CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Doua date nefaste din istoria României

Doua date intunecate din istoria României

 

Lovitura de teatru a acordului germano-sovietic. Socotesc situaţia foarte gravă. S-au înţeles oare la o împărţire a Poloniei şi României?”, consemna Armand Călinescu în jurnalul său personal, la 22 august 1939.

Vizita ministrului de Externe al Reichului, Joachim von Ribbentrop, la Moscova şi semnarea Tratatului de neagresiune germano-sovietic (Pactul Molotov-Ribbentrop), datat 23 august 1939, a provocat stupoare în întreaga lume, chiar dacă Protocolul adiţional secret, care îl însoţea şi prin care cele două părţi îşi delimitau „sferele de interese” în Finlanda, ţările baltice, Polonia şi România rămânea necunoscut, dar existenţa sa era presupusă.

Articolul 3 al Protocolului adiţional secret avea o formulă voit ambiguă pentru a da satisfacţie ambilor semnatari, grăbiţi să ajungă la un acord, într-un moment când atenţia lor era îndreptată, cu precădere, asupra spaţiului central-european: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”. Menţionarea Basarabiei dar folosirea pluralului („aceste regiuni”) făcea amintitul articol al Protocolului adiţional secret susceptibil de două interpretări.

Cea dintâi se limita strict la Basarabia: Reichul este de acord cu anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică.

Cea de-a doua interpretare viza un spaţiu mai larg: Reichul este dezinteresat politic de Europa de Sud-Est, dar are acolo interese economice, care trebuie avute în vedere de URSS, în cazul altor anexiuni.

La 23 iunie 1940, V. M. Molotov l-a informat pe ambasadorul german la Moscova, contele von der Schulenburg, că URSS va cere României cedarea Basarabiei şi Bucovinei (întregii Bucovine!) şi va utiliza forţa, în cazul în care revedicările ei teritoriale nu vor fi satisfăcute.

Dacă Stalin părea să se plaseze pe poziţia celei de-a două interpretări a articolului 3 prin revendicarea Bucovinei, nenominalizată în text, dar putând fi inclusă în „aceste regiuni”, adică sud-estul Europei, Hitler, care dădea articolului amintit prima interpretare, a văzut în revendicarea Bucovinei o încălcare a Pactului Molotov-Ribbentrop, un indiciu că Stalin voia să depăşească „sfera de interese” ce-i fusese recunoscută.

Iritarea lui Hitler, vizibilă în răspunsul german dat Moscovei (Basarabia poate fi anexată, Bucovina este „ceva nou”, nediscutat anterior) l-a determinat pe Stalin să restrângă revendicarea la partea de nord a Bucovinei şi să ceară, prin nota ultimativă adresată României la 26 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei (la 29 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat şi ţinutul Herţa, care făcea parte din jud. Dorohoi, adică din Vechiul Regat).

Astăzi, când documentele germane şi sovietice din anii 1939-1940 sunt cunoscute, se constată că, în decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică în primăvara anului 1941 (pregătirile de război trebuia încheiate până la 15 mai 1941), revendicarea Bucovinei – fie şi numai a părţii ei de nord – a cântărit foarte greu.

Nu pentru că ea ar fi avut o însemnătate strategică sau economică pentru Germania (exista acolo o minoritate germană, strămutată în Reich, după anexarea Bucovinei de către URSS), ci pentru că Hitler a perceput revendicarea Bucovinei drept ieşirea Uniunii Sovietice din cadrul teritorial fixat în timpul celor două vizite ale lui Ribbentrop la Moscova, în august-septembrie 1939.

Pentru a semnala lui Stalin interesul excepţional al Germaniei faţă de România – ca furnizoare de petrol şi cereale – Germania, secondată de Italia, a garantat, după Dictatul de la Viena (30 august 1940), frontierele României (se convenise deja cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, care avea să fie consacrată prin Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940). Garanţia germano-italiană, acordată fără consultarea prealabilă a Moscovei, a provocat, la rândul ei, iritarea lui Stalin, care a înţeles că ea era îndreptată împotriva URSS (Molotov i-a comunicat lui Schulenburg, imediat după acordarea garanţiei, că ţara sa renunţase numai temporar la sudul Bucovinei şi a cerut lui Hitler, în timpul vizitei sale la Berlin, în noiembrie 1940, să retragă garanţia acordată României, dar Führerul a refuzat).

În 1939-1941, România s-a aflat prinsă între Germania lui Hitler şi Rusia lui Stalin. Marea Britanie şi Franţa, care îi dăduseră şi ele o garanţie, la 13 aprilie 1939 (dar nu a frontierelor, ci doar a independenţei), nu-i puteau fi de nici un ajutor: Franţa, înfrântă la 22 iunie 1940, iar Anglia ameninţată de invazia germană.

România a renunţat la garanţia anglo-franceză, în speranţa că va îmbuna Germania, interesată vital în livrările de petrol din România, fără de care tandemul tanc-avion al Wehrmachtului nu putea da randamentul maxim în războiul fulger.

Petrolul, care-i preocupa până la obsesie pe germani, a fost scutul protector al României în faţa expansionismului sovietic în anii 1940-1941.

În faţa ameninţării sovietice, România a căutat protecţia în cooperarea politică, economică şi militară cu Germania. Ion Antonescu a crezut că, pe această cale, putea reface România Mare, dispărută în 1940. Preţul era participarea la războiul din Est.

A fi rămas pe Nistru era o imposibilitate politică şi strategică: lupta continuă până când adversarul este înfrânt, cere pace sau este anihilat. Aşa cum armata română nu s-a oprit, în octombrie 1944, la frontiera de vest, ci a luptat în Ungaria, Cehoslovacia şi chiar în  Austria, aşa cum România a trimis trupe în Irak şi Afghanistan, tot astfel, în 1941, interesul de stat a cerut ca soldaţii români să ajungă, un an mai târziu, la Stalingrad şi în Caucaz.

După bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august 1943), devenise evident că Germania nu mai putea câştiga războiul din Est. Separarea de Reich era acum imperios necesară pentru România.

Cu excepţia extremei drepte (legionarii), întreg spectrul politic din ţară, inclusiv mareşalul Ion Antonescu, se pronunţa pentru desprinderea de Reich, dar modalităţile de realizare erau văzute diferit.

Mareşalul nu concepea ruptura fără discuţii prealabile cu Hitler, ceea ce, evident, ar fi făcut ca Antonescu însuşi să fie înlăturat, aşa cum avea să se întâmple cu Horthy, la 15 octombrie 1944, când a anunţat intenţia sa de a încheia armistiţiu.

23 august 1944 a fost o necesitate tragică. Interesul naţional primează – oricât ar fi de dureros sau de… cinic! – asupra considerentelor de loialitate în alianţă (de precizat că România nu a avut un tratat bilateral de alianţă cu Germania, fapt declarat în două rânduri de Antonescu germanilor, dar „frăţia de arme româno-germană” a existat în 1941-1944!).

Actul de la 23 august 1944 a evitat transformarea României într-un câmp de bătălie între Armata Roşie şi Wehrmacht şi a destrămat întregul sistem militar german din Europa de Sud-Est, precipitând astfel prăbuşirea celui de-al treilea Reich.

Nu actul de la 23 august 1944 a fost cauza instaurării regimului comunist în România; cu sau fără el, Armata Roşie ar fi sfârşit prin a ocupa ţara noastră, întrucât nici trupele germane, nici cele române nu mai erau capabile de o rezistenţă îndelungată (poate doar pe linia Carpaţilor, dacă, evident, ar fi continuat cooperarea şi ar fi menţinut-o, zăvorând trecătorile).

Ocupaţia sovietică şi acordul anglo-americanilor ca URSS să deţină, după război, o sferă de influenţă în Europa de Est (definirea ei era însă deosebită la Moscova, Londra şi Washington) au fost factorii decisivi ai comunizării/sovietizării României. De reţinut că, la 9 octombrie 1944, Churchill a fixat cu mâna lui în infamul acord de procentaj, încheiat cu Stalin, influenţa sovietică în România la 90%. Între 23 august 1944 şi 6 martie 1945 este un raport de succesiune, nu de cauzalitate.

Atât de diferite în conţinutul lor, 23 august 1939 şi 23 august 1944, rămân două date întunecate în istoria României.

autor: acad. Florin Constantiniu

sursa: Clipa-Magazinul actualitatii culturale romanesti

10/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | | Lasă un comentariu

Trolii lui Vladimir Putin au invadat Internetul si mai ales rețelele de socializare.

 

Trollingul  este o violare deliberată a regulilor implicite ale spațiilor sociale de pe Internet.

Incercarea de rea credinţă de a deturna atenția cititorilor  către subiecte irelevante este asimilata cu vandalismul, iar trolling-ul este motiv de blocare.

 

Trolii KGB-istului criminal Vladimir Putin au invadat Internetul

 

 

  După ce și-a lichidat toți oponenții,ucigașul de ziariști Putin a infiintat o întreagă armată de postaci (trolli), platiti sa-i  faca apologia pe net.

Rusia a echipat  o armată de bloggeri, care 24 de ore din 24, conform instrucțiunilor primite, inunda internetul cu comentarii online in interesul Rusiei.

Pentru a-i recunoaște, ar trebui să știm ce tipuri de mesaje și informatii transmit.

În acest fel, vom remarca imediat, pe Facebook sau oriunde în mediul online, pe slujitorii acestui dictator si pe lingăii Maicii Rusia, cea care ne-a furat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ne-a adus ciuma roșie, ne-a exterminat elitele, ne-a deportat bunicii sau străbunicii în Siberia, acolo de unde nu s-au mai întors niciodată.

Recent, Centrul NATO în domeniul comunicațiilor strategice din Riga a anuntat potrivit publicatiei The Observer rezultatele studiului fenomenului  pe care analistii sai îl numesc „războiul pregatitor al informațiilor”.

Astfel, au fost studiate 200 de mii de comentarii pe trei mari portaluri de știri în Letonia, în perioada 29 iulie- 5 august 2014.

Dintre acestea, 1,45% au fost identificate ca  apartinand așa-numitilor „troli”.

Ziarul explică: „Rusia a echipat hale, în care o armată de bloggeri, 24 de ore din 24, conform instrucțiunilor, inunda internetul cu comentarii online in interesul Rusiei”.

Au existat unele materiale, la care mai mult de jumătate din comentariile lăsate erau ale acestor trolli ruși, identificate prin greșeli gramaticale, continut si IP-adrese repetate.
Cercetatorii de la centrul NATO au identificat 5 tipuri de troli:

– „trollii care dau vina pentru tot pe conspiratia SUA”,

– „bikini-trollii” (cu fotografii ale unor femei tinere, cer cu amabilitate să-ți reconsideri opiniile),

– „trollii agresivi”, care caută să te dea afara de pe Internet,

– „troll ul de Wikipedia” (care încearcă să editeze blog-uri și pagini web favorabil Rusiei)

– și „trollul cu atasamente”, care posteaza in mod constant link-uri interminabile catre articole și clipuri video de pe platformele de știri din Rusia.

Pe  sitte-urile „neconvenabile”ei  șterg zilnic zeci de comentarii spam, care au adresa de e-mail.ru, fiind, evident, din Rusia.

De altfel, spionajul cibernetic rusesc a atacat în mod constant site-urile instituțiilor importante din România, pentru a fura informații confidențiale și a le folosi ulterior în interes rusesc.

 

Desi ar parea că acesti trolli sunt putini – ei sunt materialul care zideste un proiect mai amplu.

„Canale de televiziune, susținute de Kremlin, se strecoara în eter, ziare de limbă rusă vehiculeaza povești și conținut creat la Moscova, iar ONG-urile finanțate cu bani din Rusia, ofera experți cu privire la toate problemele din lume.

Intre timp, „roboții digitali” trimit mesaje care afectează motoarele de cautare de pe internet”-se arata in articol.

Pentru ce se pregătește partea rusă?

„Pentru necunoscut, creează o rețea care sa fie sub control”, – spune Ianis Sarts, expert al centrului NATO. Potrivit lui, Rusia încearcă, de exemplu, „sa afle dacă este posibil să se agate de problemele existente pentru a crea un impuls în favoarea schimbarii politicii în Germania”.

„Cea mai bună armă este dezinformarea – ceva ce adversarul dvs nu observă ..” – conchide Sarts.

 

 

  Bucătarul lui Putin şi afacerea sa cu trolli de internet

 

 

În Sankt Petersburg se afla sediul unei companii detinute de bucatarul personal al presedintelui Putin.

Firma angajeaza cel putin 400 de oameni a caror sarcina de serviciu este sa alimenteze cu comentarii pro-Kremlin toate site-urile majore din Rusia, relateaza o ancheta jurnalistica realizata de mr7.ru.

În fiecare zi, la 08:55, pe strada Savuskina din Sankt-Petersburg poate fi văzuta o imagine mai putin obisnuita: tineri alergand pe trotuar.În zona nu exista liceu sau facultate, iar punctul final al „alergatorilor” este neschimbat – o clădire gri cu 3 etaje.

Aceasta graba, neobisnuita pentru angajatul corporatist sau student,  are o explicatie simpla.

In cladirea gri functioneaza o companie de trolli de internet (denumirea oficiala a firmei este „Cercetări Internet SRL”), iar orice intarziere este penalizata cu o amendă de 500 de ruble (8-10 dolari).

 

 

 

 

Periodic, angajatii trolli asista la prelegeri ale unor invitati speciali, de obicei tot felul de politologi.

„Comentatorii” sunt supusi din cand in cand testelor de loialitate și verificarilor privind înțelegerea situației comentate.

Întrebările sunt destul de complexe, de exemplu, cu privire la situația politică din Siria și Iran.

Trollii sunt obligati sa aiba cel putin 12 postari politice în timpul unei ture.

În comentariile lor, angajatii firmei Cercetari de Interne SRL critica Ucraina, UE, pe Obama, Alexei Navalnîi și opoziția rusă în întregime.

Este lăudat Vladimir Putin și poate chiar mai mult, ministrul Apărării, Serghei Șoigu.

 

Exista si o elita a trollilor. Lor li se permite sa tina bloguri în nume propriu. Elitele au salarii mai mari – aproximativ 650 de dolari pe lună.

Compania Cercetari de Internet SRL este finantata prin holdingul „Konkord” (producție de alimente, restaurante, imobiliare, dezvoltare imobiliara), care este detinut de Evgheni Prigojin, prietenul şi bucătarul președintelui rus.

Valoarea totala a contractului de închiriere al clădirii de pe adresa Savuskina 55 este de aproximativ 48 mii de dolari, la care se adauga salariile pentru cei circa 400 de angajați – 255.000 de dolari.

În ciuda background-ului solid, site-urile de headhunting sunt pline de comentarii negative despre Cercetari de Internet SRL: salariul este plătit în numerar la negru, iar banii din amenzi ajung în buzunarele conducerii.

 

 

Surse: http://basarabiapress.info/investigatie-despre-trolii-rusi-sunt-cinci-tipuri-de-troli/; http://asapteadimensiune.ro/; http://www.paginaderusia.ro/bucatarul-lui-putin-si-afacerea-sa-cu-trolli-de-internet/

10/03/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Învaţamântul şi „lupta de clasă” în comunism

 

 

 

 

 

Dintre evenimentele anului 1948, reforma învăţământului a influenţat destinul a milioane de români.

Războiul declarat analfabetismului de autorităţile comuniste a aşezat în bănci şi oameni trecuţi de jumătatea vieţii.

În acelaşi timp, “fiii elementelor exploatatoare” nu mai erau primiţi decât în şcolile profesionale.

În 1948, social – democraţia dispărea în mod oficial de pe scena politică românească, prin fuziunea cu Partidul Comunist Român.

Lucreţiu Pătrăşcanu, lider reprezentativ, nu mai “prinde” un loc în Comitetul Central, semn că aveau să vină vremuri tulburi.

 

FORME FĂRĂ FOND.

 

Toate aceste schimbări, importante în plan politic, au afectat însă prea puţin pe oamenii obişnuiţi. “Urcările” şi “coborârile” în ierahia partidului comunist erau vag ştiute chiar de membrii cu stagii vechi.

Ca omul de rând să le priceapă rostul, nici nu putea fi vorba.

De altfel, nivelul de înţelegere a politicului de către românul mediu nu-l depăşea pe cel din Poiana lui Iocan.

De la 1866, România se mândrea cu cea mai modernă Constituţie din Europa. Mentalul colectiv, surprins fidel ca în atâtea alte cazuri de literatură, a reţinut expresia “aplică-i Constituţia” ca fiind sinonimă cu o mamă de bătaie.

Măsurile puse în practică în a doua jumătate a anului 1948 au fost mai uşor de înţeles, pentru că influenţau viaţa de zi cu zi a fiecăruia.

Dintre acestea, cele mai importante au fost cele care au avut în prim-plan biserica şi şcoala.

 

 

 

 

 

SCOPURI. În august s-a dat publicităţii noua lege a învăţământului. Şcoala devenea monopol de stat, cu avantajele şi dezavantajele ce decurgeau din aceasta.

“Noi pornim pe drumul revoluţiei culturale, spunea Iosif Chişinevschi în şedinţa de la 31 ianuarie 1949 a Secretariatului CC al PMR, menită să lichideze analfabetismul şi înapoierea culturală, să răspândească cultura în masele cele mai largi, să creeze o intelectualitate nouă, muncitorească, ieşită din rândurile clasei muncitoare şi a ţărănimii nevoiaşe, să ree-duce pe membrii corpului didactic actual în spirit marxist-leninist şi să cureţe ministerul şi instituţiile de învăţământ de toate elementele duşmane, pentru că asemenea elemente duşmănoase în şcoli ne aruncă în aer o generaţie întreagă.”

Chişinevshi enunţase practic platforma-program a regimului în privinţa şcolii.

 

ŞI MIJLOACE.

 

Reforma învăţământului a însemnat, printre altele, schimbarea programelor şi a manualelor şcolare, obligativitatea de a studia limba rusă începând cu clasa a IV-a, desfiinţarea tuturor şcolilor particulare, interzicerea orelor de religie, modificarea raportului dintre învăţământul teoretic şi cel tehnic în favoarea celui din urmă, îndepărtarea din şcoli a cadrelor didactice “cu probleme” şi crearea unui nou corp profesoral format din “oamenii zilei”, modificarea compoziţiei sociale a elevilor şi studenţilor în favoarea “claselor defavorizate” de “regimurile burgheze” şi defavorizarea de astă dată a celor “cu origine socială nesănătoasă”.

O tragedie pentru unii, benefică pentru alţii, reforma din august 1948 a schimbat complet faţa învăţământului românesc.

LUPUL ŞI LUPTA DE CLASĂ


Cele mai afectate de reforma din 1948 au fost ştiinţele socio-umane, iar dintre acestea, Limba română şi istoria. În programa pentru şcolile elementare, limba română era principalul obiect de studiu, având alocat cel mai mare număr de ore.

Manualul de limba română pentru clasa a VII-a – ultima a ciclului elementar –, din 1953, reţinea ca demni de studiat doisprezece scriitori: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Dumitru Theodor Neculuţă, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Alexandru Sahia, Mihail Sadoveanu şi Alexandru Toma. Selecţia fusese făcută după criteriul politic, şi nu după cel al valorii literare.

Din opera “clasicilor” s-au reţinut numai acele pagini care puteau să ilustreze “lupta de clasă” dusă din cele mai vechi timpuri. Astfel, fabula “Lupul moralist” a lui Grigore Alexandrescu era însoţită de următorul comentariu:

“Citind-o, ura noastră devine tot mai puternică împotriva celor care veacuri de-a rândul au asuprit poporul şi simţim un puternic îndemn la luptă pentru a lărgi şi întări cuceririle oamenilor muncii”.

Factorii politici s-au uitat atent la „resursele umane” din învăţământul superior. Prin epurări, pensionări, desfiinţarea posturilor şi rezilierea contractelor, au fost îndepărtaţi profesorii „cu probleme”.

Aspirantul la studenţie trebuia să prezinte un certificat din care să reiasă veniturile părinţilor şi că el însuşi nu este „bandit”.

Învăţământul superior a fost mai puţin afectat de legea propriu-zisă care a reformat şcoala românească. O serie de măsuri anterioare şi-au pus amprenta asupra corpului profesoral.

Cadrele didactice indezirabile fuseseră îndepărtate prin diverse metode: epurări, pensionări, desfiinţarea posturilor sub motivaţia economiilor bugetare, neprelungirea contractelor de muncă.

Prin decizii ale Ministerului Învăţământului Public, la începutul anilor ’50 s-a „lucrat” şi asupra „compoziţiei sociale” a studenţilor.
„DEFASCIZAREA”.

„Adaptarea” corpului profesoral universitar la vremurile noi începuse la finele lui 1944. Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată de România la 12 septembrie 1944 cerea epurarea „fasciştilor” din aparatul de stat – justiţie, administraţie, învăţământ.

Statul român s-a supus cerinţelor internaţionale, ca şi celelalte ţări învinse în cel de-al doilea război mondial şi a adoptat mai multe legi, la finele lui 1944 şi în 1945, care stabileau criteriile epurărilor.
În fiecare instituţie din ţară, inclusiv în universităţi, s-au înfiinţat Comisii de Epurare, ce aveau ca sarcină să analizeze activitatea angajaţilor în perioada dictaturii lui Carol al II-lea şi a celei militare instituite de Ion Antonescu.

Iniţial, au fost îndepărtaţi de la catedră profesorii care făcuseră parte din guvernul Antonescu sau fuseseră apropiaţi de legionari. Astfel, de la Universitatea Bucureşti au fost îndepărtaţi Nichifor Crainic de la Catedra de Apologetică şi Dogmatică a Facultăţii de Teologie, Mihai Antonescu, fost ministru de Externe şi vicepremier în guvernul Ion Antonescu, titular al catedrei de Drept Internaţional de la Facultatea de Drept, filosoful Ion Petrovici, istoricul P.P. Panaitescu şi profesorul Alexandru Marcu de la Facultatea de Litere şi Filozofie.

SCOŞI LA PENSIE

 

 

Peste 500 de persoane au fost îndepărtate din învăţământul superior în toamna lui 1947. Comisia ministerială creată cu scopul de a „raţionaliza învăţământul superior” i-a avut ca membri pe Traian Săvulescu, Miron Niculescu, C. Tăgeneanu, Constantin Daicoviciu – toţi patru îndeplineau funcţia de ministru-secretar de stat – şi Petre Constantinescu-Iaşi, preşedintele Uniunii Sindicatelor Corpului Didactic.

Printre metodele de „raţionalizare” propuse de comisie şi acceptate de ministrul Ştefan Voitec s-au numărat pensionarea pentru limită de vârstă şi suprimarea a circa 300 de posturi din învăţământul superior.
Unii profesori şi conferenţiari nu aveau vârsta de pensionare.

Au fost pensionaţi, printre alţii, Ştefan Ciobanu, profesor la Catedra de Istoria literaturii române vechi, istoricul Silviu Dragomir de la Cluj. Dimitrie Gusti – întemeietorul şcolii româneşti de sociologie şi Anibal Teodorescu de la Facultatea de Drept care depăşiseră vârsta de pensionare de 65 de ani, dar funcţionau în continuare prin dispensă – ceea ce reprezenta o practică uzuală – au fost de asemenea pensionaţi.

DESFIINŢAREA POSTURILOR.

 

În urma „comprimării” posturilor, în centrul Universitar Bucureşti, Facultatea de medicină a pierdut 29 de posturi, Facultatea de Litere zece, Politehnica – 23, Academia Comercială – 18.

Din octombrie 1947, învăţământul superior românesc era mai sărac cu peste două sute de catedre, dintre care mai mult de o sută numai la facultăţile din Bucureşti.

Cea mai afectată fiind Universitatea, care şi-a înjumătăţit practic catedrele, şi dintre facultăţile acesteia, probabil Facultatea de Litere, unde au dispărut 14.
Deşi au fost publicate în Monitorul Oficial în luna octombrie, căpătând astfel putere de lege, pensionările şi suprimările de posturi universitare se aplicau începând cu 1 septembrie, încălcând astfel un principiu de drept potrivit căruia legea nu reglementează situaţii petrecute anterior intrării sale în vigoare.

 

REZILIEREA ÎN BLOC.

La 1 octombrie 1948, toate contractele personalului didactic din învăţământul mediu şi superior au fost reziliate, iar Ministerul a încheiat unele noi, „în funcţie de necesităţi”. Măsura rezilierii în bloc a contractelor unei întregi bresle era unică în istoria învăţământului românesc.

După toate aceste măsuri, la Universitatea Bucureşti, în anul universitar 1948-1949, dintre cadrele didactice anterioare lui 23 august 1944 mai rezistaseră foarte puţini. Extremele – Facultatea de Filozofie, cu 3,5 procente şi Facultatea de Matematică-Fizică, ce reuşise să menţină peste jumătate din cadrele didactice de dinainte de război.

Locurile lăsate libere au fost rapid ocupate de „oamenii noi” promovaţi de puterea politică. La Facultatea de Litere, în locul lui George Călinescu a fost adus Ion Vitner.

O catedră a ocupat şi Nicolae Moraru, unul dintre teoreticienii locali ai „culturii proletare”. La Conservatorul de Stat Bucureşti, dramaturgul Marcel Breslaşu a ocupat catedra de istorie a literaturii dramatice.

STUDENŢI CU „ORIGINE SĂNĂTOASĂ”.

 

 

La începutul deceniului şase, pentru a urma o şcoală medie sau superioară elevii trebuiau să dovedească nu numai aptitudini pentru învăţătură, dar şi că au „origine socială sănătoasă” şi că nu sunt „bandiţi”. Biroul Politic al Comitetului Central a elaborat o directivă ce stabilea criteriile de admitere.

La înscriere, candidaţii trebuiau să prezinte un formular-tip, care se lua de la Sfaturile Populare şi din care trebuiau să reiasă veniturile părinţilor.

Adeverinţa era contrasemnată de reprezentantul local al Ministerului Finanţelor.

Actul nu era numai un certificat de sărăcie, ci şi unul de bună purtare: pentru a fi valabil, era necesară şi semnătura unui lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, „pentru că poate să fie de origine socială bună, dar să fie un bandit”, justifica Gheorghiu-Dej măsura.

„Faptul că este fiu de muncitor, de ofiţer, nu îndreptăţeşte manifestările huliganice, duşmănoase, participarea la acţiuni împotriva regimului.”
În anii 1944-1946, după criteriul originii sociale, la Universitatea Bucureşti erau 0,33% studenţi proveniţi din familii de muncitori şi 15,8 din cele ţărăneşti.

După modificările impuse de stat, prin Ministerul Educaţiei Naţionale, în următorii doi ani procentele se modificaseră, astfel că 16% dintre studenţi erau fii de muncitori, şi 31,2% fii de ţărani.

„Fiii claselor exploatatoare”.

 

În opinia conducătorilor partidului, păcatele mai mari sau mai mici ale părinţilor trebuiau plătite inclusiv de urmaşi.

„Fiii criminalilor de război, trădătorilor, spionilor, condamnaţilor politici, sabotorilor, celor fugiţi peste hotare, fiii foştilor miniştri sau altor elemente conducătoare ale regimului burghezo-moşieresc” nu erau primiţi decât la şcoala elementară de patru clase.

Conform hotărârilor de partid sintetizate de Gheorghiu-Dej,

„FIII ELEMENTELOR EXPLOATATOARE” nu puteau urma decât anumite tipuri de învăţământ:

„Ei trebuie îndreptaţi către şcolile profesionale pentru muncitori calificaţi, pentru a-i aduce spre producţie. Şi dacă îi îndreptăm spre producţie, le schimbăm şi mentalitatea.

Vom contribui, prin aceasta, la impulsionarea procesului de restructurare, de schimbare, de deschiaburire, nu forţată, ci naturală.”

Nu aveau acces la şcoli pedagogice, iar în învăţământul superior nu se puteau înscrie la facultăţi precum geologie, filozofie, pedagogie, filologie, istorie, geografie, drept, economie.

CRISTINA DIAC

http://istoriacomunismului.blogspot.ro

 

10/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: