O TEMĂ VASTĂ: Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (II)

Foto: Coperta ziarului „Dimineața” din mai 1912, când se implineau 100 de ani de la anexarea Basarabiei de catre Rusia.

Continuarea părții a I-a a articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/ o-tema-vasta-drepturile-istorice-ale-romanilor-asupra-basarabiei

Argumente de drept internațional

Prin Pacea de la Focșani, din iulie-august 1772 și prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, din iulie 1774, care au pus capăt războiului dintre ruși și turci din anii 1768-1774, s-au încheiat și documente de drept internațional privitoare la Moldova și Țara Românească. Aceste documente au venit în prelungirea unor capitulații mai vechi. Ele au legalizat situația juridică, administrativă, fiscală și judecătorească a Țărilor Române și raporturile lor cu puterea suzerană otomană. Ele au fost realizate pe baze cutumiare, pe documente reale și pe reconstituiri ale unor momente de istorie, privitor la care nu au mai existat urme materiale.
La baza redactării Capitulațiilor au stat elemente cutumiare, dar și documente reale. La Kuciuk-Kainargi, în iulie 1774, la redactarea lor, din partea Principatului Moldovei au participat Petre Depasta, spătarul Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul IenachiChirică. Din partea Principatului Țării Românești/Munteniei, au participat la elaborarea Capitulațiilor banul Mihai Cantacuzino, luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului (1773-1780), mitropolitul Grigorie și boierul Pană Filipescu.
În istoria medievală a Țărilor Române erau cunoscute capitulațiile mai vechi, încheiate începând cu sfârșitul sec. al XIV-lea. Astfel, au fost Capitulația din 1393, încheiată la Nicopole, între Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid Ilderim. O altă capitulație s-a încheiat la 1460, la Adrianopol, între domnitorul Vlad Țepeș și sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul. La 1511 s-a încheiat o capitulație între domnitorul Moldovei Bogdan al II-lea cel Chior și sultanul Baiazid al II-lea. Capitulația de la 1529, încheiată între Petru Rareș și Soliman I Legislatorul, prevedea dreptul Moldovei de a se conduce autonom și inviolabilitatea teritoriului țării.
Toate capitulațiile aveau stipulații limpezi prin care Imperiul otoman se angaja să protejeze entitățile statale românești, drepturile și obligațiile reciproce, care excludeau dreptul puterii suzerane otomane de a dispune după bunul plac de teritoriile statelor feudale românești. Pe acest fond s-a bazat întreaga construcție a Capitulațiilor încheiate în anii 1772/1774 la Focșani și la Kuciuk-Kainargi.
Istoriografia rusească a susținut că rușii ar fi fost creatorii capitulațiilor. Este dificil de reconstituit adevărul privitor la modul în care a decurs elaborarea Capitulațiilor, în condițiile în care România și-a pierdut o foarte mare parte a arhivelor de maximă importanță. Mă refer la faptul că documentele cele mai importante de arhivă istorică românească au fost transferate tocmai în Rusia, împreună cu tezaurul țării, în perioada decembrie 1916-iunie 1917 și nu s-au mai întors, iar documentele de arhivă importante și pentru Rusia pe care le-a mai avut și le-a mai adunat ulterior statul român au fost verificate și confiscate de ocupantul sovietic, după 1944.
Faptul că aceste capitulații, care prevedeau expres obligațiile Imperiului otoman de a respecta integritatea teritorială a Principatelor Române, ar fi fost, după susținerile rușilor, redactate din inițiativa lor, este un argument în plus că ele ar fi trebuit să fie respectate și la 1812, când Imperiul otoman a cedat Rusiei Basarabia, ca și despăgubire de război.
Capitulațiile au fixat statutul de drept internațional al Principatelor Române. Ele nu pot fi excluse de la nici o discuție privitoare la problematica apartenenței Basarabiei la România și/sau la Rusia.
Între 1772/1774 și 1878, când s-au semnat documentele Congresului de Pace de la Berlin, Capitulațiile au reprezentat  cel mai important izvor de drept internațional privitor la Principatele Române. Capitulațiile, numite la noi în acele vremuri și Tractatele, au fost parte a conștiinței diplomatice europene și românești.
După cum este arhicunoscut, în perioada 1806-1812 a avut loc războiul ruso-turc, declanșat de Rusia, care dorea să-și extindă posesiunile în sud-estul Europei, pe vechea aspirație rusească către strâmtorile Bosfor și Dardanele. Rusia a profitat de slăbiciunea Imperiului otoman și de faptul că principalii protectori occidentali ai Imperiului Otoman, Marea Britanie și Franța erau implicate total în războaiele napoleoniene, astfel că Rusia, învingând Turcia în război,și-a luat mână liberă în sud-estul Europei.
Din punct de vedere al dreptului internațional, cedând Bucovina Austro-Ungariei, la 1774-1775 și Basarabia Imperiului țarist, la 1812, Turcia a violat contractul de vasalitate cu Țările Române, în speță cu Moldova, iar Rusia a devenit complice la acest viol. Or, așa cum arăta și Nicolae Titulescu, complicitatea violării unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul[16].
În timpul războiului din 1806 între Franța și Prusia, Rusia a acordat ajutor Prusiei, intrând practic în război cu Franța. Ca urmare, la 7 iulie 1807, la Tilsit, în prezența împăraților Franței și Rusiei s-a semnat pacea. Rusia și-a asigurat pentru moment securitatea în fața Franței, cale liberă împotriva Turciei, contra căreia a accelerat operațiunile militare. Prin prevederile tratatului de pace, Rusia s-a angajat să-și retragă toate trupele care au pătruns în Principatele Române, în 1806, când a izbucnit războiul. Astfel, art. 22 al Tratatului de Pace de la Tilsit prevedea că: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”. Țarul Alexandru a refuzat să își retragă trupele din Principatele Române, invocând faptul că nici Franța nu și-a retras armatele din Prusia, cum prevedea tratatul.
Dar scopul imediat al acestor operațiuni militare a fost anexarea principatelor Moldova și Țara Românească. În luna iulie 1811, contele Rumianțev, ministrul rus de Externe, a scris la București contelui general Kutuzov, în numele împăratului, arătând că scopul cel mai evident și cel mai important este alipirea celor două principate române, precizând că nici o altă achiziție nu poate să înlocuiască această anexare.

Principatele Române au devenit obiect al negocierii între Franța și Rusia. Contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris, după negocieri cu Napoleon, a expediat la Moscova proiectul unei convenții între cele două țări prin care Rusia primea dreptul de a ocupa Principatele Române, în schimbul acceptului Rusiei ca Franța să ocupe Silezia. În vederea perfectării acestui proiect de convenție, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt și ministrul rus de Externe, contele Rumianțev.
Convenția nu s-a finalizat datorită marilor dificultăți militare ale Franței, care se confrunta cu răscoala spaniolilor împotriva ocupației militare franceze, împăratul neglijând pentru moment problemele politice est-europene. În 1809, luptele între ruși și turci au fost reluate cu determinare de ambele părți.
Proiectul Rusiei de ocupare a ambelor principate române nu s-a putut pune în operă datorită înrăutățirii raporturilor dintre Rusia și Franța, care au condus la invazia franceză în Rusia și care au determinat guvernul țarist să-i ordone contelui Kutuzov să încheie pacea cu Turcia în regim de urgență și să-și retragă armatele pentru a le implica în luptele de apărare a Rusiei și a Moscovei. Pacea s-a încheiat la București, la Hanul lui Manuc, în 16 mai 1812. Printr-un abuz terminologic, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru a fost numit „Basarabia”, cu toate că, în realitate, în spiritul adevărului istoric și lingvistic, după cum am mai arătat, Basarabia a reprezentat teritoriul de la nordul Gurilor Dunării pe care au stăpânit-o în trecutul istoric domnitorii munteni din dinastia Basarabilor, respectiv viitoarele județe românești Cahul, Ismail și Bolgrad, care constituiau teritoriul numit și Buceac. Rusia s-a luptat cu Turcia șase ani, a pierdut 150.000 de soldați, dar, prin rapt a ocupat un teritoriu de 45.630 kilometri pătrați. Singurul drept pe care s-a bazat Rusia când a ocupat estul Moldovei a fost dreptul forței.
Istoriografia negocierilor ruso-franceze din perioada 1807-1811 nu face referire la nici un fel de drepturi teritoriale istorice sau de natură etnică în măsură să justifice pretențiile teritoriale ale Rusiei asupra Țărilor Române.
În 30 martie 1856, la Paris, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia a recunoscut apartenența sudului Basarabiei la Moldova. Această recunoaștere este o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.
În aprilie 1877, la cererea Rusiei, la Livadia (Crimeea) au avut loc negocieri între Rusia și România în vederea acceptului guvernului de la București ca armata rusă să tranziteze teritoriul României, pentru a desfășura operațiuni militare împotriva Turciei, la sud de Dunăre. La 10 aprilie s-a semnat convenția. Ministrul român de Externe, Mihail Kogălniceanu și-a luat și măsura de precauție de a permite tranzitul armatei ruse dezarmată, armamentul urmând a tranzita ulterior teritoriul României, sub paza armatei române. De asemenea, Kogălniceanu a cerut să se menționeze în convenție inviolabilitatea teritoriului României, cu care Rusia a fost de acord. Din punct de vedere tehnic, Kogălniceanu nu a prevăzut în textul convenției faptul că inviolabilitatea teritoriului României trebuie respectată nu doar în fața Turciei, dar și de către terți, inclusiv de către Rusia. Din această cauză, după victoria împotriva Turciei, cu ocazia încheierii tratativelor de pace de la San Ștefano (3 mai 1978), Rusia a anexat din nou sudul Basarabiei, aceasta fiind condiție obligatorie a recunoașterii independenței României de către țar. Rusia a interpretat precizarea din convenție ca fiind privitoare doar la Turcia.

După cum se cunoaște Tratatul de la San Ștefano nu a fost recunoscut de Marile Puteri și s-a convocat Congresul de Pace de la Berlin, prezidat de cancelarul Otto von Bismarck, devenit adevăratul arbitru al Europei. La Congresul de la Berlin (1878), delegația României i-a cuprins pe Mihail Kogălniceanu și pe Ion Brătianu. Cu acest prilej, România a intrat în dispută cu mai marii congresului, în primul rând cu cancelarul Germaniei, în chestiunea evreiască. Constituția României condiționa acordarea cetățeniei de apartenența la creștinism, ceea ce îi nemulțumea pe evrei, care erau susținuți de Bismarck. Delegația română nu dorea să modifice prevederile constituționale și să-i împământenească pe evrei, care, mai ales după anul 1830, au asaltat frontierele României, venind în număr foarte mare, datorită oportunităților importante de câștig într-o țară bogată și a faptului că poporul român, spre deosebire de alte popoare, i-a acceptat. În cadrul Congresului, Rusia a cerut României să-i restituie sudul Basarabiei, uitând că cu un an înainte promisese inviolabilitatea teritoriului României și susținând că hotărârile luate la Paris, în cadrul Congresului din 1856, au fost luate în alte condiții istorice, respectiv la acea oră, Principatele Române nefiind unite. Desigur, argumentul este irelevant, dar Otto von Bismarck susținea Rusia, pe de o parte, iar pe de altă parte dorea să anuleze o prevedere luată la Paris, în 1856, când Franța era arbitrul Europei, iar Germania dorea să anuleze ordinea europeană statuată sub autoritatea Franței.

România nu a fost de acord. Congresul își propusese să regleze problema Orientului, într-o ordine europeană acceptată. Soluția de compromis care s-a găsit pentru a debloca lucrările congresului a fost aceea de a atribui României Dobrogea centrală și de nord, Delta Dunării și Insula Șerpilor (art. 46), sudul Basarabiei revenind Rusiei (art. 45), iar România urma să-și schimbe constituția și să dea drepturi politice egale tuturor celor care locuiesc în țară (necreștini, respectiv evrei, pe care să-i și împământenească și pentru străini-art. 44).
Întrucât drepturile istorice ale României asupra Basarabiei erau greu de contestat, documentul congresului a precizat că: „Opera congresului ar fi incompletă dacă ar exista o dispoziție de care ar fi legată pentru viitor o amintire penibilă pentru națiunea rusă, în timp ce interesele României par să nu fie contrarii schimbului propus”.
Faptul în sine că din toate analizele făcute în cadrul Congresului de la Berlin nu s-a putut reține nici un argument de natură istorică sau etnică, ci s-a precizat că tratatul urma să menajeze orgoliile rusești și să anuleze amintirea înfrângerilor Rusiei, care au condus la atribuirea sudului Basarabiei Moldovei, în 1856. În același timp, includerea celei mai mari părți a Dobrogei la România era prezentată ca fiind un schimb, trecându-se cu vederea faptul că Dobrogea a intrat în componența Țării Românești la sfârșitul secolului al XIV-lea și, de asemenea, argumentele de natură etnică justificau apartenența Dobrogei la România.
Congresul de Pace de la Berlin a fost unul deosebit de important, iar România a fost dezavantajată de faptul că el s-a desfășurat într-un moment în care funcționa Alianța celor Trei Împărați, încheiată în 1875 de împărații Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei. România se afla prinsă în cleștele acestor trei imperii. Turcia, învinsă, fusese inamicul României în războiul din 1877-1878, nu sprijinea România și avea o influență scăzută. Franța era mult slăbită după înfrângerea zdrobitoare din războiul cu Germania (1870-1871) și din cauza frământărilor care au condus la instaurarea Republicii a III-a. Conducerea republicană a Franței nu mai era nici pe departe o sprijinitoare a României, așa cum fusese regimul imperial al lui Napoleon al III-lea.
În urma Congresului de Pace de la Berlin, diplomația românească și opinia publică românească a păstrat ca obiectiv național recuperarea Basarabiei din mâinile ocupantului.
După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale, regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești. S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României[17].
Revoluția bolșevică din Rusia, izbucnită în anul 1905, care a zguduit din temelii regimul țarist, a trezit speranțele basarabenilor de libertate națională și de unire cu patria-mamă, România[18].   Acest spirit al unirii Basarabiei cu România se va menține treaz și activ și va culmina cu momentul istoric din 27 martie 1918, când s-a votat unirea Basarabiei cu România.
După decembrie 1892, când principele moștenitor al tronului României, Ferdinand I, s-a căsătorit cu principesa Maria, politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine, care era fiica MarieiAlexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea și, deci, era verișoară primară a țarului Nicolae al II-lea. De altfel, respectul față de principesa/regina Maria a determinat și el politicienii și militarii români să fie toleranți cu unele acte de trădare și de înșelăciune săvârșite de ruși față de români, în perioada în care erau aliați[19].

În cursul anului 1917, cu deosebire în lunile septembrie-decembrie, eventuala desprindere a Basarabiei de Imperiul rus și, implicit, a posibilei sale alipiri la România, a reprezentat o problemă de tot mai mare interes pentru spațiul românesc și pentru raporturile româno-ruse. Implicarea marilor puteri în această problematică a făcut-o și mai dificil de rezolvat. Nevoia românească de negocieri directe cu Rusia Sovietică era obturată de marile puteri, care frânau acest demers, încercând să țină România departe de bolșevici și să-și impună propria lor voință de a influența cursul evenimentelor în funcție de interesele pe care le aveau eleîn Rusia și în România. Pe de o parte, toate problemele teritorialedin Europa trebuiau rezolvate de conferința păcii, pe de altă parte, România avea nevoie de un acord direct cu Rusia Sovietică, putere care nu era acceptată la masa tratativelor, iar marile puteri occidentale nu au avut un punct de vedere comun față de Rusia Sovietică, la care să se poată raporta România.
Mai exista o frână în calea unor posibile negocieri româno-sovietice în problema Basarabiei. La momentul anilor 1917-1919, bolșevicii nu erau recunoscuți oficial de nimeni, chiar dacă erau susținuți în secret de evreimea internațională, cu deosebire de cea din S.U.A. Apoi, diverse alte grupări militaro-politice rusești revendicau și ele dreptul de a vorbi în numele Rusiei. Acestea au format alte centre de putere. Cu cine să trateze diplomații români a devenit un subiect care primea răspunsuri diferite în cadrul societății românești, inclusiv cel de natură sentimentală, anume ca România să nu-i recunoască pe bolșevici și să nu discute nimic cu ei.

Bolșevicii erau văzuți ca fiind asasinii familiei mamei reginei Maria și promotorii ideologiei neacceptată de majoritatea românilor, mici proprietari de pământ, pe care bolșevicii doreau să li-l ia și să-l transforme în colhozuri. Bulversarea extraordinară care a cuprins Rusia ca urmare a revoluției bolșevice, a războiului mondial, a războiului civil și a intervenției armate străine împotriva puterii sovietice a făcut ca mulți români, inclusiv istorici și oameni politici să creadă că Rusia nu-și va mai reveni niciodată, va rămâne dezmembrată și destinul Basarabiei în cadrul statului național român este o realitate incontestabilă și nepericlitată. În acest sens, patriotul basarabean, ctitor de școli românești și om politic, Porfirie Fală scria: „Rusia, din pricina revoluției, a crăpat în multe părți, desființându-se pe veci. Folosindu-ne de aceasta ca de un dar Dumnezeiesc, noi, moldovenii basarabeni, la 24 ianuarie 1918, am avut norocul a ne declara de sine stătători, numind Basarabia noastră Republică Moldovenească și nemaiavând de acum înainte nici o legătură cu Rusia„[20].  
Tensiunile surde româno-ruse, datorate incompatibilității românilor cu bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și se alia cu dușmanul german, s-au transformat în conflict în decembrie 1917, când o armataromână a dezarmat o divizie rusească la Botoșani și a expediat-o peste graniță[21]  .
La 1/13 ianuarie 1918 ambasadorul României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy și întregul corp diplomatic românesc a fost arestat și închis în fortăreața Petru și Pavel, iar Rusia Sovietică a declarat război României. Acest moment istoric important pentru relațiile româno-ruse s-a produs din ordinul lui Lenin și la sugestia generalului german Max Hoffman, negociatorul principal al împăratului Germanieila tratativele de la Brest-Litowsk[22]. Lenin s-a simțit ofensat de faptul că diplomația românească nu i-a răspuns în nici un fel la solicitările de cooperare pe care el le-a adresat tuturor vecinilor Rusiei Sovietice.
La Iași, părerile privitoare la strategiile politice legate de Basarabia erau diferite[23].   În 20 ianuarie 1918, la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, patru divizii ale armatei române (două de infanterie și două de cavalerie) au pătruns în Basarabia, cu aprobarea, dar și la recomandarea/cererea aliaților occidentali ai României.
Decizia a agravat mult raporturile politice româno-ruse. Ministrul Take Ionescu a demisionat din Guvernul României, apreciind operațiunea militară a României ca „fiind o aventură”. Majoritatea clasei politice românești a îmbrățișat însă o altă părere, sugestiv argumentată în Memoriul Cretzeanu, adresat ministrului de Externe al Franței, StephenPichon, în care se formula sintagma folosită de I.I.C. Brătianu, anume că intrarea armatei române în Basarabia a fost „intrarea în propria casă” [24].  
Intervenția militară românească în Basarabia era socotită de mulți militari și politicieni români ca fiind întru totul justificată: Rusia a ocupat această provincie prin forța armelor și, în timpul primului război mondial, Rusia a trădat România, armata ei părăsind frontul comun și s-a înfrățit pe față cu dușmanul german, cu care s-a împăcat lăsând România singură, în adversitate cu armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. În plus, armatele rusești intrate în România ca aliate, refuzau să părăsească țara și au proclamat o republică rusească la Iași, devenind o amenințare deosebit de mare pentru țară.

La 28 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, care încorpora delegați care reprezentau toate clasele sociale, păturile și etniile din provincie, a votat declararea independenței statale sub numele de „Republica Moldovenească”, cu capitala la Chișinău și a ales un guvern republican. Ucraina a recunoscut acest titlu, adresându-i-se de mai multe ori sub această denumire. Rusia Sovietică nu a protestat și a recunoscut acest act politic, considerându-l ca fiind în conformitate cu Decretul asupra popoarelor emis de Lenin. Dar când același Sfat al Țării de la Chișinău, în aceeași componență, a votat unirea Republicii Moldovenești cu România, Rusia Sovietică nu a mai fost de acord și s-a împotrivit energic. Ucraina nu s-a opus. Încă de la 15 ianuarie 1918, guvernul de la Kiev, prin ministrul de Externe, Sulghin, îl anunța pe generalul Constantin Coandă că Ucraina nu se opune ca Basarabia să se unească cu România, dacă aceasta este dorința ei. După ce bolșevicii au preluat controlul asupra unei părți a Ucrainei, situația se va schimba, iar ostilitatea sovieticilor față de România, implicit față de Basarabia, se va accentua continuu. Această ostilitate era alimentată și de faptul că judeo-bolșevicii considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită[25].  
Ostilitatea bolșevicilor față de români avea un puternic aspect etnic, evreii acționând pentru preluarea controlului asupra României, implicit asupra Basarabiei, unde aspirau la drepturi mult mai mari, pentru obținerea cărora exercitau presiuni atât prin judeo-bolșevici, cât și prin diplomația occidentală. Evreimea occidentală era în ascuns strâns legată de evreimea care conducea lumea bolșevică. Judeo-capitaliștii occidentali se aflau în dispută ideologică cu judeo-bolșevicii de la Kremlin, din Bavaria, din Ungaria și din întregul Comintern, dar colaborau în secret și aveau un țel comun: dominația lumii. Este un aspect esențial, a cărui înțelegere dezleagă cauzalitatea evenimentelor, inclusiv o parte a problematicii apartenenței Basarabiei la România. Acest aspect esențial a fost mult ocolit de istoriografie.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a protestat față de actul unirii Basarabiei cu România. La 14/27 aprilie 1918, Gheorghi Cicerin, comisarul de Externe rus, a transmis protestul prin diplomatul german von Kriege, care i l-a citit prim-ministrului Alexandru Marghiloman. România a ignorat protestul deoarece Rusia a recunoscut Basarabia ca stat suveran cu ocazia încheierii Păcii de la Brest-Litowsk[26].   

La ora la care sovieticii au protestat împotriva unirii Basarabiei cu România, părinții fondatori ai ideologiei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, precum și ideile vehiculate de ei, aveau putere de lege în lumea bolșevică. În ceea ce privește Basarabia și drepturile asupra ei, Friedrich Engels a fost tranșant. El scria că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt”. De aceeași părere era și Karl Marx. Clasicii comunismului au condamnat ocuparea Basarabiei de către Rusia. Aceste poziții atât de tranșante ale marilor ideologi ai comunismului nu au fost invocate de autoritățile române în discuțiile purtate cu reprezentanți ai U.R.S.S., din diverse momente istorice importante referitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei.O excepție ar fi faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu câteva luni înainte de a muri, a susținut criticile lui  Marx și Engels privitoare la ocuparea Basarabiei de către Rusia, fapt relatat și într-un document secret al C.I.A., din data de 18 februarie 1965, declasificat în 16 august 2000[27].   

Pentru a contracara deciziile politice ale Sfatului Țării și a pune stăpânire pe Basarabia, bolșevicii în frunte cu Christian Rakovski, conducătorul bolșevic al Ucrainei, numit de Lenin responsabil cu puteri depline în toate chestiunile privitoare la Basarabia, au trimis trupe în Basarabia pentru a ataca Sfatul Țării, a ocupa Chișinăul și a determina retragerea armatei române.Armata Roșie a lui Rakovski a declanșat operațiuni de-a lungul Nistrului. Ca urmare, comandamentul armatei române a fost nevoit să retragă trei divizii care acționau împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, să întrerupă înaintarea acestora către Budapesta și să le trimită în Basarabia.

În contextul foarte complicat al preluării puterii în Rusia de către bolșevici, alieșirii Rusiei din războiul mondial și al războiului civil din Rusia, cu efecte asupra teritoriului României, generalul Averescu a decis să dialogheze cu Rakovski și a purtat un schimb de scrisori cu el, pe care, ulterior, sovieticii l-au numit Acordul Averescu-Rakovski din 5 martie 1918. Unii specialiști consideră că așa-numitul „Acord Averescu-Rakovski”, îndelung dezbătut în istoriografia română și străină, a fost o decizie controversată. Sovieticii au considerat acordul ca o recunoaștere clară a apartenenței Basarabiei la Uniunea Sovietică și un angajament al autorităților României de a evacua acest teritoriu în decurs de două luni.

În ceea ce privește partea română, explicația și motivația sunt mai complexe și s-au emis mai multe ipoteze referitoare la cauzele care l-au determinat pe premierul român să accepte tratative cu bolșevicii. S-a spus că Averescu era preocupat în primul rând de salvarea miilor de români refugiați în Sudul Rusiei între care se găseau și părinții lui C-tin Argetoianu, ministru de Justiție, precum și membrii misiunii generalului Constantin Coandă la Kiev, care fuseseră arestați de bolșevici[28].   

La fel de importantă era și soarta depozitelor românești aflate în Basarabia dar și în sudul Rusiei. Se știe că după arestările făcute printre români la Odessa, închiderea consulatului român și expulzarea personalului său, sechestrarea unor bunuri publice românești adăpostite aici, RUMCEROD-ul   [29] rechiziționase tot parcul de automobile, avioane, depozitele de muniții și de arme de la Karlovka și Selestina și oprise și expedierea celor 18 vagoane cu arme și muniții aflate în drum spre România[30]. De aici necesitatea prim-ministrului Alexandru Averescu de înțelegere cu structurile bolșevice din zonă, care ar fi putut contribui la rezolvarea problemelor[31].

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro

[16] Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 74.
[17] O personalitate care a primit mandat din partea acestui comitet pentru desfășurarea acestor operațiuni în Basarabia a fost intelectualul și revoluționarul anti-țarist Constantin Stere.
[18] Gheorghe Zbuchea, Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, An. IX, nr. 6 (94), 2004, p. 23. Autorul citează și un document al Legației Germaniei de la București, în care se vorbește despre „visurile, niciodată uitate, ale românilor privind reunificarea provinciei basarabene cu regatul român” și despre speranțele basarabenilor în „completa destrămare a imperiului rus”, pe care le apreciază ca fiind „fantezie românească”. Este semnificativ faptul că în zilele scrierii acestor rânduri, după 115 ani de la raportul diplomatic german, în Basarabia, o serie de susținători ai unirii Basarabiei cu România sunt animați de aceleași speranțe că Federația Rusă se va destrăma în cnezate și voievodate, iar pe ruinele Rusiei, Basarabia va reveni la patria-mamă. În așteptarea acestui moment istoric, nu se construiește nici un proiect de țară care să poată fi acceptat de Rusia, pentru a putea avea mai multe șanse de succes.
[19]Ibidem, p. 379. Autorul susține că principalul artizan al actelor de trădare și înșelăciune ale Rusiei față de România a fost ministrul și apoi prim-ministrul Boris VladimirovichStürmer. Colaborarea militară româno-rusă în Dobrogea, în primul război mondial, n-a funcționat de la început. Trupele ruse promise ca ajutor nu au ajuns la timp ori s-au retras la primele focuri trase de inamicii bulgari, germani și turci. Această neimplicare rusească în luptă a dus la dezastruoasa înfrângere a românilor la Turtucaia (Tutrakan), în Cadrilater, la 19 august/1 septembrie – 24 august/6 septembrie 1916. [20] Porfirie Fală, Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 393. [21] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 76.
[22] Vezi Vladimir Ilici Lenin, Opere complete, București, Editura Politică, vol. 50, 1968, p. 25 și Petre Otu, România în Primul Război Mondial. Marea Unire, Editura Litera, București, 2017, p. 287. Germania avea interesul să acționeze pentru înrăutățirea raporturilor ruso-române, pentru a izola România și a o determina să încheie o pace cu Germania prin care să accepte cele mai oneroase condiții.
[23] Privitor la activitatea națională românească din Basarabia în anul premergător unirii Moldovei de Est cu România, inclusiv desfășurarea ședinței Sfatului Țării în care s-a decis unirea este semnificativă conferința ținută la postul de radio „Europa Liberă” de fostul deputat Anton Crihan, în martie 1968, cu ocazia celebrării semicentenarului actului de la 27 martie 1918. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 2, ff. 13-28, apud Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 159-170. Anton Crihan (n. 10 iulie 1893, Sîngerei, Imperiul Rus – d. 9 ianuarie 1993, Saint Louis, Missouri, SUA) a fost avocat, economist, politician, profesor și publicist român basarabean, membru al Sfatului Țării (1917), subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). În anul 1944, Comitetul Basarabenilor l-a delegat pe Anton Crihan să plece în SUA pentru a face cunoscută lupta basarabenilor și drepturile românești asupra provinciei reocupată abuziv de Uniunea Sovietică. Vezi Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917-1918) : Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, pp. 83-85.
[24] Ioan Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996, pp. 36-37. Autorul îl citează și pe Mihail Gr. Romașcanu, cu lucrarea Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Românească, București, 1934, care prezintă detalii despre aceste aspecte. 

[25] Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 75.

[26] Vezi Alexandru Marghiloman, Note politice (1897-1924), vol. III, Editura Scripta, București, 1995, pp. 136-137.

[27] Vezi Friedrich Engels, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 22, Editura politică, București, 1965, pp. 28-29 și Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, pp. 105-106. Istoricul american Larry L. Watts arată că poziția părinților fondatori ai comunismului față de chestiunea raptului unor teritorii românești de către Rusia a fost argument al Chinei comuniste de a ține partea României în disputele ei cu Uniunea Sovietică, în perioadele conducătorilor Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Vezi Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, pp. 245 și 286.

[28] În memoriile sale, I.G. Duca are aprecieri aspre față de decizia generalului Alexandru Averescu. Deși era obligatoriu când a devenit premier, el nu demisionase din Armată, acesta fiind, după părerea lui I.G. Duca „singurul act pe care Rusia îl poate invoca împotriva noastră în chestiunea Basarabiei”. Vezi I.G. Duca, Memorii, Editor Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1992, vol. IV, partea a II-a, p. 83. Tot I.G. Duca aruncă anatema răspunderii pentru acordul încheiat: „După câte mi s-a spus, din îndemnul lui Argetoianu, ai cărui părinți erau la Odessa, Averescu, cu o ușurință nepermisă, a încheiat cu RUMCEROD-ul, adică de fapt cu Rakovski, o convenție în temeiul căreia (…) el se obliga să evacueze în termen de două luni Basarabia”. Vezi I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag,  München, 1982, p. 75; ed. 1994, vol. IV, part. II, p. 92.

[29] RUMCEROD este acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa. RUMCEROD a fost un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, cu competențe politice, administrative și militare asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, constituit în contextul destrămării Imperiului Rus și a războiului civil rus. RUMCEROD a funcționat din mai 1917 până în mai 1918.

[30] Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 529.

[31] Ion Al. Popescu, Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 399-401.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (5)

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/05/09/prof-univ-dr-corvin-lupu-drepturile-istorice-ale-romanilor-asupra-basarabiei-4

Foto: Ceaușescu și Brejnev

Nicolae Ceaușescu și problema drepturilor românești asupra Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța, a Insulei Șerpilor și a Tezaurului României.

Problematica drepturilor României asupra teritoriilor ocupate de Rusia Sovietică/URSS a fost o preocupare de interes a regimului socialist de stat consemnează autorul în publicația https://geopolitika.ro.

Încă din prima parte a deceniului al șaptelea al sec. al XX-lea, Ion Popescu-Puțuri, care a fost director al Institutului de Istorie al PCR din 1961 în 1989, membru al CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională, a recomandat patrioților români din Basarabia, prin intermediul lui Pantelimon Halippa, să redacteze memorii documentare istorice privitoare la Unirea Basarabiei cu România, în ideea de a rezulta din aceste memorii legalitatea actului unirii și drepturile românești asupra Basarabiei.[1]

Chestiunea condamnării răpirii teritoriilor românești de către Rusia/Uniunea Sovietică, a Tratatului Molotov-Ribbentrop și a urmărilor sale a fost ridicată și în cadrul ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din 13 noiembrie 1989. În cadrul acestei ședințe, Nicolae Ceaușescu a prezentat conducerii colective a țării proiectul său de a condamna Tratatul Molotov-Ribbentrop în cadrul apropiatului congres al partidului care urma să aibă loc. Nicolae Ceaușescu a spus: „Am convocat această ședință, tovarăși, pentru a discuta Raportul care trebuie prezentat în fața Congresului al XIV-lea… Vreau să ridic, în fața Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem la Congres, nici public, deocamdată, dar față de care trebuie să adoptăm o poziție mai clară. Este vorba de probleme legate de Moldova Sovietică. Ați citit cu toții informațiile și ce se întâmplă acolo. Am atras atenția tovarășilor că trebuia să le publice în presă și va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziție în această problemă, având în vedere, în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună și problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluționeze, în mod corespunzător, problema Basarabiei și Bucovinei de Nord.

Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare. De altfel, în timpul lui Hrușciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Și, între alte probleme, legate de relațiile cu China, am discutat și problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegațiile celor două partide – și s-au întâlnit – dar au intervenit problemele cunoscute în legătură cu Hrușciov[2] și nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965, în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev[3], am discutat, de asemenea, problema aurului și a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică și despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparține poporului român și că va fi restituit atunci când în România va fi puterea muncitorilor și țăranilor. Am întrebat, sunt și stenogramele, dacă consideră că în România nu este încă puterea muncitorilor și a țăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziție favorabilă Șeleapin (sic!)[4], care a spus că tovarășii români au dreptate, dar trebuie să analizeze și să vedem cum să soluționăm această problemă. Ceilalți, inclusiv Brejnev, au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat „albii”… În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu „albii”. Este adevărat că nu am mai reluat această discuție.[5]

În anul 1967, anul aniversărilor dedicate împlinirii a 50 de ani de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, la Chișinău, conducătorii sovietici Brejnev și Kosîghin au afirmat că Basarabia este definitiv încorporată în comunitatea spirituală a naționalităților sovietice.[6]

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă și cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiții și am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta, va trebui să reluăm și problema Basarabiei. Trebuie oricum să ridicăm problema populației din Republica Moldovenească (sic!), în concordanță cu constituția sovietică și cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asigure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei înșiși spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români și nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei și, cel puțin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova și România… soluționarea acestei probleme trebuie gândită și trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm pozițiile care sunt, mai cu seamă că ei le publică și să avem în lunile următoare o discuție specială pe această problemă.

De altfel, în 1970-1975 am avut câteva discuții cu secretarul cu problemele internaționale de atunci – Katușev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor. În programul partidului avem o referire generală și am spus că nu vom putea să recunoaștem. Una este problema granițelor, ca rezultat al forței, dar alta este să recunoaștem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul român, este un non-sens. Aceasta ar fi o altă problemă.

Sigur, punându-se problema anulării înțelegerii cu Hitler, este evident că în mod corespunzător intervine și aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuție pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situație și felul cum ei acționează. Vin și fac o plenară și anunță că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut și continuă să-i împiedice să-și pună în valoare problemele lor… Aici nu este vorba de existența unei naționalități sau a unor oameni care sunt de origine română și se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba de o parte a României, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm și noi. S-au publicat și în Uniunea Sovietică. I-am spus și lui Matei [Ilie] și lui Olteanu [Constantin], pentru că este legat și de partea internațională – i-am chemat pe amândoi pentru că, și din punct de vedere internațional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se spune că Uniunea [Sovietică] manifestă interes față de Basarabia și Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov și Ribbentrop și unde se spune că Germania nu are interes și nu are obiecțiuni față de acest lucru.” Nicolae Ceaușescu a întrebat: „Deci sunteți de acord?”, iar stenograma consemnează: „Toți tovarășii sunt de acord.”[7]

Trebuie menționat că în acea informare făcută de Nicolae Ceaușescu în ședința CPEx, el nu a menționat faptul că predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale cărui merite le-a minimalizat în anumite momente, a realizat importante recuperări din tezaurul României. Astfel, în august 1956, URSS a restituit României o parte din tezaurul depus la Moscova în anii primului război mondial, cuprinzând opere de o mare valoare artistică și materială. Este vorba despre 33 de kg de aur, 690 kg de argint, 22,12 carate de briliante, 30,03 carate de rubine, 184,55 carate de smaralde, 1.350 de picturi, gravuri și desene, dintre care 120 de Nicolae Grigorescu, pe lângă altele de Aman, Luchian, Andreescu, Szathmary, 35.000 de monede rare, 39.320 de alte piese de mare valoare.[8]

În cadrul Raportului la Congresul al XIV-lea al PCR, din 20 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a cerut anularea tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Nicolae Ceaușescu a spus: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate…”[9]

În 23 noiembrie 1989, în plin congres al partidului, ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov, i-a remis lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare din partea lui Mihail Gorbaciov în care acesta îi reproșează poziția adoptată față de Tratatul Molotov-Ribbentrop. Gorbaciov îi spunea lui Ceaușescu că nu e bine să amintească de înțelegeri moarte și îngropate pentru că astfel ar putea deștepta la viață forțe adormite de aproape jumătate de veac. Mai mult, îi spunea să înceteze să spună despre cei care aplică perestroika și se deschid reformelor ca fiind „deviaționiști”, „trădători”, sau să spună despre ei că au trădat cauza socialismului, ori că au eșuat.[10]

În după-amiaza aceleiași zile, Ceaușescu a convocat întregul CPEx (33 de membri) la care s-au mai adăugat Radu Constantin și Vasile Bărbulescu, secretari ai CC al PCR. Ședința a durat 30 de minute. Ceaușescu le-a spus membrilor conducerii colective să citească mesajul trimis de Gorbaciov despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu Bush. Apoi l-a pus pe Constantin Olteanu să le citească răspunsul lui. Ceaușescu i-a scris lui Gorbaciov că la întâlnirea cu Bush nu se poate discuta situația din țările socialiste „sub nicio formă.” El scria că acesta este un subiect care nu poate fi discutat decât între conducerile țărilor socialiste.

De fapt, Ceaușescu amintea de Pactul Molotov-Ribbentrop pentru a avertiza Moscova și, deopotrivă, celelalte țări socialiste, că un nou pact de redistribuire a sferelor de influență ar putea avea efecte catastrofale. Chiar Gorbaciov, în rândurile scrisorii pe care i-a trimis-o lui Ceaușescu, spunea că se va întâlni cu președintele George Bush pentru a discuta probleme de interes mondial.

Nicolae Ceaușescu nu avea în vedere doar Tratatul Molotov-Ribbentrop, ci și Acordul de la Potsdam, încheiat în cadrul Conferinței de la Potsdam, prin care URSS-ului i s-au conferit drepturi și privilegii asupra României, care au fost menținute pe întreaga perioadă a Războiului rece. În mare parte ele au fost motivate de faptul că România a „ocupat” Basarabia în 1918 și în 1941, teritoriu care ar aparține „de drept” URSS. Aceste drepturi și privilegii, inclusiv dreptul de intervenție în problemele interne ale României, au fost consemnate în legislația internațională și încorporate în Carta ONU. Acesta este motivul pentru care de-a lungul anilor Nicolae Ceaușescu a susținut pe față reunificarea Germaniei, care ar fi însemnat năruirea Acordului de la Potsdam, cu toate prevederile sale oneroase față de România.[11]

Problematica Acordului de la Potsdam a fost discutată și cu prilejul vizitei președintelui și a secretarului de stat ai SUA, Gerald Ford și Henry Kissinger, în România, în anul 1975 și inclusă într-un memorandum al convorbirilor.[12]

În anul1976, la un an după încheierea Conferinței pentru Pace și Securitate în Europa de la Helsinki și a semnării Actului Final al conferinței, ministrul de Externe al României, George Macovescu, în discuțiile pe care le-a purtat la Casa Albă cu președintele Gerald Ford, a abordat și probleme referitoare la Basarabia. El a declarat: „Știți că suntem în favoarea menținerii integrității teritoriale a statelor din Europa, în favoarea respectării tratatului din 1947 și a acordurilor de la Helsinki pe care le-am semnat. Considerăm că RSS Moldovenească este parte a URSS. (…) președintele nostru a declarat public că recunoaștem că RSS Moldovenească este parte integrantă a URSS, dar nu putem accepta ideea că moldovenii nu sunt români, când cea mai mare parte a Moldovei face parte din România.”[13]

În același sens, Nicolae Ceaușescu i-a declarat secretarului general al PC al URSS și președinte al Sovietului Suprem, Leonid Ilici Brejnev, că nu putea „în nici un caz să accepte teza, care contravine flagrant adevărului istoric, că românii și moldovenii sunt două popoare diferite, că limba română și moldovenească sunt două limbi diferite”.[14]

Securitatea din România nu a încurajat nici demersurile patrioților basarabeni pe lângă autoritățile române și nici unele manifestări pe care refugiații basarabeni din România au dorit să le organizeze. Acest fapt reiese din mulțimea de documente și rapoarte ale Securității către decidenții politici din perioada ceaușistă. În mod deosebit rezultă aceasta dintr-un raport semnat chiar de Președintele Consiliului Securității Statului, Ion Stănescu (Szilágy), din rapoartele privitoare la trimiterea de către Pantelimon Halippa și colaboratori ai săi a unui memoriu generalului Charles De Gaulle, cu prilejul vizitei acestuia în România, din mai 1968. Memoriul a fost trimis Ambasadei Franței la București prin scrisoare recomandată și a fost interceptat și reținut definitiv, „în interesul muncii”, din ordinul generalului maior de securitate Constantin Stoica, vicepreședinte al Consiliului Securității Statului. Memoriul confiscat se află în arhiva CNSAS. Prin rapoartele sale, Securitatea încerca să dovedească faptul că activitatea patrioților basarabeni, în frunte cu Pantelimon Halippa, pentru conștientizarea ideii apartenenței Basarabiei la România ar dăuna raporturilor țării cu URSS și politicii PCR și RSR, chiar dacă ei nu reprezentau un pericol pentru securitatea statului, după cum se recunoștea într-unul din rapoarte.

În anul 1969, în preajma vizitei președintelui Richard Nixon la București, Pantelimon Halippa intenționa să-i trimită și acestuia un memoriu privitor la situația Basarabiei, cu toate că fusese avertizat de Securitate să înceteze activitatea de propagare a drepturilor românești asupra Basarabiei. Ca urmare, șeful Direcției a I-a, col. Dumitru Borșan, a propus CSS ca Pantelimon Halippa să fie din nou chemat la Securitate, admonestat și să i se atragă atenția asupra „atitudinii și comportării sale”. Ulterior, Securitatea a trecut la operațiuni mai ample, de preluare a tuturor scrierilor, documentelor și materialelor aflate în posesia lui Pantelimon Halippa, sub pretextul prevenirii înstrăinării lor și asigurării securității personale a patriotului basarabean. Pe de o parte, acest demers a fost conceput a fi realizat prin influențarea lui Pantelimon Halippa de către ofițerii de securitate cu care acesta stătea de vorbă, iar pe de altă parte, Securitatea a inițiat trimiterea unei scrisori anonime de atenționare a unui „iminent” pericol de moarte în care s-ar afla, pentru a-l intimida.[15]

Nu există nici o dovadă că aceste măsuri ale Securității erau cunoscute la partid. Cel mai probabil, ele au fost operațiuni inițiate de Securitate, care slujeau în primul rând intereselor sovietice de reprimare a oricăror forme de promovare a ideii apartenenței Basarabiei la România. De altfel, este dovedit în istoriografie că Securitatea acționa duplicitar, afișând loialitate totală față de conducerea de partid și de comandantul suprem, dar promova și o agendă paralelă cu cea a PCR, colabora în secret și împotriva ordinelor decidenților politici cu serviciile secrete sovietice și uneltea împotriva conducerii României, pentru răsturnarea de la conducere a lui Nicolae Ceaușescu și înlocuirea lui cu un  conducător socialist devotat Moscovei.[16]

Conducerea de partid era mulțumită de activitatea lui Pantelimon Halippa, pe care Securitatea o reprima. Ca urmare, în anul 1973, prin Decret al Consiliului de Stat, semnat de Nicolae Ceaușescu, lui Pantelimon Halippa i s-a mărit pensia, aceasta fiindu-i aproape dublată, de la 1.880 lei, la 3.500 lei. Pentru acei ani, era o pensie cu putere de cumpărare mare. De asemenea, în 1972, când Pantelimon Halippa a predat statului român arhiva sa personală privitoare la Basarabia, multe dintre ele relevând drepturile istorice ale românilor asupra provinciei, el a fost chemat la conducerea Ministerului de Interne, de care aparțineau Arhivele Naționale și a fost recompensat cu suma de 30.000 lei.[17]

În 1990-1991, când s-a proiectat încheierea unui tratat bilateral de bază între România și URSS, recunoașterea de către România a apartenenței la URSS a teritoriilor ocupate de aceasta în 1812 și 1940 a fost inclusă în proiectul care a fost respins de Parlamentul României, în iunie 1991.

După dezmembrarea URSS, Ucraina a continuat această preocupare și, profitând de slăbiciunile și de lipsa extremă de patriotism a conducerii României, aservită unor interese străine, antiromânești, a reușit să obțină Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 2 februarie 1997, prin care conducerea de atunci a României recunoștea apartenența la Ucraina a nordului Bucovinei, a Ținutului Herța, a sudului Basarabiei și a Insulei Șerpilor[18]. Ceea ce au refuzat categoric conducătorii regimului socialist de stat, inclusiv în perioada ocupației militare sovietice a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, au acceptat cu sânge rece conducătorii trădători din 1997, respectiv Emil Constantinescu, președinte, Victor Ciorbea, prim-ministru, Petre Roman, președinte al Senatului, Adrian Severin, ministru de Externe și majoritatea parlamentarilor care s-au supus dispozițiilor politice de la partide și au acceptat să voteze legalizarea unor rapturi teritoriale în dauna poporului român.[19]

Revenind la perioada de acum un secol, afirmăm că relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări, iar imposibilitatea gestionării lor de către guvernele regale româneau condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au condus la reorientarea politică a României către Germania și la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. De-a lungul perioadei de peste un secol care a trecut, această realitate a fost recunoscută doar cu un sfert de gură și arareori de către reprezentanți ai clasei politice românești, care s-a cantonat în facila și comoda poziție de acuzatoare a Rusiei, dar motivația obiectivă a vinovăției rusești pentru raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța nu absolvă clasa politică românească și Casa Regală de propriile ei greșeli și de propria ei vinovăție. Acesta este unul din motivele care au condus la zicala că „am pierdut Basarabia pentru că nu am fost demni de ea”.

Problema unității românești de pe ambele maluri ale Prutului subminată de regimurile politice post-comuniste

Perspectivele de reunificare a teritoriilor din nordul și centrul Basarabiei, care compun astăzi, împreună cu Transnistria, Republica Moldova au fost frânate de la Moscova, de la Chișinău și de la București.

La 5 aprilie 1991, la Moscova, președinții Mihail Gorbaciov și Ion Ilici Iliescu au semnat Tratatul de colaborare, bună vecinătate și amiciție între România și URSS, care înlocuia vechiul tratat, încheiat în 7 iulie 1970 pentru 25 de ani. Conform noului tratat, România și URSS se considerau, în relațiile lor reciproce, precum și în ansamblul comunității internaționale, în orice situație, drept state prietene (art.1). Erau reafirmate inviolabilitatea frontierelor și integritatea teritorială (art.3), semnatarele obligându-se să nu participe la nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte, să nu permită ca teritoriul lor să fie folosit de către un stat terț în scopul comiterii unei agresiuni împotriva celeilalte părți, să nu pună la dispoziția unei terțe țări căile și mijloacele de comunicație și să nu sprijine în niciun fel un asemenea stat care ar fi intrat într-un conflict armat cu cealaltă parte contractantă (art. 4).

Tratatul nu făcea nicio referire la Tratatul Molotov-Ribbentrop, la Protocolul adițional secret al tratatului și nici la partea din tezaurul României care nu a fost restituită României. Tratatul asigura centura de securitate a Uniunii Sovietice în zona României, prin angajamentele acesteia de a nu adera la NATO și a nu permite folosirea teritoriului ei de către posibili adversari ai URSS. Interesele României nu au fost menționate în tratat. În luna iunie 1991, în ultima ședință a sesiunii Parlamentului României dinaintea vacanței parlamentare, tratatul a fost respins prin vot și nu a devenit lege.

În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră „podul cu flori”, președintele minoritar etnic al României, cunoscut ca susținător al intereselor sovietice, Ion Ilici Marcel Iliescu, a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. Prin aceasta s-a consolidat existența a două state românești diferite și s-a descurajat mult posibilitatea unei uniri a celor două teritorii românești prin voință populară, revoluționară, care era „la modă” și susținută atât de Occident, cât și de regimul Gorbaciov din URSS, în perioada schimbării regimurilor politice socialiste de stat autoritare, cu regimuri socialiste perestrokiste.

În anul 1992, după prăbușirea URSS, SUA a recunoscut și ea Republica Moldova ca stat suveran și independent.

În decembrie 1991, imediat după dezmembrarea controlată a URSS, a izbucnit războiul de pe Nistru. El a slujit Federației Ruse să dovedească necesitatea prezenței militare rusești în Republica Moldova și obținerii însărcinării internaționale oficiale de menținere în Republica Moldova a unor forțe militare „de pace” de către Federația Rusă. Patrioții români care au luptat pe Nistru, atât cei reali, cât și agentura rusească infiltrată printre ei, au făcut de fapt, conștient, inconștient, sau cu rea-credință, jocul Moscovei.

În cursul conflictului de pe Nistru, în raporturile dintre România și Moldova, s-a ajuns și la acuze ale Chișinăului împotriva guvernului de la București, de imixtiuni în treburile interne ale Republicii Moldova. România a fost acuzată că a desfășurat activități informative pe teritoriul Republicii Moldova, că se amestecă în treburile interne ale acestui stat suveran și independent, ca să nu mai vorbim de faptul că, în anii ’90, „guvernul” de la Tiraspol a acuzat România că a înarmat forțele care luptau împotriva separatiștilor transnistrieni conduși de  generalul Smirnov și a desfășurat activități informative ilegale în Republica Moldova. Toate acestea au oferit Rusiei argumente temeinice în plus, în fața opiniei publice internaționale, de a-și păstra armata de ocupație din Republica Moldova.

În perioada premergătoare includerii României în structurile euro-atlantice, începând cu anul 2001, s-a pus pe rol proiectul încheierii unui tratat de bază al României cu Federația Rusă. Atât opinia publică, cât și o parte a clasei politice românești considerau că problemele anulării Tratatului Molotov-Ribbentrop, a urmărilor sale și restituirea tezaurului României trebuie să fie soluționate în cadrul acestui tratat. Ele sunt chestiuni istorice nesoluționate care nu ar trebui să fie ignorate. Cu toate acestea, ministrul de Externe, Mircea Geoană, a declarat că „Am decis că a sosit vremea ca această dispută să fie încheiată”.[20] Prim-ministrul României și președinte al partidului de guvernământ, Adrian Năstase, a declarat: „În legătură cu Tratatul de bază și cu anumite bariere care au stat în calea semnării lui până acum se cuvin a fi făcute două precizări. În primul rând, chestiunea denunțării Pactului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate, teritoriile care au fost răpite României ne mai aflându-se între granițele Federației Ruse. În al doilea rând, pentru accelerarea negocierilor și finalizarea Tratatului ar fi necesar ca partea română să propună ca discuțiile legate de problema tezaurului să fie separate de reglementarea cadrului de bază al relațiilor bilaterale și să se poarte ulterior în acest cadru”.[21]

Cu acest prilej, poziția Federației Ruse a fost aceea că problema Tratatului Molotov-Ribbentrop nu mai este de actualitate întrucât Federația Rusă nu mai deține teritorii care au aparținut României, iar problema tezaurului României, fiind o piedică în calea încheierii unui tratat să fie discutată cu alt prilej. Observăm că demnitarii români Adrian Năstase și Mircea Geoană susțineau punctele de vedere ale Federației Ruse, minimalizând aspirațiile istorice românești. De asemenea, în vederea încheierii unui tratat bilateral cu România, guvernul de la Moscova a încercat să negocieze propunând concesii în schimbul neaderării României la NATO. În cele din urmă, tratatul nu s-a semnat.

După aderarea României la NATO și la UE, îndepărtarea româno-română de pe cele două maluri ale Prutului s-a accentuat. Într-o primă etapă euro-atlantică a României, guvernanții de la București, la cererea noilor diriguitori occidentali, au ermetizat frontiera cu Basarabia și au deschis-o total pe cea de la Vest, cu dușmanii istorici ai etnicilor români, ungurii. Paradoxurile istoriei… În perioada interbelică ar fi fost de neconceput, chiar de domeniul absurdului, să existe vreun proiect în care românii să-și securizeze frontierele cu frații lor din Basarabia și să-și deschidă total frontiera cu Ungaria, eternul adversar din istorie.

În timpul președinției lui Traian Băsescu, România a decis să acorde cetățenia română, la cerere, cetățenilor Republicii Moldova. O decizie aparent patriotică, utilă, care ar ajuta pe frații noștri. Urmarea a fost că sute de mii de români din Republica Moldova au obținut cetățenia română, au devenit cetățeni ai UE și au plecat în Occident. Și duși au fost. Fibra românească din Basarabia s-a slăbit și mai mult și a pierdut elemente de calitate genetică ridicată. Rusofonii nu părăsesc Basarabia, chiar dacă mulți dintre ei merg la muncă în Federația Rusă, unde sunt plătiți la nivelul din Occident. Majoritatea românilor care pleacă din Basarabia nu mai revin în fosta lor patrie. Teroarea antiromânească impusă în Basarabia de regimul țarist și de sovietici, ultimii fiind în special kazaro-evrei și ucraineni, nu a depopulat Basarabia de români. Mirajul Occidentului, în schimb, a reușit să afecteze grav ființa națională românească din Basarabia.

În iulie 2021, în urma alegerilor parlamentare din Republica Moldova, pentru prima oară în cele trei decenii de independență statală, nici un partid unionist nu a mai intrat în Parlamentul de la Chișinău. Electoratul partidelor unioniste a fost acaparat de proiectele euro-atlantice, cele care în România au condus la un neo-colonialism incontestabil. Naționalismul românesc din Basarabia a fost convertit la globalismul euro-atlantic, ceea ce este o înfrângere a românismului și a unionismului basarabean.

În anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a declarat public, în cadru oficial,  că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova, pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile ei provocări, printre care este și faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și, desigur, mai este și problema transnistriană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul Republicii Moldova”[22]. Prin această poziționare oficială a SUA, mișcarea unionistă din Republica Moldova și din România a pierdut sprijinul singurei puteri din lume care ar fi putut să o ajute în direcția satisfacerii aspirațiilor ei istorice.

Postfață

Basarabia a fost o vreme îndelungată sub stăpânire rusească și ucraineană (nordul provinciei și sudul ei). În cei peste 200 de ani trecuți de la 1812, până în prezent, ea s-a aflat doar 25 de ani în interiorul granițelor României. Este puțin. În acei ani interbelici, guvernele românești au făcut foarte puține pentru basarabeni. Apartenența provinciei la România nefiind recunoscută de mari puteri ale lumii (în primul rând, de SUA, de URSS, Germania, Japonia), autoritățile de la București s-au ferit să facă investiții în Basarabia, care erau văzute ca fiind riscante și au privit-o ele însele cu lipsă de încredere în viitorul ei românesc. Basarabia a rămas neindustrializată. Sovieticii au făcut investiții în RSS Moldovenească, dar le-au făcut la est de Nistru, în Transnistria. Politicienii români din perioada interbelică vizitau Basarabia mai ales în campaniile electorale, când promiteau cu multă larghețe proiecte pe care nu le-au demarat niciodată.

Încrederea basarabenilor în România a fost zdruncinată din temelii, după părerea noastră, pe bună dreptate. În perioada stăpânirii țariste, elitele românești din Basarabia au fost deportate, întemnițate, persecutate, marginalizate. În mod deosebit au fost oprimați preoții. În perioada lui Stalin, această situație s-a repetat. Ulterior, elitele românești din Basarabia, care s-au ridicat în perioada comunistă, au fost atrase intenționat spre situații mai bune oferite în alte părți ale imensei Uniuni Sovietice și înlocuite cu elite rusofone. Fibra românească a Basarabiei a fost mereu agresată și subțiată. Și totuși, ea a rezistat. A rezistat, dar nu la o dimensiune care să asigure un control majoritar al societății. Așa s-a ajuns ca, în alegerile din 2004, partidul pro-unionist al lui Iurie Roșca să obțină doar în jur de 13,5 % din voturi, într-o campanie electorală a cărei corectitudine nu a contestat-o.

Astăzi, mulți patrioți români din Republica Moldova vor să se unească cu România, păstrând în componența statului și provincia Transnistria, cu a ei Armată a XIV-a, ceea ce este atât anacronic, cât și de neacceptat pentru o țară membră a NATO și a UE, cum este România.

Cu toată această imposibilitate, nu sunt formulate proiecte de propunere a separării teritoriilor foste ale Basarabiei românești de Transnistria. Orice mare proiect de țară are nevoie de mari sacrificii. Dar nimeni nu propune la Chișinău renunțarea la Transnistria în favoarea unirii Basarabiei cu România.

O altă caracteristică a liniei strategice a grupării unioniste din Basarabia este aceea de a-și construi linia politică pe adversitatea declarată cu Federația Rusă. Or, este evident că în acest areal geopolitic este foarte greu de prevăzut că se poate avea succes în demersuri naționale și statale majore promovate în adversitate cu Rusia. Și totuși, această adversitate este întreținută de patrioții români basarabeni, promovată public și încurajată de România și de organismele euro-atlantice.

Privitor la acest aspect, există o categorie de unioniști basarabeni (cel puțin în aparență unioniști) care propune un discurs violent antirusesc și exprimă convingerea în slăbiciunea totală a Rusiei, a faptului că această țară este măcinată atât de tare de grave probleme interne: alcoolism, scădere demografică și nemulțumiri ale unor minorități naționale, încât Rusia se va destrăma și pe cadavrul ei, se vor prăbuși și rusofonii din Basarabia, iar provincia va reveni la România.

Pentru prima oară am auzit această „teză” „pe viu” în 2014, la un simpozion organizat sub egida ministrului Apărării Republicii Moldova de atunci, generalul de Justiție Militară Valeriu Troenco. Cu acel prilej, într-o pauză de cafea, unul dintre participanți a afirmat public că „Rusia se va dezmembra în cnezate și voievodate”, iar pe cadavrul Rusiei Republica Moldova se va reunifica cu România. Un general, fost comandant al Brigăzii cu Destinație Specială (omoloaga Brigăzii Antiteroriste a SRI din România) și un colonel de informații, gazdele care m-au îngrijit pe mine și pe soția mea pe parcursul vizitei la Chișinău, mi-au spus să nu-l iau în seamă că este cunoscut ca fiind în legătura serviciilor secrete rusești… Deci, am înțeles eu, că serviciile rusești, prin intermediul unor cetățeni care fac parte din mișcarea unionistă românească, lansează teze derutante, care împing mișcarea în direcții perdante, care ocolesc traiectoriile prin care unioniștii s-ar putea apropia de o zonă a unor perspective politico-naționale reale.

În 2018, tot la Chișinău, cu prilejul unei sesiuni științifice, la recepția oferită de organizatori, un foarte cunoscut intelectual, militant politic pentru reunirea Basarabiei cu România, a susținut cu tărie aceeași teză! Am insistat asupra discuției. În afară de atacuri verbale violente la adresa Rusiei, nu avea nici o propunere concretă pentru mișcarea unionistă românească…

Deci, să așteptăm prăbușirea Rusiei…!? Până când? Poate, până la „sfântul așteaptă”… Este simplu de constatat că Rusia are nevoie de motive de nemulțumire față de mișcarea unionistă românească, atâta timp cât ea este calată pe anti-rusism și unii dintre cei care se învârt în aceste cercuri unioniste oferă aceste motive de nemulțumire, din eroare, din strategii neinspirate sau din rea-credință. La un eventual moment istoric „potrivit” sau „nepotrivit”, aceste nemulțumiri pot fi justificări ale unor măsuri pe care Rusia le poate lua în spațiul geopolitic al fostei Uniuni Sovietice, chiar din fosta zonă de influență pe care Stalin a negociat-o și obținut-o cu SUA și cu Marea Britanie, la sfârșitul celui de al doilea război mondial. N-ar fi de mirare, întrucât în anul 2014, într-un interviu acordat de președintele Vladimir Putin, acesta a declarat că Stalin a negociat sferele de influență foarte bine și a făcut-o „pentru eternitate”, doar că Rusia a avut „doi trădători”, pe Gorbaciov și pe Elțân, care au stricat înțelegerile prin acordul verbal din Malta, din 2-3 decembrie 1989, făcut cu SUA. Dar, a continuat Vladimir Putin, „Rusia vrea înapoi ceea ce este al ei!” După declanșarea operațiunilor militare ale Federației Ruse împotriva Ucrainei și a statelor care susțin Ucraina împotriva Rusiei, președintele Vladimir Putin a declarat că operațiunea militară din Ucraina „este doar o etapă dintr-un proiect mult mai mare”. Este evident că Rusia vizează sfera de influență moștenită în dreptul internațional de la fosta URSS. În acest sens reamintesc că tratatele de la Yalta și Potsdam nu au fost denunțate de nici una dintre părțile semnatare, deci, sunt în vigoare!

În noiembrie-decembrie 1917, guvernul regal român a ales adversitatea cu Rusia Sovietică, în locul cooperării diplomatice și nu a răspuns mâinii întinse de bolșevici. România nu a vrut să „se facă frate cu dracu”, pentru a trece puntea recunoașterii de către Rusia Sovietică a eliberării Basarabiei și a unirii ei cu România și a restitui Tezaurul. Experiența istorică a dovedit că recunoașterea apartenenței Basarabiei la România a fost doar la îndemâna raporturilor diplomatice directe româno-sovietice. Marile puteri s-au implicat de fiecare dată în această problemă doar din perspectivă proprie. În primii 15 ani după primul război mondial, SUA nu a dorit să recunoască apartenența Basarabiei la România pentru că nu doreau să împiedice prin nici un gest diplomatic o posibilă viitoare obturare a comunicării diplomatice cu guvernanții de la Moscova și stabilirea de relații diplomatice cu URSS.

Astăzi mișcarea unionistă românească din Basarabia nu realizează că influența Rusiei nu trebuie subestimată și că proiectul unionist nu se poate realiza în adversitate cu Rusia.

Mișcarea unionistă nu și-a propus un model de acțiune prin care să transmită mesajul că această grupare politică nu este împotriva Rusiei, nu dorește și nu acceptă ca Basarabia să devină rampă politico-militară a nici unui alt stat împotriva Rusiei, cu toate riscurile uriașe de securitate care decurg dintr-o posibilă astfel de poziționare. Această linie politică ar trebui adoptată și de România, în ciuda apartenenței ei la NATO. În acest sens, un model a oferit și oferă și astăzi Ungaria. Discursul antirusesc al guvernanților de la București și al armatei de propagandiști ai regimului globalist euro-atlantic nu este folositor nici României, nici Republicii Moldova și nici demersurilor istorice de reunire a celor două state românești. Discursul antirusesc ajută doar marile companii producătoare de armament din Occident, mai ales din SUA, să vândă României armament uzat fizic și moral, la prețuri foarte mari, din bani împrumutați cu cele mai mari dobânzi de pe piața financiară internațională.

Astăzi, mișcarea unionistă din Republica Moldova este în curs de remodelare în sensul transformării ei într-o mișcare pro-euro-atlantică, susținând posibila reunire a Republicii Moldova cu România sub faldurile Uniunii Europene, care pentru România este un nou colonialism, care pândește să acapareze și Basarabia.

Prin această reorientare a mișcării unioniste din Republica Moldova se produce o îndepărtare de la vechile idealuri ale românismului, în favoarea ideologiei globaliste, erodatoarea națiunilor europene, cea despre care președintele SUA, Donald Trump, spunea că este „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor!”.

În același timp, pentru un obiectiv politic atât de măreț, cum ar fi reîntregirea României, guvernanții de la București, dacă ar fi unioniști sinceri și dacă ar fi români adevărați, ar trebui și ei să modeleze politica și relațiile internaționale ale țării în favoarea acestui obiectiv național istoric.

Până în prezent, România a ajutat cu anumite sume de bani guvernul de la Chișinău, a oferit vaccinuri gratuite, mașini pentru poliție, pompieri și transportul elevilor la școli, a investit într-un gazoduct care să facă Republica Moldova independentă energetic față de Rusia etc. etc. De asemenea, guvernul de la București oferă cetățenie pentru moldoveni, devenind pentru aceștia o rampă de emigrare spre Occident și contribuind astfel la depopularea gravă a Republicii Moldova de etnici români, ceea ce slăbește forțele care luptă pentru românism și unire cu țara-mamă și întărește rusofonii care sunt loiali Rusiei și susțin apartenența Republicii Moldova la spațiul estic și nu la România.

Rusia a fost țara care a influențat decisiv destinul istoric al României contemporane. Această realitate ar trebui să producă efecte importante asupra analizelor politice ale decidenților politici din România, în această etapă de profunde prefaceri politice în viața internațională din zona de influență euro-atlantică, cu atât mai mult cu cât istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile.

Or, România a fost mereu în istorie când la marginea de est a imperiilor vestice, când în partea de vest a imperiilor răsăritene.

Pe această linie de analiză, trebuie reevaluată semnificația ofertei Rusiei, de la începutul anului 2004, de a se acorda României nordul Bucovinei și sudul Basarabiei, la ora destrămării Ucrainei, pe care rușii o întrevedeau de atunci și o întrevăd și astăzi, împreună cu alte oferte militare și politice, în schimbul rămânerii României în afara NATO.  Această ofertă este dovada conștientizării nedeclarate public de către conducerea Federației Ruse a apartenenței acestor teritorii la România și la dreptul autorităților de la București de a le avea în deplină posesie.[23]

Într-un proiect formulat pe termen mediu și lung, România și Republica Moldova trebuie să țină cont de faptul că sistemul sferelor de influență a fost consfințit la sfârșitul celui de al doilea război mondial, nu pentru o perioadă de timp determinată, ci „pentru eternitate”. Acordul din Malta (2-3 decembrie 1989), dintre președinții Gorbaciov și Bush Sr., care aducea modificări ale sferelor de influență, a fost unul verbal. În același timp, istoria a dovedit că, periodic, marile imperii își abandonează/transferă periferiile dintr-o mână într-alta. România  a fost în întreaga ei istorie la periferia vestică a imperiilor răsăritene și la periferia estică a imperiilor occidentale care i-au fost suzerane.

De asemenea, acordul dat de președintele rus Boris Elțîn președintelui american Bill Clinton, în aprilie 1997, la Helsinki, pentru extinderea NATO către est, a fost tot unul verbal. Proiectul politic al Federației Ruse în Europa este de a recâștiga influența pierdută în timpul președinților Gorbaciov și Elțîn. A nu lua în seamă acest proiect rusesc, sau a-l considera lipsit de șanse, ar fi o greșeală politică la fel de mare ca cea din noiembrie 1917, când clasa politică românească îi ignora pe bolșevici și aștepta o rapidă eliminare a lor de la conducerea Rusiei și din istorie.

Apartenența Transnistriei la Republica Moldova este o frână în calea posibilului proiect re-unificator al celor două state românești. Transnistria este un teritoriu care nu a aparținut României și nu a fost niciodată revendicat de România, chiar dacă există populație românească pe acele meleaguri.

În timpul celui de al doilea război mondial, deși se afla sub ocupație militară și guvernare românească, Ion Antonescu a refuzat să o anexeze, cu toate că Germania l-a încurajat să facă acest lucru, respectând linia politică tradițională românească de a nu anexa teritorii care nu îi aparțin. Transnistria nu dorește unificarea cu România. Indiferent de dezvoltarea industrială a Transnistriei, liderii de la Chișinău trebuie mai întâi să renunțe la Transnistria, dacă vor dori să susțină unificarea cu România, sau să susțină o aderare la UE, în acest moment istoric, iluzorie. Transnistria este calul troian folosit de URSS/Federația Rusă pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România și aderarea ei la euro-atlantism, în contextul actual, context care poate suferi modificări. Planificatorii din Occident doresc să inverseze rolul Transnistriei și prin proiectul de aderarea Republicii Moldova la UE și, eventual, la NATO (speră ei), regiunea separatistă să devină un cal troian al Occidentului în spațiul controlat de Rusia.

Chiar dacă, la ora scrierii acestor rânduri, Donald Trump nu mai este președintele SUA, nu trebuie să ignorăm faptul că el a declarat că se pronunță ferm pentru o Europă a națiunilor, iar statele care nu vor urma SUA pe această linie politică „vor avea mari probleme”. De asemenea, el a declarat că va încerca să convingă fiecare stat european în parte de nevoia unei Europe a națiunilor. Această declarație dovedește că la Washington există și acest proiect alternativ pentru Europa, care este posibil a fi promovat în viitor de către diplomația americană.

Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către Federația Rusă, respinsă de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale, bazate pe o foarte tristă experiență istorică, are însă și avantaje. Mă refer la încetarea erodării energiilor naționale în interminabilele lupte politice interne, la stabilitatea piețelor comerciale, la reducerea/încetarea adversității rusofonilor în interiorul țării, la perspectivele unirii cu județele din sudul Basarabiei care au fost alipite Ucrainei după al doilea război mondial, la eliminarea adversității Rusiei față de Republica Moldova, ceea ce ar elimina majoritatea riscurilor actuale de securitate ale țării.

Pe lângă aceste considerente, după lovitura militară de stat din decembrie 1989, România nu a oferit și nu oferă basarabenilor o situație prea atrăgătoare, din nici un punct de vedere. De altfel, chiar și refugiații din zone foarte sărace ale Africii și Asiei au ocolit România, din acest punct de vedere sărăcia fiind un factor de protejare a etniei române de noi venetici, de care, de-a lungul istoriei, a avut parte din plin și care au devenit o forță distructivă a românismului, la dispoziția puterilor care de-a lungul timpului au stăpânit și exploatat pe români și resursele lor de toate  felurile.

Basarabenii, ca și românii, fug de sărăcie în statele din vestul Europei. În multe cazuri, pentru basarabeni, România a fost și este doar o trambulină în drumul lor spre Occident. Privit din acest punct de vedere, prin acordarea cetățeniei române pentru basarabeni, România a contribuit doar la depopularea Republicii Moldova de o parte din tinerii ei români de elită și a permis serviciilor secrete rusești și ucrainene să-și consolideze agentura din România. Emigrarea basarabenilor este doar în folosul Occidentului care le folosește munca și priceperea și a structurilor de securitate rusești și ucrainene.

Libertatea cuvântului și de circulație, care sunt de fapt câștigurile cele mai mari ale schimbării regimului socialist de stat, au fost obținute și de poporul de la est de Prut. Din acest punct de vedere, cândva important, basarabenii nu râvnesc la unirea cu România. În același timp, în România post-ceaușistă, a existat și mai există încă o parte a opiniei publice, inclusiv a clasei politice, care, fără să declare public, nu consideră unirea cu Republica Moldova ca fiind una utilă.

Orientarea politico-economică a Republicii Moldova către UE și NATO, agreată la nivel popular de unioniști/euro-atlantiști din motive sentimentale și la nivel mai înalt din interese economice și de influență are și dezavantaje. Dintre aceste dezavantaje, principalele se referă la certitudinea înstrăinării economiei și tuturor resurselor naturale ale țării către companiile străine, ca și la absorbția elitelor societății de către Occident, care înseamnă practic transformarea țării într-o colonie cu o situație economico-socială de perspectivă și mai grea.

Sunt convins de necesitatea eliminării implicării sentimentelor de orice fel în luarea deciziilor politice majore de către clasele politice de la București și Chișinău. Toate analizele politice și de securitate trebuie luate exclusiv pe baza rațiunii, fără dragoste și fără ură.

În rest, nu putem decât să salutăm legăturile culturale, unirea simbolică dintre localitățile de pe cele două maluri ale Prutului și orice alte inițiative de cooperare bilaterală.

Erorile politico-diplomatice românești săvârșite privitor la activitatea de recunoaștere și de apărare a României Mari s-au datorat faptului că politicienii români ai epocii, care au avut multe merite foarte importante în realizarea statului național unitar român, nu au conștientizat faptul că momentul de la 27 martie/9 aprilie 1918 nu înseamnă încheierea istoriei, nu au conștientizat faptul că istoria este în continuă evoluție și toate câștigurile politico-diplomatice trebuie consolidate continuu, că toate relațiile internaționale ale României trebuiau raportate la recunoașterea României întregite, obiectivul fundamental al istoriei țării.

Istoria nu s-a încheiat la 27 martie/9 aprilie 1918 și continuarea nu a fost una favorabilă României întregite. Drepturile istorice ale României asupra tuturor teritoriilor ei unite cu țara-mamă aveau nevoie de completare cu tratate solide de recunoaștere de către toate puterile a realității din acel moment istoric favorabil. România nu a vrut „să se facă frate cu dracul bolșevic” ca să „treacă puntea” recunoașterii alipirii Basarabiei și, ulterior, a acceptat să-și pună resursele țării la dispoziția intereselor economice ale unor state ca SUA și Germania, fără să obțină recunoașterea apartenenței Basarabiei la trupul țării.

Relațiile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS/Federația Rusă au fost decisiv influențate de problema apartenenței Basarabiei la cele două țări. Imposibilitatea gestionării conflictului cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS, de către guvernele regale române, a condus, după înlăturarea țarului Nicolae al II-lea, la dispute și conflicte, care au escaladat și au determinat reorientarea politică a României către Germania și s-a ajuns la războiul româno-sovietic din anii 1940-1944. A urmat înfrângerea, ocupația militară sovietică și impunerea regimului politic judeo-bolșevic în România. Promovarea unui regim politic național-socialist, în ultima perioadă a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în toată perioada dictaturii de dezvoltare ceaușistă, nu a fost suficientă pentru înlăturarea judeo-bolșevicilor.

Victimizarea de către istoriografia românească, din ultimele decenii, a pierderii Basarabiei, nu trebuie să excludă acceptarea contribuției erorilor politico-diplomatice românești la acest eveniment. Din analiza noastră, rezultă că pierderea Basarabiei de către România a fost în principal rodul imperialismului țarist și sovietic, dar și al erorilor politico-diplomatice românești, din perioada 1917-1922, când, ca să-l rememorăm din nou pe Viaceslav Molotov, guvernul de la București putea să obțină foarte mult, oferind în schimb, foarte puțin. De aceea, sunt tentat să afirm că am pierdut Basarabia pentru că Rusia nu a renunțat niciodată la ea, dar și pentru că noi, românii, nu am fost demni de ea.

     Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Surse bibliografice

[1] Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, p. 149. Conform procedurilor cunoscute și a modului în care se luau deciziile în cadrul PCR, Ion Popescu-Puțuri nu putea să facă o asemenea recomandare fără să aibă aprobare în acest sens de la conducătorul partidului. Problemele sensibile ale raportului României cu puterea suzerană, le decidea doar Nicolae Ceaușescu.

[2] Ceaușescu se referea la lovitura de palat din octombrie 1964, prin care N.S. Hrușciov a fost înlocuit cu L.I. Brejnev.

[3] Este vorba despre prima întâlnire dintre cei doi lideri politici în noua lor calitatea de șefi ai partidelor comuniste din URSS și România, din septembrie 1965.

[4] Alexandr Nicolaevici Șelepin a fost prim-viceprim-ministru al URSS, membru cu drepturi depline al Biroului Politic și președinte al KGB, din decembrie 1958 până în noiembrie 1961 și principal consultant al președintelui KGB, Vladimir Yefimovich Semichastny, din 1961 în 1967.

[5] În cadrul discuțiilor din septembrie 1965 privitoare la restituirea de către URSS a ceea ce nu fusese încă restituit din tezaurul României depus la Moscova în anii primului război mondial, dintre delegația României condusă de Nicolae Ceaușescu și cea a Uniunii Sovietice condusă de Leonid Ilici Brejnev, conducătorul sovietic a declarat că nu știe nimic despre existența unui asemenea tezaur: „Tezaur?… Ce tezaur?… Noi nu știm nimic despre acest tezaur!” Brejnev a cerut o pauză de documentare. Ulterior, după ce delegația României i-a prezentat documentele din operele complete ale lui Lenin, în care acesta face referire la tezaurul României și la obligația Rusiei Sovietice de a-l restitui, conducătorul sovietic a solicitat ca această problemă să fie discutată „mai târziu”. Vezi Paul Niculescu-Mizil, Din nou despre Tezaurul nostru de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VI, nr. 11(63), 2001, p. 36.

[6] La puțin timp după această declarație, cu ocazia înmormântării lui Ghiță Pop, ultimul secretar general al PNȚ, în prezența unei asistențe foarte numeroase, a luat cuvântul Pantelimon Halippa, care, autorizat în prealabil de forurile de partid, a evocat într-un mod iredentist drepturile românești asupra Basarabiei, numindu-le „dreptul de totdeauna”. Pantelimon Halippa a declarat că este reprezentantul românilor basarabeni și vorbește în numele lor. El a îndemnat românii la luptă pentru recuperarea Basarabiei de către România. Vezi Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 101-103. În discursul său, Pantelimon Halippa a menționat și numele lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache, evidențiindu-le meritele în lupta națională a românilor. Privitor la acea zi, de 28 octombrie 1967, în care a fost înmormântat Ghiță Pop, legionarul Tudor Voinea și liberalul Amedeo Bădescu au declarat că reprezintă un moment important al restaurării democrației în România. În acea perioadă, Nicolae Ceaușescu a susținut promovarea adevărurilor istorice și reabilitarea unor personalități ale României care fuseseră în dizgrația regimului cominternist. Pantelimon Halippa a fost doar unul dintre ei. Securitatea, având dublă comandă, sovietică și românească, nu a văzut cu ochi buni această linie politică și a subminat-o, în întreaga perioadă ceaușistă. De asemenea, această linie politică nu a fost agreată de Elena Ceaușescu, care, după 1972, a preluat extrem de importanta funcție de șefă a cadrelor CC al PCR.

[7] Protocolul și stenograma ședinței CPEx al CC al PCR din 13 noiembrie 1989, Arhiva Comitetul Central -Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, Nr. 3240 Nr. 1840 22 XI 1989, Protocol nr. 24 al ședinței Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 13 noiembrie 1989.

[8] Vezi Pavel Țugui, Hrușciov, Gheorghiu-Dej și Tezaurul României de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 6 (82), 2003, p. 58. Autorul a menționat că nu a putut stabili dacă restituirile din tezaurul României făcute de sovietici în 1956 au fost solicitate de conducerea PMR, sau au fost făcute din inițiativa guvernului URSS.

[9] Nicolae Ceaușescu, Raport politic prezentat Congresului al XIV-lea al PCR, 20 noiembrie 1989, în „Scânteia” din 21 noiembrie 1989.

[10] Arhiva sonoră a Radio Europa Liberă, Buletin de știri, 27 noiembrie 1989, https://romania.europalibera.org/a/buletin-de-%C8%99tiri-27-noiembrie-1989/30293397.html. Astăzi, după deconspirarea de către colonelul CIA Richard Cummings, fostul șef al unității de protecție a  posturilor de radio Europa Liberă și Libertatea, a existenței unei rețele a Securității în cadrul Radio Europa Liberă, este evident că informațiile din interiorul CPEx făcute publice la Europa Liberă proveneau de la agentura Securității, care acționa la ordinul KGB, pentru subminarea lui Nicolae Ceaușescu, pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989 și readucerea României sub controlul politico-militaro-informativ al URSS. În acest sens, vezi și Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, pp. 91-95.

[11] Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013, pp. 30-31.

[12] Vezi și Constantin Moraru, 2-3 august 1975: Convorbirile Ceaușescu-Ford, în „Historia”, https://www.historia.ro/sectiune/general. Pe 2 august 1975, la București, la Palatul Consiliului de Stat, au avut loc convorbirile dintre Nicolae Ceaușescu și președintele SUA, Gerald Ford. Pe lângă Nicolae Ceaușescu și Gerald Ford au participat la convorbiri Manea Mănescu, prim-ministru, George Macovescu – ministrul Afacerilor Externe și Henry Kissinger secretarul Departamentului de Stat al SUA.

Discuțiile s-au axat pe aspectele relațiilor bilaterale dintre cele două țări, problematica europeană pe marginea Acordurilor de la Helsinki (1975), necesitatea încheierii unui Tratat de Pace cu Germania, care „să pună pe picior de egalitate toate statele, inclusiv Germania”, problema Iugoslaviei – după moartea lui Tito, Doctrina Brejnev (a suveranității limitate) etc.

[13] Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2018, p. 251.

[14] Ibidem, p. 251.

[15] Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 153-154, 170-171, 194-205, 210, 213, 226, 236 și 318-320.

[16] În acest sens, vezi, printre altele, lucrările Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, „Trădarea se cuibărise demult în DSS”, Editura Elion, București, 2019, Corvin Lupu, Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României, Editura Elion, București, 2015, Corvin Lupu, Ioan Bâlbă, Trădarea României Socialiste în viziunea unui ofițer de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2019, Corvin Lupu, Cristian Troncotă, Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2018.

[17] Vadim Guzun (editor), op. cit., pp. 350 și 353.

[18] Insula Șerpilor a fost ocupată de flota URSS în octombrie 1940.

[19] Cu ocazia dezbaterilor din Parlamentul României, ocazionate de votul privitor la proiectul Tratatului cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, din 1997, interpelat, ministrul de Externe Adrian Severin a declarat că România trebuie să contribuie la stabilitatea Ucrainei.

[20] „Curentul”, nr. 250/1.221, 24 octombrie 2001, p. 2.

[21] „Adevărul”, nr. 3.533, 25 octombrie 2001, p. 2.

[22] Alina Neagu, Ambasadorul SUA la Chișinău: Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică, în hotnews.ro, 28 august 2016.

[23] Această ofertă a fost transmisă președintelui României de către președintele Vladimir Putin, personal, prin intermediul Ambasadei României la Moscova.

Prof. univ. dr. Corvin Lupu: Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (2)

Foto: Anexarea unor teritorii moldovenești în sec.al XVIII-lea ca urmare a expansiunii imperiilor vecine

Urmarea articolului https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2023/03/14/prof-univ-dr-corvin-lupu-drepturile-istorice-ale-romanilor-asupra-basarabiei-1

Argumente de drept internațional

Prin Pacea de la Focșani, din iulie-august 1772 și prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, din iulie 1774, care au pus capăt războiului dintre ruși și turci din anii 1768-1774, s-au încheiat și documente de drept internațional privitoare la Moldova și Țara Românească, consemnează Prof. univ. dr. Corvin Lupu în publicația online https://www.art-emis.ro.

Aceste documente au venit în prelungirea unor capitulații mai vechi.

Ele au legalizat situația juridică, administrativă, fiscală și judecătorească a Țărilor Române și raporturile lor cu puterea suzerană otomană. Ele au fost realizate pe baze cutumiare, pe documente reale și pe reconstituiri ale unor momente de istorie, privitor la care nu au mai existat urme materiale.

La baza redactării Capitulațiilor au stat elemente cutumiare, dar și documente reale. La Kuciuk-Kainargi, în iulie 1774, la redactarea lor, din partea Principatului Moldovei au participat Petre Depasta, spătarul Ioan Cuza, postelnicul Manolachi Drăghici și postelnicul IenachiChirică. Din partea Principatului Țării Românești/Munteniei, au participat la elaborarea Capitulațiilor banul Mihai Cantacuzino, luminatul Chesarie, episcop al Râmnicului (1773-1780), mitropolitul Grigorie și boierul Pană Filipescu.

În istoria medievală a Țărilor Române erau cunoscute capitulațiile mai vechi, încheiate începând cu sfârșitul sec. al XIV-lea. Astfel, au fost Capitulația din 1393, încheiată la Nicopole, între Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid Ilderim. O altă capitulație s-a încheiat la 1460, la Adrianopol, între domnitorul Vlad Țepeș și sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul. La 1511 s-a încheiat o capitulație între domnitorul Moldovei Bogdan al II-lea cel Chior și sultanul Baiazid al II-lea.

Capitulația de la 1529, încheiată între Petru Rareș și Soliman I Legislatorul, prevedea dreptul Moldovei de a se conduce autonom și inviolabilitatea teritoriului țării. Toate capitulațiile aveau stipulații limpezi prin care Imperiul otoman se angaja să protejeze entitățile statale românești, drepturile și obligațiile reciproce, care excludeau dreptul puterii suzerane otomane de a dispune după bunul plac de teritoriile statelor feudale românești. Pe acest fond s-a bazat întreaga construcție a Capitulațiilor încheiate în anii 1772/1774 la Focșani și la Kuciuk-Kainargi.

Istoriografia rusească a susținut că rușii ar fi fost creatorii capitulațiilor. Este dificil de reconstituit adevărul privitor la modul în care a decurs elaborarea Capitulațiilor, în condițiile în care România și-a pierdut o foarte mare parte a arhivelor de maximă importanță.

Mă refer la faptul că documentele cele mai importante de arhivă istorică românească au fost transferate tocmai în Rusia, împreună cu tezaurul țării, în perioada decembrie 1916-iunie 1917 și nu s-au mai întors, iar documentele de arhivă importante și pentru Rusia pe care le-a mai avut și le-a mai adunat ulterior statul român au fost verificate și confiscate de ocupantul sovietic, după 1944.

Faptul că aceste capitulații, care prevedeau expres obligațiile Imperiului otoman de a respecta integritatea teritorială a Principatelor Române, ar fi fost, după susținerile rușilor, redactate din inițiativa lor, este un argument în plus că ele ar fi trebuit să fie respectate și la 1812, când Imperiul otoman a cedat Rusiei Basarabia, ca și despăgubire de război.

Capitulațiile au fixat statutul de drept internațional al Principatelor Române. Ele nu pot fi excluse de la nici o discuție privitoare la problematica apartenenței Basarabiei la România și/sau la Rusia.

Între 1772/1774 și 1878, când s-au semnat documentele Congresului de Pace de la Berlin, Capitulațiile au reprezentat  cel mai important izvor de drept internațional privitor la Principatele Române. Capitulațiile, numite la noi în acele vremuri și Tractatele, au fost parte a conștiinței diplomatice europene și românești.

După cum este arhicunoscut, în perioada 1806-1812 a avut loc războiul ruso-turc, declanșat de Rusia, care dorea să-și extindă posesiunile în sud-estul Europei, pe vechea aspirație rusească către strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Rusia a profitat de slăbiciunea Imperiului otoman și de faptul că principalii protectori occidentali ai Imperiului Otoman, Marea Britanie și Franța erau implicate total în războaiele napoleoniene, astfel că Rusia, învingând Turcia în război,și-a luat mână liberă în sud-estul Europei.

Din punct de vedere al dreptului internațional, cedând Bucovina Austro-Ungariei, la 1774-1775 și Basarabia Imperiului țarist, la 1812, Turcia a violat contractul de vasalitate cu Țările Române, în speță cu Moldova, iar Rusia a devenit complice la acest viol. Or, așa cum arăta și Nicolae Titulescu, complicitatea violării unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul.

În timpul războiului din 1806 între Franța și Prusia, Rusia a acordat ajutor Prusiei, intrând practic în război cu Franța. Ca urmare, la 7 iulie 1807, la Tilsit, în prezența împăraților Franței și Rusiei s-a semnat pacea.

Rusia și-a asigurat pentru moment securitatea în fața Franței, cale liberă împotriva Turciei, contra căreia a accelerat operațiunile militare.

Prin prevederile tratatului de pace, Rusia s-a angajat să-și retragă toate trupele care au pătruns în Principatele Române, în 1806, când a izbucnit războiul.

Foto: La Tilsit, s-a discutat între Napoleon şi ţarul Alexandru I problema Basarabiei, (https://historia.ro).

Astfel, art. 22 al Tratatului de Pace de la Tilsit prevedea că: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”.

Însă Țarul Alexandru a refuzat să își retragă trupele din Principatele Române, invocând faptul că nici Franța nu și-a retras armatele din Prusia, cum prevedea tratatul.

Scopul imediat al acestor operațiuni militare rusești a fost anexarea principatelor Moldova și Țara Românească.

În luna iulie 1811, contele Rumianțev, ministrul rus de Externe, a scris la București contelui general Kutuzov, în numele împăratului, arătând că scopul cel mai evident și cel mai important este alipirea celor două principate române, precizând că nici o altă achiziție nu poate să înlocuiască această anexare.

Principatele Române au devenit obiect al negocierii între Franța și Rusia. Contele Tolstoi, ambasadorul Rusiei la Paris, după negocieri cu Napoleon, a expediat la Moscova proiectul unei convenții între cele două țări prin care Rusia primea dreptul de a ocupa Principatele Române, în schimbul acceptului Rusiei ca Franța să ocupe Silezia. În vederea perfectării acestui proiect de convenție, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt și ministrul rus de Externe, contele Rumianțev.

Convenția nu s-a finalizat datorită marilor dificultăți militare ale Franței, care se confrunta cu răscoala spaniolilor împotriva ocupației militare franceze, împăratul neglijând pentru moment problemele politice est-europene.

În 1809, luptele între ruși și turci au fost reluate cu determinare de ambele părți.

Proiectul Rusiei de ocupare a ambelor principate române nu s-a putut pune în operă datorită înrăutățirii raporturilor dintre Rusia și Franța, care au condus la invazia franceză în Rusia și care au determinat guvernul țarist să-i ordone contelui Kutuzov să încheie pacea cu Turcia în regim de urgență și să-și retragă armatele pentru a le implica în luptele de apărare a Rusiei și a Moscovei.

Pacea s-a încheiat la București, la Hanul lui Manuc, în 16 mai 1812.

Printr-un abuz terminologic, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru a fost numit „Basarabia”, cu toate că, în realitate, în spiritul adevărului istoric și lingvistic, după cum am mai arătat, Basarabia a reprezentat teritoriul de la nordul Gurilor Dunării pe care au stăpânit-o în trecutul istoric domnitorii munteni din dinastia Basarabilor, respectiv viitoarele județe românești Cahul, Ismail și Bolgrad, care constituiau teritoriul numit și Buceac.

Rusia s-a luptat cu Turcia șase ani, a pierdut 150.000 de soldați, dar, prin rapt a ocupat un teritoriu de 45.630 kilometri pătrați (foto).

Singurul drept pe care s-a bazat Rusia când a ocupat estul Moldovei (Basarabia)a fost dreptul forței.

Istoriografia negocierilor ruso-franceze din perioada 1807-1811 nu face referire la nici un fel de drepturi teritoriale istorice sau de natură etnică, în măsură să justifice pretențiile teritoriale ale Rusiei asupra Țărilor Române.

În 30 martie 1856, la Paris, în cadrul tratativelor de încheiere a păcii care a pus capăt războiului Crimeii, Rusia a recunoscut apartenența sudului Basarabiei la Moldova (Foto).

Această recunoaștere este o dovadă a faptului că întreaga Basarabia aparține de drept Moldovei, întrucât nici un argument de natură teritorială, etnică sau istorică nu desparte sudul Basarabiei de restul teritoriului provinciei.

În aprilie 1877, la cererea Rusiei, la Livadia (Crimeea) au avut loc negocieri între Rusia și România în vederea acceptului guvernului de la București ca armata rusă să tranziteze teritoriul României, pentru a desfășura operațiuni militare împotriva Turciei, la sud de Dunăre.

La 10 aprilie s-a semnat convenția. Ministrul român de Externe, Mihail Kogălniceanu și-a luat și măsura de precauție de a permite tranzitul armatei ruse dezarmată, armamentul urmând a tranzita ulterior teritoriul României, sub paza armatei române.

De asemenea, Kogălniceanu a cerut să se menționeze în convenție inviolabilitatea teritoriului României, cu care Rusia a fost de acord.

Din punct de vedere tehnic, Kogălniceanu nu a prevăzut în textul convenției faptul că inviolabilitatea teritoriului României trebuie respectată nu doar în fața Turciei, dar și de către terți, inclusiv de către Rusia.

Din această cauză, după victoria împotriva Turciei, cu ocazia încheierii tratativelor de pace de la San Ștefano (3 mai 1978), Rusia a anexat din nou sudul Basarabiei, aceasta fiind condiție obligatorie a recunoașterii independenței României de către țar. Rusia a interpretat precizarea din convenție ca fiind privitoare doar la Turcia.

După cum se cunoaște, Tratatul de la San Ștefano nu a fost recunoscut de Marile Puteri și s-a convocat Congresul de Pace de la Berlin, prezidat de cancelarul Otto von Bismarck, devenit adevăratul arbitru al Europei.

La Congresul de la Berlin (1878), delegația României i-a cuprins pe Mihail Kogălniceanu și pe Ion Brătianu.

Cu acest prilej, România a intrat în dispută cu mai marii congresului, în primul rând cu cancelarul Germaniei, în chestiunea evreiască. 

Constituția României condiționa acordarea cetățeniei de apartenența la creștinism, ceea ce îi nemulțumea pe evrei, care erau susținuți de Bismarck.

Delegația română nu dorea să modifice prevederile constituționale și să-i împământenească pe evrei, care, mai ales după anul 1830, au asaltat frontierele României, venind în număr foarte mare, datorită oportunităților importante de câștig într-o țară bogată și a faptului că poporul român, spre deosebire de alte popoare, i-a acceptat.

În cadrul Congresului, Rusia a cerut României să-i restituie sudul Basarabiei, uitând că cu un an înainte promisese inviolabilitatea teritoriului României și susținând că hotărârile luate la Paris, în cadrul Congresului din 1856, au fost luate în alte condiții istorice, respectiv la acea oră, Principatele Române nefiind unite.

Desigur, argumentul este irelevant, dar Otto von Bismarck susținea Rusia, pe de o parte, iar pe de altă parte dorea să anuleze o prevedere luată la Paris, în 1856, când Franța era arbitrul Europei, iar Germania dorea să anuleze ordinea europeană statuată sub autoritatea Franței.

România nu a fost de acord. Congresul își propusese să regleze problema Orientului, într-o ordine europeană acceptată. Soluția de compromis care s-a găsit pentru a debloca lucrările congresului a fost aceea de a atribui României Dobrogea centrală și de nord, Delta Dunării și Insula Șerpilor (art. 46), sudul Basarabiei revenind Rusiei (art. 45), iar România urma să-și schimbe constituția și să dea drepturi politice egale tuturor celor care locuiesc în țară (necreștini, respectiv evrei, pe care să-i și împământenească și pentru străini-art. 44).

Întrucât drepturile istorice ale României asupra Basarabiei erau greu de contestat, documentul congresului a precizat că: „Opera congresului ar fi incompletă dacă ar exista o dispoziție de care ar fi legată pentru viitor o amintire penibilă pentru națiunea rusă, în timp ce interesele României par să nu fie contrarii schimbului propus”.

Faptul în sine că din toate analizele făcute în cadrul Congresului de la Berlin nu s-a putut reține nici un argument de natură istorică sau etnică, ci s-a precizat că tratatul urma să menajeze orgoliile rusești și să anuleze amintirea înfrângerilor Rusiei, care au condus la atribuirea sudului Basarabiei Moldovei, în 1856.

În același timp, includerea celei mai mari părți a Dobrogei la România era prezentată ca fiind un schimb, trecându-se cu vederea faptul că Dobrogea a intrat în componența Țării Românești la sfârșitul secolului al XIV-lea și, de asemenea, argumentele de natură etnică justificau apartenența Dobrogei la România.

Congresul de Pace de la Berlin a fost unul deosebit de important, iar România a fost dezavantajată de faptul că el s-a desfășurat într-un moment în care funcționa Alianța celor Trei Împărați, încheiată în 1875 de împărații Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei. România se afla prinsă în cleștele acestor trei imperii. Turcia, învinsă, fusese inamicul României în războiul din 1877-1878, nu sprijinea România și avea o influență scăzută.

Franța era mult slăbită după înfrângerea zdrobitoare din războiul cu Germania (1870-1871) și din cauza frământărilor care au condus la instaurarea Republicii a III-a. Conducerea republicană a Franței nu mai era nici pe departe o sprijinitoare a României, așa cum fusese regimul imperial al lui Napoleon al III-lea.

În urma Congresului de Pace de la Berlin, diplomația românească și opinia publică românească a păstrat ca obiectiv național recuperarea Basarabiei din mâinile ocupantului.

După anul 1878, când România a pierdut și sudul Basarabiei și mai ales după anul 1883, când România s-a simțit cu securitatea națională consolidată, ca urmare a încheierii tratatului secret de aderare a țării la Puterile Centrale, regele Carol I a susținut într-un cerc politic restrâns, de mai multe ori, pe parcursul a două decenii, ideea că recuperarea Basarabiei trebuie să fie un obiectiv prioritar al strategiei politice românești.

S-a trecut și la acțiuni concrete. S-a constituit un comitet condus de rege, care trebuia să desfășoare acțiuni deplin conspirate în Basarabia, care aveau ca scop detașarea provinciei din cadrul Imperiului rus și aducerea ei sub influența și autoritatea României.

Revoluția bolșevică din Rusia, izbucnită în anul 1905, care a zguduit din temelii regimul țarist, a trezit speranțele basarabenilor de libertate națională și de unire cu patria-mamă, România.   Acest spirit al unirii Basarabiei cu România se va menține treaz și activ și va culmina cu momentul istoric din 27 martie 1918, când s-a votat unirea Basarabiei cu România.

După decembrie 1892, când principele moștenitor al tronului României, Ferdinand I, s-a căsătorit cu principesa Maria, politicienii români au adoptat tot mai mult o poziție de non-combat în problema Basarabiei, căutând să nu ofenseze sentimentele viitoarei regine, care era fiica MarieiAlexandrovna Romanov, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea și, deci, era verișoară primară a țarului Nicolae al II-lea. De altfel, respectul față de principesa/regina Maria a determinat și el politicienii și militarii români să fie toleranți cu unele acte de trădare și de înșelăciune săvârșite de ruși față de români, în perioada în care erau aliați.

În cursul anului 1917, cu deosebire în lunile septembrie-decembrie, eventuala desprindere a Basarabiei de Imperiul rus și, implicit, a posibilei sale alipiri la România, a reprezentat o problemă de tot mai mare interes pentru spațiul românesc și pentru raporturile româno-ruse. Implicarea marilor puteri în această problematică a făcut-o și mai dificil de rezolvat.

Nevoia românească de negocieri directe cu Rusia Sovietică era obturată de marile puteri, care frânau acest demers, încercând să țină România departe de bolșevici și să-și impună propria lor voință de a influența cursul evenimentelor în funcție de interesele pe care le aveau eleîn Rusia și în România. Pe de o parte, toate problemele teritorialedin Europa trebuiau rezolvate de conferința păcii, pe de altă parte, România avea nevoie de un acord direct cu Rusia Sovietică, putere care nu era acceptată la masa tratativelor, iar marile puteri occidentale nu au avut un punct de vedere comun față de Rusia Sovietică, la care să se poată raporta România.

Mai exista o frână în calea unor posibile negocieri româno-sovietice în problema Basarabiei. La momentul anilor 1917-1919, bolșevicii nu erau recunoscuți oficial de nimeni, chiar dacă erau susținuți în secret de evreimea internațională, cu deosebire de cea din S.U.A. Apoi, diverse alte grupări militaro-politice rusești revendicau și ele dreptul de a vorbi în numele Rusiei. Acestea au format alte centre de putere. Cu cine să trateze diplomații români a devenit un subiect care primea răspunsuri diferite în cadrul societății românești, inclusiv cel de natură sentimentală, anume ca România să nu-i recunoască pe bolșevici și să nu discute nimic cu ei.

Bolșevicii erau văzuți ca fiind asasinii familiei mamei reginei Maria și promotorii ideologiei neacceptată de majoritatea românilor, mici proprietari de pământ, pe care bolșevicii doreau să li-l ia și să-l transforme în colhozuri. Bulversarea extraordinară care a cuprins Rusia ca urmare a revoluției bolșevice, a războiului mondial, a războiului civil și a intervenției armate străine împotriva puterii sovietice a făcut ca mulți români, inclusiv istorici și oameni politici să creadă că Rusia nu-și va mai reveni niciodată, va rămâne dezmembrată și destinul Basarabiei în cadrul statului național român este o realitate incontestabilă și nepericlitată.

În acest sens, patriotul basarabean, ctitor de școli românești și om politic, Porfirie Fală scria: „Rusia, din pricina revoluției, a crăpat în multe părți, desființându-se pe veci. Folosindu-ne de aceasta ca de un dar Dumnezeiesc, noi, moldovenii basarabeni, la 24 ianuarie 1918, am avut norocul a ne declara de sine stătători, numind Basarabia noastră Republică Moldovenească și nemaiavând de acum înainte nici o legătură cu Rusia„.  

Tensiunile surde româno-ruse, datorate incompatibilității românilor cu bolșevismul și nemulțumirilor românești față de trădarea Rusiei, care a ieșit din război și se alia cu dușmanul german, s-au transformat în conflict în decembrie 1917, când o armataromână a dezarmat o divizie rusească la Botoșani și a expediat-o peste graniță.

La 1/13 ianuarie 1918 ambasadorul României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy și întregul corp diplomatic românesc a fost arestat și închis în fortăreața Petru și Pavel, iar Rusia Sovietică a declarat război României. Acest moment istoric important pentru relațiile româno-ruse s-a produs din ordinul lui Lenin și la sugestia generalului german Max Hoffman, negociatorul principal al împăratului Germanieila tratativele de la Brest-Litowsk. Lenin s-a simțit ofensat de faptul că diplomația românească nu i-a răspuns în nici un fel la solicitările de cooperare pe care el le-a adresat tuturor vecinilor Rusiei Sovietice.

La Iași, părerile privitoare la strategiile politice legate de Basarabia erau diferite.   În 20 ianuarie 1918, la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, patru divizii ale armatei române (două de infanterie și două de cavalerie) au pătruns în Basarabia, cu aprobarea, dar și la recomandarea/cererea aliaților occidentali ai României.

Decizia a agravat mult raporturile politice româno-ruse. Ministrul Take Ionescu a demisionat din Guvernul României, apreciind operațiunea militară a României ca „fiind o aventură”. Majoritatea clasei politice românești a îmbrățișat însă o altă părere, sugestiv argumentată în Memoriul Cretzeanu, adresat ministrului de Externe al Franței, StephenPichon, în care se formula sintagma folosită de I.I.C. Brătianu, anume că intrarea armatei române în Basarabia a fost „intrarea în propria casă” .  

Intervenția militară românească în Basarabia era socotită de mulți militari și politicieni români ca fiind întru totul justificată: Rusia a ocupat această provincie prin forța armelor și, în timpul primului război mondial, Rusia a trădat România, armata ei părăsind frontul comun și s-a înfrățit pe față cu dușmanul german, cu care s-a împăcat lăsând România singură, în adversitate cu armatele germane, austro-ungare, bulgare și turcești. În plus, armatele rusești intrate în România ca aliate, refuzau să părăsească țara și au proclamat o republică rusească la Iași, devenind o amenințare deosebit de mare pentru țară.

La 28 ianuarie 1918, Sfatul Țării din Basarabia, care încorpora delegați care reprezentau toate clasele sociale, păturile și etniile din provincie, a votat declararea independenței statale sub numele de „Republica Moldovenească”, cu capitala la Chișinău și a ales un guvern republican. Ucraina a recunoscut acest titlu, adresându-i-se de mai multe ori sub această denumire. Rusia Sovietică nu a protestat și a recunoscut acest act politic, considerându-l ca fiind în conformitate cu Decretul asupra popoarelor emis de Lenin.

Dar când același Sfat al Țării de la Chișinău, în aceeași componență, a votat unirea Republicii Moldovenești cu România, Rusia Sovietică nu a mai fost de acord și s-a împotrivit energic. Ucraina nu s-a opus. Încă de la 15 ianuarie 1918, guvernul de la Kiev, prin ministrul de Externe, Sulghin, îl anunța pe generalul Constantin Coandă că Ucraina nu se opune ca Basarabia să se unească cu România, dacă aceasta este dorința ei.

După ce bolșevicii au preluat controlul asupra unei părți a Ucrainei, situația se va schimba, iar ostilitatea sovieticilor față de România, implicit față de Basarabia, se va accentua continuu. Această ostilitate era alimentată și de faptul că judeo-bolșevicii considerau că guvernul de la București era controlat de o „oligarhie română” antisemită.  

Ostilitatea bolșevicilor față de români avea un puternic aspect etnic, evreii acționând pentru preluarea controlului asupra României, implicit asupra Basarabiei, unde aspirau la drepturi mult mai mari, pentru obținerea cărora exercitau presiuni atât prin judeo-bolșevici, cât și prin diplomația occidentală. Evreimea occidentală era în ascuns strâns legată de evreimea care conducea lumea bolșevică. Judeo-capitaliștii occidentali se aflau în dispută ideologică cu judeo-bolșevicii de la Kremlin, din Bavaria, din Ungaria și din întregul Comintern, dar colaborau în secret și aveau un țel comun: dominația lumii. Este un aspect esențial, a cărui înțelegere dezleagă cauzalitatea evenimentelor, inclusiv o parte a problematicii apartenenței Basarabiei la România. Acest aspect esențial a fost mult ocolit de istoriografie.

– Va urma –

–––––––––––––––––