Teorii și practici de construcție identitară în spațiul fost sovietic a mitului ”Homo Moldovanus”. VIDEO

Foto: Harta R.Moldova astăzi, după cotropirea și ciuntirea Basarabiei romanești de către colonialiștii sovietici

Repere istorice

Asemenea multor altor cazuri, „Homo Moldovanus” nu putea să apară, să fie inventat sau imaginat din neant.

Adaptând o formulă deja consacrată a cercetătorilor preocupaţi de naţionalism şi etnicitate, „Homo Moldovanus” este deopotrivă „primordial”, ancorat în nişte trăiri imemorabile, dar şi „modern”, construit şi modelat, scrie istoricul și publicistul Octavian Țâcu în http// http://www.Timpul.md.

„Constructivismul” lui „Homo Moldovanus” porneşte, încă de la 1924, atunci când autorităţile sovietice, din raţionamente ideologice şi geopolitice, au găsit de cuviinţă exploatarea unei identităţi „moldoveneşti” din afara acelui spaţiu consacrat istoric, pentru a genera o entitate etnică diferenţiată faţă de cea existentă în Basarabia românească.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”.

Aceasta a fost o politică de stat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată dincolo de Nistru la 12 octombrie 1924, iar după 1940, în nou creata RSS Moldovenească, înființată pe teritoriul românesc al Basarabiei anexate de sovietici, şi bineînțeles în URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei seprații politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenești şi cea din restul României.

A fost o politică promovată constant, cu obstinație, în acest spaţiu din 1924 până în 1989 și așa cum vedem, ea este continuată până în prezent.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural confecționat în laboratoarele ideologice și sociologice din fosta URSS menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

„Homo Moldovanus” și ingineriile sociale sovietice

Uniunea Sovietică a creat pentru „Homo Moldovanus”, ceea ce Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor specimene sovietice de acest gen, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, o limbă „moldovenească” distinctă, având simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a lui „Homo Moldovanus” a căpătat o formă fizică şi politică, îmbrăcând uniformă sovietică.

„Homo Moldovanus” a crescut şi s-a dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

Acest proces a fost unul atât „pozitiv”, în termenii de „promovare” ai „acţiunii afirmative” imperiale, cât şi distructiv, în sensul liniei „dure” a politicilor naţionale sovietice, asociate cu teroarea şi represiunile, ca instrumente de deznaţionalizare, antiromânismul, colectivizarea şi industrializarea, rusificarea şi sovietizarea.

Cei care-l conduceau de „acasă” pe „Homo Moldovanus” n-au fost niciodată reprezentativi pentru locurile unde acesta era născut.

Aceştia erau nişte elite subalterne, care, sub supravegherea Moscovei, mediau între autorităţile centrale şi populaţia republicii.

Acest fapt îl îndemna pe „Homo Moldovanus” superior să fie sârguincios în a adopta aspectele culturii sovietice, în a avea soţie de „Homo Sovieticus”, era motivat să înveţe limba rusă pentru a obţine statutul de „mediator” între „Homo Sovieticus” de la centru şi restul „Homo Moldovanus”.

Prin această atitudine, „Homo Moldovanus” obţinea încrederea lui „Homo Sovieticus” pentru a putea avansa în structurile naţionale sau pan-unionale.

„Homo Moldovanus” s-a cultivat în ceea ce Tom Nairn numea „rezervaţie culturală”, o cultură etnolingvistică fără naţionalism politic ca unică manifestare a naţionalismului „sănătos” în variantă sovietică. „Homo Sovieticus” şi-a rezervat întreaga putere de decizie asupra faptului care erau expresiile „patriotice” permise lui „Homo Moldovanus” şi ce era „naţionalism periculos”, iar limitele dintre aceste expresii au fluctuat continuu în perioada sovietică.

El era ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, cultivat asiduu de autorităţile de la Moscova.

Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabile în modelarea lui „Homo Moldovanus”.

Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.

Naşterea lui „Homo Moldovanus”

Perioada comunistă atestă şi un proces de asumare a identităţii „Homo Moldovanus” de către populaţia RSSM. Această asumare are câteva explicaţii.

În primul rând, ea a fost o urmare a nevoii de supravieţuire şi convieţuire cu autorităţile sovietice după 1940/1944, dar şi, nu rareori, de prosternare benevolă în faţa acestora, populaţia autohtonă însuşindu-şi o atitudine de circumspecţie şi prudenţă faţă de circumstanţele timpului.

Conformarea sa, bazată pe o experienţă istorică îndelungată, nu a fost una surprinzătoare în perioada sovietică, la fel cum nu este surprinzătoare în R. Moldova.

În al doilea rând, această conformare a fost rezultatul unei coabitări într-o societate în care limba puterii, a educaţiei şi comunicării publice a fost prioritar limba rusă.

Dar, totodată, acesta a fost rezultatul coexistenţei cu o minoritate vorbitoare de rusă, puternică şi numeroasă şi cu un statut social privilegiat.

În al treilea rând, „acţiunea afirmativă” sovietică în chestiunea naţionalităţilor, cu politica sa antiromânească, de izolare în raport cu România, a dus în ultimă instanţă la deformarea şi marginalizarea limbii lor native.

Mulţi românii din RSS Moldovenească vorbeau (şi continuă să vorbească) o limbă română rudimentară, strecurând cuvinte din limba rusă, iar uneori chiar preferând cuvintele ruse atunci când întâmpină dificultăţi în găsirea unui echivalent în limba română.

Drept urmare, nu puţini sunt moldovenii care pretind că această limbă prost vorbită ar reprezenta o limbă „moldovenească”, distinctă de limba română.

În cele din urmă, procesul de asumare a fost rezultatul politicilor sovietice de „construcţie” a identităţii „moldoveneşti”, care au promovat o imagine pozitivă a lui „Homo Moldovanus”.

Mândria de a fi cunoscuţi în întreaga Uniune Sovietică drept „o republică înfloritoare şi strălucitoare”, „o livadă în floare”, mândria pentru vinurile celebre moldoveneşti sau pentru Ansamblul de dans popular „Joc” – a fost un ingredient important la făurirea acestei identităţi.

Sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „Homo Moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestora.

Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), dezindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

În acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie în primul rând un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că el este altceva decât român, vorbitor de limbă „moldovenească”, amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

De o manieră deformată, aceste „calităţi” au continuat să se perpetueze în perioada postsovietică, dar de data aceasta generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ, care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi.

Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii viii, iar aderenţa cetăţenilor R. Moldova la această identitate va cauza încă mult timp probleme de funcţionalitate statalităţii sale.

Cantonarea în moldovenism, conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși și deznaționalizarea populației băștinașe.

Pentru implementarea în rândurile populației încă needucate a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

• închiderea granițelor
• izolarea culturală totală de România
• propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români”.
• Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

La baza construcției lui Homo Moldovanus stă în primul rând mitologia sovietică.

Uniunea Sovietică și-a impus propriile mituri, nelăsând loc opțiunilor identitare în rândurile populației române băștinașe, iar acestea știm foarte bine că se așezau pe mitul marelui Lenin, mitul Revoluției Socialiste din Octombrie și 9 mai Ziua Victoriei.

În fundamentarea mitului”Homo Moldovanus” s-au utilizat mai multe ingrediente, primul fiind acela că moldovenii au fost eliberați la 1812 de Imperiul Rus, chiar dacă a fost vorba de o cotropire, un rapt și o sfâșiere a Țării Modovei prin anexarea jumătății sale de răsărit situate între Prut și Nistru.

Moldovenii rămași în Țara Moldovei au creat la 1859 unindu-se cu Muntenia, statul românesc, în timp la est de Prut, rușii au construit o nouă entitate teritorială – gubernia Basarabia, anexată Imperiului Rus.

Ulterior sovieticii au adăugat și alte ingrediente, mai ales cele legate de națiunea burgheză moldovenească și națiunea socialistă moldovenească care a început să fie construită de la 1917, în stânga Nistrului…

Anul 1940 a adus pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei unite cu România în 1918, la URSS.

În URSS,”Homo Moldovanus” trebuia să fie un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și că a nația lui a apărut înaintea românilor. El vorbea o limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, era un antieuropean și prin extindere un antioccidental predispus la deznaţionalizare și îndoctrinare, la rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare

Totodată,”Homo Moldovanus” a fost și este pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau de vorbitorii de limba rusă, complex compensat de adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică și rusă, care îl fac mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

Publicitate

„Revoluțiile culturale” și neo-bolșevismul progresist, partea întunecată a secolului nostru (II). VIDEO

 

 

 

Revoluțiile culturale, partea întunecată a secolului al XX-lea  

 

Antirasistul care naște Anticristul

 

 

 

Nebunia mișcării aparent ati-rasiste (spun „aparent”, pentru că în realitate este vorba de o manipulare politică de mari proporții, pe mai multe planuri) nu se oprește la manifestări împotriva unor personalități politice.

Nu sunt atacate numai personalitățile de culoare albă din istorie, despre care se spune că ar fi avut vreo legătură cu sclavia negrilor pe teritoriul american, sau despre care se crede că ar fi făcut cândva anumite afirmații rasiste, ci s-a făcut pasul următor, s-a depășit o linie roșie, s-a trecut la o și mai periculoasă mișcare rasistă în sens invers, anume la un rasism al celor de culoare neagră și a homosexualilor împotriva oamenilor albi și normali, au început să fie atacați – în stil curat nazist – anumiți oameni pentru ceea ce sunt, oamenii albi creatori de valori pentru simplul fapt că sunt albi,  scrie Prof. univ. dr. Nicolae Iuga în https://www.art-emis.ro 

Una dintre cele mai vechi și prestigioase universități americane, Yale University fondată în 1701 a luat o măsură stupefiantă. La intervenția unui grup de presiune, conducerea universității a desființat cursul de Istoria Artei.

Motivele sunt simple și previzibile. Sunt prea multe opere de artă, de la Renaștere încoace, care au fost create de bărbați europeni albi, există în Istoria artei „un număr copleșitor de artiști care sunt bărbați albi, heterosexuali și europeni și care ar trebui să fie înlocuit cu un spectru mai larg de exemple de pe tot globul”[1]. 

Termenii pe care îi folosește Universitatea Yale par inocenți, celebra instituție anunță că se va trece de la o artă „eurocentrică”, spre o mai mare diversitate culturală. Numai că raționamentul este periculos și poate fi extins.

Prin analogie, ar trebui desființate și cursurile de Istorie a Filosofiei pentru că, de două mii cinci sute de ani de când există, Filosofia a fost creată în „număr copleșitor” de bărbați albi europeni, la fel și muzica simfonică a fost compusă exclusiv de bărbați albi europeni ș.a.m.d.

Ne putem imagina oare cum va arăta cultura universală, dacă scoatem din aceasta Filosofia, artele plastice și muzica simfonică? Perspectiva este de-a dreptul înspăimântătoare și ar presupune crime culturale mai mari decât au făcut toate revoluțiile culturale precedente luate laolaltă.

În fine, ar urma să fie lovite în esența lor imaginile-simbol fundamentale ale creștinismului: modalitatea de reprezentare a lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria. Cum arătau Iisus Christos și Maica Domnului în realitate, din ce rasă făceau parte și ce culoare avea pielea lor? Întrebarea poate părea prostească și problema poate părea prost pusă, dar a mai fost pusă prin anii ’60 tot în SUA și a fost (re)pusă chiar în acești termeni la o dată relativ recentă, pe 22 iunie 2020, de către un activist Black Lives Matter numit Shaun King.

După acesta, reprezentarea lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria ca oameni albi ar avea conotații rasiste și ar fi o „formă de propagare a ideii de supremație a albilor”[2].

De aici și până la instigări la distrugerea icoanelor și statuilor fundamentale ale creștinismului nu mai este decât un pas. Până și Justin Welby, arhiepiscopul de Canterbury şi şeful Bisericii Anglicane, a declarat că Biserica pe care o conduce ar trebui să regândească reprezentarea exclusivă a lui Iisus ca un om alb, că unele statui și icoane vor trebui să fie înlocuite din biserici[3] și că Iisus cel istoric ar trebui să aibă caracteristicile rasiale ale omului din Orientul Apropiat.

Este surpinzător că acest înalt prelat, probabil om cu multă școală și care reprezintă zeci de milioane de creștini anglicani, nu știe că strămoșul după trup al Sf. Fecioare și al Mântuitorului, David Ben Iesei, este descris în mod repetat în Vechiul Testament ca fiind un tânăr blond și cu pielea deschisă la culoare (de ex. 1 Regi, XVI, 12; ibidem, XVII, 42 etc.).

Depășind această problemă prost pusă și trecând în planul unei narațiuni teologice propriu-zise, trebuie să admitem că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa și că a suflat în el Spiritul vieții, proiectându-se pe Sine în omul universal ca atare, până în ultimele capilarități, până în toate particularitățile rasiale și antropologice ale speciei umane.

Deci Iisus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu-Fiul nu poate să fie redus de către noi oamenii la o particularitate antropologică sau alta. Există însă și mișcarea în sens invers, în care omul se proiectează pe sine în Divinitate – mișcare observată timp de două milenii și jumătate, de la Xenophanes din Colophon la Feuerbach – proiecție sau „înstrăinare” care a dus la creația unui politeism antropomorf, istoricește depășit și care nu este ceea ce ar trebui să fie în privința conceperii de către noi a Divinului ca Absolut.

În orașul Nazaret din Israel există o biserică catolică modernă a Bunei Vestiri, construită în a doua jumătate a secolului al XX-lea, sub patronajul Papei Paul al VI-lea. În această biserică există aproximativ 400 de icoane care reprezintă momentul Buneivestiri sau pe Maica Domnului cu pruncul, icoane dăruite din toate țările în care există comunități catolice, din toată lumea creștină.

Există bineînțeles icoane din Europa, dar și din America de Sud, din Africa, din China, Coreea sau Japonia.

Toate aceste icoane au și particularități locale, în sensul că fiecare țară și fiecare rasă umană au pus în ele tot ce au popoarele respective mai frumos și sublim în conceperea frumuseții feminine pure și caste. Se înțelege de la sine că Maica Domnului pictată în Portugalia are trăsăturile feței maure, cea pictată în America de Sud are trăsăturile incașe, Maica Domnului pictată în China sau în Japonia are trăsături specifice rasei asiatice, iar Maica Domnului din Africa este, bineînțeles, neagră.

Și nu este nici o blasfemie. Aici pur și simplu se dă satisfacție componentei antropologice a relației fundamentale care este religia, se dă satisfacție omului de a și-l putea reprezenta pe Dumnezeu la modul concret, corelativă componentei dumnezeiești, care l-a creat pe om. Să ne reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când a vizitat România în 1999, și-a motivat într-un sens vizita, zicând: „Am venit aici ca să văd chipul lui Christos în voi”.

 Dumnezeu este reflectat în fiecare individ uman, în dimensiunea lui finită, infinitezimală și inefabilă, cam așa cum soarele își reflectă lumina sa în fiecare bob de rouă. 

În concluzie, așa cum noi, europenii nu mergem în Africa să le impunem negrilor să își reprezinte pe Iisus sau pe maica Domnului în anumite culori, nici negrii africani sau afro-americani și nici alții de alte rase nu ar trebui să ne impună nouă europenilor să nu ne reprezentăm pe Iisus și pe Maica Domnului ca pe oameni albi.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/12/actuala-revolutie-culturala-americana-si-neo-bolsevismul-progresist-partea-intunecata-a-secolului-al-xxi-lea/

 

 

VIDEO: În Statele Unite polițiști și civili albi cer iertare unor lideri ai negrilor pentru anii în care populația de culoare a suferit persecuțiile rasiale.

 

 

 

 

 

––––––––––––––

[1] https://www.thevintagenews.com/2020/02/08/yale-art-history/?fbclid=IwAR071gKlVfMsBkKM3XVgK-oD7PwLWGC_KhoAF0b_cOQgyeVQu2ZpNK9T8JY

[2] https://www.g4media.ro/propunere-controversata-a-unui-activist-american-de-stanga-statuile-lui-isus-trebuie-daramate-fiind-simboluri-ale-suprematiei-albe.html

[3] https://www.theguardian.com/uk/justin-welby

„Revoluțiile culturale” și neo-bolșevismul progresist, partea întunecată a secolului nostru (I)

 

 

 

 

 

„Revoluția culturală” americană actuală 

 

Unii i-au spus „neo-marxism”, dar teremenul mi se pare inadecvat. Karl Marx a fost unul dintre marii epigoni hegelieni, gânditor de o anumită importanță, relativ greu de citit, iar marxismul o teorie amplu elaborată, care nu este la îndemâna oricui.

Ar fi mai potrivit, cred, termenul de „neo-bolșevism” pentru a defini ce este cu adevărat actuala mișcare contestatară autodenumită „progresistă”, o mulțime furibundă și iconoclastă, despre care e îndoielnic că l-ar fi citit pe Marx, o gloată pornită pe dărâmarea guvernelor și pe detonarea culturii contemporane, în numele unor idei confuze, care nu ajuns încă să fie o ideologie unitară și coerentă, scrie Prof. univ. dr. Nicolae Iuga în revista https://www.art-emis.ro.

„Progresismul” nu este nici socialism și nici neo-marxism, ci un avânt sincretic care preia involuntar defectele ambelor.

De exemplu, revoluția culturală proletcultistă sovietică avea în centrul său conceptul Proletariatului pe post de Mesia, iar în neo-bolșevismul american contemporan dimensiunea mesianică este distribuită democratic asupra tuturor minorităților imaginabile: rasiale, sexuale, sociale.

Fiecare minoritate se simte egal îndreptățită să caute să mântuiască lumea.

 

 

 

 

 

 

 

Scopul este și aici, la fel ca și în celelalte „revoluții” de același gen, crearea unui „om nou”, atingerea idealului educativ al individului „liber”, în fapt un individ eliberat de sub autoritatea unei culturi consacrate de secole, cu o morală cristalizată în suveranism și tradiționalism.

Bolșevismul vechi se declara anti-creștin, neo-bolșevismul de azi se vrea post-creștin.

Omul nou „progresist”, un individ sustras normativității tradiționale, ar fi apoi ideal de manipulat.

O sinteză sorosistă între gândirea lui Lenin și metodele lui Mao. Scopul este același: negarea întregii culturi existente[7].

Deși înrudită cu leninismul, proletcultismul și maoismul, actuala mișcare cu punctul de plecare în anti-rasism nu poate fi catalogată nici ca „neo-socialism”, pentru că – după cum arată Nathan Pinkoski – este diferită de socialismul european tradițional, în sensul că promotorii ei susțin ecologismul și sunt de acord cu majorările de taxe inclusiv pentru săraci, atâta timp cât rămân neatinse principiile „politicaly correctness”, ale „egalității de gen” și este păstrată deschiderea către „comunitatea L.G.B.T.” și imigranți [8].

Vechiul bolșevism european a însemnat ura față de burghezie, față de clasa exploatatoare și contribuția lui Marx a fost să ridice această ură la rang de teorie, în timp ce acest neo-bolșevism american, deocamdată fără o teorie anume, înseamnă mai mult ura față de sine, față de propria națiune și față de propria cultură. Dușmanul de clasă nu mai este acuma burghezul exploatator, ci omul creștin, alb și căsătorit cu o femeie.

Lupta de clasă din marxism-leninism a devenit acuma o luptă împotriva majorității oamenilor albi și normali, pentru afirmarea oamenilor de culoare și a minorităților sexuale.

Coroana de spini a suferinței suportată pe nedrept a trecut, pe nesimțite, de pe capul foștilor sclavi negri și al urmașilor lor de azi, pe capul homosexualilor și al lesbienilor.

Dar oare eliminarea homofobiei și a prejudecăților rasiale va conduce automat la prosperitatea economică a acestor categorii, fără să fie nevoie de muncă din partea lor?

Sau aceste categorii nu își pot atinge prin muncă proprie idealul prosperității economice în cadrele existente de viață familială, religioasă și de mentalitate?

Oare minoritățile rasiale, odată privilegiate, nu se vor întoarce împotriva actualei majorități occidentale, practicând la rândul lor față de aceasta tot o formă de rasism, întoarsă pe dos? Și astfel, lupta de clasă de odinioară nu mai este azi împotriva clasei exploatatoare, ci împotriva clasei muncitoare.      

După cum spuneam mai sus, actuala „revoluție culturală” a început în Statele Unite și are multe elemente în comun cu revoluția culturală stalinistă și cu cea maoistă. Totul a început în „cea mai avansată democrație din lume” cu ideologia numită „political correctess”.

Originea noțiunii se află în pretenția justă a instanțelor de judecată ca, în fața lor, părțile să nu vorbească la adresa celeilalte folosind termeni denigratori.

Apoi, treptat, Corectitudinea politică a ieșit din tribunale și s-a extins la relațiile umane în general, pretinzând ca oamenii să aibă grijă să nu se exprime în vreun fel în care să ofenseze pe cei care sunt dezavantajați sau discriminați.

Ceea ce părea inițial o chestiune de bună creștere și de bun simț a degenerat în timp într-un fel primejdios.

Cum știm noi că ne exprimăm părerile în așa fel încât să nu ofensăm pe nimeni? – decât spunând numai aceleași lucruri pe care le spun și alții și gândind numai la fel cum gândesc și alții, adică un fel de totalitarism incipient și inconștient.

Sau, cel mai comod și profitabil: să spune și noi numai ce spun șefii și să gândim numai cum gândesc șefii. 

Prin anii ’70 ai secolului trecut, s-a creat un curent de opinie în unele universități din S.U.A., care propunea un fel de „curățare a limbajului” după cum spunea scriitorul Matei Vișniec [9], adică eliminarea termenilor peiorativi la adresa unor grupuri minoritare (homosexuali, lesbiene, negri etc.).

De exemplu, cetățeanului de culoare, ca să nu-l jignești, să nu-i mai spui „negru”, ci afro „afro-american”, la femeia de serviciu să nu-i mai spui „femeie de serviciu”, ci „agent de întreținere a suprafețelor”, gunoierului să nu-i mai spui „garbage man”, ci „tehnician de igienizare”[10], gardianul de la pușcărie devine „agent al sistemului corecțional” etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Prin anii ’70 ai secolului trecut, s-a creat un curent de opinie în unele universități din S.U.A., care propunea un fel de „curățare a limbajului” după cum spunea scriitorul Matei Vișniec [9], adică eliminarea termenilor peiorativi la adresa unor grupuri minoritare (homosexuali, lesbiene, negri etc.).

De exemplu, cetățeanului de culoare, ca să nu-l jignești, să nu-i mai spui „negru”, ci afro „afro-american”, la femeia de serviciu să nu-i mai spui „femeie de serviciu”, ci „agent de întreținere a suprafețelor”, gunoierului să nu-i mai spui „garbage man”, ci „tehnician de igienizare”[10], gardianul de la pușcărie devine „agent al sistemului corecțional” etc.

Până la un punct, chestiunea poate fi considerată ca una care ține de stupizenia umană și de umorul involuntar, dar gluma se termină repede și, pe nesimțite, recomandările cu privire la ce nu  trebuie să spunem devin interdicții sancționate prin hotărâri și regulamente, ironia poate deveni articol de lege penală, tactul comportamental față de minoritățile sexuale de exemplu devine obligația susținerii agresive a acestora în detrimentul majorității heterosexuale, reticența izvorâtă din bunul simț este transformată instituțional în cenzură brutală, fantezia în speță primește inconștient trăsături de paranoia[11].

Exemplele cenzurate se înmulțesc, fără ca nimeni să realizeze gravitatea instaurării unei cenzuri și autocenzuri.

În urmă cu vreo zece ani, Parlamentul European a interzis, pentru toate limbile Europei, utilizarea în actele oficiale, în cazul femeilor, a titlurilor care indică starea civilă „doamnă” / „domnișoară”, pentru a nu ofensa persoanele din cealaltă categorie[12].

În Canada s-a interzis amplasarea brazilor de Crăciun în locuri publice, chipurile spre a nu fi ultragiate sentimentele ne-creștinilor.

În S.U.A., romanele lui Mark Twain au fost cenzurate retroactiv, după mai bine de un secol de la publicarea lor, prin înlocuirea unor cuvinte considerate ofensatoare. Celebrul film „Pe aripile vântului”a fost scos de la difuzare.

Agențiilor de recrutare a forței de muncă li s-a interzis să mai afișeze anunțuri de genul „angajăm persoană de încredere” sau „harnică”, pentru a nu se simți discriminate persoanele din categoriile opuse[13].

 

Mergând mai departe pe aceeași logică, a admira creația cuiva sau a acorda un premiu cuiva pentru o lucrare sunt lucruri care ar trebui interzise, pentru că promovează ideea de inegalitate între oameni, iar premierea ar însemna ofensarea celor rămași nepremiați.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bineînțeles, se pot cita foarte multe cazuri, care de care mai bizare, hilare sau doar extravagante, iar aceste cazuri sunt în continuă expansiune, până când gândirea liberă va fi prinsă complet și insesizabil în cămașa de forță a unei noi mentalități totalitare.

Sau poate că tocmai asta se urmărește. În rezumat, se poate spune că „gândirea politică corectă este o formă de spălare a creierelor mai subtilă și mai perfidă decât ideologia comunistă”[14].

S-a motivat că anumite cuvinte care desemnează rasa sau etnia, cum ar fi „negru” sau „țigan”, ar fi rasiste și denigratoare, fără să se observe că nu există termeni denigratori în sine, ci numai în cadre contextuale și în legătură cu un set de fapte. Un termen care desemnază o rasă sau o etnie poate să devină denigrator sau peiorativ într-un interval oarecare de timp, în legătură cauzală nemijlocită cu moravurile rasei sau etniei.

Degeaba schimbăm artificial termeni precum „negru” sau „țigan” cu „afro-american” sau „rrom”, dacă tiparele comportamentale ale persoanelor rămân neschimbate, pentru că și noii termeni de „afro-american” sau „rrom” se vor compromite repede și vor deveni și ei peiorativi.

Este ca și cum, în loc să tratăm o boală, am schimba diagnosticul real cu un altul inventat, boala rămânând nevindecată. 

Această dictatură la nivelul limbajului, respectiv corectitudinea politică împinsă până la paranoia, este climatul care a favorizat „revoluția culturală” din Occidentul contemporan.

Pretențiile de „corectitudine politică” nu au făcut decât să traseze niște crevase adânci, în toate direcțiile, pe țesutul viu al spiritului comunitar.

Au rezultat o mulțime de grupări tribale, separate unele de altele prin pretenții de nediscriminare reciprocă și care se privesc unele pe altele cu o latentă ostilitate reciprocă.

Este vorba de o schizofrenie profundă în sens cultural. O astfel de falie de tip schizoid este cea creată în S.U.A. între albi și negri. Rasismul este o problemă veche în S.U.A., chiar de la constituirea acestei structuri federative și de la Războiul de Secesiune, iar pretențiile de „corectitudine politică” nu au calmat-o ci, dimpotrivă au catalizat-o.

Uciderea accidentală a unui delicvent negru de către un polițist alb nu a fost decît un pretext, scânteia care a aprins acest amestec exploziv.

Da, un negru a fost ucis de către un alb, dar statisticile anuale din S.U.A. referitoare la omoruri ne arată că există de zeci de ori mai multe victime albe ucise de către criminali negri și încă și mai multe victime din rândul negrilor ucise de către criminali negri.

Deci, această ucidere a unui delicvent negru de către un polițist alb nu este o cauză în mod real. Și cu toate acestea este vorba de o „revoluție culturală” în sens maoist, o problemă de mentalitate stupefiantă, în care oameni de rasă albă, polițiști, autorități publice sau simpli cetățeni, se așează în genunchi în fața unor adunări de indivizi de culoare neagră, se umilesc și își cer iertare pentru niște vinovății imaginare, în cel mai bun caz istorice, dar care nu sunt vinovățiile lor personale.

O altă împrejurare exterioară, de tip maoist, a acestei revoluții culturale este aceea că mișcarea a debutat pe fondul existenței unei mase mari de oameni liberi față de obligațiile de serviciu, deci o potențială masă de manevră.

În cazul Chinei, în 1966 Mao a dictat închiderea licelor și universităților, dispunând astfel de o mare masă de manevră din rândurile tineretului, masă pe care a organizat-o paramilitar și cu care a putut înfăptui „revoluția culturală”.

Tot astfel s-a procedat și la București în anul 2018, președintele României s-a pus la conducerea unor manifestații neuatorizate, iar grupuri mari de tineri angajați la multinaționale au fost scoși de la locurile de muncă și organizați în fața sediului guvernului să facă „revoluție” și care, ca și „Gărzile Roșii” ale lui Mao, s-au bucurat de impunitate.

La fel, în primăvara anului 2020 în S.U.A. și în Occident în general au existat zeci de milioane de șomeri sau oameni cu serviciul suspendat temporar din cauza pandemiei, mase mari de oameni disponibili spre a fi manipulați în orice fel împotriva statu quo-ului.

Care este forța ocultă interesată în demantelarea establishment-ului și ce ar urma să se pună în loc, acestea sunt deocamdată întrebări fără răspuns.

Mișcarea pare a fi organizată de către profesioniști.  A fost găsit și s-a impus un slogan cu o puternică forță de mobilizare: „Black lives matter”. A fost adoptat un simbol gestual, mâna dreaptă ridicată sus cu pumnul strâns. Apoi s-a pornit o campanie împotriva unor monumente și simboluri oficiale. Sunt vandalizate și dărâmate statui reprezentative ale culturii occidentale, barbarie nemaipomenită și cu consecințe incalculabile. 

În S.U.A. au fost dărâmate mai multe statui ale unor personalități istorice despre care se crede că ar fi fost rasiști, fără a se respecta principiul istorismului, potrivit căruia acțiunile personalităților istorice trebuiesc plasate și judecate în contextul istoric în care s-au derulat.

Au fost dărâmate statuile unor generali și au fost înlăturate din Capitoliu portretele unor foști președinți ai Camerei Reprezentanților. După care s-a mers mai departe.

A fost dărâmată statuia lui George Washington, unul dintre părinții fondatori și primul președinte al S.U.A., pentru motivul că a fost și proprietarul unei plantații pe care era folosită munca sclavilor. Dacă acești barbari ar fi întrebați acum în ce a constat rasismul lui George Washington, sigur că ei nu ar putea spune nimic.

În Anglia au fost dărâmate statuile unor negustori de sclavi, dar a fost vandalizată și statuia fostului premier Wiston Churchill, care nu a fost negustori de sclavi, precum și statuia Reginei Victoria.

Pe soclul statuii Reginei, protestatarii au scris între altele cuvintele „criminală” și „violatoare”, deși dacă acești barbari ar fi întrebați pe cine a violat Regina, sigur că ei nu ar putea spune nimic. 

Se poate pune aici și o problemă de principiu: până unde s-ar putea merge cu invocarea unor presupuse fapte negative din viața personalităților istorice, pentru a se proceda acuma retrospectiv la profanarea memoriei lor? De exemplu, din antichitate s-a scris că David regele Israelului l-a trimis la moarte pe slujitorul său devotat Urie Heteul, pentru ca apoi să-i violeze soția, pe Bathsheba.

Ei bine, cum ar trebui pedepsită memoria Regelui David de către exponenții revoluției culturale de azi?  Ar trebui să i se vandalizeze statuia realizată de către Michelangelo, eventual să se scrie pe ea că este vorba de un criminal și violator, după mintea „anti-rasiștilor” de azi?

Sau ar trebui să i se șteargă Cartea Psalmilor din Biblie? Sau nu cumva ar trebui interzisă Biblia pur și simplu?   

Care va fi următoarea „revoluție culturală” în Europa?

Dacă actuala mișcare contestatară se va extinde în Europa și în Est Europei, aici s-ar putea să ia o turnură specifică.

Aici locul negrilor din Statele Unite va fi luat de către migranții musulmani, care ar putea avea ici și colo concursul involuntar al țiganilor migratori europeni, în scopul subminării autorității statelor și a distrugerii simbolurilor culturii europene.

Totuși, nu țiganii vor fi vârful de lance al vandalizării conștiente a simbolurilor. Aceștia nu dărâmă statui din motive de ordin ideologic, care țin de revoluția culturală, ci ei eventual fură statui și le topesc, pentru a fabrica  din ele ceaune sau cazane. 

Trebuie să remarcăm de la început modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa, în confruntarea cu refugiații musulmani. Liderii principalelor țări europene, între care s-a evidențiat cancelarul Germaniei, au tratat problema ca pe o simplă criză umanitară[15].

S-a spus că oamenii din statele arabe din Nordul Africii, majoritatea bărbați între 20 și 40 de ani, s-au refugiat din calea războiului.

Dar și altundeva au fost războaie, inclusiv la noi, însă oamenii au rămas pe loc și și-au apărat țara, nu au fugit în țări străine, spre a trăi din mila altora.

Este surprinzătoare aici, în Europa contemporană combinația letală dintre naivitate, lipsă de viziune și orbire politică de care au dat dovadă atât elitele politice cât și serviciile de informații.

Liderii politici ai U.E. au decis, fără consultarea propriilor populații prin referendumuri, că sute de mii de refugiați trebuie primiți în toate țările europene – pe cote repartizate obligatoriu! – și găzduiți în centre de primire confortabile, hrăniți, ajutați să primească gratis o locuință, să li se ofere un loc de muncă și să fie integrați în societățile occidentale.

Liderii europeni și serviciile de informații nu și-au pus de la bun început problema că acești refugiați au refuzat alimentele și ajutoarele oferite gratuit de către Crucea Roșie, pe motiv că pe ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea roșie cu brațe egale înscrisă în cerc), un semn devenit opac și inobservabil pentru europeanul mediu, un simbol pentru care europeanul are percepția tocită și nu își mai pune problema ce a reprezentat cândva, la începuturile organizării acestui serviciu de prim ajutor, dar un semn care sare în ochi musulmanului de rând, o Cruce care îi amintește de vremea Cruciadelor.

Nimeni nu și-a pus problema că musulmanii nu vor să muncească în Europa, ci să o stăpânească, că nu vor să se integreze în Europa, ci să o cucerească.

În țări musulmane, chiar în cele moderate din Vestul Mediteranei cum ar fi Marocul de exemplu, în birourile oficiale există hărți ale „Marocului Mare” din Evul Mediu, hărți care includ și teritoriile de la nord de Gibraltar  până la Pirinei, adică Spania de azi, zonă care a fost ocupată de maurii nord-africani între secolele al VIII-XV-lea și despre care musulmanul de rând știe că a fost cândva un teritoriu al lor și că Allah îi va ajuta să îl cucerească din nou.

Aceeași idee se află și în mentalul musulmanilor din Orientul Apropiat, care știu despre Balcani doar că a fost cândva un teritoriu al Imperiului Otoman și nutresc, mulți dintre ei, aceeași năzuință.

La aceste resentimente de ordin istoric se adaugă și sentimentul actual al șovinismului de ordin religios. Una dintre datoriile sfinte ale bunului credincios musulman este aceea de a lupta împotriva „necredincioșilor”, adică împotriva non-musulmanilor în general și a creștinilor în particular.

Poate că mulți dintre musulmanii de azi nu mai iau în serios obligația religioasă a Jihadului, dar este o chestiune de tradiție și de educație a civilizației islamice, care se poate actualiza și inflama oricând o cer împrejurările.

Disprețul lor față de civilizația creștină și lipsa dorinței de integrare în aceasta reiese mai întâi din lucrurile mărunte, cum ar fi cerința de a li se permite femeilor să își acopere în public fața cu un văl sau pretenția de a li se servi în localuri occidentale mâncare „halal”, adică în conformitate cu ritualurile alimentare religioase proprii. Iar de la dispreț se trece cu ușurință la ură și vandalism.

În Franța de exemplu au fost arse o mulțime de biserici catolice, culminând cu incendierea Catedralei Notre Dame din Paris, un simbol al creștinismului universal, tragedii puse de către propaganda oficială pe seama unor cauze accidentale.

Europenii din Occident au ajuns la conștiința de sine ca europeni, că sunt mai întâi creștini și apoi europeni, abia atunci când și-au pus problema să elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea „păgână” (musulmană).

În baza acestei conștiințe creștine, europenii au început să se organizeze și să pornească, în secolele al XI-XII-lea, expedițiile războinice cunoscute sub numele de Cruciade.

Din păcate, europeanul mediu de azi a uitat complet de Cruciade, dar musulmanul nu.

La vreo trei sute de ani după Cruciade, lucrurile s-au inversat, musulmanii organizați ca Imperiu Otoman au presat militar timp de trei secole Europa până la Viena.

Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc până acuma pașnic și extrem de rapid, Spiritul creștin european practic a dispărut, liderii europeni sunt sub-mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului, sub forma incipientă a unei noi „revoluții culturale”.  

Ce surprize ne va mai furniza această revoluție, începută pe moment la nivelul mental, al cenzurării limbajului și al distrugerilor simbolurilor?

Ce monumente vor mai fi vandalizate și demolate? Și când? Și care vor fi pașii următori? Sunt probleme pentru care Europa nu este, deocamdată, pregătită să le facă față. 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/12/revolutiile-culturale-si-neo-bolsevismul-progresist-partea-intunecata-a-secolului-nostru-ii-video/

 

 

 

––––––––––––

[7] Vezi Nathan Pinkoski: https://lawliberty.org/forum/the-strange-rise-of-bourgeois-bolshevism

[8] Nathan Pinkoski, ibidem.  

[9] https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/o-noua-dictatura–gandirea-politica-corecta–84632

[10] https://ro.wikipedia.org/wiki/Corectitudine_politic%C4%83

[11] https://www.hitc.com/2011/10/07/11-cases-of-political-correctness-gone-mad/

[12] https://www.hitc.com/2011/10/07/11-cases-of-political-correctness-gone-mad/

[13] https://www.telegraph.co.uk/comment/personal-view/8513876/The-A-Z-of-political-correctness.html

[14] Ibidem, https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/o-noua-dictatura–gandirea-politica-corecta–84632

[15] Vezi Nicolae Iuga, An important contemporary Historical Event: the Isamization of Europe, în „Journal of Romanian Literary Studies”, Vol. 12 / octombrie 2017, Published by Arhipeleag XXI Press,  http://www.upm.ro/jrls/JRLS-12/Rls%2012%2005.pdf