CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 iulie 1807 – Se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, care obliga Rusia să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. VIDEO

 

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815 Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești.

Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele care ocupau principatele române Valahia şi Moldova după declanşarea  războiului ruso-turc (1806-1812).

Rusia a ajuns să fie în război cu Franța după ce a susținut militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte.

Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de către trupele franceze a ducatului Poloniei, l-au silit pe țarul Alexandru I să încheie pace cu Napoleon la Tislit, Tratatul încheiat între Rusia şi Franţa  stipulând o alianţă împotriva Angliei, ba mai mult și cucerirea și împărțirea între aceste două puteri europene a Imperiul otoman .

Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova.

Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”.

Condiția rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruși în august, după ce turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistițiului de la Slobozia, iar sub acest pretext țarul Alexandru a refuzat să își mai retragă trupele.

De fapt, la Moscova, decizia de a menține Principatele Române sub ocupație fusese luată independent de acțiunile turcilor.

Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta țarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor țariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităților.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia și Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistițiul cu turcii și să nu se retragă din Principatele Române .

Mai apoi, țarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistițiului de către turci și prin faptul că nici Napoleon nu își retrăsese trupele din Prusia.

În cursul discuțiilor și a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianțev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că rușii știau foarte bine ce înseamnă Basarabia:

„Majestatea sa dorește să păstreze Moldova și Valahia și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie, poartă numele de Basarabia”.

De fapt, în majoritatea corespondenței diplomatice ruse se face diferența între Principatul Moldovei de la Carpați la Nistru și fâșia numită Basarabia dintre Dunăre și Marea Neagră.

Relatând discuțiile dintre ambasadorul rus Tolstoi și împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei și Valahiei l-am făcut să înțeleagă că eu nu cuprind în acestea și Basarabia”.

Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâșii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanță ca să merite atenția guvernului său”.

tilsit

Întâlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

În cursul acestei discuții Napoleon a avansat și ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj și două proiecte de convenții între Franța și Rusia.

În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei și a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabilește ca țarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensație legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”.

Al doilea proiect de convenție prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar țarul Alexandu I primea în schimb „Moldova și Valahia, împreună cu Basarabia și gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braț din partea Imperiului Otoman să servească drept graniță între cele două state”.

În baza acestor proiecte de convenții, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, și ministrul rus de Externe, Rumianțev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianțev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia și Franța să împartă sud-estul Europei:

„În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei.

În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare.

Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic.

Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa”.

 

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile țarului

 

Dacă împărțirea Balcanilor a fost ușoară, negocierile dintre francezi și ruși s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol și de strâmtorile către Marea Neagră. Rușii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori.

În cea mai bună tradiție a diplomației ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent.

Pe 12 martie 1808, contele Rumianțev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile țarului:

„Alipirea Moldovei și Valahiei la Rusia, astfel ca granița acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde și Basarabia, care de fapt este o fâșie la malul mării și care în general este considerată ca făcând parte din Moldova”.

Negocierile s-au încheiat prin convenția secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar și proiectul împărțirii Imperiului Otoman.

Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate.

Problemele dintre cei doi împărați au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ținut seama de voința românilor.

Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809, iar în data de 16 mai 1812 s-a semnat Tratatul de pace ruso-turc de la București, prin care jumătatea estică a Moldovei, botezată printr-o escrocherie „Basarabia„, a fost anexată Imperiului Rus.

Acel sector din sudul teritoriului pruto-nistrean numit Basarabia, după numele dinastiei muntene care a  stăpânit  gurile Dunării, nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească.

Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic.

Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor…

Ruşii prezintă anexarea de la 1812 ca pe un act mesianic

 

Harta Moldovei (1774 – 1812)

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă.

Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască.

Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români.

Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu.

Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav.

De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale.

Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci.

Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu.

Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”.

Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor:

„În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională.

De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/26/destinul-basarabiei-de-la-tilsit-erfurt-1807-1808-la-pactul-ribbentrop-molotov-1939-2/

 

 

 

Surse:

Historia.ro; http://www.istoria.md ; Dimitrie A. Sturdza, „Acte și documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la București în anul1900; http://www.eurotv.md 

06/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DESTINUL BASARABIEI: DE LA TILSIT- ERFURT (1807-1808), LA PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV (1939)

tilsit

Intalnirea dintre Napoleon si tarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

 

 

În ajunul marcării celor 200 de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc din 1806-1812 (16(28) mai 2012), în urma căruia Basarabia a fost anexată de către Imperiul Rus, se trec cu vederea alte două evenimente, legate nemijlocit de această tristă aniversare.
Este vorba despre negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) între Franţa şi Rusia.
Nu uităm despre Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care Uniunea Sovietică a primit carte blanche pentru a reanexa Finlanda, Statele Baltice, Basarabia (a cărei metamorfoză este Republica Moldova), vestul Ucrainei şi al Bielorusiei.

Dar, puţini îşi mai amintesc că măsuri similare au fost făcute şi în timpul celebrelor negocieri de la Tilsit, în 1807, care au încheiat un război dintre Imperiul Rus şi Franţa napoleoniană.

Iar împăraţii Napoleon Bonaparte şi Alexandru I s-au înţeles ca Rusia să nu se amestece în afacerile europene ale lui Napoleon.

Mai mult chiar, ruşii urmau să adere la blocada continentală împotriva Angliei (şi, eventual, pe viitor, să organizeze o campanie comună împotriva englezilor în India). Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele la nord şi la sud din contul Finlandei, Principatelor Române şi altor teritorii pe care va fi capabilă să le subjuge prin forţa armelor.
O analogie între războaiele duse de Alexandru I contra otomanilor şi Suediei şi expansiunea sovietică din 1939-1940 poate fi identificată în mod clar.

Şi în primul caz, şi în al doilea motivul principal pentru acţiunile oficiale ale ruşilor (sovieticilor) a fost de a contracara un „eventual” atac din partea Vestului, cât mai departe de frontiera existentă. Şi în primul, şi în al doilea caz pretextul pentru război a fost unul extrem de îndoielnic.

Şi în primul, şi în al doilea caz războaiele au fost influenţate de consecinţele acordurilor secrete semnate de Rusia (URSS), cu „stăpânul” Europei continentale. Numai că, în 1939, acesta a fost Hitler, iar la începutul secolului al XIX-lea era Napoleon.

Iar în urma anexărilor din 1809-1812 ruşii acaparaseră la nord Finlanda şi la sud Basarabia, pe care le-au stăpânit până la 1917, încercând să le ocupe din nou la 1939 (parţial, în războiul „de iarnă”, Finlanda) şi la 1940 (fără lupte, România dintre Prut şi Nistru).
Tratatul de la Tilsit şi acordul sovieto-german au dus la extinderea teritorială a Rusiei (URSS), iar principalele direcţii de expansiune au coincis (cu excepţia Statelor Baltice).

Există trei astfel de zone: finlandeză, poloneză şi dunăreană. Direcţia finlandeză: războiul ruso-suedez din 1808-1809, în urma căruia a fost anexată Finlanda (aceasta corespunde cu războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 şi formarea RSS Carelo-Finice). Direcţia poloneză: anexarea regiunii Bialystok în 1807 şi districtului Tarnopol din Galicia, în 1809, ca o compensaţie pentru participarea Rusiei în războiul împotriva Austriei de partea lui Napoleon (alipirea Ucrainei de Vest şi Bielorusiei de Vest, în 1939).

Direcţia dunăreană: războiul ruso-turc din 1806-1812 şi anexarea Basarabiei (invazia Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina de Nord în vara anului 1940).

Semnând pactul cu Germania hitleristă, Stalin, care cunoştea bine istoria războaielor napoleoniene, fără îndoială, ar putea fi apelat teoretic la precedentul Tilsitului.

 

Rusia a folosit Pacea de la Tilsit, pentru a-şi întări capacitatea de apărare, promovând reforme militare importante, ţinând cont de experienţa franceză.

Stalin, de asemenea, a încercat să folosească răgazul paşnic pentru a întâmpina pe deplin pregătit inamicul. O altă întrebare este: în ce măsura aceasta i-a reuşit?

Ce s-a întâmplat mai departe este, de asemenea, cunoscut.

În timp ce Rusia se extindea pe contul Suediei (Finlandei) şi Principatului Moldovei (Basarabiei), împingându-şi frontierele spre nord şi sud, Napoleon şi-a extins graniţele imperiului său până-n Portugalia.

În timp ce Stalin şi-a anexat Statele Baltice şi Basarabia, a luptat cu finlandezii şi a cotropit Ucraina de Vest, Hitler a cucerit complet Europa continentală. Iar apoi ambii, şi Napoleon, şi Hitler au atacat Rusia (URSS).

În 1941, Finlanda şi România s-au revanşat contra URSS pentru a-şi recupera teritoriile pierdute.

Revenind la tratatele franco-ruse încheiate la Tilsit (ratificate de către Alexandru I şi Napoleon la 27 iunie/9 iulie 1807), vom remarca că în ambele tratate (Tratatul ruso-francez de pace şi prietenie şi Tratatul ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă (secret) au fost introduse articole ce vizau raporturile ruso-turce şi soarta Principatelor Române.

În primul tratat, problema care ne interesează a fost reflectată, direct sau indirect, în articolele 22-25. Articolul XXIII: „Trupele rossiene se vor retrage din principatele Valahia şi Moldova, dar provinciile menţionate nu vor fi ocupate de trupele turceşti până la schimbul instrumentelor de ratificare a viitorului tratat definitiv de pace între Rusia şi Poarta Otomană”.
În articolul VIII al Tratatului secret ruso-francez de alianţă ofensivă şi defensivă s-au fixat următoarele stipulaţii, ce vizau direct raporturile ruso-turce: „Dacă din cauza schimbărilor care au survenit la Constantinopol” Poarta nu va accepta mediaţia Franţei sau după acceptarea ei, în termen de trei luni, convorbirile nu se vor solda cu un rezultat satisfăcător, atunci „Franţa va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi ambele părţi contractante vor încheia un acord menit să elibereze de jugul şi suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului Otoman din Europa cu excepţia Constantinopolului şi provinciei Rumelia”.

În clauzele tratatelor ruso-franceze referitoare la Problema Orientală nu s-a fixat concret împărţirea Imperiului Otoman.

Mai degrabă, dacă vom ţine cont de conţinutul altor articole, între Franţa şi Rusia au fost repartizate sferele de influenţă în Europa.

Chiar şi articolul VIII al Tratatului secret de alianţă conţinea o formulare ambiguă în privinţa viitorului destin al posesiunilor otomane din Europa.

Devenind mediator, Napoleon a urmărit să ia sub controlul său chestiunea soluţionării litigiilor ruso-turce, fără ca să-şi asume anumite obligaţii fixate în documente diplomatice.

Deşi în tratate nu s-a fixat deschis încorporarea Principatelor Române la Rusia imperială, în cercurile politice şi militare ruseşti tocmai în aşa mod era interpretat conţinutul lor.

În afară de aceste două tratate, care însumau în total 46 de articole, dintre care 16 erau adiţionale şi secrete; şi acordul ruso-francez privind „transmiterea” Franţei a regiunii Cotor şi Insulelor Ionice – în arhivele ruseşti nu s-au găsit niciun fel de alte documente, care s-ar fi semnat la Tilsit.

Dar, chiar la puţin timp după săvârşirea acestui eveniment, în Europa a început să circule aşa-zisul „Tratat secret de la Tilsit” care presupunea, printre altele, acapararea de către Rusia a posesiunilor europene ale Porţii Otomane.
În scrisorile din 29 iulie şi 5 august 1807, consulul austriac de la Bucureşti, Brenner, comunica ministrului Afacerilor Externe, Stadion, că generalul Miloradovici susţinea că prin înţelegerea ruso-franceză Basarabia, Moldova, Ţara Românească vor fi cedate Rusiei, iar Dunărea va fi hotar între Imperiul Rus şi cel Otoman.

Speranţele ţarului rus în acordul mutual al lui Napoleon de la Tilsit (1807), referitor la anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti, nefiind fixat pe hârtie, nu se bazau însă pe un suport juridico-diplomatic.

De aceea, „pretenţiile” diplomaţiei ruse erau privite de către cei de la Quay d’Orsay ca fiind neîntemeiate, deoarece în diplomaţie, ca şi în muzică, „dacă motivul nu este pus pe note, el nu are nici o valoare”.

Chiar dacă Napoleon considera că Principatele sunt deja pierdute pentru Poartă, el nu se grăbea să soluţioneze problema orientală în favoarea Rusiei, din motivul principal că vedea în aceasta un mijloc efectiv de presiune politică asupra Petersburgului şi de şantaj al englezilor.

 

 

 

În vara anului 1808 se efectuau pregătirile de proporţii, necesare pentru preconizata întâlnire a împăraţilor Napoleon şi Alexandru I.

Înainte de a pleca la Erfurt, unde fusese fixat locul acestui Summit talks, Napoleon îl însărcinează pe Talleyrand să pregătească un proiect de tratat în care se menţiona că împăratul Rusiei „se va mărgini, în prezent, să ocupe, ca şi în trecut, Ţara Românească şi Moldova, lăsând toate lucrurile în situaţia în care se găsesc astăzi…” (art. 7).

De asemenea, se menţiona că negocierile de pace ruso-turce vor începe numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un sfârşit favorabil.

La 17(29).09.1808, Rumeanţev şi Champagny, miniştri de Externe şi plenipotenţiari ai celor două puteri, încep negocierile. Rumeanţev comunica ţarului că Franţa recunoscuse încorporarea Principatelor Române la Rusia, dar „împăratul Napoleon nu poate, fără a nu provoca numeroase reproşuri motivate din partea turcilor, să-i impună sau să le prescrie să cedeze aceste principate” Rusiei.
În urma convorbirilor şi întrevederilor personale dintre Napoleon şi Alexandru I la 30.09 (12.10) 1808, la Erfurt, a fost semnată Convenţia secretă de alianţă între Rusia şi Franţa.

 

 

 

Chestiunilor Imperiului Otoman şi Principatelor în tratativele ruso-franceze le-a revenit un rol esenţial, fiindu-le consacrate cinci dintre cele 14 articole ale Convenţiei:

„Articolul 5. Înaltele părţi contractante se obligă a considera o condiţie neapărată a păcii cu Anglia recunoaşterea de către ea a Finlandei, Valahiei şi Moldovei ca fiind încorporate în componenţa Imperiului Rus”.

„Articolul 8. …Majestatea Sa împăratul întregii Rusii a mutat, deja, în această parte hotarul imperiului său până la Dunăre şi a încorporat la imperiul său Moldova şi Valahia, negăsind posibil să recunoască integritatea Imperiului Otoman, altfel decât cu această condiţie.

Drept urmare, Majestatea Sa împăratul Napoleon recunoaşte încorporarea amintită şi hotarul Imperiului Rus, mutat până la Dunăre”.
Astfel, acţiunile diplomaţiei ruse în vederea rezolvării problemei orientale în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt şi-au găsit un sfârşit logic: acapararea a ceea ce era deja în mâinile proprii – a Principatelor Române.

La 1808 cei doi suverani considerau că s-au întâlnit „pentru a se ocupa de interesele globului pământesc şi nimic nu-şi doresc sie, decât doar a păstra ceea ce fusese deja achiziţionat”.

Putem conchide că, după Tilsit, scopurile Rusiei în privinţa chestiunii Principatelor Române au evoluat esenţial: de la menţinerea sferei de influenţă – la încorporarea lor nemijlocită.

Au evoluat şi metodele de înfăptuire a actului dat: de la rezolvarea lui cu asistenţa Franţei (la Tilsit) spre soluţionarea pe cale de sine stătătoare (la Erfurt).

Negocierile şi tratatele încheiate la Tilsit şi Erfurt (1807, 1808) demonstrează că diplomaţia secretă europeană a evoluat într-o nouă fază: Europa este împărţită de marile puteri în sfere de influenţă.

Iar principiile dreptului internaţional s-au redus la adresa Principatelor Române, la încheierea unor pacte de partajteritorial de către cei doi mari jucători ai epocii – Rusia şi Franţa.

Cu toată convenţionalitatea analogiilor istorice, pare a exista o paralelă între Tratatul de la Tilsit (1807) şi Convenţia de la Erfurt (1808) cu pactul sovieto-german din 1939 (Pactul Molotov-Ribbentrop).

În ambele cazuri, adversarii ideologici au semnat un acord pragmatic privind împărţirea sferelor de influenţă în Europa.

Comun este şi demersul general antibritanic al ambelor tratate. Prin pacea care s-a încheiat la Tilsit, harta politică a Europei era substanţial modificată şi apoi revăzută la Erfurt.

 

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 

TIMPUL MD.

26/04/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: