PRIMELE ZILE DUPĂ „ELIBERAREA” ADUSĂ ÎN 1940 DE HAITELE SOVIETICE ÎN BASARABIA COTROPITĂ

 

Imagini document ! Urmele atrocităților bolșevice descoperite după dezrobirea  Basarabiei de către armata română în 1941.

CRIMELE COMUNISMULUI: Dacă te pronunțai contra „eliberatorilor”, erai împușcat

Publicația de la Chișinău http://www.timpul.md vorbește despre primele zile ale ocupației haitelor de barbari de la răsărit:

După ce, la 28 iunie 1940, la ora 7 dimineața, tancurile sovietice au trecut Nistrul, primele avioane ale ocupanților au aterizat pe aeroportul din Chişinău în jurul orei 16:30. În scurt timp după aceasta, lucrătorii de partid încadrați în procesul de bolşevizare a Basarabiei şi-au adus aici și familiile.

Băștinașii își aminteau că bărbaţii sovietici erau îmbrăcați în pantaloni strâmţi de „porosină” (pânză de sac), purtau cămăşile peste pantaloni, încheiate până la ultimul nasture, și erau încinşi cu nişte şireturi.

Femeile se chiteau toate în rochii de cit alb, cu floricele mici.

Deși nu-și puneau ciorapi, ele se încălțau în papuci. În straiele astea, umblau cu toții după mâncare şi băutură. În anul acela, recolta a fost bogată și de-ale gurii se găsea din belşug. La început, magazinele erau ticsite cu mărfuri, dar peste o lună în ele nu mai era nimic… Nevestele ofițerilor ruși, îmbrăcate în cămăși de noapte, mergeau la piață, iar soții lor cumpărau cantităţi enorme de alimente, zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici și vase de bucătărie.

Vestimentaţia şi cultura alimentară a soţiilor ofiţerilor ruşi sunt descrise în memoriile Claudiei Cobasnean:

„Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem cum soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante), mergeau la piaţă. Toată lumea râdea pe ascuns. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie. Degrabă după acea zi tragică, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozite. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam de aşa ceva. Stând în rând, două rusoaice vorbesc: „Nu ştiu ce găsesc moldovenii în măslinele astea, că eu am luat două kg de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert, şi nu mi-a ieşit dulceaţă”.

Nu se atingeau doar de pălării și cravate

Și Gleb Drăgan vorbește despre obiceiurile stranii ale familiilor ofițerilor sovietici, în lucrarea sa autobiografică „Deportații. Tragedii basarabene”:

„Cel mai mult îi impresionaseră alimentele. După ce ani de zile nu văzuseră pe la ei decât magazine goale, ajunşi aici, cumpărau cantităţi enorme de alimente; tot ce le era refuzat la ei acasă. Spre uimirea localnicilor, cumpărau zeci de mosorele de aţă, zeci de metri de panglici, vase de bucătărie… Tot aşa dăduseră năvală în magazinele de încălţăminte, uluiţi de ce pot găsi. În schimb nu se atinseseră de pălării şi de cravate, embleme ale „burgheziei”. Se petrecuseră şi scene nostime. Nişte rusoaice ieşiseră pe stradă în cămăşi de noapte de mătase sau de milaneză, crezând că sunt rochii. Sau umblau caraghios, din neobişnuinţă, cu pantofi cu toc. Dar ţineau cu orice preţ să fie elegante.”

„În centru văzuseră camioane cu soldaţi. Stăteau smirna (nemişcaţi n.r.), uitându-se drept înainte, ca şi cum nu i-ar fi interesat nimic. Şi la colţuri pe străzi erau postaţi soldaţi cu arma la picior. Aveau o beretă neobişnuită pe cap, pusă într-o parte; bluza kaki strânsă în talie cu o curea lată; pantalonii bufaţi erau băgaţi în cizme scurte, nelustruite. Oamenii treceau uitându-se curios la ei, dar soldaţii nu le dădeau nicio atenţie. Şi, dacă unul punea vreo întrebare unui soldat, el răspundea scurt şi hotărât: „Guleai! Guleai!” (Du-te și te plimbă! – n.r.), scrie Gleb Drăgan.

Același autor subliniază că lucrătorii de partid n-au creat o impresie mai bună decât soldații. „Civilii îi uimiseră pe localnici şi mai mult decât militarii. Mai ales cu îmbrăcămintea lor urâtă, demodată, sărăcăcioasă. Bărbaţii purtau cămeşi şi pantaloni din pânză, în picioare tenişi sau chiar târlici. Femeile – rochii de stambă cu un model vechi de 15-20 de ani; în picioare fără ciorapi, cu sandale urâte, scâlciate. Militarii şi civilii fuseseră încartiruiţi pe la casele mai arătoase ale localnicilor… Şi aşa, mulţi moldoveni, mai ales intelectualii, se pomeniseră cu un militar sau cu o familie de sovietici în casele lor”, notează Drăgan.

Din a doua zi de ocupație până pe 15 iulie 1940, au fost impuse restricții de deplasare. Între orele 20:00-6:00, era interzis accesul în localităţile urbane, iar, în intervalul de ore 23:00-5:00, se interzicea deplasarea prin oraş.

Oamenii aveau de ales între viață și slănină, ouă și vin

În afară de cumpărăturile pe care le făceau în cantități uriașe, în primele ore după ocuparea Basarabiei, soldaţii şi lucrătorii de partid s-au dedat la jafuri atât din locurile publice, cât şi din cele private. În lucrarea sa, „Siberia acasă”, Margareta Spânu-Cemârtan relatează despre aceasta:

„În Chişinău erau multe maşini încărcate cu soldaţi, care se opreau drept în uşile magazinelor, unde erau gălăgioşi şi confiscau produse, le încărcau la repezeală şi plecau mai departe. Lumea era buimăcită şi speriată. Vânzătorilor care se împotriveau, soldaţii le puneau pistolul la tâmplă”. Aceeaşi soartă au avut-o şi gospodăriile private, mai ales după ce infractorii au fost eliberaţi din închisori. Ecaterina Străjescu din s. Vertiujeni, r-nul Teleneşti, își amintea: „…era în noaptea după ce noi, copiii, întâmpinaserăm ziua soldaţii cu steluţe roşii în frunte.

A sosit un detaşament dintre cei eliberaţi din puşcărie, le spuneau calmuci. Erau îmbrăcaţi în pufoaice, caraghioşi la înfăţişare şi răutăcioşi. Au venit la nana în toiul nopţii şi au început să strige, să-i ameninţe cu armele că-i împuşcă, dacă nu le dă slănină, ouă şi vin. Biata nana stătea înmărmurită de frică pe o laviţă sub icoane. A urmat o împuşcătură şi nana s-a prăvălit, şi icoana a căzut peste ea. Pe băbaca l-au scos afară. Unul a pus mitraliera pe capul lui ca pe un suport şi a început a trage în aer cerând vin. El le-a dat.

A deschis larg uşile la beci şi au cărat cu căldările cât au dorit. Spre ziuă băbaca a scos cepurile de la poloboace. A curs şi tot vinul, dar el ştia că în nopţile următoare soldaţii n-o să mai aibă la ce veni… Ouă şi slănină n-au mai găsit, cu toate că au cotrobăit toată casa”.

Dacă te pronunțai contra „eliberatorilor”, erai împușcat

O altă misiune a bolșevicilor în prima săptămână de ocupație era stabilirea locaţiei gospodăriilor celor refugiaţi şi transformarea acestora în edificii de menire socială. În s. Gaidar, r-nul Ceadâr-Lunga, casa lui Ion Capţamun a devenit ambulatoriu, iar în casa lui Ion Ienachi din s. Tomai a fost deschisă o şcoală. Din gospodăria lui Dumitru Topciu au fost confiscate două case, una fiind transformată în spital, iar cealaltă casă – în cooperativă. Și locuința fostului primar din s. Valea Perjei Noi a fost amenajată ca şcoală.

Pomenindu-se cu Armata Roșie în sat, conducătorii localităților s-a comportat după cum le-a dictat conștiința. În unele sate, administrația locală s-a pronunțat public împotriva expansionismului sovietic. În cadrul celor două adunări ale sătenilor din Hâșdieni, raionul Glodeni, din 28 iunie și 4 august 1940, primarul Mihail Mutâlică a vorbit fără ocolișuri despre ocuparea Basarabiei, accentuând că toate etniile au drepturi egale. În consecință, la mijlocul lui august, acesta a fost arestat. Pe 22 februarie 1941, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare sentinţa Judecătoriei Bălţi din 30 ianuarie, același an, prin care Mutâlică era condamnat la pedeapsa capitală și confiscarea averii.

Un caz similar a avut loc pe 28 iunie 1940 în s. Trifăneşti, judeţul Soroca, unde Vasile Sofica își îndemna sătenii să opună rezistenţă Armatei Roşii și intenţiona să dea foc podului de peste Răut, pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice. Peste câteva zile, a fost și el arestat, iar apoi a fost condamnat la moarte.

În alte sate, oamenii au fost îndemnaţi să întâmpine ocupanții în mod organizat. Eleva lui Alexandru Cristea, Claudia Cobasnean, îşi amintea de acea zi:

„La 28 iunie 1940, eram în sat. S-a anunţat că toată lumea trebuie să meargă la o intersecţie de drumuri. Nu ştia nimeni de ce. Am aflat ulterior că lumea era adunată ca să întâmpine armata sovietică”.

Primele mitinguri ale sovieticilor

Odată sosiți în Basarabia, sovieticii organizau adunări în fiecare localitate. Ei anunțau oamenii că s-a schimbat orânduirea și îi obligau să o recunoască.

Susţinătorii bolșevicilor, cunoscuţi în localitate, țineau discursuri prin care denigrau statul român, plângându-se de viaţa grea pe care au dus-o pe parcursul a 22 de ani. Totodată, deținătorii de arme urmau să le predea la sovietul sătesc. Cei care nu se supuneau acestui ordin au fost pedepsiți la ani grei de Gulag.

La 29 iunie 1940, la Chișinău, autoritățile sovietice au organizat un mare miting, la care au participat 100 000 de oameni, inclusiv Nikita Hrușciov, pe atunci prim-secretar al CC al PC(b) din Ucraina, S. Timoșenko, comisarul poporului pentru apărare din URSS, L. Mehlis, șeful Direcției politice generale a Armatei Roșii și S. Burlacenko, președinte al Comitetului revoluționar provizoriu din Basarabia.

Dezvăluirile Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova privitoare la teroarea dezlănțuită de haitele criminale sovietice odată cu cotropirea Basarabiei

13 ani de infern pentru populația RSSM (1940-1941 si 1944-1956)

Desecretizarea fondurilor Arhivei Ministerului Afacerilor Interne al R. Moldova oferă cercetatorilor posibilitatea realizarii unei reconstituiri cât mai fidele a multiplelor aspecte ale istoriei regimului totalitar comunist, insuficient sau deloc elucidate in istoriografia noastra.

Regimul terorii si mijloacele de infaptuire a acesteia isi gasesc o ampla reflectare in dosarele respectivei arhive.

28 iunie 1940 a insemnat inceputul unui lung calvar pentru populatia Basarabiei, condamnata sa suporte toate ororile regimului totalitar comunist la care a fost supusa populatia RASSM in perioada interbelica.

Chiar daca nu se recurgea atat de frecvent, ca in perioada marii epurari, la serviciile odioaselor troici speciale, regimul totalitar comunist pentru a-si atinge obiectivele diabolice, a recurs la alte metode, la fel de antiumane, cu efecte la fel de tragice.

Primul an de ocupatie sovietica a Basarabiei a produs un șoc urias asupra populatiei acesteia. Din primele zile, ca urmare a practicilor reprobabile ale autoritatilor comuniste, s-au operat numeroase arestari, astfel incat, in cateva saptamani, inchisorile au devenit supraaglomerate, depasindu-se de cateva ori capacitatea celulelor de a-i adaposti pe cei condamnati la detentie.

In paralel, se produc executari in serie ale unor categorii de persoane, catalogate ca „dusmani ai puterii sovietice”.

Din randul acestora au facut parte personalitati politice, inclusiv mai multi membri ai Sfatului țării, persoane, care, pana la 28 iunie 1940, au facut parte din diferite partide politice, au detinut functii publice in organele de administratie si de ordine.

Victime ale rafuielilor salbatice au cazut si cateva zeci de preoti ai Mitropoliei Basarabiei, platind cu viata doar pentru simplul fapt ca slujeau in Altarul Domnului.

Gropile cu var, umplute cu cadavrele celor executati, precum si alte metode de exterminare a persoanelor indezirabile, constituie un alt indiciu infiorator al acestui prim an de ocupatie sovietica.

Deportarile din 13 iunie 1941, in Siberia si in lagarele corectionale, a aproximativ 20.000 de persoane, au constituit acordul final al acestui prim an de „fericire” de tip comunist.

Acest val de deportari este amplu reflectat de fondurile respectivei arhive.

In ianuarie 1944, cu cateva luni pana la „eliberarea” nordului Basarabiei de catre Armata Rosie, erau deja elaborate primele directive ale organelor de represiune sovietice, ce urmau sa serveasca drept temei pentru relansarea masinariei diabolice de exterminare umana. Odata cu ocuparea raioanelor de nord de catre unitatile de avangarda sovietice, tribunalul militar al RSSM, proaspat reanimat, s-a si pus pe treaba, condamnand la moarte primele cateva zeci de persoane.

Un rol aparte in identificarea si retinerea tuturor celor care, in viziunea autoritatilor comuniste de ocupatie, se facusera vinovati in fata puterii sovietice, l-au jucat asa-numitele batalioane de exterminare, alcatuite din militari sovietici, dar si din activisti, racolati din randul populatiei autohtone.

In vizorul acestor batalioane intrau „elementele dusmănoase”. Un rol aparte in aceasta „munca” de identificare si retinere a „elementelor periculoase” l-au jucat si alte structuri ale NKVD-ului, dar si faimoasele batalioane ale mortii – ????? („?????? ???????”) care au „scris”, de asemenea, o pagina trista in soarta populatiei RSSMoldovenești.

Activitatea acestor structuri este reflectata pe larg de catre fondurile acestei arhive. Poate cel mai amplu sunt documentate operatiunile de deportare, care au fost reluate, fara prea multe taraganari, de catre autoritatile sovietice de ocupatie.

Printre primele victime ale acestei politici ale terorii comuniste s-au numarat ultimele cateva sute de etnici germani, care au evitat repatrierea din septembrie 1940. In iunie 1945, ei n-au mai putut sa se salveze de la deportarea in Siberia, operata de catre autoritatile sovietice.

Au urmat o serie de deportari care-i vizau pe basarabenii ce au activat, in perioada administratiei romanesti.

Primul contingent, alcatuit din 466 de reprezentanti ai acestor categorii au fost deportati la 17 iulie 1946 in RSS Karelo-Finlandeza, pentru un termen de sase ani. Atare deportari au continuat si in anii urmatori.

Ultimul grup deportat a fost cel format din fosti angajati ai administratiei publice si de ordine din Basarabia, care au fost exilati in 1948, pentru o perioada de sase ani, in RASS Bureata, regiunile Amur si Irkutsk.

Deportarile de populatie civila din 5-6 iulie 1949, precum si cele din 1 aprilie 1951 au constituit ultimul acord al practicilor de acest gen in RSSM.

Fondurile Arhivei MAI contin mii de documente inedite cu referire la aceste deportari. Drama persoanelor deportate, dupa cum bine se cunoaste, nu s-a terminat odata cu disparitia fizica a lui Stalin, in martie 1953, ci a continuat si in anii urmatori.

In ciuda faptului ca, dupa moartea dictatorului, au fost expediate mii de demersuri ale victimelor deportarilor din RSSM pe numele noilor lideri sovietici si pe adresa organelor supreme ale statului sovietic, majoritatea covarsitoare ale acestora au ramas nesolutionate. Si acest ultim episod al dramei deportatilor se regaseste plenar in documentele pe care le detine respectiva arhiva.

Ion Varta,
doctor in istorie, membru al Comisiei pentru studierea si aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova
ARHIVA TIMPUL
25.02.2010

Nu avem dreptul să uităm cele 100 de milioane de victime ale comunismului

Să nu uităm niciodată cele 100 de milioane de victime ale comunismului

În urmă cu 13 ani, pe 12 iunie 2007, când președintele George W. Bush a dedicat un Memorial la Washington D.C. celor peste 100 de milioane de victime ale comunismului, atât comuniștii chinezi, cât și comuniștii ruși l-au atacat imediat pe președintele american, scrie Daily Signal, preluat de publicația românilor americani în articolul https://tribuna.us/sa-nu-uitam-niciodata-cele-100-de-milioane-de-victime-ale-comunismului/.

Ambasada Chinei la Washington a criticat Memorialul ca fiind drept o „încercare de a defăima China”. Gennady Zyuganov, liderul Partidului Comunist Rus, a numit memorialul a fi o „propagandă ieftină”, menită să distragă atenția lumii „de la adevăratele crime sângeroase ale imperialismului american”.

Desigur, nici comuniștii chinezi, nici liderul comunist rus nu au încercat să nege crimele sângeroase ale imperialismului comunist.

După ce a afirmat că „noi, cei vii, avem o obligație solemnă față de victime de a le recunoaște sacrificiul și de a le onora memoria”, Bush a enumerat câteva dintre victimele comunismului:

„Sunt ucrainenii nevinovați care au murit de foame în Marea Foamete a lui Stalin sau rușii uciși în epurarea lui Stalin; lituanienii, letonii și estonienii încărcați în camioanele de vite și deportați în lagărele morții Artice ale comunismului sovietic.

Victimele includ și chinezii uciși în Marele Salt Înainte și Revoluția Culturală; cambodgienii uciși pe câmpurile lui Pot Pot; est-germanii împușcați încercând să escaladeze Zidul Berlinului pentru a ajunge la libertate; polonezii masacrați în Pădurea Katyn și etiopienii măcelăriți în „Teroarea Roșie”; indienii Miskito uciși de dictatura Sandinistă a Nicaraguei; și cubanezii Balseros care au murit înecați fugind de tiranie”.

De la dedicarea memorialului în urmă cu 13 ani, liderii din întreaga lume au vizitat monumentul pentru a depune o coroană și a se reculege.

Grupuri etnice de pe fiecare continent au organizat mitinguri și ceremonii pentru frații lor căzuți.

În fiecare iunie, reprezentanții a peste 20 de ambasade străine și zeci de organizații anti-comuniste au participat la un serviciu de comemorare, luându-și din nou angajamentul cuvintelor de pe soclul memorialului: „Pentru libertatea și independența tuturor popoarelor și națiunilor captive”.

Fiecare iunie aduce lumea mai aproape de acea zi în care comunismul va fi aruncat în cenușa istoriei, iar libertatea va dăinui în cele cinci țări care încă mai gem sub dictatura comunistă – China, Coreea de Nord, Vietnam, Laos și Cuba.

Cum putem fi siguri că va veni ziua aceea? Ne amintim cuvintele liderului comunist est-german Erich Honecker, care în ianuarie 1989 s-a lăudat că Zidul Berlinului va dăinui pentru încă 100 de ani, dar chiar înainte de sfârșitul aceluiași an, Zidul Berlinului a căzut și Honecker a fost arestat.

În fiecare iunie, cei prezenți la ceremonia Memorialului Victimelor Comunismului se angajează ca niciodată să nu mai permită unei tiranii să înrobească popoarele. Ei aud vocile celor căzuți strigând „Aduceți-vă aminte de noi” și promit că nu le vor uita niciodată.