificau şi denunţau pe toţi foştii buni români, agravându-le situaţia, prin afirmaţiuni mincinoase în faţa autorităţilor de judecată şi execuţie sovietice.

În legătură cu nefasta şi odioasa acţiune evreiască faţă de populaţia română, cităm cazul relatat de către pensionarul de stat Palma Gheorghe, care prin declaraţia anexată arată cum tatăl său, Teodor V. Palma, a fost ridicat de către evreul Gherş Haim, aflat în serviciul sovietelor; a fost adus în suburbia Visterniceni şi a fost executat prin împuşcare. Tot pensionarul Palma Gheorghe ne mai enumeră  în declaraţia sa pe următorii 5 evrei care sub ocupaţia sovietică nu au făcut altceva decât denunţau şi arestau pe cetăţenii cu sentimente notorii româneşti:

  • Vodovoz Haim, de profesie croitor

  • Alterman Carina, funcţionară comercială

  • Rabinovici Pinia, comerciant

  • Lipschin Haim, hoţ de drumul mare

  • Nisoznic Iţik, vânzător ambulant

Tot populaţia evreiască a făcut ca micile accidente ce existaseră între ei şi populaţia românească ce aveau afinităţi faţă de noua orientare politică a ţării noastre să facă din aceste incidente probleme cu caracter politic, subversiv faţă de statul sovietic şi să-i ducă pe toţi aceşti români în faţa autorităţilor respective, care, în cel mai bun caz, aplica măsura deportării celui vizat. Toată această acţiune de prigoană a elementului românesc ca substrat avea răzbunarea faţă de noul regim ce începuse a lua fiinţă în ţara noastră.

Spre a evidenţia cât mai precis această acţiune a minoritarilor evrei, credem că este suficient a face menţiune asupra masacrării celor 75 cetăţeni români cu acţiuni naţionaliste şi unii din ei foşti membri ai partidelor de dreapta.

Execuţia s-a făcut într-una din pivniţele fostului Consulat Italian din Chişinău, unde după o sumară judecată – vina constând în aceea de a fi fost un cetăţean cu sentimente specific româneşti – erau executaţi după sistemul CEK, prin împuşcare pe la spate.

Primele executări s-au făcut în luna octombrie 1940, pe baza unor sentinţe date de o instanţă special constituită, cu următoare compunere: colonelul sovietic Zonov – preşedinte, asistat de sergenţii Grigorenco şi Gacianov, iar ca secretar – NKVD-istul Grozinscov.

A doua serie de executări s-au făcut la data de 23 iunie 1941, sentinţele fiind semnate de comisarul politic al unui regiment: Covanzi şi regenţii Hiluri şi Carina.

Din cele 75 cadavre găsite îngropate în curtea fostului consulat italian, au fost identificaţi următorii: 

 

  1. Țanțu Pavel şi Țanțu Petre, cunoscuţi naţionalişti, fiii fostului prefect de judeţ Țanțu şi maior de rezervă într-un regiment moldovenesc. Primul era funcţionar la postul de radio local, iar secundul – învăţător şi ofiţer de rezervă.

  2. Preot Tudorache, fost membru activ al fostei mişcări legionare.

  3. Lazarov, fost subdirector de bancă.

  4. Teslaru Ion, fost funcţionar CFR, ca membru al partidului

  5. Doroftei Dionisie, ca fost informator al organelor de siguranţă române.

  6. Banu Ilie, fost funcţionar CFR, ca membru al partidului FRN.

  7. Sofiscenco, ca fost fiu de ofiţer din fosta armată ţaristă.

  8. Truşca Ene Grigore, Schiba Nicolae şi Vieru Dumitru, ca foşti membri ai FRN.

  9. Guţu Teodor, ofiţer pensionar român, ca fost comandant în gărzile FRN.

  10. Roşca Ilarion, fost şef de secţie de jandarmi, a fost executat prin faptul că în virtutea funcţiunii sale, ar fi urmărit pe cunoscutul comunist, fost cu domiciliul în Chişinău, strada Regele Ferdinand, nr. 33, anume Papaiani Dumitru.

  11. Suruceanu (fără alt nume), executat pe considerentul că sub administraţia română ar fi desfăşurat o acţiune naţionalistă şi că era un bun gospodar.

  12. Bădăluţă, prin faptul că era românofil şi primar la comuna Durleşti.

  13. Cercescu Vladimir, executat prin faptul că activa în FRN şi era funcţionar poliţienesc.

Asupra celor identificaţi s-au găsit în buzunarele hainelor şi copii după sentinţele date de instanţe.

Fotografii de pe cadavre şi actele găsite asupra lor au fost luate de către serviciul de propagandă din Ministerul Propagandei; în prezent, această chestură nu posedă asemenea piese.

Comerciantul Vasile Afanasiu, fost cu domiciliul în Chişinău, pe strada Alexandru cel Bun, proprietarul magazinului de manufactură „Magazinul nostru”, fiind reclamat de către vânzătorul său evreu – Bubiş Leib –, a fost arestat şi condamnat la deportare, pe considerentul că în calitatea ce o avea ar fi exploatat muncitorii/vânzătorii.

Tot în baza unui denunţ făcut de un evreu, în noaptea de 3-4 august 1940 a fost arestat profesorul secundar Vasile Semaca de organele NKVD-ului, imputându-i-se faptul de a fi fost naţionalist român.

Tot în urma denunţurilor şi a acţiunilor de prigoană a elementelor minoritare evreieşti faţă de populaţia română, în noaptea de 3-4 august au fost arestaţi funcţionarii poliţieneşti: Severin Chiril, Pascaru Nicolae, Stog Nicolae, Melnicenco Alexandru, Stroe Iono, Buracinschi Ştefan şi mulţi alţii, deţinători de funcţii în administraţia română, toţi consideraţi ca filoromâni.

 Evreul Mesojnic Iosif din Chişinău, denunţând organelor NKVD-ului pe funcţionarul Melnic Grigore, care a fost arestat de aceştia, judecat şi deportat, anexă declaraţia soţiei deportatului.

Funcţionarul Bucicov Ion, fiind denunţat tot de un evreu, a fost arestat şi deportat, anexă declaraţia locuitoarei Zinaida Gorohov din Chişinău.

Funcţionarul Golub Ion, fiind întâlnit de o bandă de evrei în grădina publică din acest oraş, a fost arestat şi predat organelor NKVD-ului, care, după o sumară judecată, a dispus depunerea lui în închisoare, după care a urmat deportarea.

Comisarul Mateescu Constantin a fost arestat de la domiciliul său tot de un evreu şi predat poliţiei sovietice, care, fiind judecat, a fost condamnat la 10 ani muncă silnică.

Locuitorul Reliţchi Vasian, din oraşul Chişinău (strada Regele Ferdinand nr. 161), în ziua de 28 iunie 1940, după amiază, aflându-se la gară pentru a se refugia, a fost reţinut de evreul Morceco Caţap.  

Fostul grefier de la Tribunalul Lăpuşna – Ţâcu Dumitru – a fost denunţat autorităţilor sovietice de către evreul Clapavuh Avram, fapt ce a determinat deportarea lui şi a familiei sale.

Tot din cauza denunţului aceluiaşi evreu, a fost deportat Mârzac Teodor, împreună cu familia sa. Anexă – declaraţia numitului Reliţchi Vasian.

Funcţionara Rina Zalaur, Chişinău, strada 27 Martie nr. 25, arată că Valeriu Sofronovici şi fiica acestuia, Ana, a fost deportat din ordinul NKVD prin faptul că în timpul administraţiei române făcuse o intensă propagandă cuzistă.

Personal declaranta a fost urmărită  de evreul Barunfield Iacob – anexă declaraţia.

Elena Caraiman (Chişinău, strada 27 Martie, nr. 89), precizează că majoritatea evreilor intrase în serviciul de informaţii a NKVD-ului şi al miliţiei sovietice, ocupându-se cu denunţarea şi arestarea românilor pe considerentul că sub administraţia română ar fi fost naţionalişti şi membri în fostele partide de dreapta.

În general, minoritatea evreiască a desfăşurat o aprigă prigoană faţă de populaţia românească.

Astfel, evreul Hazin (fost cu domiciliul la Chişinău, strada Brătianu, nr. 107), a denunţat pe comerciantul Jeleanu, care a fost arestat de sovietici.

Personal declaranta a fost denunţată imediat după cedarea Basarabiei de către evreul Rabinovici, fapt ce a determinat expulzarea ei din oraş până la data de 7 noiembrie 1940.

Evreul Boruh, fost cu domiciliul în Chişinău, strada Kogălniceanu nr. 32, la începerea războiului, denunţa pe locuitorii care manifestau bucurie la apariţia avioanelor germano-române. Citează cazul preotului Romanovici, care, denunţat de acesta, a fost arestat.

Demn de relevat este şi cazul când bandele iudeo-comuniste au încercat să zădărnicească refugierea studenţilor teologi din Chişinău care se îndreptau spre gară spre a fi îmbarcaţi, i-au huiduit şi lovit cu pietre.   

Locuitoarea Văleanu Liubov, prin decalaratia ce se anexează, arată că fostul intendent al Chesturii Chişinău, fiind certat cu evreul Chipercenschi David, a fost denunţat organelor NKVD, care au dispus arestarea şi deportarea lui.

În general, cu foarte mici excepţii, toată minoritatea evreiască a desfăşurat o aprigă  acţiune de prigoană faţă de elementul românesc aflat sub ocupaţia sovietică, care a determinat deportarea, condamnarea a mai multe mii de cetăţeni de origine etnică română.

Într-o măsură mult mai redusă decât evreii, la prigoana armatei române la data de 28 iunie 1940 şi faţă de elementul românesc sub ocupaţia sovietică, au contribuit şi unele elemente minoritare de religie creştină după cum vom arăta mai jos:

  1. Luchianov Boris (Chişinău, suburbia Melestău), vechi aderent al doctrinei comuniste, la 28 iunie 1940, a dezarmat soldaţii români rătăciţi de unităţile lor. Este de origine bulgară.

  2. Rabulov Nicolae, de origine rusă, din Chişinău (strada Bugaz, nr. 16) de profesie tencuitor, membru de încredere al organelor NKVD-ului, cunoscut comunist, denunţa pe români ocupanţilor şi îi ameninţa cu moartea.

  3. Trichinin Nicolae, de origine ucraineană, a denunţat pe fostul funcţionar Levinţa Gheorghe pentru faptul că la declararea războiului s-a exprimat că tricolorul român va flutura din nou pe palatul primăriei. Levinţa a fost arestat imediat şi în prezent nu se ştie nimic de el.

  4. Isras Leonte (Chişinău, strada Nicolae Bălcescu, nr. 14), vechi aderent comunist, de profesie muncitor, a luat parte la dezarmarea ostaşilor români ce se retrăgeau în anul 1940, 28 iunie.

  5. Sofronovici Grigore, de profesie precupeţ din Chişinău, strada Mihail Sturza, nr. 44, vechi aderent comunist, a denunţat NKVD-ului pe locuitorul Volicovschi, care a fost imediat arestat.

  6. Cravaschi Nicolae, de origine etnică rusă, cu domiciliul la Spitalul Costiujeni, a fost în serviciul NKVD, a arestat şi predat acestora pe locuitorul Denereu Silvestru din comuna Străşeni, Lăpuşna.

  7. Crapceac Galina din Chişinău, strada General Barthelot, nr. 51, a denunţat NKVD-ului pe numita Criştaniuc, care în urma acestui denunţ a fost deportată.

  8. Crâjanovschi Petre, de orgine rusă, vechi comunist, cu ultimul domiciliu în suburbia Visterniceni, în timpul retragerii, fiind şofer la prefectura de judeţ, conducea maşina în care se refugia fostul prefect al judeţului, avocatul Luncescu, a părăsit maşina întorcându-se la sovietici.

  9. Romaniuc Emilian, de origine ucraineană, de profesie medic, vechi comunist, cu domiciliul în strada Negruzzi, nr. 88, pe timpul sovieticilor fiind mecanic la uzina electrică, a persecutat elementul românesc şi a participat la dinamitarea uzinei electrice din localitate.

  10. Colodnâi Serghei, de origine etnică rusă, de profesie sobar, domiciliat la strada Hânceşti, nr. 209, sub ocupaţie a fost informator al NKVD-ului, când a denunţat mai multe familii de români care au fost deportate.

  11. Egher Mihail, de origine etnică rusă, de profesie tâmplar, cu domiciliul în suburbia Melesteu, nr. 109, împreună cu organele NKVD, a arestat pe mai mulţi români, care au fost deportaţi.

  12. Lebedev Trofim, de origine etnică rusă, Chişinău, de profesie frizer, cu domiciliul pe strada Petru Rareş, nr. 57, vechi comunist, a fost unul din denunţătorii românilor ce au fost executaţi de organele NKVD în curtea Consulatului Italian din Chişinău.

  13. Slisarenco Ion, de origine etnică rusă, domiciliat în Chişinău, strada Poşta Veche, nr. 39, cunoscut comunist, are aceeaşi activitate ca şi numitul Lebedev Trofim.

  14. Cocoşco Silvia, de origine etnică poloneză, fără profesie, cu domiciliul pe strada Alexandru cel Bun, nr. 36, în urma informaţiilor date la NKVD şi denunţurilor făcute împotriva locuitorului Andrei Neaga, acesta a fost arestat şi deportat de sovietici.

  15. Bacicovschi Constantin, de origine etnică ucraineană, a fost în serviciul NKVD şi a denunţat pe foştii funcţionari români civili şi militari care au fost surprinşi de ocupaţia sovietică şi solicitau repatrierea.

  16. Trigubov Grigore, de origine etnică rusă, de profesie inginer agronom, sub ocupaţia sovietică era în serviciul NKVD, a denunţat pe locuitorul Bodan, care a fost deportat în Siberia.

  17. Veselov Petre, de origine etnică rusă, de profesie lăcătuş, cu ultimul domiciliu în Chişinău, strada Mareşal Averescu, nr. 30, a fost informator al NKVD cu misiunea de a strânge material de acuzaţii pentru funcţionarii poliţişti români rămaşi sub ocupaţie.

  18. Bulaghin Teodor, de origine etnică rusă, cu ultimul domiciliu în Chişinău, strada Grigore Ureche, nr. 11, vechi comunist, a desfăşurat o aprigă prigoană faţă de elementul românesc rămas sub ocupaţia sovietică.

Din cele expuse mai sus rezultă:

Minoritatea evreiască a fost acea care în cea mai mare măsură a dezlănţuit prigoana faţă de populaţia românească, în timp ce minoritarii ca ruşi, bulgari şi ucraineni erau ocazional, deci cazuri izolate şi aceştia au fost săvârşite de vechii aderenţi ai bolşevicilor.

Odată cu începerea războiului, bandele iudeo-comuniste, stăpânite de specificul distructiv al rasei deznădăjduite de faptul că trebuiau să părăsească Basarabia, şi-au îndreptat acţiunea lor răzbunătoare şi asupra monumentelor de artă, precum şi a locaşurilor sfinte (distrugerea Mitropoliei şi Catedralei din acest oraş).

Dându-şi seama că nu mai au nimic comun cu Basarabia, au înţeles să distrugă în mod sistematic toate edificiile din străzile principale, folosind pentru aceasta material exploziv şi incendiar. 

Faţă de atitudinea avută, evreii, la reocuparea Basarabiei, de teama răspunderii, au fugit odată cu trupele sovietice ce se retrăgeau în dezordine.

A fost îndeajuns un an de ocupaţie sovietică ca această minoritate evreiască, simţindu-se stăpână pe situaţie, să-şi arate în toată plenitudinea ei ura faţă de elementul românesc.

Regimul comunist se baza pe dictatura proletarilor[15]

În acest scop şi conform ideologiei comuniste, puterea sovietică în Basarabia a mers şi trebuia să meargă pe două căi:

  1. desfiinţarea aparatului de stat anterior, căci el a fost burghez şi deci duşman regimului nou şi organizarea administrativă nouă în cadrul „Constituţiei” şi legilor organice sovietice.

  2. desfiinţarea burgheziei şi a elementelor credincioase statului burghez şi reeducarea restului populaţiei în spiritul ideologiei comuniste şi încadrarea lui spirituală în noul ritm al regimului.

Aici regimul sovietic a întrebuinţat două sisteme de bolşevizare a Basarabiei. Primul – prin organele statului, iar al doilea – prin cele ale partidului.

În primul sistem s-a urmărit şi în cea mai mare parte s-a executat lupta şi exterminarea burgheziei şi a tot ce a fost credincios sistemului burghez. Această luptă s-a dus prin organele NKVD, organ al statului. Cetăţenii basarabeni găsiţi de sovietici aici şi care într-o formă sau alta s-au manifestat contra statului sovietic au fost pasibili după codul penal sovietic de pedepse grave, areste, împuşcare.

Folosind textele codului penal sovietic, vagi în ded[u]cţiunea lor şi dând posibilităţi de interpretare largă, NKVD-ul a arestat zeci de mii de cetăţeni, iar justiţia, judecându-i i-a condamnat la pedepse variind între 8 ani de muncă silnică şi moartea prin împuşcare. Astfel, au fost condamnaţi foşti negustori sau industriaşi: Godelman, Mocanu, Pavlovici, Friver etc.; foşti moşieri, ofiţeri ţarişti sau albi: Curschi, Popa, Djordjiadze, Ciaicovschi; foşti oameni politici: Leancă, Suruceanu etc.; foşti funcţionari superiori români: Macovei, Craveţchi, Buzilă etc.

Acesta a fost primul mijloc de represiune contra burgheziei.

Atunci când unor astfel de oameni nu li se puteau incrimina fapte concrete şi determinate, persoana în cauză era trimisă cu rezultatele cercetărilor şi cu un raport ale organelor locale ale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD din Moscova, care putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative şi care în mod obişnuit a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei, plus munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum a fost săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. Canalul Moscova-Volga a fost săpat de aceşti oameni.

Acesta a fost al doilea mijloc de lichidare a regimului burghez. El se deosebeşte de primul prin faptul că se aplica fără acel simulacru de judecată care justifica sancţiunile  judecătoreşti, dar care da în schimb şi mai multe posibilităţi de abuz şi cruzime.

În sfârşit, al treilea mijloc de represiune contra burgheziei: totul se hotărăşte de NKVD-ul local, republican – deportarea administrativă: când nimic nu se poate imputa individului, care, totuşi, se socoteşte în ochii NKVD-ului indezirabil aici, în Basarabia, la graniţa Uniunii cu Eurasia, asemenea individ se deportează spre alte locuri depărtate ale statului rus, unde, însă, trăieşte liber[16]. Asemenea deportaţiuni s-au făcut cu întreaga familie.

Astfel, în Basarabia, în noaptea de 13-14 iunie 1941 se zice că s-au deportat circa 18 000 de familii de cetăţeni indezirabili (negustori, industriaşi, foştii ofiţeri sau funcţionari, moşierii, culacii din sate etc.).

Aproape toţi deportaţii au fost oarecum primiţi şi acceptaţi în sânul poporului sovietic, li s-au eliberat paşapoarte, au fost primiţi în slujbe etc.

Totuşi, NKVD-ul, acest „stat în stat”, vrea judecata lui şi a puterii lui peste cele administrative şi justiţiare.

Şi dacă războiul ar fi întârziat încă 2-3 luni, alte zeci de mii de basarabeni ar fi urmat drumul exilului şi deportărilor.

Mai sus am arătat că al doilea sistem de bolşevizare al Basarabiei prin intermediul organelor partidului a fost educaţia şi instruirea maselor şi captarea lor prin mijloace spirituale. Acest lucru este organizat foarte bine şi sistematic. Organizaţia aceasta îşi găseşte expresiunea până şi în „Constituţia” sovietică (art. 123).

Aşadar, se vede că primul instrument de reeducare a maselor este însuşi partidul comunist, după care urmează celelalte organizaţiuni obşteşti, care sunt politice formal, pentru că sunt sub influenţa spirituală a partidului şi sunt conduse de partid.

Organizarea partidului din punct de vedere teritorial corespunde întocmai cu divizarea teritorial-administrativă a Uniunii (raicom, gorcom, ucom). Afară de aceste organizaţiuni teritoriale, fiecare întreprindere sau instituţie avea comitetul de partid al ei, format din toţi slujbaşii ce aveau carnete de membru al partidului.

Aceasta a fost prima organizaţie de jos în sus şi ea a fost prin ochiul partidului în fiecare instituţie sau întreprindere a statului.

Partidul a fost o putere suprapusă administraţiei statului. Nici o lege şi nici o hotărâre a guvernului nu se lua fără adeziunea, în sensul controlul prealabil, al partidului, prin comitetul central, respectiv. Voinţa partidului a fost însăşi legea.

Astfel că în sistemul de guvernare sovietic deciziile Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii purtau, pe lângă semnătura preşedintelui Consiliului, şi semnătura lui Stalin, secretarul comitetului central.  Stalin a spus: „Partidul comunist este în permanenţă partid guvernamental şi de aceea lozincile lui au puterea unor dispoziţiuni practice, ca puterea de lege.”

Partidul comunist, prin organele sale, are imixtiunea şi controlul permanent al vieţii şi activităţii întregului aparat al statului. Toate posturile de conducere sunt ocupate numai de membrii partidului. Prin comitetele locale ale instituţiilor şi întreprinderilor, partidul are supravegherea şi controlul invizibil, dar permanent.

Fără îndoială, acest sistem de organizare a raporturilor între partid şi stat face din organizaţiunile partidului cel mai puternic instrument de îndoctrinare, conducere şi control a tuturor ramurilor vieţii publice în statul rus, cu scopul de convertire la crezul politic comunist.

În opera de captare politică a maselor poporului, pe lângă partidul comunist îşi au un rol important diferitele organizaţiuni obşteşti, cum sunt organizaţiunile profesionale etc. (profsoiuzul, comsomolul, cooperaţia este cale prin care se face legătura între partid şi masele ţărăneşti).  

Asemenea organizaţiuni nu pot rămânea în afara influenţei partidului comunist.

În sfârşit, rămâne drept mijloc puternic presa. În Rusia Sovietică nu există presă particulară. După cum totul este a statului, la fel şi presa e a statului. Toată presa este oficială. Presa oglindeşte în spiritul dorit de puterea sovietică nu numai viaţa statului şi poporului sovietic, dar şi viaţa străinătăţii, făcând ca să creadă că nu există viaţă mai bună decât cea a poporului rus.

Aceasta fiind sistematic, pentru basarabenii care au trăit o altă viaţă decât acea din raiul comunist, regimul sovietic trăit 13 luni a fost un adevărat calvar, o viaţă de martiri, căci, pe de o parte nimeni, şi mai ales intelectualii, nu aveau siguranţa zilei de mâine, în sensul cel mai trist al cuvântului, căci viaţa lor era în permanent pericol.

 

Sinteză privind acţiunea de teroare exercitată de sovietici

asupra populaţiei româneşti din Basarabia în timpul anului de ocupaţie[17]

 

Prima lege de aplicat este dărâmarea şi distrugerea fără cruţare a statului burghez şi instaurarea dictaturii sprijinită pe „silnicie”. Acest principiu de căpătâiu, scos în mare evidenţă în „Problemele leninismului”, a învăluit în anul de ocupaţie al Basarabiei toată activitatea partidului şi organelor statului, dând regimului sovietic un aspect negativ şi odios.

Căile de comunizare a Basarabiei s-au manifestat prin:

  1. desfiinţarea aparatului de stat anterior, burghez, duşman al noului regim şi organizarea administraţiei în cadrul Constituţiei şi legilor sovietice, în ceea ce priveşte această cale, ea îşi întinde iţele revoluţionare şi în alte domenii prin exproprierea şi etatizarea comerţului, industriei şi, în parte, a agriculturii.

  2. desfiinţarea burgheziei şi a elementelor credincioase statului burghez, socotite inaccesibile şi neloiale faţă de bolşevism. Pe de altă parte, reeducarea maselor în spiritul doctrinei comuniste şi încadrarea lor spirituală în noua cadenţă a regimului.

Mijlocul pus la îndemâna partidului pentru realizarea celor două căi organizatorice a fost: terorismul, formula tactică folosită în războiul civil pentru consolidarea partidului bolşevic la conducerea Rusiei, a rămas de atunci instrumentul fundamental de guvernare al comuniştilor, revărsat şi asupra Basarabiei în anul de ocupaţie. 

         Urmând tactica comunistă, organele sovietice, a patra zi de la sosirea în Basarabia, au început arestările în masă. Astfel, s-au ridicat o mulţime de persoane, printre care 3 directori de la rezidenţa Regală: Craveţchi Oreste, Grecu Mihail şi Buşilă. După aceea, arestările s-au ţinut lanţ.

          A doua perioadă de arestări masive s-a început în septembrie 1940, când au fost ridicaţi, printre alţii, procurorul Munteanu Boris, procurorul Ţurcanu, avocaţii Chanov şi Mauermaister, coloneii Gruschi, Popa, Maior, Giorghiade, Godelman etc.

La fel, arestările au durat continuu, persoanele marcante dispărând de la domiciliu fără întoarcere.

Ultimul acces de teroare în masă a fost în iunie 1941. Toate aceste arestări şi ca urmare deportări sau condamnări la moarte a indezirabililor căutau a fi legitimate prin diferite vini ce li se puneau în sarcină. Astfel, cetăţenii basarabeni găsiţi de soviete aici, care într-o formă sau alta s-au manifestat contra statului sovietic, fie că au ajutat burghezia, fie că au aparţinut ei înşişi acestei categorii sociale, au fost încadraţi în textele penale încriminând contrarevoluţia. De obicei, pedepsele – împuşcare.

Îndeplinind ordinele partidului, NKVD a arestat în toată Basarabia zeci de mii de cetăţeni, iar justiţia, judecându-i, i-a condamnat la pedepse ce variau între 8 ani muncă silnică şi moartea prin împuşcare.

Printre cei condamnaţi din Chişinău sunt şi negustori sau mari industriaşi: Mocanu, Pavlovici, Priver etc.; foşti moşieri: Bogdasarov, Ohanov, ofiţeri ţarişti sau albi: Gurschi, Popa, Giorghiade, Ceaicovschi etc.; foşti funcţionari români: Buşilă, Macovei, Grecu ş.a.

Acesta a fost primul mijloc de represiune contra burgheziei. Atunci când unor astfel de oameni nu li se putea imputa fapte concrete şi Codul Penal nu îşi găsea aplicaţiunea, dar sugestiile partidului trebuiau totuşi îndeplinite, persoana în cauză era trimisă cu rezultatul cercetărilor şi un raport al organelor locale NKVD la aşa-zisul „Consiliu Special” pe lângă NKVD-ul Uniunii, care putea aplica sancţiunea „represiunilor” administrative şi care în mod obişnuit a fost deportarea în localităţi depărtate ale Rusiei, plus munca forţată în diferitele întreprinderi ale statului, cum a fost săparea canalurilor, tăierea pădurilor etc. Canalul Moscova-Volga a fost săpat de aceşti oameni.  

În sfârşit, al treilea mijloc de represiune contra burgheziei, hotărât de NKVD-ul local, este deportarea administrativă. Când nimic nu se poate imputa individului, care, totuşi, este indezirabil aici, în Basarabia, acesta se deportează în Siberia, Ural cu toată familia.

Astfel, în Basarabia, în noaptea de 13-14 iunie 1941 s-au deportat circa 15 000 de familii din întreaga Basarabie.

Mărturie a teroarei bolşevice în mediul urban al acestei provincii sunt cele 120 cadavre găsite la Chişinău, Izmail şi Orhei, din examenul cărora s-a constatat că moartea provine din împuşcarea în ceafă şi cele 4056 deportări.

La toate aceste acte de teroare se adăugau noile reforme pe tărâm economic şi social făcute de o manieră brutală şi lipsite de înţelegerea maselor. Astfel, comerţul a fost etatizat, ca şi industria, în primele luni; toate prăvăliile şi-au inventariat treptat marfa şi au predat-o statului fără nici o despăgubire.

Fabricile au fost trecute cu inventar în administraţia statului în septembrie 1940, potrivit celor două decrete ale Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii.

[…] La început, în majoritatea cazurilor, foştii proprietari sau administratori ai întreprinderilor naţionalizate au fost menţinuţi în serviciu. După puţin timp, au fost concediaţi şi parte deportaţi.

În ceea ce priveşte pământurile, ele au trecut de-a drept în proprietatea statului, rămânând în folosinţa personală a acelora care le-au cultivat înainte.

Nu este vorba aici de ţăranii bogaţi (culaci) şi moşii, întrucât aceştia din primul moment au fost expropriaţi şi deposedaţi de pământurile lor, iar mai târziu, arestaţi şi deportaţi cei mai mulţi la 13 iunie 1941.

De asemenea au fost naţionalizate toate marile magazine.

Nedreptăţile de acest gen au abundat tot timpul.

Astfel, la ocuparea Basarabiei, organele sovietice au promis populaţiei că toate datoriile ce le au faţă de băncile române vor fi iertate. Numai la 2 săptămâni după ocupare s-au întocmit listele datornicilor, iar aceştia au fost forţaţi să-şi achite datoriile în termene ridicole (15-30 minute sau câteva ore). În caz de neonorare se aplica sechestrarea, vânzarea lucrurilor făcându-se pe loc.

În concluzie, ne dorim să subliniem că atât curajul, cât și demnitatea de care a dat dovadă mareșalul Ion Antonescu atunci când și-a propus reintegrarea țării și debolșevizarea Basarabiei îi rezervă un loc în panteonul istoriei naționale a românilor. Dumnealui a sesizat drama și impactul dezastruos asupra satului şi caracterului românesc al regiunii ocupate de sovietici: depopularea satelor de etnicii români, de cele mai elevate categorii sociale, de la ţărani, la intelectuali, lideri de opinie, primari, preoţi, care au fost surghiunite în lagărele de muncă forțată şi în coloniile speciale.

Și câtă dreptate are și astăzi Mareșalul: „Când vom ridica satul, nimeni nu va mai trece peste drepturile noastre sfinte!”[18]

Viorica Olaru-Cemîrtan, doctor în istorie

 

 

 

 

SURSE:

 

https://arhivus.wordpress.com/2016/06/01/materialele-conferintei-antonescu-maresalul-antonescu-primul-investigator-al-deportarilor-staliniste-din-basarabia-ocupata-28-06-1940-22-06-1941/

[1] După 29 martie 1940, când V. Molotov aminteşte conducerii URSS de chestiunea Basarabiei, ameninţând România că „asemenea lucruri nu mai pot fi tolerate”, la insistenţa Moscovei, România a început să fie presată de Ungaria şi Bulgaria.

[2] Ne referim la notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940, transmise ambasadorului român la Moscova.

[3] În opinia istoricului Ion Şuţă, „ultimatumul Uniunii Sovietice faţă de România a fost un ultimatum calificat şi deci, o autentică declaraţie de război, chiar dacă în conţinutul său nu se regăseşte cuvântul «război».”, Ion Şuţă, România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 47.

[4] Viorica Aderov, Mentalităţi şi instituţii de cultură în Basarabia în primul deceniu al regimului sovietic (Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1996, p. 3).

[5] http://www.romanialibera.com/1POL/24c5prep.htm, accesat la 14.07.2008.

[6] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu, 1941-1944. Documente și materiale, Tipocart Print, Chișinău, 2015, p. 7.

[7] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu şi Basarabia. 1941-1944, Editura „Demiurg”, Iaşi 2008, 362 pag.

[8] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu…, pp. 30,31, 34.

[9] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu, p. 35.

[10] Ibidem, pp. 40, 41, 42, 43, 44.

[11] Elena Postică, Maria Praporşcic, Vera Stăvilă, Cartea Memoriei, volumele I-IV, Chișinău: Ştiinţa, 1999-2003.

[12] Alexandru Moraru, Anatol Petrencu (ed.), Mareşalul Ion Antonescu …, pp. 60, 64, 65, 67, 68, 69, 70, 73, 76, 77.

[13] Vezi istoriografia deportărilor (articole, studii, culegeri de documente, memorii și monografii) în Viorica Olaru-Cemîrtan, Deportările din Basarabia, 1940-1941, 1944-1956, editura Pontos, 2013, Chișinău, pp. 23-52 și Anatol Petrencu, Ludmila D. Cojocaru, Lidia Pădureac, Românii în Gulag. Memorii, Mărturii, Documente, vol. II, Chișinău, tipografia Balacron, 2015, pp.8 – 53.

[14] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4275, f. 21-27. Vezi și Dare de seama, Chestura Poliţiei Chişinău, Biroul Siguranţei în Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit., p. 263.

[15] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4275, f. 2-5, și Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit, p. 270.

[16]În acest context, liber înseamnă fără ca NKVD să-şi facă mari griji. Nu este vorba despre libertatea persoanei, ci de „libertatea” de a se deplasa în perimetrul rezervat deportaţilor în acele „locuri îndepărtate” ale statului sovietic.

[17] ANRM, F. 680, i. 1, d. 4582, f. 210-211 și Viorica Olaru-Cemîrtan, Op. cit, p. 274.

[18] Alexandru Moraru, Basarabia Mareșalului Antonescu…,p. 8.

13/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: