CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN GENIU MONSTRUOS

 

 

 

 

 

From the archive, 2 September 1918: Reported death of Lenin - shot ...

 

 

 

 

Acad. Nicolae Dabija: „V.I. Lenin, un geniu monstruos”


„…ce se stabileşte în spatele uşilor închise, muritorii de rând află de la istorici, poate peste 100 de ani. Aşa că să nu ne facem probleme, că ce se discută astăzi în «cercurile elitiste», poate vor afla şi urmaşii, urmaşilor noştri, peste…”Se spune că Revoluţia din 1917 a fost făcută de Lenin.

Dar el va afla despre Revoluţia Socialistă (adevărata Revoluţie Socialistă) de la 27 februarie 1917 din Rusia abia la 2 martie 1917 din ziare, când se afla la Zürich. Ajungând acasă i-a spus N. Krupskaia: Este zguduitor! Ce surpriză! Închipuie-ţi! Trebuie să mergem acasă, dar cum? Totul mi se pare atât de neaşteptat! [1] 

Era atât de neaşteptat pentru „conducătorul revoluţiei proletare”: miniştrii, demnitarii şi țarul fuseseră arestaţi. Alţii făcuseră revoluţia părintele căreia s-a dorit. S-a grăbit să plece spre Rusia.

În acele zile era în toi Primul Război Mondial. Germania, care lupta contra Imperiului Rus îşi dorea țara-rivală paralizată din interior. Lenin fusese racolat de mai mult timp, împreună cu alţi „revoluţionari de profesie” ruşi, de către poliţia secretă germană.

I se sugerează să se întoarcă în Rusia. I se dau fonduri impresionante de bani. Social-democratul german Eduard Berstein afirma: pentru a efectua revoluţia din Octombrie Germania îi dase lui Lenin o sumă „foarte mare, aproape incredibilă”, de 50 de milioane de mărci-aur.Cu aceşti bani se putea face un război, darmite o revoluţie.

Din legendarul tren blindat sau „sigilat”, dăruit de nemţi, înainte de a ajunge la gara Finlandeză din Petersburg, Lenin – cu „modestia” care-l caracteriza -, telegrafiază şefilor partidului bolşevic ca sosirea sa să fie anunţată în ziarul „Pravda”, or, el nu dorea să se întoarcă ca un emigrant de duzină, ci ca un lider, de care până la acea oră în toată Rusia n-auziseră decât o mână de oameni.

În iulie 1917 Guvernul Provizoriu avea să emită un ordin de arestare pe numele lui Lenin ca „spion german” pe bază de documente, între ele, aflându-se şi Ordinul Băncii Imperiale Germane No. 7433, din 2 martie 1917 prin care era plătit cu cincizeci de milioane de mărci, dar colegul lui de liceu A. Kerenski, dorindu-și-l viitor aliat, avea să-l salveze în ultimul moment.

Pe front în 1917 nemţii aruncau în tranşeele ostaşilor ruşi manifeste semnate de V. I. Lenin, care spuneau: „Predaţi-vă! Aruncaţi armele şi întoarceţi-vă acasă! Principalii voştri duşmani nu se află în tranşeele germane, care-s şi ei muncitori ca şi voi, ci în scaunele guvernamentale de la Petrograd”. Lenin devenise aliatul cel mai de nădejde al duşmanilor patriei lui. Mii de dezertori fugeau cu tot cu arme de pe front. 

Lenin le promitea pace, pământ, uzine, vodcă şi pâine, fără să muncească. Asta-i face pe dezertori ca Lenin să le fie simpatic. Cercetătorii acelei perioade sunt cu toţii de acord că arestarea lui Lenin în vara sau toamna anului 1917 ar fi schimbat cursul istoriei. Lenin ne-a fost oferit mereu drept exemplu de mare patriot rus. Dar toate acţiunile i-au fost îndreptate pentru a provoca înfrângerea ţării sale în primul război mondial şi a pune, el şi partidul său, mâna pe putere.

 Visa să transforme războiul mondial într-un război civil. Specula şi el, ca şi comuniştii de azi, pe ideea internaţionalismului, mai importantă ca cea de patriotism.

Generalul Erich von Gudendorff, şeful Statului Major German avea să scrie: „Înlesnind călătoria lui Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare răspundere. Acţiunea a fost pe deplin justificată din punct de vedere militar. Trebuia să învingem Rusia”. 

După ce ia puterea, Lenin îi ajută, din interior, pe nemţi să învingă Rusia. „Decretul despre pace” din noiembrie 1917 emis de Lenin însemna, de fapt, abandonarea fronturilor cu Germania de către armata rusă, dar şi o gravă trădare de către noua Rusie a aliaţilor.

România se pomenise de una singură pe Frontul de Est, contra puternicelor armate ale Kaizerului. La 3 decembrie 1917, la nici o lună de la preluarea puterii, bolşevicii stabilesc legătura cu germanii, întrebându-i care sunt condiţiile lor.

Partea germană cere cedarea unor teritorii de peste 150 000 kilometri pătraţi. Conform păcii de la Brest-Litovsk, condiţiile căreia Lenin i le-a dictat lui L. Troţki (Lev Bronstein, născut la Telenești), ajuns al doilea om după Lenin în vastul imperiu, ca acesta să le accepte fără discuţii: Rusia sovietică renunţa la 34 la sută din populaţia sa, 32 la sută din pământul agricol, 89 la sută din minele de cărbune.

Buharin, care vede în aceste cedări „o trădare a revoluţiei”, e numit de Lenin trădător. Întrucât Petrogradul urma a fi cedat şi el benevol, Lenin mută capitala ţării la Moscova. Congresul Sovietelor votează la 15 martie 1918 Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk cu 724 voturi pentru, 276 – împotrivă, la rugămintea lui Lenin, care totodată indemna populaţia „să nu opună rezistenţă armatei nemţilor”. Cetăţenii ruşi se întrebau, nedumeriţi:

„Cum este posibil ca trupele Kaiserului să vină în trenuri de pasageri, ca nişte turişti şi să ocupe oraş după oraş fără nici un fel de luptă?!” Lenin îşi îndeplinea promisiunile luate. Dar în curând Antanta, din care făcea parte şi România, avea să învingă Germania şi aliaţii ei. Astfel Rusia bolşevică a fost salvată de „pacea ruşinoasă” de la Brest-Litovsk, semnată de Lenin, prin care Rusia rămânea aproape fără teritoriu în partea ei europeană.Lenin era prezentat de biografii săi drept model de democraţie.

În iunie 1917, când Guvernul Provizoriu, preîntâmpinat de încercarea bolşevicilor de a pune mâna pe putere, a interzis orice fel de demonstraţii timp de trei zile, Lenin a protestat vehement, afirmând că „în orice ţară democratică organizarea unor asemenea demonstraţii este un drept irevocabil al fiecărui cetăţean.”

După 25 octombrie 1917, însă, dacă o demonstraţie, un congres, o manifestare nu era aprobată de Dzerjinski, şeful CEKA, Lenin ordonase ca participanţii să fie sau arestaţi, sau împuşcaţi pe loc.„Revoluţia” din 25 octombrie 1917, n-a fost decât o banală lovitura de palat, în ea „n-a existat nici măcar un singur rănit”.

În Palatul de Iarnă n-au intrat, cum arată filmele sovietice, soldaţi bolşevici, ci „o mulţime zdrenţăroasă şi furioasă, care s-a comportat cu violenţa caracteristică unor astfel de gloate” [2] A fost o trecere paşnică a puterii de la un Guvern Provizoriu la altul, care urma să fie şi el la fel de provizoriu, cum se credea atunci.

„Semăna mai degrabă cu o schimbare a gărzii”, îşi va aminti bolşevicul Suhanov. A doua zi însă Petersburgul se trezi într-o altă ţară, într-o altă lume, într-o altă epocă. Cea a începutului unui dezastru care nici acum, la 2004, încă nu s-a încheiat. Deşi e oferit drept exemplu de rus veritabil (Maiakovski zicea: „ЯрусскийбывыучилтoлькзаточтоимразговаривалЛенин – Aş învăţa limba rusă numai pentru ceea ce a vorbit Lenin), Lenin îi ura pe ruşi. Aşa zisa «revoluţie din Octombrie» din 1917 a fost una orientată contra poporului rus.

Din componenţa primului Birou Politic, constituit la 25 martie 1919, din care făcuseră parte 5 membri permanenţi: Lenin (Ulianov), Kamenev (Rozenfeld), Krestinski, Stalin (Djugașvili), Troţki (Bronstein), nici unul nu era rus.

Alţi conducători importanţi: Dzerjinski (polonez), Zinoviev (evreu, numele adevărat Radomyslski), Ordjonikidze (gruzin), Sverdlov (evreu), Rakovski (bulgar din România), Enukidze (gruzin), Linacearski (polonez), Aitakov (turkmen), Rudzutac (leton), Mikoian (armean), Smidt (neamţ), Kaganovici (evreu), Radek (evreu), Smilga (leton), Stucika (leton), Kosior (polonez) etc. erau selectaţi din minorităţile asuprite de imperiul ţarist.

Astfel Dumnezeu bătea Rusia pentru lăcomia ei de a se fi lăţit fără scrupule peste alte neamuri. Din cei 500 de comisari ai poporului ai R.S.F.S.R. de la sfârşitul lui 1917, 475 erau neruşi şi doar 25 dintre ei – de regulă muncitori necărturari – aparţineau poporului pe care pretindeau că-l reprezintă.

V. I. Lenin, fiind evreu după mamă – care era fiica lui Izrael Moisevici Blank din Jitomir, şi calmâc după tată, bunica lui, Anna Alexeevna Smirnova, fiind o calmâcă botezată -, nu avea încredere în ruşi.

După revoluţie recomanda „sarcinile de mare exigență intelectuală să fie încredinţate străinilor, în special evreilor şi să se lase treburile simple pe seama „proştilor de ruşi” (citatul e reprodus de sora mai mare a lui Ilici, Ana Elizarova, care, între altele, îi scria lui Stalin: „Probabil că nu e un secret pentru dumneavoastră faptul că bunicul nostru provenea dintr-o familie de evrei săraci, că era, aşa cum se menţionează în certificatul de botez, fiul unui mesceanin din Jitomir, Moise Blenk.”. 

Într-o discuţie cu L. Troţki, Lenin a spus: „Ruşii sunt prea blânzi, aş putea spune chiar blegi”, de aceea nu merită să li se dea funcţii importante. [3] Într-o scrisoare adresată în toamna lui 1920 lituanianului Jean Berzin numea poporul pe care-l conducea: „idioţii de ruşi”. 

Marelui scriitor rus Maxim Gorki i-a zis: „Un rus inteligent este aproape întotdeauna un evreu sau un rus cu sânge evreiesc”.

 Aşa se explică ascensiunea ameţitoare a basarabenilor Mihail Frunze (ministru de război al U.R.S.S. între 26 ianuarie şi 31 octombrie 1925), Serghei Lazo, comandant al frontului din Transbaicalia, Grigore Kotovski, comandant al Armatei 2 de Cavalerie, Iona Iakir, comandant de armată de rangul I, comandant al districtului militar Kiev şi Ucraina, Ivan Fedko, comandant de armată de rangul I, Val Zarzăr, comandant de corp de armată, Ion Secrieru, şef al Direcţiei principale de artilerie a Armatei Roşii ș.a. la cârma în derivă a noului imperiu, meritul lor mare fiind şi faptul că nu erau ruși.

Timp de aproape un secol s-a vorbit despre „bunătatea” legendară a lui Ilici. Dar nu Stalin a fost cel care a declanşat execuţiile în masă, ci Lenin. Stalin doar le-a continuat.

Există ordine de spânzurare, de împuşcare, de închidere a mii de oameni în lagăre de concentrare, scrise personal de „cel mai bun dintre buni”- V.I.Lenin.

La sugestia lui Lenin, în decembrie 1917 e creată C.E.K.A. Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului, căreia i se acordă drepturi nelimitate. Decretul lui „Despre teroarea roşie” menţionează: 

„Este esenţial ca Republica Sovietică să fie apărată de duşmanul de clasă prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare, iar toţi cei implicaţi în conspiraţiile şi rebeliunile alb-gardiste să fie împuşcaţi”. 

Nu cădeau sub incidenţa acestui decret doar membrii partidului bolşevic, în rest C.E.K.A. avea dreptul să aresteze şi să lichideze pe loc pe oricine. Tot el i-a scris lui Dzerjinski ca arestările să se opereze în timpul nopţii, Lenin inventând şi termenul de „duşman al poporului”.

 Acest război contra poporului rus şi a celorlalte popoare din U.R.S.S. început de Lenin a continuat până la moartea lui Stalin din 1953. Au murit în el 66 de milioane de cetăţeni. Mai mulţi decât reprezentanţii ţărilor Europei pe toate câmpurile celor două războaie mondiale din secolul al XX-lea. Acesta e cel mai mare păcat al lui Lenin şi al partidului comunist din ex-U.R.S.S.

Teroarea de stat declanşată de Lenin avea un singur scop: ca el să rămână la putere cu orice preţ. Chiar cu preţul dispariţiei tuturor cetăţenilor statului pe care şi-l dorea al său şi dincolo de moarte. El, după mărturiile celora care l-au cunoscut, „acţiona şi ca anchetator, şi ca procuror şi judecător”.

Lenin recunoştea o singură clasă, proletariatul. Celelalte urmau a fi lichidate, inclusiv ţărănimea. Despre ultima a spus că „planul de strângere a grânelor cu ajutorul mitralierelor este strălucit”, tot el dând „preţioasa indicaţie: 

„Spânzuraţi-i pe conducătorii cercurilor chiabureşti”, sau: „Împuşcaţi-i pe conspiratori şi şovăielnici fără să întrebaţi pe nimeni”. [4] La indicaţia lui, participanţii răscoalei ţărăneşti din regiunea Tambov au fost ucişi în august 1921 cu zecile de mii – ţărani, femei, copii, bătrâni neajutoraţi – laolaltă – cu gaze asfixiante, interzise încă de pe atunci de forurile internaţionale.

Intelectualitatea era considerată „parazitară”, preoţimea – „contrarevoluţionară”, burghezia – „ex-popor”, ţărănimea – „sălbatecă”.

În foametea din anii 1921-1922 muriseră peste 25 de milioane de oameni. Dar în acelaşi timp, la indicaţiile sadiste ale lui Lenin, țara trimite sute de tone de grâne, bani, aur, obiecte de valoare etc., partidelor comuniste din străinătate ca acestea să declanşeze „revoluţia mondială”.

 La 7 decembrie 1922 Biroul Politic, sub preşedinţia lui Lenin, decide să exporte aproape un milion de tone de grâu peste hotare, pentru a înfiinţa cât mai multe partide comuniste în Europa. „Grija” lui cea mare nu era propriul popor, ci extinderea terorismului mondial. Într-o telegramă din 1918 trimisă lui Stalin, Lenin scria: „Este timpul să încurajăm declanşarea revoluţiei din Italia.

După părerea mea, acest lucru presupune sovietizarea Ungariei, poate şi a ţărilor cehe şi a României”. Sovietizarea României a fost una dintre preocupările leniniştilor moscoviţi din toate timpurile.

Deşi până la 1917 Lenin menţiona în lucrările sale că Basarabia e teritoriu care aparţine României, „…la periferiile Rusiei locuiesc finlandezi, polonezi, români…” etc.), după preluarea puterii se răzgândeşte şi la 12 aprilie şi 18 aprilie 1918, la câteva săptămâni, după ce Sfatul Ţării votase unirea Basarabiei cu România, guvernul condus de el protestează, în viziunea lui Lenin, deşi votarea a fost „o manifestare a voinţei poporului”, ea „este în flagrantă contradicţie cu normele dreptului internaţional”, dând indicaţii – caz unic în experienţa diplomatică mondială – să fie imediat arestat ambasadorul român la Petrograd, Diamandi.

Într-o telegramă trimisă la 5 mai 1919 preşedintelui Republicii Sovietice Ucrainene, Cristian Rakovski, românul bulgar, care până la 1918 în zeci de articole şi cuvântări vorbise că Basarabia e pământ românesc, cotropit de Rusia ţaristă, Lenin îl apostrofează pentru abuzuri la Lugansk, condamnând într-un fel şi dorinţa expansionistă a Ucrainei de a ataca şi cuceri România.

În aceeaşi perioadă Grigore Kotovski se lăuda plin de grandomanie că dacă n-ar fi existat disciplina militară ar fi trecut de mult Nistrul cu cele câteva sute de cavalerişti ai săi ca să „elibereze” România de sub călcâiul boierilor şi moşierilor exploatatori. [5] Lenin, care-şi zicea în anchete că profesia sa ar fi cea de „scriitor” şi care, deci, se considera intelectual, va spune despre toată intelectualitatea rusă: reprezentanţii acesteia „…cred că sunt creierul naţiunii. În realitate, nu sunt creierul, ci dejecţiile ei”. [6]

 El afirmase nu o dată că intelectualitatea trebuie lichidată, iar literatura să fie o anexă a partidului bolşevic: „problema literaturii trebuie să devină parte componentă a muncii de partid”. Despre L. Tolstoi va zice că e „moşier”, „un idiot întru Hristos”, despre V. Korolenko: e „un filistin jalnic”, despre M. Gorki, că „mai crede în Tătuca Țarul”.

La sugestia lui se ia decizia ca elita intelectualităţii ruse să fie expulzată peste hotare, iar intelectualitatea ucraineană „să fie deportată în zone îndepărtate ale R.S.F.S.R.” din Siberia. Cele mai cunoscute nume ale lumii culturale şi ştiinţifice: Șaliapin, Bunin, Berdeaiev [7]., Kandinsky, Chagal, Stravinski etc., etc., etc. îşi părăsesc patria.

Partidul a decis şi soarta celor rămaşi: el hotăra cine şi ce să scrie, cine avea dreptul să publice, cine putea fi lăudat sau criticat, cine-decorat, cui să i se dea onorarii grase etc. Şi totul se făcea în funcţie nu de talentul, ci de servilismul artistului sau scriitorului.

Se mai spunea că V.I.Lenin „iubea foarte mult teatrul”. Dar Lenin n-a fost niciodată la nici un spectacol. A fost cu Krupskaia de vreo 2-3 ori pe când se aflau la Berna, în străinătate, dar, mărturiseşte consoarta sa, „mergeam la teatru şi plecam după primul act”. Deci, acest om care n-a văzut la viaţa lui nici o piesă până la capăt va propune după revoluţie să fie închis Bolșoi Teatr – mândria Rusiei din toate vremurile – cu indicaţia strictă: 

„Se vor păstra doar câteva zeci de artişti la Moscova şi la Petrograd ca să dea spectacole (ca dansatori şi cântăreţi) pe bază de autofinanţare” în faţa clasei muncitoare. În rest toţi marii artişti (inclusiv I. Șaliapin – decedat la 65 de ani, în 1938, la Paris) sunt disponibilizaţi, ca inutili cauzei revoluţiei.

Lenin, ca intelectual care dispreţuia intelectualii şi ca scriitor care dispreţuia scriitorii, ştia: cu cât nivelul intelectual al maselor va fi mai scăzut, cu atât acestea vor putea fi mai uşor manipulate. Lenin îi cere mereu lui Dzerjinski liste cu intelectualii care constituiau un pericol pentru revoluţie, şeful G.P.U. incluzând în ele toată elita societăţii ruse. 

Listele conţin: numele a mii de profesori ai instituţiilor superioare de învăţământ, scriitori, artişti, medici, ingineri etc. Toţi aceştia sunt suiţi cu sila în trenuri, vapoare şi expulzaţi din ţară. Lenin a lichidat toate partidele din Rusia, instaurând dictatura unui singur partid, cel bolşevic.

Tot el creează C.E.K.A., cu puteri nelimitate. C.E.K.A. era stat în stat. Indicaţiile erau următoarele: „Dacă vedeţi pe cineva deştept, îmbrăcat cuviincios şi care vorbeşte corect ruseşte -împușcați-l pe loc, pentru că nu-i de-al nostru”.

Biserica Ortodoxă Rusă avea trecut până nu demult (poate-l mai are şi azi) numele lui Lenin în calendarele sale, care era pomenit obligatoriu la slujbele de la 22 aprilie. Dar n-a fost om care să-l fi urât cel mai mult pe Dumnezeu, căruia a şi încercat într-un fel după 1917 să-i ia locul. I se lăudase bolşevicului G. M. Krjijanovski că încă în clasa a cincea „mi-am smuls crucea de la gât şi am aruncat-o în lada de gunoi”.

Îi numea pe preoţi „contrarevoluţionari în sutane”. Cere de la C.E.K.A. rapoarte despre „reprimarea revoluţionară a preoţilor şi a altor funcţionari religioşi”; iar la 4 mai 1922 emite un decret oficial care consfinţea „pedeapsa cu moartea pentru preoţi”. Indicaţiile lui Lenin erau clare: cine purta haina preoţească trebuia împuşcat sau cel puţin arestat.

 El va scrie în 1922, într-o scrisoare adresată Biroului Politic: „Cu cât va fi mai mare numărul victimelor din rândul clericilor reacţionari şi burghezi, cu atât mai bine”. Într-o altă scrisoare din acelaşi an va indica:

„Cu cât împuşcăm mai mulţi preoţi, cu atât mai bine”.La 22 martie 1922 găseşte de cuviinţă să ceară la şedinţa Biroului Politic „arestarea sinodului şi a patriarhului” Bisericii Ortodoxe.

Patriotul Tihon e arestat şi va muri în curând pentru că el „şi banda lui se opun făţiş preluării bunurilor bisericeşti”. Sunt confiscate raclele sfinţilor ruşi: Sf. Serghei din Radonej, Sf. Barnabas din Vetluga etc., care sunt dezbrăcate de aur şi argint şi profanate, zeci de tone de aur şi argint, diamante, obiecte de preţ sunt rupte de pe icoane, scoase din biserici, topite şi vândute în străinătate pentru sprijinirea partidelor comuniste din diverse țări.

Din 1918 până în 1924 au fost împuşcaţi „între paisprezece şi douăzeci de mii de clerici şi laici activi”. [8] Din cele 80.000 de biserici mai funcţionau 11.525. Prin decret a fost interzisă bătaia de clopote pe tot întinsul „ţării lui Ilici”.

Oraşul Simbirsk, în care se născuse V. Lenin, avea în 1917 zeci de biserici, catedrale şi mânăstiri.

În următorii ani toate clădirile de cult, între care şi biserica în care a fost botezat Lenin, au fost aruncate în aer.

Cimitirele au fost rase de buldozere, în cimitirul Pokrovski a fost lăsat neatins doar un mormânt, cel al lui Ilia Nicolaevici Ulianov, tatăl acestui monstru, căruia însă i-a fost distrusă crucea, înlocuită cu un însemn bolşevic.

Ţara avea nevoie de altă religie şi de alţi dumnezei. Religie nouă, în concepţia lui Lenin, urma să fie ideea comunist-bolșevică, iar noul dumnezeu era gata să devină chiar el, paranoicul din Simbirsk. Se susţine, fals, că Lenin era de o „modestie legendară”.

Dar încă în timpul vieţii sale, atât el, cât şi confraţii săi de la conducere, de cum au ajuns la Putere, botezau oraşe cu numele lor, îşi ridicau monumente, plăteau scriitori care să scrie cărţi despre ei, pictori care să le facă portrete, tot ei s-au mutat în apartamentele ţarilor din Kremlin, îşi editau operele complete (unele nescrise) etc.

În 1922 la ordinul lui V.I.Lenin, i se ridică statui „lui V. I. Lenin în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslav”, iar în anul următor încă în vreo 30 de localităţi. De menţionat faptul că „modestul” conducător pierdea zile întregi ca să pozeze armatei de sculptori care urmau să-l imortalizeze. Încă în iulie 1918, la sugestia lui Lenin, academicianul Pokrovski prezentase Sovnarkomului un raport în care cerea înălţarea „a cincizeci de monumente închinate activităţii revoluţionare”.

Pentru că ridicarea statuiilor noilor lideri întârzie, Lenin îi telegrafiază lui Lunacearski: „Am ascultat raportul lui Vinogradov despre busturi şi monumente şi sunt profund indignat. Te admonestez pentru neglijenţa dumitale criminală. Să-mi trimiţi de urgenţă lista vinovaţilor pentru a fi trimişi în judecată. Ruşine sabotorilor şi tâlharilor”.

 Vreo duzină de activişti, sculptori, pictori, arhitecţi „sabotori”, care întârziaseră să-i înalţe statui au fost împuşcaţi.

Pe urmă a mers totul mai bine: de „modestia” lui Lenin avea grijă alt „mare modest” – I. V. Stalin, care în 1924 a sugerat sanctificarea lui Lenin cu indicaţia, ca „în fiecare localitate din U.R.S.S. să fie înălţat câte un monument dedicat conducătorului proletariatului mondial”. 

În 1990 în fosta U.R.S.S. existau peste 2.000.000 de monumente, statui, busturi amenajate dedicate lui V. I. Lenin. Pentru edificarea acestora se plătiseră atâţia bani câţi ar fi fost necesari pentru construirea a 2.000.000 de apartamente, locuinţe pentru aproape un sfert de ţară.

Tot ce-a spus Lenin era minciună sfruntată. La 1 mai 1919 a declarat în faţa mulţimii adunate în Piaţa Roșie: „Cei mai mulţi dintre Dumneavoastră, cei care încă nu aveţi treizeci-treizeci şi cinci de ani veţi vedea înflorind comunismul”. 

La Congresul al III-lea al tineretului comunist din 1921 preia minciuna: „Generaţia care are azi cincisprezece ani va trăi peste 10 ani sau douăzeci într-o societate comunistă”. Hruşciov avea să ne fixeze şi el o dată pentru venirea comunismului pe pământ: 1981. Voronin ne zice, că dacă-l lăsăm să conducă țara încă 50 de ani, ne va arăta şi dânsul cum arată comunismul. Lenin a murit acum 80 de ani.

Autopsia a dovedit că moartea lui Lenin a fost provocată de „o afecţiune incurabilă a vaselor sangvine”, consecinţă a unui sifilis netratat în tinereţea „revoluţionară”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris, între primii revoluţionari bulgari, cu mărturii care au fost reproduse acum câţiva ani în presa de pe mapamond, inclusiv în „Literatura şi arta” – homosexual şi în exilurile sale de la Razliv sau Siberia n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe „frumuşelul” Grișka Zinoviev ( Zinoviev către Lenin: „Te pup pe tine şi fundul tău marxist”). 

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menţiona cu ironie:

 „E de ajuns să te uiţi la Krupskaia, ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a şi căsătorit cu Krupskaia, tocmai pentru că semăna leit cu un bărbat mătăhălos?!

Savanţii sovietici au creat după moartea lui Lenin un Institut special care să-i studieze creierul. (Institutul „Creierului lui V.I.Lenin”, condus de Vogt), deşi creierul la moartea lui în urma bolii era „cât o nucă”.

Şi nu prea era ce studia. Dar V.I.Lenin se trăgea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatăl său îşi pierduse facultăţile mintale în jurul vârstei de 40 de ani.

Se ştie că V. I. Lenin a murit nebun: în ultimii ani de viaţă lătra ca un câine, în loc să vorbească – scheuna jalnic, uitase să citească şi să scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota în jurnalul său că măreţul orator „spunea nu” unde trebuia să spună „da” şi invers.

Krupskaia e cea care îl învăţa de la o vreme să vorbească. În 1923 deprinsese doar câteva cuvinte.

Iată cuvintele cele mai importante ale limbii pe care reuşise să le însuşească după luni de trudă: „celulă” (de închisoare), „congres”, „ţăran”, „muncitor”, „popor” şi „revoluţie”.

„Lenin a murit, dar fapta lui este vie”, zic comuniştii. Atâta timp cât faptele unui degenerat vor fi „vii” şi luate drept modele, cât schizofreniile lui politice vor continua să fie călăuze pentru nişte indivizi, care cred că omul poate fi fericit numai într-o cazarmă, iar marile lui crime vor fi calificate drept „merite în fața istoriei”, pentru că „orice crimă în numele revoluţiei este morală”, (citat din V.I.Lenin), atâta timp cât dintr-un om avid de sânge se va face un sfânt infailibil, o icoană la care să se închine generaţii, această orbire evidentă nu poate fi decât o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Comuniştii de azi, care se consideră continuatorii lui Lenin, ar trebui să poarte deopotrivă răspundere şi pentru crimele lui. Care sunt enorme. Revoluţiile comuniste au toate ca una drept mobil banala invidie omenească: cei care n-au vor să aibă ca şi cei care au, dar fără să muncească. Dacă ar fi să rezumăm vastele învăţături ale lui Lenin, acestea ar fi câteva:

– Dacă doreşti să ai ceva, ucide-l pe cel care are acel ceva şi acel ceva va fi al tău!

– În numele viitorului luminos, să împuşcăm zece, o sută de milioane de oameni, „să nu ne oprim indiferent de numărul morţilor”(Lenin), chiar dacă nu vor rămâne decât câteva sute de mii, care merită cu adevărat să fie fericite.

„Interesul maselor” poate fi folosit doar în interes propriu. Împuşcaţi masele, invocând interesele maselor! Propovăduiţi fără încetare că statul trebuie să fie condus de popor, şi conduceţi-l în numele lui, fără să mai consultaţi poporul!”. Unui comunist totul îi este permis. Orice ticăloşie făcută de un comunist este morală, şi orice ticălos dacă-i comunist este un erou.

Acestor idei Lenin le-a dat rostire la Congresul Comsomolului din 1919: „Noi nu credem în moralitatea eternă şi considerăm perimate toate poveştile despre moralitate!”.

Într-o discuţie cu bolşevicul Vladimir Voitinski, a precizat nevoia de ticăloşi a bolşevicilor: „Partidul nu este o şcoală pentru doamne… un ticălos poate să fie exact omul de care avem nevoie, tocmai pentru că e ticălos”. 

Toate metodele propuse de Lenin pentru a schimba faţa lumii sunt metode teroriste. V. I. Lenin a fost părintele terorismului mondial. De-o mie de ori mai periculos ca Ben-Laden, Carlos „Şacalul” sau Igor Smirnov, nepotul lui din flori.

Venirea lui V.I.Lenin la putere în Rusia anului 1917 a însemnat un blestem pentru această ţară şi pentru ţările peste care acest vast imperiu s-a lăţit sau a venit în atingere.

El a aruncat dezvoltarea acestei ţări, dar şi a ţărilor cărora le-au fost impuse ideile leniniste, cu o sută de ani înapoi.

Timp, se pare, pentru unele popoare irecuperabil. Cât unii vor încerca să ne facă să mai credem că ideile lui Lenin ne pot face fericiţi vreodată, iar noi îi vom şi crede – vom fi un popor condamnat, cu un destin ratat, scos în afara istoriei de istoria însăşi.

 

 

 

 

Volkogonov Dmitri-Lenin_o_noua_biografie-600px

 

 

 

–––––––––––––––

 

Note:

[1] Dmitri Volkogonov, Lenin, O nouă biografie, Editura Lider, 2000, p.138.

[2] Ibidem,p.138. p. 192.

[3] Ibidem, p. 192. p. 293.

[4] Ibidem, p. 304.

[5] Dicționar enciclopedic, Granat, Moscova 1927, pag. 218, în articolul despre Gr. Kotovski, unde acesta e numit cu drag de autori, între altele, „erou penal și tatăl bandiților”).

[6] Dmitri Volkogonov, Lenin, O nouă biografie, Editura Lider, 2000, p. 393.

[7] Vezi Nikolai Berdiaev: „Sensul Creației” – Un liber cugetător credincios.

[8] Dmitri Volkogonov, Lenin, O nouă biografie, Editura Lider, 2000, p. 411.

 

Sursa:

http://flacaratv.md/acad-nicolae-dabija-v-i-lenin-un-geniu-monstruos- 

28/03/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Înființarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (Securitatea)

 

 

 

Foto: Primul din stânga-Gheorghiu-Dej. A patra din stnga- „tovarăşa”Ana Pauker.

 

 

 

Înființarea DGSP

    În toate ţările din estul şi centrul Europei intrate în orbita Moscovei, partidele comuniste au acţionat în preluarea puterii ca adevărate „brigăzi de şoc” ale „mişcării revoluţionare”[1], după expresia lui Stalin, care au luat „măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti”, pentru a uşura „situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului”[2].

În perspectiva impunerii mondiale a comunismului, noile regimuri instalate în ţările ocupate la finele războiului de armata sovietică joacă un rol extrem de important, socotea Stalin: „a fost greu atâta timp cât brigada de şoc a fost una singură.

Dar asta a fost odată. Acum lucrurile stau altfel. Acum au apărut noi brigăzi de şoc – ţările de democraţie populară”[3].
   Instituţionalizarea regimului comunist în România a însemnat şi lichidarea vechilor structuri de informaţii şi ordine publică – Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a II-a de informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii – şi înlocuirea lor cu noi instituţii organizate după model sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru „naşterea” poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal[4].
  

Mai întâi a avut loc, la 10 iunie 1948, o şedinţă de analiză în cadrul Secretariatului CC. al PMR la care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georghescu au căzut de acord asupra structurii noii Direcţii Generale a Securităţii Poporului (DGSP), subliniind că aceasta va fi o „instituţie militarizată, la care schema de organizare, principiile, bugetul şi personalul nu se vor da publicităţii”. Secretariatul C.C. al PMR urma să trimită, pentru completarea personalului necesar, numai cadre verificate şi l-a însărcinat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne, „ca în timpul cel mai scurt să aplice în viaţă hotărârile de mai sus, astfel ca DGSP să poată îndeplini toate sarcinile ce-i stau în faţă”[5].
  

La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP)[6].

La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în „gestiunea” sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional.

Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină „instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului”, formulare generală și ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare[7].

 DGSP a fost organizată în 10 direcţii centrale: Direcţia I (informaţii interne), Direcţia a II-a (contrasabotaj), Direcţia a III-a (contrainformaţii în penitenciare), Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare), Direcţia a V-a (cercetări penale), Direcţia a VI-a (protecţia ministerelor), Direcţia a VII-a (tehnică), Direcţia a VIII-a (cadre), Direcţia a IX-a (Secţia politică a PMR), Direcţia a X-a (administrativă).

Departamentele auxiliare erau de două categorii: cele cu sarcini operative, care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbirilor; cele neoperative cu sarcini de secretariat, cifru, evidenţă şi arhive.

Unităţile teritoriale erau structurate respectând organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. În structura unităţilor teritoriale se regăsesc corespondenţii unităţilor centrale sub formă de servicii, secţii, birouri (informaţii interne, contrainformaţii, anchete penale etc).

Acestea se subordonau conducerii locale, dar unităţile centrale, fiecare pe profilul său, aveau drept de dispoziţie şi control, coordonând şi răspunzând de activitatea specifică pe întreg teritoriul ţării.

Ca unităţi teritoriale funcţionau Direcţiile Regionale Braşov, Cluj, Constanţa. Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara. Tot ca structură teritorială a fost organizată şi Securitatea Capitalei şi birourile de securitate ale raioanelor, potrivit organizării administrative.

Prin DGSP a fost practic înlocuită Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă. Oficial, noua instituţie rămânea o direcţie a Ministerului Afacerilor Interne.
   Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului.

Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca „decizii şi instrucţiuni” secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ.

Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.

Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări.

La începutul anului 1949[8], de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele „nou”) şi Trupele de Securitate, „înlocuitoarele” jandarmilor.

La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951).

Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau „demascarea activităţii de spionaj imperialist”, precum şi „identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului”[9].

În categoria „duşmanilor poporului”, adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.
   Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a „strălucit”, în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor.

În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi.

Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca… ofiţeri inferiori.

Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni „lucrător la Securitate” era nevoie de un dosar care să demonstreze „originea sănătoasă” şi „ura de clasă” a „elementului” angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii[10].
   Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid.

De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei:

„Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine”[11].

La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara:

„Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi…”.

Astfel, fără probe şi dovezi, „duşmanii poporului” au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode „specifice”, să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor „cetăţeni vigilenţi”.

 

 

 

 

Harta: Centre de detenţie, puşcării politice şi lagăre de muncă în timpul dictaturii comuniste

 

Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.
  

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii, ce se afla în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu, a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951.

Ca şi „suratele” ei din domeniu, a avut un „mentor” sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski[12]. Supranumit „arhitectul DIE”, Saharovski a „lucrat” acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, „Istoria spionajului sovietic”.

Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: „Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm”.

Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze „creaţia” din România ca fiind „diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională”[13].
   Episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic.

În ceea ce priveşte spionajul „imperialist”, acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor şi apoi, reactivaţi ca agenţi de influenţă, bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat”.

Pentru depistarea şi neutralizarea lor, s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită. În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal.

Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special”, iar principalul obiectiv al „muncii de securitate”: „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”[14].
 

  În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale.

După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate.

Această organigramă a cunoscut în anii următori o serie de modificări.

Importante schimbări s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informa ţiilor şi securităţii din statele NATO.

Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de acelaşi Tjeerd Sleeswijk Wisser:

„Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor NATO le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile KGB-ului.

Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor ’60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist.

In contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la «revoluţiile de catifea»”[15].

Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă ‘USLA).

Practic marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a IlI-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate.

USLA, al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii”, organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul GSG-9″ (Granzchutzgruppe organizat la 26 septembrie 1972)[16].
  

Încă din primii ani după înfiinţare, USLA a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre USLA au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut.

Grupul de luptători USLA s-a deplasat în exterior pentru instruire, in perioada 1979-1980. sub conducerea şefului de stat major al unităţii.
   În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului (DSS) a fost desfiinţat.

Prin Decretul Consiliului de Stat, nr.121, din 3 aprilie 1978, DSS devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului”[17].

Prin această prevedere, DSS devine o instituţie subordonată direct Preşedintelui României şi secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu.

Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene.

Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (ISMB).

Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale.

Prăpastia între Securitate şi partid s-a adâncit treptat, o dată cu pretenţiile primilor secretari de a aproba folosirea ca informatori a membrilor de partid, ca să nu mai vorbim de teza iritantă care-i considera pe ofiţeri „revoluţionari de profesie într-un domeniu special”.

Enervarea era îndreptăţită. întrucât, ofiţerii de elită ai Securităţii au refuzat să fie părtaşi cu elemetele corupte şi protejate, pe care le întâlneau mai la tot pasul.

Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne.

Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid”. Prin urmare, nerapotarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal.

Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii ’50, conform căruia „orice străin e un posibil spion”, prevederile Decretului 408 a modificat substanţial „baza de lucru”, sporind cantitatea în detrimentul calităţii[18].
  

Societatea comunista, mai mult decât celelalte și-a propus să șteargă în totalitate trecutul, urmărind înlăturarea, prin orice mijloace a unor categorii întregi de persoane.

Pentru a-și duce la îndeplinire un astfel de obiectiv societatea comunistă avea nevoie de o justiție obedientă coroborat cu un serviciu special bine organiza, iar acesta avea să se numească Directia Generala a Securitatii Statului și de un sistem concentraționar capabil să înghita cât mai multe victime.

Dar toate acestea nu puteau apărea peste noapte, iar pentru a salva revoluția multe din vechile instituții au fost desființate, în timp ce altele au cunoscut numeroase îmbunătățiri.

După Revoluția română din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naționale, organele de securitate au fost dizolvate[19].
   La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înființată instituția de stat Serviciul Român de Informații, specializată în domeniul culegerii de informații privind siguranța națională iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile amenințări la adresa siguranței naționale a României și sunt stabilite organele de stat care au atribuții în acest domeniu: Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, precum și structuri din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Ministerului Justiției.

Activitatea acestora este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
   Conform informației oficiale – adesea repetata de SRI – aproximativ 40% dintre lucrătorii SRI au fost angajați după 1989, ceea ce înseamnă că 60% aparțin fostei Securități.

Astfel, este greu de crezut că acești 40% , în caz că dăm crezare procentului, nu au avut nici o legatură cu fosta Securitate; este aproape de netăgăduit că ei erau colaboratori, prieteni, în tot cazul persoane sigure. Oamenii din rețeaua interna și cei din rețeaua externă a serviciilor secrete s-au schimbat între ei – spune opinia publică.

Este de observat faptul că nici unul dintre membrii care aparținuseră părții rele a Securității (respectiv a acelui procent de 40% dintre lucrători, concediați în 1990) nu este cunoscut.
   În concluzie, principala schimbare adusa de Revolutie în activitatea serviciilor secrete constă în aceea că ele nu mai au dreptul să aresteze, să deschidă dosare împotriva unor persoane etc., deci au încetat să mai reprezinte o institutie paralelă de (in)justiție și represiune, așa cum era inainte de 1990.

  Costia Bogdan Andrei

https://stiai-despre-istorie.blogspot.com/

Bibliografie (surse):

 

[1]I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al PCUS, Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1952, pp. 4-5.
[2] Ibidem.
[3] Vladimir Tismăneanu, Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Raport Final, Editura Humanitas, București, 2007, p. 169.
[4] Paula Mihailov Chiciuc, Începuturile temutei instituții a Securității, în “Jurnalul Național”, 23 mai 2007, An 15, nr. 4307-4336+supl.
[5] Cristian Troncotă, Istoria securitatii regimului comunist din România : 1948-1964, vol. I, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2003, p. 47.
[6] Dennis, Deletant, Teroarea comunista in România : Gheorghiu-Dej si statul politienesc, 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001, p. 34.
[7] Ibidem, pp. 40-43.
[8] Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp. 79-86.
[9] Ibidem, p. 93.
[10] Marius Oprea, Bastionul cruzimii : o istorie a Securităţii (1948-1964), Editura Polirom, Iași, 2008, p. 45.
[11] Marius Oprea, Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, București, 2002, p. 78.
[12] Neagu Cosma, Securitatea, poliţia politică, dosare, informatori, Editura Globus, București, 1998, p. 98.
[13] Ibidem, p. 102.
[14] Denis Deletant, Securitatea si statul politienesc în România (1948-1964), în “Dosarele istoriei” ,an I, nr. 5/1996, p. 28.
[15] Gheorghe Onisoru, O clasificare a represiunii în S. Curtois et al, “Cartea neagra a comunismului”, Editura Humanitas, Fund. Ac. Civica, Buc., 1997, p. 738.
[16] Ibidem, p. 745.
[17] Ionel Gal, Rațiune și represiune în Ministerul de Interne 1965-1989, Editura Dominor, Iași, 2001, p. 190.
[18] Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Editura Globus, București, 1994, p. 220.
[19] Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Ediția a treia, Editura Humanitas, București, 1992, p. 287.

31/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Agenții dominației sovietice în România anilor ’50

 

 

Controlul „fratelui mai mare” de la Răsărit. Hegemonia Sovietică în România anilor ’50

Controlul „fratelui mai mare” de la Rasarit Hegemonia Sovietica în România anilor ’50

Controlul Armatei

Deşi influenţa sovietică bazată pe ideologia comună era importantă, controlul politic în sine se exercita asupra instituţiilor de aplicare a legilor statului – armata, serviciul de securitate şi poliţia (miliţia) – şi asupra liderilor partidului printr-o reţea de ofiţeri şi agenţi sovietici infiltraţi în instituţiile respective şi în jurul liderilor respectivi.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei Tudor Vladimirescu (1943) şi a Diviziei Horia, Cloşca şi Crişan cu contingente masive de comisari politici.

Comisarii politici principali ai acestor divizii,

Dumitru Popescu,

Petre Borilă,

Valter Roman şi

Mihai Florescu,

erau cu toţii veterani ai Războiului Civil Spaniol şi cetăţeni sovietici.

Aceştia au revenit la Moscova împreună cu şeful GRU, Jan Berzin – care transferase temporar activităţile externe ale GRU în Spania pe perioada Războiului Civil, cât timp a condus Brigada Internaţională – ca recruţi ai GRU.

După sosirea în România la sfârşitul războiului a diviziilor formate în Uniunea Sovietică, ofiţerii politici au fost imediat instalaţi în funcţii de comandanţi adjuncţi în peste 200 de unităţi ale Armatei Regale Române.

În decembrie 1947, aceşti adjuncţi au preluat comanda de la 30 de generali, 49 de colonei, 65 de locotenent-colonei şi 61 de maiori români.

 

 

„Scrisul constant și eliberator”

Foto: Dumitru Popescu

Situaţia era confuză din cauză că armata luptase alături de forţele militare sovietice (de fapt, în faţa acestora) în ultimele opt luni ale războiului, şi deoarece orientarea de centru a României era mai pronunţată în cadrul armatei decât în orice altă instituţie.

“Soluţia” pentru această problemă îmbina activităţi ce vizau slăbirea influenţei anumitor ofiţeri, exercitarea unui control strict din partea comisarilor politici şi un aflux masiv de consultanţi şi experţi sovietici.

Această ultimă măsură s-a reflectat în protocolul secret al Tratatului Româno-Sovietic pentru Asistenţă Mutuală, încheiat în februarie 1948, care, la articolul 2, stipula asistenţa suplimentară din partea a “2.500 de experţi militari sovietici, între care 300 de ofiţeri superiori, 700 de ofiţeri inferiori şi 1.500 de instructori tehnici”.

 

 

 

 

 

Foto: Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev), membru al Biroului Politic sl PCR.

 

 

 

 

Iniţial, aceşti experţi şi instructori nu erau consideraţi ca făcând parte din misiunea sovietică de consultanţă.

În perioada 1949-1958, echipa oficială de consultanţi militari sovietici, condusă de ataşatul militar sovietic din cadrul Statului Major al Armatei Române, Generalul Konstantin S. Kolganov, era formată din 40 de persoane: 8 generali, 13 colonei, 8 locotenent-colonei, 2 maiori şi 9 ofiţeri inferiori.

La aceasta se adaugă Misiunea Militară de Colaborare a Tratatului de la Varşovia stabilită la Bucureşti odată cu înfiinţarea alianţei sovietice în 1955.

Aproape toţi ofiţerii sovietici detaşaţi în cadrul misiunilor de consultanţă şi ale Tratatului erau membri GRU.

Pe lângă Bucureşti, serviciul de informaţii al armatei sovietice îşi conducea reţelele şi din Iaşi, în Moldova, şi Constanţa, în Dobrogea, acolo unde GRU crease o vastă structură organizaţională în primii ani de ocupaţie, când forţele sovietice izolaseră complet aceste două regiuni de restul României.

Forţele sovietice întrerupseseră toate conexiunile de telegraf şi telefon ale Moldovei cu restul României şi chiar instalaseră linii ferate cu ecartament larg, specific sovietice.

 

 

 

Imagini pentru Academia_de_Forțe_Întrunite_a_Forțelor_Armate_ale_Federației_Ruse frunze

 

 

Academia Militara Frunze a URSS

 

Acest control a fost menţinut şi extins printr-un control foarte strict asupra cadrelor.

Pregătirea militară sovietică a ofiţerilor superiori reprezenta un element evident de menţinere a controlului, ca şi recrutarea agenţilor, oferindu-se în mod făţiş un anumit statut, privilegii şi sponsorizări, care veneau odată cu statutul de membru între “cadrele de perspectivă” – ofiţerii aprobaţi de sovietici, care ocupau poziţiile superioare.

De obicei, recrutul era “selectat” de ofiţerii sovietici şi agenţii lor români aflaţi deja în ţară, şi apoi invitat pentru pregătire în cadrul instituţiilor militare sovietice.

Moscova avea o reţea-paravan de programe de patru şi cinci ani pentru a camufla pregătirea şi recrutarea în GRU.

De fapt, după cum relata un ofiţer GRU, după ce petrecea un an într-o “academie militară normală unde se studiau artileria sau tancurile” recrutul era transferat într-o “locaţie secretă a Facultăţii a Patra a Academiei Armatei Sovietice, unde rămânea în următorii trei sau patru ani”.

La absolvire li se eliberau diplome de la instituţia paravan, “de exemplu Academia Militară de Tancuri”, iar frecventarea cursurilor Academiei Armatei Sovietice rămânea secretă.

Chiar şi în timpul recrutărilor şi pregătirii, ofiţerii est-europeni erau priviţi cu suspiciune şi supravegheaţi îndeaproape.

Scopul pregătirii lor nu era să li se ofere acces la informaţii utile sau la noi tehnici pe care le-ar fi putut folosi în ţările de provenienţă (mai ales în detrimentul URSS, în cazul în care vreunul s-ar fi dovedit a fi informator).

Din contră, acestor recruţi li se asigura în general o pregătire de bază, precum şi “cunoştinţe academice ieşite din uz”, dar li se cerea să îi ajute pe sovietici să consolideze controlul sovietic asupra lor şi a instituţiilor din ţările de provenienţă.

Astfel, spre exemplu, li se “cerea să descrie procedurile şi detaliile operaţionale ale armatei sau serviciului din care proveneau” şi să ofere informaţii privind propriile “obiceiuri şi dependenţe” astfel încât GRU (sau KGB) să le poată identifica punctele vulnerabile şi alte oportunităţi pentru recrutare.

 

 

 

 

gen-marin-pancea

 

 

  • Generalul Marin Pancea, studii in URSS, recrutat de GRU. Intre 1962-1985 functioneaza in cadrul DIA (Directia de Informatii a Armatei), atasat militar in Franta, Belgia, Iugoslavia si Maroc. Iliescu il avanseaza la gradul de general locotenent si ajunge secretarul Comisiei Superioare de Aparare si in 1992, devine consilier prezintial si secretar al CSAT (Consiliu Suprem de Aparare a Tarii).

Membrii acestei ‘elite’ de “viitoare cadre”, licenţiaţi în academiile tehnice şi militare sovietice, afişau în general o atitudine superioară faţă de colegii lor instruiţi în cadrul instituţiilor din ţara de provenienţă, care nu beneficiaseră de atenţia consilierilor sovietici.

După cum relata Generalul Marin Pancea, care în 1978 a fost plasat într-o funcţie fără perspective la Brăila deoarece întreţinuse relaţiile necuvenite cu personalul sovietic în perioada în care activase ca ataşat în Franţa, majoritatea ofiţeri:

… erau o pradă uşoară pentru serviciile sovietice de spionaj.

După revenirea în ţară în cadrul armatei, ei menţineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepţie, erau implicaţi în activităţi de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agenţiilor sovietice.

Aceştia comunicau fără translator, astfel că transmiterea informaţiilor se făcea fără dificultate.

Un alt element de control a fost adăugat prin căsătoriile dintre ofiţerii pregătiţi în URSS şi localnice, care erau fără excepţie agenţi ai serviciilor de informaţii sovietice şi îşi păstrau cetăţenia sovietică.

Această tehnică datează încă de pe vremea Romei şi Greciei antice.

A fost folosită şi în cazul armatei române pe vremea conflictelor imperiale din regiune în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Spre exemplu, un studiu din 1908 al Statului Major General aducea argumente împotriva trimiterii ofiţerilor la studii în Prusia, deoarece astfel întrerupeau legătura cu ţara, unii pretinzând chiar că “au uitat limba română”, în timp ce alţii “se întorceau cu soţii nemţoaice” şi implicaţii financiare (legate, de exemplu, de proprietăţi), şi “foarte mulţi, cu datorii în Germania”.

Aceste “supraveghetoare” aveau un rol mult mai important decât simpla dirijare şi motivare a consorţilor români (sau polonezi, cehoslovaci, etc.).

La momentul potrivit, ele puteau justifica o eventuală intervenţie sovietică menită să protejeze cetăţenii aflaţi în străinătate.

Înainte de încheierea Primăverii de la Praga, de exemplu, se pare că autorităţile sovietice plănuiau uciderea soţiilor de naţionalitate sovietică ale cetăţenilor cehoslovaci, pentru a-i putea “acuza de aceste crime pe contra-revoluţionari” şi a-şi justifica astfel intervenţia armată. Controlul serviciile de informaţii şi securitate

Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de securitate şi informaţii era cu atât mai mare cu cât acestea erau create în întregime de mai marii sovietici.

1948 – Primul serviciu de informaţii – Directoratul General de Siguranţă şi Protecţie: DGSP

Primul serviciu de informaţii (Directoratul General de Siguranţă şi Protecţie: DGSP) a fost înfiinţat în 1948 şi condus de trei ofiţeri sovietici MGB/KGB:

directorul Pantelei “Pantiuş” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pîntilie,

şi doi adjuncţi, Alexandru Nicolski, un basarabean rusofil,

şi Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina.

Atât Bodnarenko, cât şi Nicholski au acţionat pe teritoriul României sub acoperire şi au fost închişi pentru aceasta, înainte şi în timpul războiului.

 

 

 

 

Imagini pentru Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko photos

 

Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko

 

 

 

1951 – Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE

Serviciul de informaţii externe (Direcţia de Informaţii Externe: DIE), fondat în martie 1951 sub conducerea consultantului-şef sovietic pe probleme de informaţii, Saharovski, era, din punct de vedere organizaţional, copia fidelă a serviciului sovietic de informaţii externe (deşi cu mai puţine zone geografice de responsabilitate).

Conducerea era compusă aproape în întregime din ofiţeri ruşi, unguri, bulgari, ucraineni şi germani, care nu deţinuseră până atunci cetăţenia română şi care acumulaseră experienţă în serviciul Cominternului.

Ofiţerii catalogaţi ca “evrei” erau aproape invariabil rusofili sau ungarofili asimilaţi.

În această perioadă, personalul DIE număra 359 de persoane: 297 ofiţeri, 14 sergenţi şi 48 de angajaţi civili.

Era o structură de conducere total diferită de cea a serviciilor de informaţii din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu să fie creat), o consecinţă a faptului că, în perioada interbelică, conducerea PCR fusese din afara României.

În celelalte părţi ale Blocului, cetăţeni ai ţării respective formau cea mai mare din conducerea serviciilor de informaţii, alături de consilierii sovietici.

Secţia specială dedicată încercării de a crea “o stare de neîncredere şi suspiciune generală” în rândul organizaţiilor emigranţilor români cu “scopul de a le distruge” era o noutate în cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Germania de Est încercau să “se folosească de emigranţi pentru a promova în secret interesele statelor.”

S-a dovedit că, în timp ce în cazul anumitor grupuri de emigranţi [polonezi sau unguri, de exemplu] “infiltrarea comunităţilor de exilaţi avea scopul de a identifica eventuali recruţi pentru diverse acţiuni de culegere de informaţii”, în cazul altora [români, de exemplu] scopul era acela de “a-i discredita sau de a interveni în activităţile lor”.

Şi aceasta era o consecinţă a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influenţat şi structura majorităţii societăţilor basarabene şi transilvănene înfiinţate în occident şi care promovau o politică anti-românească.

 

 

 

Imagine similară

 

Primul şef al DIE a fost Vasile Vâlcu, comunist bulgar şi ofiţer al serviciului sovietic de informaţii externe (Vasili Vulko), urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc).

Primul adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic în timpul Războiului Civil Spaniol şi mai târziu ofiţer INU (fost INO) şi OMS, implicat în recrutarea prizonierilor de război în perioada celui Al Doilea Război Mondial.

Einhorn a activat ca şef al Direcţiei Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP în perioada 1948-1951, înainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri între serviciile de securitate din ţară şi cele străine au devenit ceva obişnuit în cadrul Departamentului (uneori Ministerului) Securităţii Statului (DSS).

Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Iszaek, ofiţer INU. (Din întâmplare, Iszaek (Ijac) şi Einhorn erau evrei, dar această identitate nu avea nicio legătură cu interesele pe care amândoi le reprezentau şi era şi mai puţin importantă decât afilierea lor maghiară, dacă ne gândim la problemele privind controlul asupra serviciilor de informaţii române.

Acelaşi lucru era valabil şi pentru rusofilii asimilaţi din Basarabia, ca de exemplu:

 

Gavrilă Birtaş,

Mişu Dulgheru,

Ion Crişan,

Matusei Andriescu,

Sergiu Nicolau,

Victor Nicolau,

Petre Petrescu,

Grigore Naum şi

Alexandru Guţan.)

Şeful Direcţiei Contraspionaj era ofiţerul ucrainean din cadrul NKVD Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese încarcerat în România pentru spionaj în perioada în care aceasta se retrăsese din război.

Mai târziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei.

 

 

 

 

 

G-ral. Serghei Nikonov

 

 

 

 

Pe lângă consilierii şi experţii militari sovietici ai generalului Kolganov şi cei al generalului Saharovski pe probleme de securitate şi culegere de informaţii,

consilierul şef sovietic din cadrul ministerului de interne, generalul Ivan S. Matuşenko, dirija diverşi consilieri şi experţi din cadrul miliţiei, gărzii de frontieră, etc., cei mai mulţi ocupând funcţii care se suprapuneau celor din DSS.

Iniţial, aceşti consilieri aveau puteri aproape absolute.

După cum observa un şef din cadrul serviciului de informaţii al armatei, până la retragerea trupelor sovietice din 1958 “nu a existat nicio situaţie în care Ministerul Afacerilor Interne să transmită vreun ordin unui eşalon inferior fără a avea aprobarea unui consilier sovietic.”

Iniţial, Gheorghiu-Dej era supravegheat îndeaproape.

În 1948, secretara sa personală era Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, ofiţerul serviciilor sovietice care a condus Serviciul Special de Informaţii până la desfiinţarea acestuia în 1951 şi a fost apoi numit la conducerea Direcţiei de Informaţii a Armatei.

Şeful său de cabinet era ofiţer MGB/KGB (Mihail Gavrilovici), ca şi cel responsabil de siguranţa sa (Valerian Buhikov).

La aceasta se adăugau personalul şi şefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul societăţii de prietenie româno-sovietică (de fapt, Asociaţia Română pentru Întărirea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS), din Asociaţia Întregii Uniuni pentru Legături Culturale în Străinătate (VOKS), din Sovinform (care furniza ştiri presei româneşti) şi din asociaţiile străine de corespondenţă.

Controlarea cadrelor serviciilor române era o chestiune mult mai simplă, din moment ce natura sau locaţia pregătirii lor în URSS nu mai era un subiect tabu.

Pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informaţii şi securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al Partidului şi să fi absolvit “un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova” şi programele adiacente create special pentru aliaţii sovietici.

În afară de aceste cadre de nădejde, numeroşi oficiali ai Partidului, printre care

Moghioroş/Mogyóros,

Ghizela Vass,

Chişinevski,

Constantinescu,

Părvulescu,

Bărladeanu,

Stoica,

Salăjan (Szilágy), etc.

erau agenţi sovietici şi raportau direct Moscovei.

Autor: Larry Watts, istoric american

http://fluierul.ro/mobile/article/indexDisplayArticleMobile.jsp?artid=686971&title=

26/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: