CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Învaţamântul şi „lupta de clasă” în comunism

 

 

 

 

 

Dintre evenimentele anului 1948, reforma învăţământului a influenţat destinul a milioane de români.

Războiul declarat analfabetismului de autorităţile comuniste a aşezat în bănci şi oameni trecuţi de jumătatea vieţii.

În acelaşi timp, “fiii elementelor exploatatoare” nu mai erau primiţi decât în şcolile profesionale.

În 1948, social – democraţia dispărea în mod oficial de pe scena politică românească, prin fuziunea cu Partidul Comunist Român.

Lucreţiu Pătrăşcanu, lider reprezentativ, nu mai “prinde” un loc în Comitetul Central, semn că aveau să vină vremuri tulburi.

 

FORME FĂRĂ FOND.

 

Toate aceste schimbări, importante în plan politic, au afectat însă prea puţin pe oamenii obişnuiţi. “Urcările” şi “coborârile” în ierahia partidului comunist erau vag ştiute chiar de membrii cu stagii vechi.

Ca omul de rând să le priceapă rostul, nici nu putea fi vorba.

De altfel, nivelul de înţelegere a politicului de către românul mediu nu-l depăşea pe cel din Poiana lui Iocan.

De la 1866, România se mândrea cu cea mai modernă Constituţie din Europa. Mentalul colectiv, surprins fidel ca în atâtea alte cazuri de literatură, a reţinut expresia “aplică-i Constituţia” ca fiind sinonimă cu o mamă de bătaie.

Măsurile puse în practică în a doua jumătate a anului 1948 au fost mai uşor de înţeles, pentru că influenţau viaţa de zi cu zi a fiecăruia.

Dintre acestea, cele mai importante au fost cele care au avut în prim-plan biserica şi şcoala.

 

 

 

 

 

SCOPURI. În august s-a dat publicităţii noua lege a învăţământului. Şcoala devenea monopol de stat, cu avantajele şi dezavantajele ce decurgeau din aceasta.

“Noi pornim pe drumul revoluţiei culturale, spunea Iosif Chişinevschi în şedinţa de la 31 ianuarie 1949 a Secretariatului CC al PMR, menită să lichideze analfabetismul şi înapoierea culturală, să răspândească cultura în masele cele mai largi, să creeze o intelectualitate nouă, muncitorească, ieşită din rândurile clasei muncitoare şi a ţărănimii nevoiaşe, să ree-duce pe membrii corpului didactic actual în spirit marxist-leninist şi să cureţe ministerul şi instituţiile de învăţământ de toate elementele duşmane, pentru că asemenea elemente duşmănoase în şcoli ne aruncă în aer o generaţie întreagă.”

Chişinevshi enunţase practic platforma-program a regimului în privinţa şcolii.

 

ŞI MIJLOACE.

 

Reforma învăţământului a însemnat, printre altele, schimbarea programelor şi a manualelor şcolare, obligativitatea de a studia limba rusă începând cu clasa a IV-a, desfiinţarea tuturor şcolilor particulare, interzicerea orelor de religie, modificarea raportului dintre învăţământul teoretic şi cel tehnic în favoarea celui din urmă, îndepărtarea din şcoli a cadrelor didactice “cu probleme” şi crearea unui nou corp profesoral format din “oamenii zilei”, modificarea compoziţiei sociale a elevilor şi studenţilor în favoarea “claselor defavorizate” de “regimurile burgheze” şi defavorizarea de astă dată a celor “cu origine socială nesănătoasă”.

O tragedie pentru unii, benefică pentru alţii, reforma din august 1948 a schimbat complet faţa învăţământului românesc.

LUPUL ŞI LUPTA DE CLASĂ


Cele mai afectate de reforma din 1948 au fost ştiinţele socio-umane, iar dintre acestea, Limba română şi istoria. În programa pentru şcolile elementare, limba română era principalul obiect de studiu, având alocat cel mai mare număr de ore.

Manualul de limba română pentru clasa a VII-a – ultima a ciclului elementar –, din 1953, reţinea ca demni de studiat doisprezece scriitori: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Dumitru Theodor Neculuţă, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Alexandru Sahia, Mihail Sadoveanu şi Alexandru Toma. Selecţia fusese făcută după criteriul politic, şi nu după cel al valorii literare.

Din opera “clasicilor” s-au reţinut numai acele pagini care puteau să ilustreze “lupta de clasă” dusă din cele mai vechi timpuri. Astfel, fabula “Lupul moralist” a lui Grigore Alexandrescu era însoţită de următorul comentariu:

“Citind-o, ura noastră devine tot mai puternică împotriva celor care veacuri de-a rândul au asuprit poporul şi simţim un puternic îndemn la luptă pentru a lărgi şi întări cuceririle oamenilor muncii”.

Factorii politici s-au uitat atent la „resursele umane” din învăţământul superior. Prin epurări, pensionări, desfiinţarea posturilor şi rezilierea contractelor, au fost îndepărtaţi profesorii „cu probleme”.

Aspirantul la studenţie trebuia să prezinte un certificat din care să reiasă veniturile părinţilor şi că el însuşi nu este „bandit”.

Învăţământul superior a fost mai puţin afectat de legea propriu-zisă care a reformat şcoala românească. O serie de măsuri anterioare şi-au pus amprenta asupra corpului profesoral.

Cadrele didactice indezirabile fuseseră îndepărtate prin diverse metode: epurări, pensionări, desfiinţarea posturilor sub motivaţia economiilor bugetare, neprelungirea contractelor de muncă.

Prin decizii ale Ministerului Învăţământului Public, la începutul anilor ’50 s-a „lucrat” şi asupra „compoziţiei sociale” a studenţilor.
„DEFASCIZAREA”.

„Adaptarea” corpului profesoral universitar la vremurile noi începuse la finele lui 1944. Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată de România la 12 septembrie 1944 cerea epurarea „fasciştilor” din aparatul de stat – justiţie, administraţie, învăţământ.

Statul român s-a supus cerinţelor internaţionale, ca şi celelalte ţări învinse în cel de-al doilea război mondial şi a adoptat mai multe legi, la finele lui 1944 şi în 1945, care stabileau criteriile epurărilor.
În fiecare instituţie din ţară, inclusiv în universităţi, s-au înfiinţat Comisii de Epurare, ce aveau ca sarcină să analizeze activitatea angajaţilor în perioada dictaturii lui Carol al II-lea şi a celei militare instituite de Ion Antonescu.

Iniţial, au fost îndepărtaţi de la catedră profesorii care făcuseră parte din guvernul Antonescu sau fuseseră apropiaţi de legionari. Astfel, de la Universitatea Bucureşti au fost îndepărtaţi Nichifor Crainic de la Catedra de Apologetică şi Dogmatică a Facultăţii de Teologie, Mihai Antonescu, fost ministru de Externe şi vicepremier în guvernul Ion Antonescu, titular al catedrei de Drept Internaţional de la Facultatea de Drept, filosoful Ion Petrovici, istoricul P.P. Panaitescu şi profesorul Alexandru Marcu de la Facultatea de Litere şi Filozofie.

SCOŞI LA PENSIE

 

 

Peste 500 de persoane au fost îndepărtate din învăţământul superior în toamna lui 1947. Comisia ministerială creată cu scopul de a „raţionaliza învăţământul superior” i-a avut ca membri pe Traian Săvulescu, Miron Niculescu, C. Tăgeneanu, Constantin Daicoviciu – toţi patru îndeplineau funcţia de ministru-secretar de stat – şi Petre Constantinescu-Iaşi, preşedintele Uniunii Sindicatelor Corpului Didactic.

Printre metodele de „raţionalizare” propuse de comisie şi acceptate de ministrul Ştefan Voitec s-au numărat pensionarea pentru limită de vârstă şi suprimarea a circa 300 de posturi din învăţământul superior.
Unii profesori şi conferenţiari nu aveau vârsta de pensionare.

Au fost pensionaţi, printre alţii, Ştefan Ciobanu, profesor la Catedra de Istoria literaturii române vechi, istoricul Silviu Dragomir de la Cluj. Dimitrie Gusti – întemeietorul şcolii româneşti de sociologie şi Anibal Teodorescu de la Facultatea de Drept care depăşiseră vârsta de pensionare de 65 de ani, dar funcţionau în continuare prin dispensă – ceea ce reprezenta o practică uzuală – au fost de asemenea pensionaţi.

DESFIINŢAREA POSTURILOR.

 

În urma „comprimării” posturilor, în centrul Universitar Bucureşti, Facultatea de medicină a pierdut 29 de posturi, Facultatea de Litere zece, Politehnica – 23, Academia Comercială – 18.

Din octombrie 1947, învăţământul superior românesc era mai sărac cu peste două sute de catedre, dintre care mai mult de o sută numai la facultăţile din Bucureşti.

Cea mai afectată fiind Universitatea, care şi-a înjumătăţit practic catedrele, şi dintre facultăţile acesteia, probabil Facultatea de Litere, unde au dispărut 14.
Deşi au fost publicate în Monitorul Oficial în luna octombrie, căpătând astfel putere de lege, pensionările şi suprimările de posturi universitare se aplicau începând cu 1 septembrie, încălcând astfel un principiu de drept potrivit căruia legea nu reglementează situaţii petrecute anterior intrării sale în vigoare.

 

REZILIEREA ÎN BLOC.

La 1 octombrie 1948, toate contractele personalului didactic din învăţământul mediu şi superior au fost reziliate, iar Ministerul a încheiat unele noi, „în funcţie de necesităţi”. Măsura rezilierii în bloc a contractelor unei întregi bresle era unică în istoria învăţământului românesc.

După toate aceste măsuri, la Universitatea Bucureşti, în anul universitar 1948-1949, dintre cadrele didactice anterioare lui 23 august 1944 mai rezistaseră foarte puţini. Extremele – Facultatea de Filozofie, cu 3,5 procente şi Facultatea de Matematică-Fizică, ce reuşise să menţină peste jumătate din cadrele didactice de dinainte de război.

Locurile lăsate libere au fost rapid ocupate de „oamenii noi” promovaţi de puterea politică. La Facultatea de Litere, în locul lui George Călinescu a fost adus Ion Vitner.

O catedră a ocupat şi Nicolae Moraru, unul dintre teoreticienii locali ai „culturii proletare”. La Conservatorul de Stat Bucureşti, dramaturgul Marcel Breslaşu a ocupat catedra de istorie a literaturii dramatice.

STUDENŢI CU „ORIGINE SĂNĂTOASĂ”.

 

 

La începutul deceniului şase, pentru a urma o şcoală medie sau superioară elevii trebuiau să dovedească nu numai aptitudini pentru învăţătură, dar şi că au „origine socială sănătoasă” şi că nu sunt „bandiţi”. Biroul Politic al Comitetului Central a elaborat o directivă ce stabilea criteriile de admitere.

La înscriere, candidaţii trebuiau să prezinte un formular-tip, care se lua de la Sfaturile Populare şi din care trebuiau să reiasă veniturile părinţilor.

Adeverinţa era contrasemnată de reprezentantul local al Ministerului Finanţelor.

Actul nu era numai un certificat de sărăcie, ci şi unul de bună purtare: pentru a fi valabil, era necesară şi semnătura unui lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, „pentru că poate să fie de origine socială bună, dar să fie un bandit”, justifica Gheorghiu-Dej măsura.

„Faptul că este fiu de muncitor, de ofiţer, nu îndreptăţeşte manifestările huliganice, duşmănoase, participarea la acţiuni împotriva regimului.”
În anii 1944-1946, după criteriul originii sociale, la Universitatea Bucureşti erau 0,33% studenţi proveniţi din familii de muncitori şi 15,8 din cele ţărăneşti.

După modificările impuse de stat, prin Ministerul Educaţiei Naţionale, în următorii doi ani procentele se modificaseră, astfel că 16% dintre studenţi erau fii de muncitori, şi 31,2% fii de ţărani.

„Fiii claselor exploatatoare”.

 

În opinia conducătorilor partidului, păcatele mai mari sau mai mici ale părinţilor trebuiau plătite inclusiv de urmaşi.

„Fiii criminalilor de război, trădătorilor, spionilor, condamnaţilor politici, sabotorilor, celor fugiţi peste hotare, fiii foştilor miniştri sau altor elemente conducătoare ale regimului burghezo-moşieresc” nu erau primiţi decât la şcoala elementară de patru clase.

Conform hotărârilor de partid sintetizate de Gheorghiu-Dej,

„FIII ELEMENTELOR EXPLOATATOARE” nu puteau urma decât anumite tipuri de învăţământ:

„Ei trebuie îndreptaţi către şcolile profesionale pentru muncitori calificaţi, pentru a-i aduce spre producţie. Şi dacă îi îndreptăm spre producţie, le schimbăm şi mentalitatea.

Vom contribui, prin aceasta, la impulsionarea procesului de restructurare, de schimbare, de deschiaburire, nu forţată, ci naturală.”

Nu aveau acces la şcoli pedagogice, iar în învăţământul superior nu se puteau înscrie la facultăţi precum geologie, filozofie, pedagogie, filologie, istorie, geografie, drept, economie.

CRISTINA DIAC

http://istoriacomunismului.blogspot.ro

 

10/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: